Capitolul XXIII.

În acest timp, cehul goni cât îl ţineau puterile calului până la conacul din pădure şi, găsindu-l pe prinţ, îi povesti lui mai întâi ce se întâmplase. Spre norocul lui, se aflară şi curteni care văzuseră că cehul plecase fără arme. Unul dintre ei îi şi strigase, mai mult în glumă, să ia ceva de fier la drum, fiindcă altminteri o să-i vină nemţii de hac, el însă, temându-se că fraţii cavaleri vor trece între timp hotarul, sărise pe un cal, aşa cum se afla, numai în cojoc, şi plecase la galop după ei. Aceste mărturii împrăştiară toate îndoielile prinţului cu privire la cine putea fi ucigaşul lui de Fourcy, dar îl umplură de nelinişte, şi de o mânie atât de mare, încât în primul moment, vru să repeadă o ceată de oşteni pe urma teutonilor, ca să-i ducă în lanţuri marelui maestru pentru a fi judecaţi. După un răstimp de gândire, îşi dădu seama că urmăritorii nu i-ar fi putut ajunge pe cavaleri înainte de graniţă şi spuse:

Mai bine, am să-i trimit o scrisoare maestrului, ca să afle cu ce se ocupă ei aici. Rău mai merg treburile Ordinului, fiindcă odinioară era o disciplină grozavă, iar acum orice comtur face numai ce-i place. Mânia lui Dumnezeu, dar neascultarea trebuie pedepsită.

După care, căzu pe gânduri, apoi se adresă curtenilor:

Totuşi, nu pot să pricep nicidecum de ce şi-au ucis oaspetele; dacă scutierul n-ar fi plecat neînarmat, l-aş fi bănuit pe el.

Bine, îşi dădu cu părerea preotul Wyszoniek, dar ce motiv ar fi avut scutierul să ucidă un om pe care nu l-a mai văzut niciodată, iar pe de altă parte, chiar dacă ar fi avut arme, cum putea să atace cinci inşi deodată, însoţiţi şi de oşteni?

Chiar aşa, încuviinţă prinţul. Cred că oaspetele lor trebuie să li se fi împotrivit cu ceva sau poate că n-a vrut să mintă cum aveau ei nevoie, pentru că am văzut şi eu cum îi făceau cu ochiul să spună că Jurând i-a atacat cel dintâi.

Iar Mrokota de Mocarzew interveni:

Voinic scutier, dacă a fost în stare să-i sucească mâna câinelui de Danveld.

Zice că a auzit cum îi trosneau oasele neamţului, răspunse prinţul şi amintindu-şi de isprava din pădure, poate fi! Se pare că şi slujitorul, şi stăpânul sunt nişte flăcăi vânjoşi. Dacă nu era Zbyszko, bourul s-ar fi năpusti asupra cailor. Şi lotaringianul, şi el au contribuit mult la salvarea prinţesei.

Sigur că-i un flăcău vânjos, îngână preotul Wyszoniek. Uite că şi acum, când abia îşi mai trage sufletul, îi ia apărarea lui Jurând şi i-a chemat la luptă pe teutoni. Un astfel de ginere îi trebuie lui Jurând.

Jurând zicea altfel la Cracovia, dar acum cred că nu se va mai împotrivi, reluă prinţul.

Domnul Iisus îl va convinge, interveni prinţesa care intrase tocmai atunci şi auzise sfârşitul discuţiei. Jurând nu se mai poate arăta împotrivă acum, numai Dumnezeu să-l însănătoşească pe Zbyszko. Dar şi noi s-ar cuveni să-l răsplătim.

Pentru el, cea mai bună răsplată va fi Danuśka, iar eu socotesc că o va căpăta, pentru că atunci când femeile îşi pun ceva în cap, nici chiar Jurând nu le poate sta împotrivă.

Păi n-am avut dreptate să mă încăpăţânez? Întrebă prinţesa. Dacă Zbyszko s-ar fi dovedit un flecar, nu zic, dar unul mai credincios ca el nu afli. Şi copila la fel. Nu-l lasă singur deloc, şi-l mângâie pe faţă, iar el, deşi suferă, râde la ea. Până şi pe mine mă podidesc lacrimile! Adevărat vorbesc! Asemenea dragoste trebuie ajutată, fiindcă şi Maica Domnului priveşte bucuroasă la fericirea omenească.

Numai vrerea lui Dumnezeu să fie, rosti prinţul, că vine şi fericirea. Ce-i drept, cât pe ce să-şi piardă capul din cauza fetei, iar acum bourul l-a strivit de tot.

Nu mai spune că „din pricina ei!” se împotrivi prinţesa cu însufleţire. Cine l-a scăpat la Cracovia, dacă nu ea?

Aşa este. Dar dacă nu era ea, nu l-ar fi atacat pe Lichtenstein, ca să-i reteze penele de la coif, şi nu şi-ar fi riscat viaţa pentru de Lorche. Cât priveşte răsplata, am spus deja că li se cuvine, şi la Ciechanów mă voi gândi la asta.

De nimic nu s-ar bucura Zbyszko mai mult decât pentru cingătoarea de cavaler şi pintenii de aur.

Prinţul zâmbi cu bunăvoinţă şi răspunse:

Atunci să-i aducă jupâniţa, iar când se va face bine, vom avea grijă să se săvârşească totul după obicei. Să-i dea numaidecât, cu cât mai repede, cu atât mai mare-i bucuria!

Auzind acestea, prinţesa îşi îmbrăţişă soţul faţă de curteni, apoi îi sărută mâinile de câteva ori, în vreme ce el continua să zâmbească. În sfârşit, zise:

Ei, vedeţi. Dumnezeu ţi-a trimis gândul cel bun! Bine că Sfântul Duh nu s-a zgârcit şi le-a dat şi femeilor un pic de minte! Cheam-o numaidecât pe Danusia.

Danuśka! Danuśka! Strigă prinţesa.

Şi după o clipă, în uşa de la încăperea vecină se arătă Danusia cu ochii încercănaţi de nesomn, ducând în mână o oală cu caşa fierbinte, cu care preotul Wyszoniek oblojea oasele strivite ale lui Zbyszko şi pe care o jupâneasă mai în vârstă i-o dăduse cu puţin înainte.

Vino la mine, sărmano! O chemă prinţul Janusz. Lasă oala jos şi vino.

Când fata se apropie oarecum încurcată, pentru că „stăpânul” îi stârnea întotdeauna puţină teamă, o strânse cu bunătate la piept şi începu s-o mângâie pe faţă, spunându-i:

Ce-i, copilă, s-a abătut necazul asupra ta?

Întocmai! Răspunse Danusia.

Şi cu inima plină de tristeţe şi lacrimile pregătite, începu să plângă de îndată, dar încet, ca să nu-l supere pe prinţ; iar el o întrebă din nou:

De ce plângi?

Pentru că Zbyszko e bolnav, răspunse ducându-şi pumnişorii la ochi.

Nu te teme, o să-i treacă. Nu-i aşa, părinte Wyszoniek?

Ehei! Cu voia lui Dumnezeu, e mai aproape de cununie decât de coşciug, răspunse bunul preot Wyszoniek.

La care prinţul:

Aşteaptă, o să-ţi dau deocamdată un leac pentru el, care o să-l uşureze sau o să-l însănătoşească de-a binelea.

Teutonii au trimis balsamul? Întrebă Danusia, luându-şi repede pumnii de la ochi.

Cu cel pe care-l vor trimite teutonii, mai bine să ungi câinele, decât pe cavalerul pe care-l iubeşti. Eu, însă, am să-ţi dau alt leac.

După care, se întoarse către curteni şi porunci:

Să aducă cineva din cămară pintenii şi centura!

Iar după o clipă, când i le aduseră, îi spuse Danusiei:

Ia-le şi du-i-le lui Zbyszko! Spune-i că de acum încolo este învestit cavaler. Dacă va muri, se va înfăţişa în faţa lui Dumnezeu drept miles cinctus49, iar dacă va scăpa, vom împlini totul la Ciechanów sau la Varşovia.

Auzind acestea, Danusia îmbrăţişă mai întâi picioarele prinţului, apoi luă într-o mână însemnele de cavaler, iar în cealaltă oala cu caşa şi fugi în odaia în care zăcea Zbyszko. Prinţesa, nevrând să piardă priveliştea bucuriei lor, o urmă numaidecât.

Zbyszko era grav bolnav, dar zărind-o pe Danusia, îşi întoarse spre ea faţa palidă de durere şi întrebă:

Dar cehul, draga mea, s-a întors?

Ce-mi pasă mie de ceh! Îl repezi fata în glumă. Eu îţi aduc o noutate şi mai bună. Stăpânul te-a învestit cavaler, şi uite ce-ţi trimite prin mine.

Cu aceste cuvinte, puse pe pat lângă el centura şi pintenii de aur. Lui Zbyszko i se aprinseră de bucurie şi uimire obrajii palizi, privi la Danusia, apoi la însemne, după care îşi miji ochii şi începu să repete:

Cum a putut să-mi dea însemnele de cavaler?

Iar când, o clipă mai târziu, intră prinţesa, se ridică puţin în capul oaselor şi începu să-i mulţumească şi să-şi ceară iertare de la milostiva stăpână, că nu-i poate cădea la picioare, întrucât şi-a dat seama de îndată că numai ajutorului ei îi datorează această fericire. Dar ea îi spuse să stea liniştit şi ea însăşi o ajută pe Danusia să-i pună iarăşi capul pe pernă. În acest timp, sosise prinţul, iar după el preotul Wyszoniek, Mrokota şi alţi câţiva curteni. Prinţul Janusz îi făcu de departe semn cu mâna lui Zbyszko să nu se mişte, apoi aşezându-se lângă pat, îi vorbi astfel:

Nu trebuie să se mire nimeni când faptele de vitejie sunt răsplătite, pentru că dacă virtutea ar rămâne uitată, atunci nelegiuirile oamenilor ar umbla nepedepsite pe pământ. Iar pentru că tu nu ţi-ai cruţat viaţa şi ţi-ai pierdut sănătatea, apărându-ne pe noi de o mare nenorocire, îţi îngăduim să încingi centura de cavaler şi să umbli prin lume înconjurat de faimă.

Stăpâne milostiv, răspunse Zbyszko, nici zece vieţi nu le-aş fi pus în cumpănă.

Dar nu putu spune mai mult şi de emoţie, şi pentru că prinţesa îi puse mâna pe gură, fiindcă preotul Wyszoniek nu-l mai lăsa să vorbească. Prinţul, însă continuă:

Socotesc că îţi cunoşti îndatoririle de cavaler şi vei purta însemnele cu vrednicie. Să-l slujeşti cum se cuvinte pe Mântuitorul nostru şi să lupţi împotriva mai-marelui iadului. Să-i fii credincios unsului lui Dumnezeu pe pământ, să eviţi războaiele nedrepte şi să aperi nevinovăţia asuprită. Aşa să-ţi ajute Dumnezeu şi chinurile Lui sfinte!

Amin, încheie preotul Wyszoniek.

Prinţul se ridică, făcu semnul crucii asupra lui Zbyszko şi adăugă la despărţire:

Iar când ai să te faci bine, să vii drept la Ciechanów, unde am să-l chem şi pe Jurând.