Capitolul XXIV.

Trei zile mai târziu, sosi femeia cu balsamul de Hercina şi împreună cu ea veni şi căpetenia arcaşilor de la Szczytno cu o scrisoare iscălită de fraţi şi întărită cu pecetea lui Danveld, în care teutonii luau cerul şi pământul drept martori pentru strâmbătăţile de care avuseseră parte în Mazowsze şi, ameninţând cu răzbunarea lui Dumnezeu, cereau pedeapsa pentru uciderea „iubitului tovarăş şi oaspete”. Danveld mai dictase în scrisoare şi o plângere din partea lui, pretinzând în cuvinte totodată umile şi ameninţătoare despăgubiri pentru schilodirea lui şi osândirea scutierului ceh. Prinţul rupse scrisoarea în prezenţa căpeteniei, i-o aruncă în faţă şi răbufni:

Maestrul lor i-a trimis aici să mă câştige de partea lui, blestemaţii, iar ei m-au înfuriat. Spune-le că ei înşişi i-au luat viaţa musafirului şi au vrut să-l omoare şi pe scutier, fapte despre care am să-i scriu maestrului, sfătuindu-l să-şi aleagă alţi soli, dacă doreşte ca, în caz de război cu regele Cracoviei, să nu ţin partea nimănui.

Stăpâne milostiv, răspunse căpetenia, astfel de răspuns să le duc puternicilor şi cuvioşilor fraţi?

Dacă nu-ţi ajunge, mai spune-le că-i socotesc feciori de câini, şi nu cavaleri.

Şi cu acestea, discuţia luă sfârşit. Căpetenia plecă, întrucât în aceeaşi zi prinţul porni şi el spre Ciechanów. Mai rămânea doar „sora” cu balsamul, pe care bănuitorul preot Wyszoniek refuză să-l folosească, cu atât mai mult cu cât bolnavul dormise bine noaptea trecută, iar a doua zi se trezi. Se trezise foarte slăbit, într-adevăr, dar fără fierbinţeală. După plecarea prinţului, sora îl trimise înapoi pe unul dintre slujitorii ei, chipurile să aducă altă alifie din „ouă de bazilisc”, care, cum susţinea, avea puterea să refacă până şi forţele unui muribund. Ea însăşi se preumbla prin conac umilă, fără să ceară ascultare, îmbrăcată, e drept, în veşminte laice, dar asemănătoare cu cele de călugăriţă, cu mătăniile şi o troacă la cingătoare. Vorbind bine limba polonă, se arăta foarte interesată şi îngrijorată de Zbyszko şi Danusia, căreia găsi prilejul potrivit să-i dăruiască un trandafir de Jerihon, iar a doua zi, în timp ce Zbyszko dormea, iar fata se afla în sala de mese, se apropie de ea şi-i zise:

Dumnezeu să te binecuvânteze, jupâniţă. Azi-noapte, după rugăciune, am visat că prin zăpada care cădea de sus veneau spre Domnia Ta doi cavaleri; cel care a ajuns cel dintâi, te-a înfăşurat într-o mantie albă, iar celălalt ţi-a spus: „Văd numai zăpada, dar ea nu e” şi s-a întors.

Danusia, căreia îi era somn, deschise curioasă ochii albaştri şi întrebă:

Şi ce înseamnă asta?

Asta înseamnă că te va căpăta cel care te iubeşte cel mai mult.

Adică Zbyszko! Răspunse copila.

Nu ştiu, fiindcă nu i-am văzut faţa, am văzut numai o mantie albă, iar după aceea, m-am trezit imediat, deoarece Domnul Iisus îmi trimite în fiecare noapte dureri în picioare şi o mână mi-a paralizat.

Balsamul nu ţi-a fost de nici un ajutor?

Mie nu, jupâniţă, pentru că păcatul meu este prea mare. Dacă vrei să-l cunoşti, am să ţi-l povestesc.

Danusia încuviinţă cu un semn din cap, aşa că sora continuă să vorbească:

În Ordin sunt şi slujitoare, şi femei care, deşi nu se călugăresc, pentru că pot să fie şi căsătorite, au datoria să respecte prescripţiile Ordinului şi să asculte poruncile călugărilor. Aceea care obţine această bunăvoinţă şi onoare, primeşte un sărut evlavios de la un frate-cavaler în semn că de acum înainte va sluji Ordinul cu vorba şi fapta. Ah, jupâniţă! Şi eu aveam să mă bucur de această onoare, dar eu, în încrâncenarea mea păcătoasă, în loc s-o primesc cu recunoştinţă, am făptuit un mare păcat şi am atras pedeapsa asupra mea.

Ce-ai făcut?

Fratele Danveld a venit la mine şi mi-a dat sărutul de călugăr, iar eu, crezând că o face în joacă, am ridicat mâna-mi păcătoasă asupra lui.

Aici începu să se bată cu pumnul în piept şi repetă de câteva ori:

Doamne, ai milă de mine păcătoasa!

Şi ce s-a întâmplat? O întreba Danusia.

Mi-a paralizat mâna numaidecât şi de atunci am rămas schiloadă. Eram tânără şi proastă, nu ştiam! Dar am fost totuşi pedepsită. Deoarece, chiar dacă femeii i se pare că un frate călugăr vrea să facă ceva rău, să-L lase pe Dumnezeu să-l judece şi să nu încerce să se împotrivească, pentru că oricine se împotriveşte Ordinului sau unui frate al crucii, acela va fi ajuns de mânia lui Dumnezeu.

Danusia asculta aceste cuvinte fără plăcere şi cu teamă, iar sora oftă şi istorisi mai departe.

Nu sunt încă bătrână nici acum, mărturisi, abia am treizeci de ani, dar Dumnezeu, odată cu mâna, mi-a luat şi tinereţea şi frumuseţea.

Dacă nu era mâna, răspunse Danusia, n-aveai de ce te plânge.

După care, se aşternu tăcerea. Deodată sora, parcă aducându-şi aminte de ceva, spuse:

Am visat că un cavaler te-a înfăşurat în mantia lui albă. Poate era un teuton, fiindcă şi ei poartă tot mantii albe.

N-am nevoie nici de teutoni şi nici de mantiile lor, răspunse Danusia.

Dar discuţia le fu întreruptă de preotul Wyszoniek, care, intrând în odaie, îi făcu semn jupâniţei şi-i spuse:

Laudă-L pe Dumnezeu şi du-te la Zbyszko! S-a trezit şi vrea să mănânce. E mult mai bine.

Aşa şi era, într-adevăr. Zbyszko se simţea mai bine şi preotul Wyszoniek era sigur că se va însănătoşi, când o întâmplare neaşteptată le încurcă toate socotelile şi speranţele. De la Jurând sosiră trimişi cu o scrisoare către prinţesă, care cuprindea numai veşti proaste. La Spychów, arsese o parte din aşezare, Jurând fiind însuşi lovit de o grindă în flăcări în timp ce stingea incendiul. Preotul Kaleb, care scrisese epistola în numele lui, le dădea de ştire că s-ar putea să se facă bine, dar scânteile şi cărbunii îi vătămaseră şi singurul ochi ce-l mai avea şi cu care abia mai vedea, aşa că-l ameninţa orbirea deplină.

Din această pricină, Jurând îşi chema fiica să vină în grabă la Spychów, fiindcă vrea s-o mai vadă o dată, înainte de a se cufunda în întuneric. Mai spunea că de acum încolo va rămâne lângă el, întrucât dacă până şi orbii care rătăcesc prin lume şi cerşesc o bucată de pâine, fiecare îşi are câte un copil care-l duce de mână şi-i arată drumul, el de ce să fie lipsit de această ultimă mângâiere şi să moară printre străini? Mai erau şi mulţumiri umile de recunoştinţă pentru prinţesă, care-i crescuse fata ca o mamă bună, iar la sfârşit Jurând făgăduia că fie şi orb, va mai veni o dată la Varşovia să cadă la picioarele prinţesei şi s-o roage să aibă grijă şi mai departe de Danusia.

Când preotul Wyszoniek îi citi scrisoarea, prinţesa rămase o vreme fără cuvinte. Trăgea nădejde că atunci când Jurând, care venea de cinci, şase ori pe an să-şi vadă copila, va sosi cu prilejul sărbătorilor apropiate, ea şi prinţul Janusz îl vor convinge să accepte nuntirea cât mai curând a Danusiei cu Zbyszko. Iată, însă, că scrisoarea nu numai că-i strica planurile, ci o mai lipsea şi de Danusia, la care ţinea ca la propriii copii. Îi trecu prin minte că Jurând vrea s-o dea după vreun vecin, ca să-şi sfârşească zilele printre ai lui. La Zbyszko nici n-avea rost să se mai gândească, el nefiind în stare să plece la Spychów, fiindcă abia începuseră să i se vindece coastele, iar pe de altă parte, cine putea şti cum avea să fie întâmpinat la Spychów? Doar ştia şi prinţesa că Jurând îi refuzase fără înconjur mâna fiicei şi îi spusese chiar ei că din pricini necunoscute, nu le va îngădui niciodată această căsătorie. Aşadar, descumpănită, porunci să-l cheme pe cel mai în vârstă dintre oamenii trimişi de Jurând şi să-i ceară amănunte despre nenorocirea de la Spychów şi despre intenţiile acestuia.

Rămase foarte uimită când la chemarea ei intră un om cu totul necunoscut în locul bătrânului Tolima, care-i ducea scutul stăpânului şi-l însoţea când o vizita pe Danusia. Nou-sositul îi răspunse că Tolima, rănit în ultima ciocnire cu nemţii, luptă cu moartea la Spychów, aşa că Jurând, învins de boală, o roagă să-i trimită cât mai repede fiica, fiindcă vede tot mai puţin şi peste câteva zile s-ar putea să orbească. Trimisul stărui chiar ca după ce se vor odihni caii, să-i fie îngăduit să plece cu fata, dar pentru că era seară, prinţesa se împotrivi cu hotărâre mai ales ca să nu le sfâşie inima celor doi tineri.

Zbyszko aflase totul şi zăcea în odaia lui ca lovit în moalele capului, iar când intră prinţesa şi, frângându-şi mâinile, rosti încă din prag: „N-avem încotro, e doar tatăl ei!” repetă ca un ecou: „N-avem ce face” şi închise ochii, ca un om care se aşteaptă să moară dintr-o clipă în alta.

Dar moartea nu veni, deşi pieptul i se umplu de o durere din ce în ce mai mare, iar prin cap i se învălmăşeau gânduri tot mai întunecate, întocmai ca norii care, alungaţi de vijelie, acoperă unul după altul strălucirea soarelui şi sting orice bucurie de pe lume. Pentru că Zbyszko înţelegea tot atât de bine ca şi prinţesa că dacă Danusia va pleca la Spychów, va fi ca şi pierdută pentru el. Aici, toţi îi erau binevoitori, iar acolo, s-ar putea ca Jurând nici să nu vrea să stea de vorbă cu el, mai ales dacă era legat de vreun jurământ sau de alt motiv necunoscut, tot atât de însemnat ca şi o cununie religioasă. De altminteri, cum putea să se ducă la Spychów, când el era bolnav şi abia se putea mişca în pat. Cu câteva zile înainte, când prin bunăvoinţa prinţului obţinuse pintenii de aur şi centura de cavaler, se gândea că bucuria va învinge boala şi se ruga din tot sufletul să se pună pe picioare cât mai curând şi să se măsoare cu teutonii; acum însă, îşi pierdu iarăşi toată speranţa, întrucât îşi dădu seama că odată cu ea îi vor lipsi şi pofta de viaţă, şi puterea de a lupta cu moartea. Vor veni ziua de mâine şi cea de poimâine. Vor veni în cele din urmă ajunul şi sărbătorile, oasele îl vor durea la fel şi la fel va leşina mereu, într-un cuvânt, nu va mai fi înconjurat de lumina pe care o răspândea în toată încăperea Danusia, nici bucuria ochilor când o privea. Cât de mari erau mângâierea şi dulceaţa s-o întrebe de câteva ori pe zi: „Îţi sunt drag?” şi să vadă după aceea cum îşi acoperea ochii ruşinaţi şi zâmbitori cu mâna sau aplecându-se şi răspunzându-i: „Cine altcineva să-mi fie?” Acum, nu vor mai rămâne decât boala şi durerea, şi dorul, iar fericirea va pleca şi nu se va mai întoarce.

Lacrimile luciră în ochii lui Zbyszko şi i se rostogoliră încet pe obraji, după care i se adresă prinţesei:

Stăpână milostivă, eu cred că n-o voi mai vedea niciodată pe Danusia.

Ea însăşi îngrijorată, prinţesa îi răspunse:

Nici n-ar fi de mirare să mori de atâta suferinţă. Dar Domnul Iisus este milostiv.

Apoi, după o clipă, vrând să-l mai întărească, adăugă:

Cu toate că, păstrând măsura, dacă Jurând ar muri înaintea ta, grija de părinte ar trece asupra prinţului şi a mea, iar noi ţi-am da-o numaidecât.

Cum să moară?! Se minună Zbyszko.

Dar se vede că deodată un alt gând îi fulgeră prin minte, deoarece se ridică puţin pe pat şi urmă cu glas schimbat:

Stăpână milostivă.

Îl întrerupse Danusia care, intrând în fugă şi cu ochii în lacrimi, începu să strige din prag:

Ai aflat, Zbyszko! Of, îmi pare rău de tata, dar îmi pare rău şi de tine, sărmane!

Iar Zbyszko, când se apropie de pat, îşi cuprinse dragostea cu braţul sănătos şi începu să vorbească:

Cum să trăiesc fără tine, floarea mea? Nu am străbătut atâtea păduri şi ape până aici, nu de aceea ţi-am jurat credinţă şi te-am slujit, ca să te pierd acum. Ehei, jalea şi plânsul nu mă ajută, nici măcar moartea. Chiar dacă iarba ar creşte pe mormântul meu, sufletul meu nu te va uita. Nici în casa Domnului Iisus, nici în încăperile lui Dumnezeu Tatăl. De aceea, zic, n-avem ce face, dar trebuie să sperăm, căci fără speranţă nu putem trăi! Pe mine mă dor oasele, dar măcar tu cazi la picioarele stăpânei, eu nu sunt în stare, şi roag-o să aibă milă de noi.

Danusia sări îndată la picioarele cneaghinei şi, îmbrăţişându-i-le, îşi ascunse faţa albă în faldurile rochiei, aşa că prinţesa îşi întoarse ochii miraţi şi plini de milă la Zbyszko.

Cum aş putea să arăt mila mea? Întrebă. Dacă n-o las să se ducă la părintele bolnav, voi atrage asupră-mi mânia lui Dumnezeu.

Zbyszko care se ridicase puţin mai înainte, se lăsă din nou să alunece pe capul patului şi un răstimp nu răspunse, fiindcă i se tăie răsuflarea. Începu totuşi să-şi apropie încet mâinile pe piept, până când le împreună ca pentru rugăciune.

Odihneşte-te, îl sfătui prinţesa, şi pe urmă o să-mi spui despre ce este vorba, iar tu, Danusia, ridică-te în picioare.

Aşteaptă, nu te ridica şi roagă-te împreună cu mine, stărui Zbyszko.

După care, începu să vorbească abia auzit şi cu glasul întrerupt:

Milostivă stăpână. Jurând s-a arătat împotriva mea la Cracovia. Aşa va fi şi aici, dar dacă preotul Wyszoniek mă va cununa cu Danusia, pe urmă poate să plece la Spychów, pentru că n-o să mi-o mai ia nici o putere din lume.

Propunerea lui Zbyszko o surprinse atât de mult pe prinţesa Anna, încât zvâcni în picioare de pe laviţă, apoi se aşeză iarăşi şi parcă neînţelegând bine, se miră:

Pe rănile Mântuitorului! Preotul Wyszoniek?

Milostivă stăpână! Milostivă stăpână! Se rugă Zbyszko.

Stăpână milostivă! Repetă şi Danusia, îmbrăţişându-i din nou genunchii prinţesei.

Cum se poate fără aprobarea părintească.

Ordinul lui Dumnezeu este mai puternic! Răspunse Zbyszko.

Aveţi frică de Dumnezeu!

Cine-i tatăl ei, dacă nu prinţul? Cine-i este mamă, dacă nu Luminăţia Ta?

Iar Danusia la acestea:

Milostivă mamă!

Adevărat, am fost şi sunt ca o mamă pentru ea, încuviinţă prinţesa, şi Jurând şi-a luat soţia tot din mâna mea. Aşa-i! Odată făcută cununia, nu s-ar mai putea face nimic. Poate că Jurând s-ar supăra, dar îi este dator prinţului, ca supus al lui. În sfârşit, am putea să nu-i spunem la început şi să afle abia când va voi să-şi dea fiica altuia sau s-o trimită la mănăstire. Dacă a făcut niscaiva jurăminte, el nu va avea nici o vină. Nu se poate împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Pe viul Dumnezeu, poate că asta-i voia Lui!

Altfel nu poate fi! Se bucură Zbyszko.

Dar prinţesa Anna, adânc mişcată, le spuse:

Aşteptaţi, lăsaţi-mă să-mi vin în fire! Dacă prinţul ar fi aici, aş trimite numaidecât pe cineva la el şi l-aş întreba: pot să i-o dau pe Danuśka sau nu pot? Dar fără ştirea lui, mă tem. Mai că mi s-a oprit răsuflarea, dar n-avem timp de nimic, fiindcă şi jupâniţa trebuie să plece mâine! O, Iisuse, dacă ar fi cununată, n-ar mai fi nimic de făcut. Numai că nu mă pot linişti şi mă tem de ceva. Ţie nu-ţi este frică, Danusia? Ia spune!

Eu am să mor fără ea! O întrerupse Zbyszko.

Danusia se ridică de la genunchii prinţesei şi pentru că îi era foarte apropiată şi răsfăţată, îi încolăci gâtul cu braţele şi începu s-o strângă din toate puterile.

Prinţesa, însă, îi răspunse:

Fără părintele Wyszoniek, nu pot să vă spun nimic. Du-te repede după el!

Danusia se repezi să-l cheme pe preotul Wyszoniek, iar Zbyszko îşi întoarse chipul palid către prinţesă şi zise:

Ce mi-a fost scris de Domnul Iisus, asta mi se va întâmpla, dar pentru această bucurie, Dumnezeu să te răsplătească, milostivă stăpână.

Nu mă binecuvânta încă, îl domoli prinţesa, căci nu se ştie ce va fi. Mai trebuie să-mi juri pe onoarea ta că, dacă va avea loc cununia, n-o s-o opreşti pe Danusia să plece de îndată la tatăl ei şi, Doamne fereşte, să atragă astfel asupra voastră blestemul lui Dumnezeu:

Pe onoarea mea! Jură Zbyszko.

Să nu uiţi! Iar lui Jurând, fata să nu-i spună nimic deocamdată. E mai bine ca noutatea să nu-l zdruncine dintr-odată. O să-l chemăm la Ciechanów să ne-o aducă pe Danusia şi atunci o să-i spun eu însămi ori o să-l rog pe prinţ. Când îşi va da seama că nu mai poate face nimic, o să accepte. Doar n-a fost împotriva ta.

Nu, încuviinţă Zbyszko, n-a fost împotriva mea, aşa că poate se va bucura în sufletul lui să mi-o dea pe Danusia. Căci dacă a jurat, nu va fi vina lui, dacă nu se va ţine de cuvânt.

Intrarea preotului Wyszoniek cu Danusia le întrerupse discuţia. Prinţesa îl chemă îndată la sfat şi începu să-i povestească însufleţită despre intenţiile lui Zbyszko, dar prelatul, abia auzind despre ce este vorba, îşi făcu semnul crucii de mirare şi exclamă:

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Cum aş putea face una ca asta? Doar acum e post!

Pentru Dumnezeu, e adevărat! Strigă prinţesa.

Şi se lăsă tăcerea; numai feţele îngrijorate arătau ce lovitură erau cuvintele părintelui Wyszoniek pentru toţi.

După un răstimp, acesta adăugă:

Dacă aş avea o dispensă, nu m-aş împotrivi, fiindcă îmi pare rău de voi. N-aş mai întreba nici de îngăduinţa lui Jurând, deoarece de vreme ce milostiva stăpână este de acord, garantând şi pentru permisiunea prinţului, ei bine! Ei sunt tată şi mamă pentru întregul ţinut. Dar aşa, fără dispensa episcopului, nu pot. Mă rog, dacă preotul episcop Jakub de Kurdanow ar fi printre noi, deşi e destul de aspru, nu ca înaintaşul lui, episcopul Mamphiolus, care zicea de fiecare dată: bene! Bene!

Episcopul Jakub de Kurdanow ţine mult la noi, şi la prinţ, şi la mine, interveni cneaghina Anna.

Tocmai de aceea spun şi eu că s-ar învoi să-mi dea dispensă, de vreme ce sunt motive întemeiate. Fata trebuie să plece, iar tânărul e bolnav şi s-ar putea să moară. Hm! În articulo mortis. Dar fără dispensă n-am cum.

Eu l-aş putea ruga şi mai târziu pe episcopul Jakub să-mi dea dispensă şi oricât de aspru ar putea fi, cred că s-ar lăsa înduplecat. Ce să mai vorbim, garantez că nu mă va refuza.

La acestea, părintele Wyszoniek, care era un om bun şi blând, spuse:

Cuvântul unsei lui Dumnezeu e un cuvânt însemnat. Mi-e frică de preotul episcop, dar este un cuvânt însemnat! Cât priveşte catedrala din Płock, tânărul ar putea şi el făgădui ceva. Nu ştiu. Oricum, până când soseşte dispensa, e mare păcat, şi nu al altuia, ci numai al meu. Hm! E adevărat că Domnul Iisus este milostiv şi dacă cineva nu păcătuieşte numai pentru folosul lui, cu atât mai uşor îl iartă! Totuşi va fi păcat şi, dacă episcopul se încăpăţânează, cine-mi va mai da dispensa!

Episcopul nu se va încăpăţâna! Strigă prinţesa Anna.

Iar Zbyszko zise:

Sanderus, care a venit cu minte, are dispensă pentru orice.

Preotul Wyszoniek poate că nu credea cu adevărat în indulgenţele lui Sanderus, dar era bucuros să se agaţe şi de un motiv aparent, numai să-i ajute pe Zbyszko şi pe Danusia, fiindcă pe jupâniţă, pe care o cunoştea de mult, o iubea fără margini. În cele din urmă, se gândi că în cel mai rău caz l-ar putea aştepta pocăinţa bisericească, aşa că se întoarse spre prinţesă şi-i spuse:

Eu sunt duhovnicul Luminăţiei Tale şi sluga prinţului. Cum porunceşti să fac, milostivă stăpână?

Nu vreau să-ţi poruncesc, prefer să te rog, răspunse prinţesa. Dar dacă Sanderus are indulgenţe.

Sanderus are. E vorba doar de episcop. Acolo, la Płock, ţine întruniri aspre cu canonicii.

Să nu te temi de episcop! După cum am auzit, le-a interzis prinţilor să poarte paloşe, arbalete şi să facă samavolnicii, dar nu le-a interzis să facă bine.

Părintele Wyszoniek îşi înălţă ochii şi mâinile.

Facă-se voia Luminăţiei Tale.

La aceste cuvinte, bucuria inundă inimile. Zbyszko se rezemă iarăşi de capul patului, iar prinţesa, Danusia şi părintele Wyszoniek se aşezară în jurul lui şi începură să chibzuiască grijulii cum să-şi înfăptuiască intenţiile. Aşadar, hotărâră să păstreze taina şi să nu afle nimeni dintre cei din casă; mai hotărâră că nici Jurând n-ar trebui să afle nimic, până când nu-i va povesti totul prinţesa la Ciechanów. În schimb, preotul Wyszoniek avea să scrie o scrisoare din partea prinţesei către Jurând şi să-l cheme numaidecât la Ciechanów, unde ar putea găsi leacuri mai bune pentru beteşugul lui, iar pe de altă parte, nu va mai suferi atât din pricina singurătăţii. Hotărâră, în sfârşit, ca Zbyszko şi Danusia să se spovedească, iar cununia să aibă loc noaptea, după ce se vor culca toţi ai casei.

Zbyszko se gândi să-l ia pe ceh drept martor, dar renunţă, aducându-şi aminte că îl are de la Jagienka. O clipă îi apăru în minte parcă aievea, aşa că avu impresia că-i vede faţa rumenă, ochii înlăcrimaţi şi-i aude glasul rugător: „Să nu-mi faci una ca asta! Să nu-mi plăteşti binele cu rău şi dragostea cu suferinţă!” Îl cuprinse deodată o milă nemărginită, ghicind că-i face o mare nedreptate, după care nu va mai găsi mângâiere nici sub acoperişul de la Zgorzelice, nici în bungetul pădurii, nici pe câmp, nici în darurile abatelui şi nici în insistenţele lui Cztan şi Wilk. Aşa că-şi spuse în adâncul sufletului: „Să-ţi dea Dumnezeu tot ce-i mai bun, draga mea, dar chiar dacă aş vrea să-ţi dau şi Luna de pe cer, tot n-aş fi în stare”. Şi într-adevăr, convingerea că asta nu era în puterea lui îi produse chiar anume uşurare şi-l mai linişti, astfel că începu să se gândească imediat numai la Danusia şi la cununie.

Cu toate acestea, nu se putu totuşi descurca fără ajutorul cehului, aşa că deşi hotărâse să nu-i spună nimic despre ce avea să se întâmple, porunci să-l cheme la el şi-i zise:

Mă voi spovedi astăzi trecând pe sub Masa Domnului, îmbracă-mă deci cât mai bogat, ca şi când ar trebui să mă duc în încăperile regelui.

Cehul se îngrijoră puţin şi îl privi cu luare-aminte în ochi. Zbyszko îl înţelese şi-l linişti:

Nu te teme, oamenii nu se spovedesc numai înaintea morţii, mai ales că vin şi sărbătorile, când părintele Wyszoniek şi prinţesa vor pleca la Ciechanów şi nu se va mai găsi un preot de la Przasnysz.

Dar Domnia Ta nu te duci? Întrebă scutierul.

Dacă mă voi însănătoşi, o să plec şi eu, dar asta e în mâna lui Dumnezeu.

Aşa că cehul se linişti şi repezindu-se la cufărul cu lucruri, îi aduse tunica albă, cusută cu fir de aur, pe care cavalerul o îmbrăca de obicei la sărbătorile mari, şi covoraşul minunat pentru acoperirea picioarelor şi a patului, după care, ridicându-l pe Zbyszko cu ajutorul celor doi slujitori turci, îl spălă, îi pieptănă părul lung pe care-l legă cu o eşarfă purpurie, în sfârşit, îl sprijini aşa îmbrăcat de pernele roşii şi bucuros de treaba făcută, îl admiră:

Dacă Domnia Ta ai fi în stare să joci, ai putea face şi nunta!

Aş fi nevoit să mă descurc fără ţopăituri, răspunse Zbyszko zâmbind.

În acest timp, prinţesa se gândea şi ea în odaia ei cum s-o îmbrace pe Danusia, întrucât pentru firea ei de femeie, acesta era un lucru de mare însemnătate şi n-ar fi îngăduit în ruptul capului ca draga ei pupilă să se cunune în rochia de fiecare zi. Slujitoarele, cărora li se spusese că şi jupâniţa va îmbrăca la spovedanie culoarea nevinovăţiei, găsiră uşor în cufăr o rochie albă, dar mai greu era cu împodobirea capului. La acest gând, prinţesa fu năpădită de o mâhnire ciudată, aşa că începu să se vaiete:

Unde-o să găsesc eu, orfana mea dragă, o cununiţă verde pentru tine în această pădure? Nici o floricică, nici măcar o frunzuliţă nu se află nicăieri, afară de muşchiul acoperit de zăpadă.

Aşteptând cu părul desfăcut, Danusia era şi ea îngrijorată, fiindcă şi ea şi-ar fi dorit o cununiţă; totuşi, după o clipă, arătă spre un buchet de imortele, care atârna pe perete, şi spuse:

Măcar din astea să împletim ceva, pentru că altceva n-o să găsim, iar Zbyszko o să mă ia şi cu o cunună din asta.

La început, prinţesa nu vru să accepte, temându-se să nu fie un semn de rău augur, dar pentru că la conac, unde veneau numai la vânătoare, nu era nici o floare, trebuiră să se mulţumească şi cu imortele. Între timp, sosi preotul Wyszoniek, care-l spovedise mai înainte pe Zbyszko, şi o luă pe jupâniţă la spovedanie, apoi se lăsă o noapte surdă. După cină, slujitorii primiră de la prinţesă porunca să se ducă la culcare. Trimişii lui Jurând se întinseră unii în încăperea slujitorilor, alţii pe lângă cai în grajduri. În curând, focurile din odăile slujitorilor se acoperiră de cenuşă şi se stinseră, până când, în cele din urmă, în conacul din pădure se aşternu tăcerea deplină şi doar câinii mai lătrau la lupi din când în când spre pădure.

Cu toate acestea, la prinţesă, la părintele Wyszoniek şi la Zbyszko nu încetară să lumineze, aruncând raze roşietice pe zăpada care acoperea curtea. Iar ei vegheau în tăcere, ascultându-şi bătaia propriilor inimi, neliniştiţi şi impresionaţi de solemnitatea momentului, care avea să urmeze. Într-adevăr după miezul nopţii, prinţesa o luă de mână pe Danusia şi o conduse în odaia lui Zbyszko, unde părintele Wyszoniek îi aştepta cu sfintele daruri. În încăpere ardea în cămin un foc mare şi în lumina lui puternică, dar inegală, Zbyszko o văzu pe Danusia, puţin palidă de nesomn, albă, cu cununa de imortele pe cap, îmbrăcată în rochia lungă până la pământ. Avea pleoapele mijite de emoţie, braţele lăsate de-a lungul rochiei, amintind astfel parcă nu ştiu ce desene pe sticlă; era în ea ceva atât de angelic, încât Zbyszko rămase uimit când o văzu, fiindcă se gândi că nu va lua de soţie o jupâniţă pământească, ci vreun sufleţel ceresc. Acest gând i se întări şi mai mult, când ea îngenunche cu mâinile împreunate pentru a primi sfânta împărtăşanie şi înclinându-şi capul pe spate, închise ochii de tot. În acel moment, avu impresia că seamănă cu o moartă şi teama îi cuprinse inima. Asta, însă, nu dură prea mult întrucât auzind glasul preotului – Ecce Agnus Dei50 – se concentră şi gândurile lui se înălţară în zbor către Dumnezeu. În încăpere, se auzea acum numai glasul solemn al părintelui Wyszoniek: Domine, non sum dignus51, iar odată cu el trosnetul focului şi greierii ţârâind cu înfocare, dar parcă jalnic, prin crăpăturile căminului. Afară, începuse vântul, vuind prin pădurea înzăpezită, dar conteni numaidecât.

Zbyszko şi Danusia rămaseră o vreme cufundaţi în tăcere, iar preotul Wyszoniek luă potirul sfânt şi-l duse în capelă. Se întoarse repede, dar nu singur, ci cu cavalerul de Lorche, şi văzând uimirea întipărită pe feţele celor de faţă, îşi aşeză mai întâi un deget pe buze, vrând parcă să stăvilească un strigăt neaşteptat, apoi spuse:

Am socotit că este mai bine să fie doi martori la cununie şi de aceea l-am prevenit pe acest cavaler, care mi-a jurat pe onoare şi pe relicvele de la Aquisgran că va păstra taina atât cât va fi nevoie.

Cavalerul de Lorche îngenunche mai întâi înaintea prinţesei, apoi a Danusiei, după care se ridică în picioare şi rămase tăcut, îmbrăcat în armura de gală, pe îndoiturile căreia alunecau luminiţele roşii ale focului, înalt, nemişcat, adâncit parcă în încântare, pentru că şi lui această jupâniţă albă, cu cununiţă de imortele pe cap i se părea un înger desenat pe sticla unei ferestre gotice.

Preotul o aşeză lângă patul lui Zbyszko şi punându-le patrafirul pe mâini, începu ritualul obişnuit. Pe faţa cumsecade a prinţesei şiroiau una după alta boabele lacrimilor, dar în suflet nu mai simţea acum apăsarea neliniştii, deoarece credea că face bine unindu-i pe aceşti doi copii minunaţi şi nevinovaţi. Cavalerul de Lorche îngenunche pentru a doua oară şi rezemându-şi amândouă mâinile pe mânerul paloşului, arăta întocmai ca un cavaler care are o vedenie, în timp ce mirii repetau pe rând cuvintele preotului: „Eu. Te iau. Să-mi fii.”, cărora le ţineau iarăşi isonul greierii prin crăpăturile peretelui şi trosnetul focului din cămin. După săvârşirea ritualului, Danusia căzu la picioarele prinţesei, care-i binecuvântă pe amândoi, iar când îi încredinţă în sfârşit puterilor cereşti, rosti:

Acum, bucuraţi-vă, pentru că ea este a ta, iar tu eşti al ei.

Atunci, Zbyszko îşi întinse braţul sănătos spre Danuta, iar ea îi încolăci cu braţele-i subţiri gâtul şi o vreme se auzi cum îşi repetau în şoaptă la ureche:

A mea eşti, Danuśka.

Al meu eşti, Zbyszko.

Dar imediat după aceea, pe Zbyszko îl cuprinse slăbiciunea, erau prea multe emoţii pentru puterile lui, şi alunecând pe perne, începu să răsufle cu greutate. Nu-şi mai pierdu totuşi cunoştinţa şi nu încetă să-i zâmbească Danusiei, care îi ştergea faţa acoperită de o sudoare rece, ba continuă chiar să-i repete: „Eşti a mea, Danuśka”, drept pentru care ea îşi pleca de fiecare dată capul. Această privelişte îl mişcă până la lacrimi pe de Lorche, care declară că nu i se mai întâmplase să vadă niciodată prin ţările pe unde umblase inimi atât de simţitoare, prin urmare, este gata să se bată în duel pe jos sau călare cu oricare cavaler, vrăjitor sau balaur care ar cuteza să stea în calea fericirii lor. Şi jură cu mâna pe mânerul în formă de cruce al pumnalului, care slujea cavalerilor să ucidă răniţii. Prinţesa şi părintele Wyszoniek fură luaţi drept martori ai acestui jurământ.

Şi pentru că milostiva stăpână nu înţelegea o cununie fără nici un pic de veselie, le aduse vin, aşa că după aceea ciocniră şi băură. Ceasurile nopţii se scurgeau unul după altul. Învingându-şi slăbiciunea, Zbyszko o trase din nou pe Danusia lângă el şi-i spuse:

De vreme ce Domnul Iisus mi te-a dăruit, nimeni nu mi te va mai lua, dar îmi pare rău, draga mea dragă, că trebuie să pleci.

O să vin cu tata la Ciechanów, răspunse Danusia.

Numai să nu te îmbolnăveşti de ceva. Dumnezeu să te ferească de vreo întâmplare de năprasnă. Ştiu că trebuie să te duci la Spychów. Ei! Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi stăpânei milostive că acum eşti a mea, pentru că puterea omenească nu poate desface o cununie.

Dacă totuşi această cununie avusese loc noaptea şi în tăcere şi îndată avea să urmeze despărţirea, acestea erau motive care-i umpleau nu numai sufletul lui Zbyszko de o tristeţe ciudată, ci şi pe ale celorlalţi. Din când în când, se stingea şi focul în cămin şi capetele se cufundau în întuneric. Preotul Wyszoniek arunca atunci alte reteveie peste cărbuni, iar când ţiuia ceva jalnic în lemn, cum se întâmplă de obicei când lemnul nu e uscat bine, spunea:

Ce doreşti, suflete suferind?

Îi răspundeau greierii, apoi flacăra care creştea, scoţând din umbră feţele nedormite, răsfrângându-se în armura lui de Lorche şi luminând totodată rochia albă şi imortelele de pe capul Danusiei.

Câinii din curte începură iarăşi să latre spre pădure, parcă adulmecând lupii.

Şi pe măsură ce treceau ceasurile nopţii, tăcerea se aşternea din ce în ce mai des, până când prinţesa spuse în sfârşit:

O, Iisuse! Păi aşa trebuie să fie după cununie? Ar fi, mai bine, să ne culcăm, dar de vreme ce trebuie să veghem până dimineaţă, hai, floricica mea, mai cântă-ne o dată înainte de plecare, mie şi lui Zbyszko.

Danusia, deşi era obosită şi somnoroasă, era bucuroasă să facă orice şi să se învioreze, aşa că se duse după lăută şi revenind îndată, se aşeză lângă patul lui Zbyszko.

Ce să cânt? Întrebă.

Ce să cânţi? Zise prinţesa, ce-ar fi să cânţi cântecul de la Tyniec, atunci când te-a văzut Zbyszko prima dată!

Ei! Mi-l aduc aminte şi n-am să-l uit până la moarte, se bucură Zbyszko. Când mi se întâmpla să-l aud pe undeva, mi se umpleau ochii de lacrimi.

Bine, am să-l cânt! Acceptă Danusia.

Şi începu de îndată să zdrăngăne la lăută, apoi ridicându-şi capul ca de obicei, îşi dădu drumul glasului:

De-aş avea şi eu Aripi călătoare, Spre Jasiek al meu, Să mă pierd în zare.

Aş mai sta şi eu Pe un ram din Silezi'

Jasiek, dragul meu, Să vii să mă vezi.

Dar deodată, glasul i se frânse, buzele începură să-i tremure, iar de sub genele închise, lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji. O clipă se strădui să le oprească sub pleoape, dar nu izbuti şi în cele din urmă, răbufni într-un plâns cu suspine, ca atunci când îi cântase ultima dată acest cântec lui Zbyszko în temniţa din Cracovia şi se gândise că-i vor tăia capul a doua zi.

Danuśka! Ce-i cu tine, Danuśka? O întrebă Zbyszko.

De ce plângi? Ce nuntă mai e şi asta! Se miră prinţesa. Ce ai?

Nu ştiu nici eu, răspunse Danuśka suspinând, sunt atât de tristă! Îmi pare atât de rău! De Zbyszko şi de prinţesă.

Aşa că se îngrijorară cu toţii şi se apucară să-i explice că nu pleacă pentru multă vreme şi cu siguranţă că de sărbători va veni împreună cu Jurând la Ciechanów. Zbyszko o cuprinse iarăşi cu braţul, o strânse la piept şi îi sărută lacrimile din ochi, dar mâhnirea se cuibări în inimile tuturor şi aşa îşi petrecură ceasurile nopţii.

Până când, în sfârşit, în curte se auzi deodată un glas atât de înspăimântător, încât se cutremurară cu toţii. Prinţesa zvâcni de pe laviţă şi strigă:

O, Doamne! Sunt cumpenele fântânilor! Adapă caii!

Iar părintele Wyszoniek se uită pe fereastra în care ochiurile de sticlă împrumutaseră o culoare cenuşie şi spuse:

Întunericul se răreşte şi se crapă de ziuă. Ave Maria, gratia plena.52

După care ieşi din odaie şi întorcându-se după un răstimp, remarcă:

Se luminează de ziuă, deşi va fi o zi întunecoasă. Oamenii lui Jurând adapă caii. E vremea să pleci la drum, sărmano!

La aceste cuvinte, şi prinţesa, şi Danusia izbucniră în hohote de plâns şi amândouă începură să se vaiete împreună cu Zbyszko, aşa cum se văietă oamenii simpli când trebuie să se despartă; în aceste hohote era ceva de ritual, pe jumătate jelanie, pe jumătate cântec care se revarsă din sufletele ţăranilor pe o cale atât de firească, aşa cum se scurg lacrimile din ochi.

Ah! Plânsul la nimic n-ajută, Adio, dragoste mută, Plânsul tău e în zadar, Adio, suflet sărman, Ah, rămâi cu bine!

Zbyszko o strânse pentru ultima dată la piept pe Danusia şi o ţinu atât de mult, până i se tăie răsuflarea şi până când prinţesa i-o smulse din braţe ca s-o îmbrace pentru drum.

Între timp, se luminase de-a binelea. În curte, se treziseră cu toţii şi începuseră să trebăluiască. La Zbyszko veni scutierul ceh să-l întrebe cum se simte şi ce porunci mai are de dat.

Trage patul la fereastră, îi spuse cavalerul.

Cehul apropie cu uşurinţă patul de fereastră, dar se miră când Zbyszko îi porunci s-o deschidă. Ascultă totuşi şi această poruncă, numai că-şi acoperi stăpânul cu propriul cojoc, întrucât afară era frig, iar din cerul înnorat cădea o zăpadă moale şi deasă.

Zbyszko începu să privească: în curte, printre fulgii care se cerneau din nori, se vedeau săniile; în jurul lor, aşteptau pe caii ce răspândeau aburi oamenii lui Jurând. Erau înarmaţi cu toţii, iar unii purtau platoşe peste cojoace, în care se răsfrângea lumina palidă şi mohorâtă a zilei. Pădurea abia se mai zărea din cauza zăpezii; gardurile şi porţile aproape că nu se mai vedeau.

Danusia mai veni o dată în fugă în odaia lui Zbyszko, înfofolită într-un cojoc şi o şubă de vulpe; îi mai înconjură încă o dată gâtul cu braţele şi îi mai spuse o dată la plecare:

Deşi plec, eu sunt a ta.

Iar el îi sărută mâinile, obrajii şi ochii care abia se mai vedeau din blana de vulpe şi-i ură:

Dumnezeu să te păzească! Du-te cu Dumnezeu! Acum, eşti a mea, a mea până la moarte!

Şi când o îndepărtară iarăşi de lângă el, se ridică în capul oaselor cât putu, îşi rezemă capul de fereastră şi privi afară; printre fulgii de zăpadă, văzu ca printr-o perdea cum Danusia urcă în sanie, cum prinţesa o ţinu îndelung în braţe, cum o sărutară jupâniţele şi cum îşi luă rămas-bun părintele Wyszoniek, făcând semnul crucii asupra ei. Se mai întoarse încă o dată spre el înainte de a porni şi-i strigă cu mâna întinsă:

Rămâi cu Dumnezeu, Zbyszko!

Să dea Dumnezeu să ne vedem la Ciechanów.

Dar zăpada cădea atât de deasă, ca şi când voia să acopere totul şi să nu se mai audă nimic, aşa că ultimele cuvinte ajunseră atât de înăbuşite, încât amândoi avură impresia că se strigă de departe unul pe celălalt.