Capitolul XXII.

Totuşi, înainte de a pleca la Szczytno, cei patru fraţi călugări şi de Fourcy veniră la prinţ şi la prinţesă să-şi ia rămas-bun. Despărţirea nu fu prea prietenoasă, dar prinţul nevrând, după vechiul obicei polonez, să-şi lase oaspeţii să plece cu mâinile goale, îi dărui fiecăruia dintre fraţii călugări câte o frumoasă blană de jder şi o grivnă de argint, pe care ei le primiră cu bucurie, asigurându-l, ca nişte călugări juruiţi sărăciei, că nu vor păstra aceşti bani pentru ei, ci-i vor împărţi celor sărmani, cărora le vor recomanda să se roage pentru sănătatea, slava şi viitoarea mântuire a prinţului. Mazurienii râseră pe sub mustaţă de aceste asigurări, deoarece erau bine cunoscute lăcomia Ordinului şi cu atât mai mult minciunile cavalerilor teutoni. Prin Mazowsze se spunea: „cum miroase dihorul, aşa minte teutonul”. Prin urmare, şi prinţul dădu doar din mână, ascultându-le mulţumirile, iar după ieşirea lor, spuse că datorită rugăciunilor teutonilor ar ajunge în rai mai degrabă mergând înapoi, ca racul.

Dar mai înainte, când se despărţiră de prinţesă, în momentul când Zygfryd de Löwe îi sărută mâna, Hugo von Danveld se apropie de Danusia, îi puse mâna pe cap şi mângâind-o, îi zise:

Nouă ni s-a poruncit să plătim răul cu bine şi să-i iubim chiar şi pe vrăjmaşii noştri, aşa că va veni aici o soră călugăriţă şi îţi va aduce, jupâniţă, balsamul vindecător de Hercina.

Şi cum am să-ţi mulţumesc, Domnia Ta? Întrebă Danusia.

Devenind prietena Ordinului şi a călugărilor.

De Fourcy îi văzu vorbind şi pentru că rămase uimit de frumuseţea jupâniţei, după ce porniră spre Szczytno, îl întrebă:

Cine-i jupâniţa cu care ai vorbit la plecare?

Fiica lui Jurând! Îl lămuri teutonul.

De Fourcy se miră:

Cea pe care vreţi s-o răpiţi?

Aceea. Iar când vom pune mâna pe ea, Jurând va fi al nostru.

Se vede că nu-i rău tot ce vine de la Jurând. Merită să fii străjerul unui astfel de prins.

Crezi că ar fi mai uşor să te lupţi cu ea, decât cu Jurând?

Asta înseamnă că gândesc la fel ca Domnia Ta. Tatăl este duşmanul Ordinului, iar fiicei i-ai vorbit cu cuvinte mieroase, şi pe deasupra i-ai promis şi balsamul.

Se pare că Hugo de Danveld simţi nevoia să se dezvinovăţească:

I-am promis balsamul pentru tânărul cavaler rănit de bour şi cu care, aşa cum ştiţi, este logodită. Dacă vor face scandal după răpirea fetei, o să spunem nu numai că nu i-am vrut răul, dar i-am trimis şi leacuri, ca nişte buni creştini.

Prea bine, încuviinţă de Löwe. Trebuie să trimitem pe cineva sigur.

O să trimit o femeie cuvioasă, foarte credincioasă Ordinului. Am să-i spun să privească şi să asculte, să afle tot. Când vor veni oamenii noştri, chipurile din partea lui Jurând, vor găsi totul pregătit.

Va fi greu să aflăm asemenea oameni.

Câtuşi de puţin. La noi, poporenii vorbesc aceeaşi limbă. Şi la oraş, ba chiar în garnizoană, sunt oamenii izgoniţi de lege din Mazowsze, hoţi şi tâlhari, e adevărat, dar care nu se tem de nimic şi sunt gata de orice. Am să le făgăduiesc că, dacă-şi fac treaba bine, vor fi răsplătiţi din belşug, iar dacă nu, îi aşteaptă ştreangul.

Ei, şi dacă ne trădează?

Asta nu se va întâmpla, fiindcă în Mazowsze fiecare merita de mult să fie tras pe roată, aşa că pe fiecare îl aşteaptă împlinirea unei osânde. Nu trebuie decât să le dăm veşminte bogate, ca să fie luaţi drept slujitorii lui Jurând, şi lucrul cel mai de seamă: o scrisoare cu pecetea lui Jurând.

Se cuvine să chibzuim totul cu grijă, îi preveni fratele Rotgier. Poate că după bătălia din urmă, Jurând va voi să-l vadă pe prinţ, ca să se plângă împotriva noastră şi astfel să se dezvinovăţească. Aflându-se la Ciechanów, se va repezi şi la conacul din pădure să-şi întâlnească fiica. S-ar putea întâmpla ca atunci oamenii noştri, venind după jupâniţă, să dea chiar peste Jurând.

Cei pe care-i voi alege, sunt nişte netrebnici unşi cu toate alifiile. Ei vor şti că, dacă-l întâlnesc pe Jurând, vor atârna în cârlig. Îi priveşte cum să se ferească.

Totuşi, s-ar putea întâmpla să-i prindă.

Atunci, o să ne lepădăm de ei şi de scrisoare. Cine poate dovedi că noi i-am trimis? În sfârşit, de nu va avea loc răpirea, nu se va isca zarvă, iar dacă mazurienii vor ciopârţi câţiva nelegiuiţi, Ordinul nu va suferi nici o pagubă.

Dar fratele Gottfryd, cel mai tânăr dintre călugări, spuse:

Nu pricep planurile şi teama voastră că fata a fost răpită din porunca noastră. Având-o în mână, va trebui doar să trimitem pe cineva la Jurând şi să-i spună: „Fiica ta se află la noi, dacă vrei să-şi recapete libertatea, dă-ni-l pe Bergow şi pe tine în schimbul ei”. Cum altfel? Atunci, însă, se va şti că noi am poruncit s-o răpească.

Are dreptate! Adeveri de Fourcy, care nu era prea încântat de planul lor. De ce să ascundem ce trebuie să iasă la iveală?

Hugo de Danveld începu să râdă şi, întorcându-se spre fratele Gottfryd, îl întrebă:

De când porţi mantia albă?

Se împlinesc şase ani prima duminică după Sfânta Treime.

După ce o s-o mai porţi încă şase, vei înţelege mai bine treburile Ordinului. Jurând ne cunoaşte mai bine decât Domnia Ta. O să i se spună aşa: „De fiica ta, are grijă Szomberg şi dacă scoţi o vorbă, adu-ţi aminte de copiii lui Witold.”

Şi pe urmă?

Pe urmă, Bergow va fi slobod, iar Ordinul va scăpa de Jurând.

A, nu! Strigă fratele Rotgier, totul este cumpănit atât de bine, încât Dumnezeu ar trebui să binecuvânteze fapta noastră.

Dumnezeu binecuvântează tot ce are drept scop binele Ordinului, rosti posomorât Zygfryd de Löwe.

Şi călăriră mai departe în tăcere, iar înaintea lor, la două sau trei aruncături de săgeată, mergeau oamenii lor, ca să deschidă drumul care se troienise, întrucât noaptea căzuse multă zăpadă. Copacii se acoperiseră de chiciură, ziua era înnorată, dar caldă, aşa că de pe cai se împrăştiau aburi. Din pădure, zburau spre aşezările oamenilor stoluri de ciori, umplând văzduhul de croncănituri prevestitoare de rău.

De Fourcy rămase puţin în urma teutonilor şi călărea adâncit în gânduri. Era oaspetele Ordinului de câţiva ani, luase parte la campaniile din Samogiţia, unde se umpluse de faimă şi, primit pretutindeni cum numai cavalerii teutoni ştiau să-i întâmpine pe cei veniţi din ţări îndepărtate, se legase puternic de ei şi, cum nu avea nici avere, intenţiona să intre în rândurile lor. Deocamdată, îşi petrecea timpul la Malborg sau vizita căpeteniile cunoscute, căutând în aceste călătorii, distracţie şi aventuri. Venind de curând la Lubawa împreună cu bogatul de Bergow şi auzind de Jurând, ardea de dorinţa de a se măsura cu un bărbat care stârnise groaza tuturor. Sosirea lui Majneger, care ieşise învingător din toate luptele, grăbise expediţia. Comturul de Lubawa le dăduse oameni; le povestise totuşi atâtea celor trei cavaleri nu numai despre cruzimea, dar şi despre vicleniile şi jurămintele călcate de Jurând, încât, atunci când acesta le ceruse să se despartă de oşteni, nu căzuseră de acord, temându-se că, dacă-i vor da ascultare, îi va împresura şi-i va ucide sau îi va întemniţa în pivniţele de la Spychów. Atunci Jurând, socotind că ei nu voiau numai lupta cavalerească, ci şi jaful, îi atacase în luptă deschisă şi-i nimicise. De Fourcy îl văzuse pe Bergow prăbuşindu-se odată cu calul, îl văzuse pe Majneger cu o suliţă frântă în burtă, văzuse oameni implorând zadarnic îndurarea. El însuşi abia izbutise să se furişeze şi rătăcise câteva zile pe drumuri şi prin păduri, unde ar fi murit de foame sau ar fi căzut pradă animalelor sălbatice, dacă n-ar fi ajuns din întâmplare la Ciechanów; acolo îi găsise pe fraţii Gottfryd şi Rotgier. Întreaga expediţie îl umpluse de umilinţă, ruşine, ură, dorinţă de răzbunare şi jale din cauza lui Bergow, care-i era prieten apropiat. Tocmai de aceea se alăturase cu tot sufletul plângerii cavalerilor călugări, când ceruseră pedepsirea vinovatului şi eliberarea prinsului nefericit, iar când această plângere rămăsese fără rezultat, la început fusese gata să accepte orice mijloace care i-ar fi oferit posibilitatea să se răzbune pe Jurând. Acum, însă, se treziră dintr-odată în inima lui îndoielile. Ascultând discuţia călugărilor, mai ales ceea ce spusese Hugo de Danveld, nu o dată fusese uimit de-a binelea. Cunoscându-i îndeaproape câţiva ani pe cavalerii teutoni, aflase că ei nu sunt nicidecum aşa cum erau înfăţişaţi în Germania şi în Apus. La Malborg, cunoscuse totuşi câţiva cavaleri aspri şi drepţi; aceştia se plângeau adesea de stricăciunea fraţilor, de destrăbălarea lor, de lipsa de disciplină, şi de Fourcy simţea că au dreptate, dar el însuşi fiind un petrecăreţ care nu ştia ce-i ascultarea, nu osândea prea mult aceste defecte, mai ales că toţi cavalerii călugări le răsplăteau cu vitejia lor. Doar îi văzuse la Wilno aruncându-se în lupta piept la piept cu cavalerii polonezi, cucerind fortăreţe apărate cu o îndârjire supraomenească de garnizoane poloneze; îi văzuse pierind sub loviturile securilor şi ale paloşelor, în asalturi generale sau în ciocniri de unul singur. Erau neîndurători şi cumpliţi pentru lituanieni, dar erau şi ca nişte lei şi se scăldau în slavă ca în lumina soarelui. Totuşi, de astă dată, de Fourcy avea impresia că Hugo de Danveld propune asemenea planuri şi mijloace, de care s-ar cuveni să se înfioare sufletul oricărui cavaler, iar ceilalţi fraţi nu numai că nu se arată mânioşi, ci îi ascultă fiecare cuvânt. Aşa că îl cuprindea o uimire din ce în ce mai mare şi, în cele din urmă, se cufundă în gânduri, întrebându-se dacă-i bine să ajute la săvârşirea unor fapte de acest fel.

Dacă măcar ar fi fost vorba numai de răpirea jupâniţei şi apoi de schimbarea ei cu Bergow, treacă-meargă, deşi farmecul Danusiei îi înfiorase inima. Dacă ar fi trebuit să fie paznicul ei, n-ar fi avut nimic împotrivă, chiar dacă nu era sigur că ar fi scăpat din mâna lui tot aşa cum i-a fost încredinţată. Teutonii aveau, însă, alte planuri. Ei voiau ca prin ea, odată cu Bergow, să pună mâna şi pe Jurând, să-i promită acestuia că îi dau drumul, dacă acceptă schimbul, apoi să-l omoare, iar odată cu el, pentru a-şi ascunde înşelăciunea şi crima, şi pe fiică. Doar ameninţaseră că va avea soarta copiilor lui Witold în cazul când ar fi îndrăznit să se plângă. „Nu vor să-şi ţină făgăduiala, pe amândoi vor să-i păcălească şi să-i omoare, îşi spuse de Fourcy, şi când te gândeşti că poartă crucea şi ar trebui s-o respecte mai mult decât alţii”. Şi sufletul i se răzvrătea faţă de asemenea lipsă de obraz, dar se hotărî să verifice dacă bănuielile lui erau îndreptăţite, aşa că se apropie din nou de Danveld şi întrebă:

Dar dacă Jurând se va preda, îi veţi da drumul jupâniţei?

Dacă-i vom da drumul, toată lumea va afla de îndată că noi i-am răpit pe amândoi, răspunse Danveld.

Şi ce vreţi să faceţi cu ea?

Danveld se aplecă spre cel cu care vorbea şi îşi arătă zâmbind dinţii stricaţi de sub buzele groase.

Domnia Ta, mă întrebi ce vom face cu ea înainte sau după?

De Fourcy, aflând ce voia să ştie, tăcu, un răstimp păru să lupte cu sine însuşi, apoi se înălţă puţin în scări şi spuse atât de tare, ca să-l audă cu toţii:

Cuviosul frate Ulryk von Jungingen, modelul şi podoaba cavalerilor, mi-a zis odată aşa: „Numai printre cei vârstnici mai găseşte la Malborg cavaleri vrednici să poarte Crucea, dar cei de la stărostiile de la hotar nu fac decât să împroaşte Ordinul cu noroi”.

Toţi suntem plini de păcate, dar îl slujim pe Domnul, răspunse Hugo.

Unde-i onoarea Domniei Tale de cavaler? Nu-l slujeşti pe Dumnezeu cu fapte de ruşine, ori poate nu-l slujiţi pe Mântuitorul! Aflaţi, atunci, că nu numai că nu vă voi ajuta, dar nici n-am să vă îngădui.

Ce n-ai să ne îngădui?

Înşelăciunea, trădarea şi ruşinea.

Şi cum poţi să ne împiedici, Domnia Ta? În încăierarea cu Jurând ţi-ai pierdut oamenii şi carele de povară. Va trebui să trăieşti numai din mila Ordinului şi o să mori de foame, dacă n-o să-ţi aruncăm o bucăţică de pâine. Iar pe de altă parte, Domnia Ta eşti unul, pe când noi suntem patru, cum o să ne faci faţă?

Cum o să vă împiedic? Repetă Fourcy. Pot să mă întorc la conac şi să-l previn pe prinţ, pot să dezvălui lumii întregi planurile voastre.

La acestea, fraţii călugări priviră unii la alţii şi chipurile li se schimbară într-o clipită. Îndeosebi Hugo de Danveld se uită o vreme întrebător în ochii lui Zygfryd de Löwe, după care se întoarse către de Fourcy:

Strămoşii Domniei Tale, spuse, au slujit în Ordin, iar Domnia Ta vrei să le urmezi pilda, dar noi nu-i primim pe trădători.

Iar eu nu vreau să slujesc alături de trădători.

Ehei! N-o să-ţi duci la capăt ameninţarea, Domnia Ta. Ştii că Ordinul poate să-i pedepsească nu numai pe călugări.

Dar de Fourcy, pe care-l înfuriară aceste cuvinte, trase paloşul, apucă tăişul cu mâna stângă, îşi puse dreapta pe mâner şi zise:

Pe mânerul ăsta în formă de cruce, pe capul Sfântului Dionizy, patronul meu, şi pe onoarea mea de cavaler, o să-i previn pe prinţul de Mazowsze şi pe maestru.

Hugo de Danveld privi din nou întrebător la Zygfryd de Löwe, iar acesta clipi din ochi, ca şi când ar fi încuviinţat ceva.

Atunci, Danveld rosti cu un glas ciudat de surd şi schimbat.

Sfântul Dionizy putea să-şi poarte la subsoară capul retezat, dar când va cădea al Domniei Tale.

Mă ameninţi? Îl întrerupse de Fourcy.

Nu, dar am să te omor! Răspunse Danveld.

Şi îi împlântă cuţitul în şold cu atâta putere, că ascuţişul îi pătrunse în carne până la mâner. De Fourcy răcni cât putu de tare, o clipă se strădui să pună mâna dreaptă pe paloşul pe care mai înainte îl ţinea cu mâna stângă, dar îi scăpă, iar în acest timp ceilalţi trei fraţi începură să-l împungă fără milă cu pumnalele în grumaz, în spinare, în abdomen până când se prăvăli de pe cal.

După care se făcu tăcere. De Fourcy, sângerând groaznic din cele peste zece răni, zvâcnea pe zăpadă, râcâind-o spasmodic cu degetele. De sub bolta cerului de plumb se auzea numai croncănitul ciorilor care părăseau pădurea, îndreptându-se către aşezările oamenilor.

Apoi ucigaşii începură să discute cu însufleţire:

Oamenii noştri n-au văzut nimic! Constată Danveld gâfâind.

Nimic. Oştenii sunt înainte; nu se mai văd, îl linişti de Löwe.

Ascultaţi-mă, iată încă un motiv de plângere. O să răspândim zvonul că ne-au atacat cavalerii mazovieni şi ne-au ucis tovarăşul. O să facem gălăgie, până când o să se audă şi la Malborg că prinţul îşi atacă până şi propriii oaspeţi. Trebuie să spunem că Janusz, nu numai că n-a vrut să ne asculte când l-am învinuit pe Jurând, dar a dat poruncă să fie ucis chiar cel care se plângea.

De Fourcy se răsucise pe spate în acest timp şi zăcea nemişcat cu gura plină de spumă însângerată şi cu spaima întipărită în ochii morţi, larg deschişi. Fratele Rotgier privi la el şi zise:

Luaţi aminte, cuvioşi fraţi, cum pedepseşte Dumnezeu fie şi numai intenţia de trădare.

Ce-am făcut, am făcut pentru binele Ordinului, răspunse Gottfryd. Laudă celor.

Dar se întrerupse, fiindcă în aceeaşi clipă, în urma lor, la cotitura drumului înzăpezit, se ivi un călăreţ în goana calului. Văzându-l, Hugo de Danveld strigă repede:

Oricine-o fi, acest om trebuie să piară.

Dar de Löwe care, deşi cel mai în vârstă dintre fraţi, avea privirea deosebit de ageră, spuse:

Îl cunosc, e scutierul care a omorât bourul cu securea. Adevărat, el este!

Ascundeţi pumnalele, ca să nu se sperie, îi sfătui Danveld. O să-l atac tot eu întâi, iar voi pe urmă.

În acest timp, cehul ajunse şi la zece sau opt paşi, opri calul. Văzu leşul în balta de sânge, calul fără călăreţ, mirarea i se răsfrânse pe faţă, dar asta nu dură decât o clipită. Se întoarse imediat spre fraţii călugări, ca şi când n-ar fi văzut nimic, şi le dădu bineţe:

Închinăciune, viteji cavaleri!

Te-am recunoscut, răspunse Danveld, apropiindu-se încet. Ai ceva pentru noi?

M-a trimis cavalerul Zbyszko de Bogdaniec, căruia îi port suliţa, şi care, rănit de bour la vânătoare, n-a putut veni el însuşi.

Ce vrea stăpânul tău de la noi?

Pentru că l-aţi vorbit de rău pe nedrept pe Jurând de Spychów cu pagubă pentru onoarea lui de cavaler, stăpânul meu îmi zice să vă spun că n-aţi făcut asta ca nişte cavaleri, ci aţi lătrat ca nişte câini; iar cine se va supăra auzind aceste cuvinte, pe acela îl va provoca la luptă pe jos sau călare până la ultima suflare, la care se va înfăţişa unde-i veţi spune, când prin graţia şi mila lui Dumnezeu va scăpa de boala de acum.

Spune-i stăpânului tău că fraţii cavaleri îndură cu răbdare în numele Mântuitorului ocările, iar la luptă nu se vor înfăţişa fără îngăduinţa maestrului sau a marelui mareşal pentru dobândirea căreia vom scrie la Malborg.

Cehul privi din nou la trupul lui de Fourcy, fiindcă mai mult pentru el venise. Zbyszko ştia prea bine că fraţii călugări nu se vor prezenta, dar aflând că printre ei se găsea şi un cavaler laic, mai ales pe el voia să-l provoace, câştigând prin aceasta bunăvoinţa lui Jurând. Dar cavalerul acela zăcea acum fără viaţă, ciopârţit ca un bou între cei patru teutoni.

Adevărat, cehul nu înţelegea ce se întâmplase, dar pentru că era hârşit de mic cu tot felul de primejdii, îşi dădu seama de pericol. Îl mai miră şi că Danveld, în timp ce vorbea, se apropia tot mai mult de el, ceilalţi înconjurându-l din toate părţile. Din aceste motive, începu să fie cu luare-aminte, mai ales că n-avea nici o armă la el, fiindcă plecase în mare grabă.

Danveld continua să vorbească venind tot mai aproape:

I-am trimis stăpânului tău un balsam vindecător, aşa că nu mă răsplăteşte prea bine pentru bunăvoinţa mea. E un lucru obişnuit la polonezi. Dar pentru că este rănit grav şi se poate înfăţişa curând înaintea Domnului, spune-i.

Aici, îşi puse palma pe umărul cehului.

Spune-i că eu îi răspund în acest fel!

Şi în aceeaşi clipă pumnalul luci la gâtul scutierului. Dar înainte de a izbuti să-l înfigă, cehul care-i urmărea de mult mişcările, îi înşfăcă dreapta cu mâinile-i de fier, i-o îndoi, o răsuci de-i trosniră oasele şi abia după ce auzi răcnetul cumplit de durere, împunse calul cu pintenii şi porni ca o săgeată, înainte ca ceilalţi să-i aţină calea.

Fraţii Rotgier şi Gottfryd se luară după el, dar se întoarseră curând, înfricoşaţi de strigătele înspăimântătoare ale lui Danveld. De Löwe îl sprijinea de subsuori, însă el, palid şi vânăt la faţă, ţipa atât de tare, că până şi oştenii care însoţeau carele de povară destul de departe înainte, îşi opriră caii.

Ce ai? Îl întrebară fraţii.

Dar de Löwe le porunci să pornească în goană şi să aducă un car, deoarece Danveld nu se mai putea ţine în şa. După un răstimp o sudoare rece îi îmbrobonă fruntea şi leşină.

După ce aduseră căruţa, îl aşezară pe paie şi se îndreptară spre hotar. De Löwe îi tot îndemna să se grăbească, înţelegând că după cele întâmplate, nu mai puteau pierde timpul nici măcar cu oblojirea lui Danveld. Aşezându-se lângă el în căruţă, îi freca din când în când faţa cu zăpadă, încercând să-l readucă în simţire.

Abia aproape de hotar, Danveld deschise ochii şi începu să se uite parcă uimit în jur.

Cum te simţi? Îl întrebă Löwe.

Nu mă doare, dar nu-mi mai simt mâna, răspunse Danveld.

Fiindcă ţi-a amorţit, de aceea ţi-a trecut şi durerea. Într-o încăpere caldă, va reveni. Acum, mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru clipa asta de uşurare.

Rotgier şi Zygfryd se apropiară îndată de căruţă:

S-a întâmplat o nenorocire, rosti cel dintâi, ce-o să facem acum?

O să spunem, răspunse Danveld cu glasul slab, că scutierul l-a omorât pe de Fourcy.

Încă o nelegiuire de-a lor şi vinovatul este cunoscut! Adăugă Rotgier.