Capitolul XXV.

După ninsoarea din belşug, urmară geruri grozave şi zile senine, uscate. Ziua, pădurile scânteiau în razele soarelui; gheaţa încătuşă râurile şi întări mlaştinile. Veniră nopţi luminoase, în care gerul era atât de cumplit, încât copacii crăpau trosnind asurzitor în pădure; păsăretul se apropia de aşezările oamenilor; drumurile deveniră nesigure din cauza lupilor care începuseră să se adune în haite şi să atace nu numai oamenii singuri, ci şi satele. Lumea se bucura totuşi în jurul focurilor din colibele pline de fum, prevestind un an cu recolte bogate după iarna geroasă, şi aştepta veselă sărbătorile, care aveau să sosească în curând. Conacul princiar din pădure rămase pustiu. Prinţesa, jupâniţele şi preotul Wyszoniek plecaseră la Ciechanów. Zbyszko se simţea mult mai bine, dar nu avea destulă putere ca să încalece pe cal, aşa că rămăsese la conac împreună cu oamenii lui, cu Sanderus, cu scutierul ceh şi slujitorii din partea locului de care avea grijă o şlahciancă în vârstă ce supraveghea treburile gospodăreşti.

Sufletul cavalerului se smulgea spre tânăra-i soţie. Se bucura fără margini la gândul că Danusia era a lui şi nici o putere omenească nu mai putea să i-o ia, dar pe de altă parte, acelaşi gând îl făcea s-o dorească şi mai mult. Zile întregi ofta după clipa când avea să plece de la conac şi se gândea ce-o să facă atunci, unde să se ducă şi cum să-i câştige bunăvoinţa lui Jurând. Avea, însă, şi momente de nelinişte apăsătoare, dar viitorul în general i se înfăţişa în culori ademenitoare. S-o iubească pe Danusia şi să reteze penele de păun de pe coifuri – asta avea să fie viaţa lui. Nu o dată, îşi dorea să discute despre asta cu cehul pe care-l îndrăgise, dar băgase de seamă că scutierul, legat cu tot sufletul de Jagienka, nu vorbea prea bucuros despre Danusia, iar el, la rândul lui, în temeiul jurământului, nu putea să-i spună tot ce se întâmplase.

Puterile îi reveneau tot mai mult cu fiecare zi ce trecea. Cu o săptămână înaintea Ajunului, urcă pentru prima dată în şa şi, deşi simţea că n-ar putea s-o facă şi în armură, curajul nu-l părăsi. De altfel, nu se aştepta să fie nevoit să-şi pună platoşa şi coiful prea curând, socotind că ar avea totuşi destulă putere şi pentru asta. Ca să-i mai treacă timpul, încerca să ridice paloşul în odaia lui şi nu i se părea prea greu, doar baltagul nu-l putea mânui decât cu amândouă mâinile.

În cele din urmă, cu două zile înainte de Ajunul Crăciunului, îi porunci cehului să aştearnă săniile cu fân şi-l vesti că vor pleca la Ciechanów. Credinciosul scutier se îngrijoră întrucâtva, mai ales că afară era un ger de scârţâia zăpada sub picioare, dar Zbyszko îi spuse:

Nu-i treaba ta, głowacz53 (aşa-l numea în limba polonă). Nu mai avem ce face în conacul acesta şi chiar dacă m-aş îmbolnăvi, o să aibă cine mă îngriji la Ciechanów. În sfârşit, n-o să plec călare, ci într-o sanie, îngropat în fân până la gât şi acoperit de blănuri. O să încalec abia aproape de Ciechanów.

Şi aşa se şi petrecură lucrurile. Cehul ajunsese să-l cunoască pe tânărul său stăpân şi ştia că nu e bine să i se împotrivească şi cu atât mai rău să nu-i asculte poruncile; astfel că după un ceas şi porniră. La plecare, Zbyszko, văzându-l pe Sanderus că urcă într-o sanie, luându-şi şi cufărul, îl întrebă:

Ei, tu ce te tot ţii de mine ca scaietele de lâna oii? Mi-ai spus că vrei să te duci în Prusia.

Am spus că vreau să mă duc în Prusia, îl lămuri Sanderus, dar cum să merg singur pe asemenea ninsoare? O să mă mănânce lupii înainte de a răsări Luceafărul-de-Seară, iar aici, n-am nici eu de ce să mai rămân. Mai bine-i să întăresc oamenii de la oraş întru pioşenie, să le dăruiesc marfa sfântă şi să-i scap din chingile diavolului, aşa cum i-am jurat la Roma Părintelui întregii creştinătăţi. Iar pe de altă parte, te-am îndrăgit foarte mult pe Domnia Ta, aşa că n-o să te părăsesc înainte de a pleca la Roma, fiindcă s-ar putea întâmpla să mai ai nevoie de ajutorul meu.

Stăpâne, pentru Domnia Ta ar fi în stare să mănânce şi să bea, interveni cehul, te-ar ajuta bucuros în acest fel oricând. Iar dacă în pădurea de la Przasnysz ne va ataca o haită prea mare de lupi, o să scăpăm de ei, lăsându-i să-l mănânce, că de altceva nu e bun.

Domnia Ta, vezi mai bine să nu-ţi îngheţe vorba pe mustaţă, răspunse Sanderus, pentru că asemenea ţurţuri se topesc numai în focul iadului.

Vai de mine! Se sperie Głowacz, ducându-şi mănuşa la mustaţa care abia începuse să-i crească, mai înainte am să încerc să încălzesc berea la popas, dar ţie n-o să-ţi dau.

Da, dar porunca glăsuieşte: dă-i să bea celui însetat. Alt păcat!

Atunci, am să-ţi dau o găleată cu apă, iar acum, îţi dau ce am la îndemână.

Şi spunând acestea, luă atâta zăpadă, cât putea să cuprindă în cele două mănuşi, şi o aruncă în barba lui Sanderus, dar acesta se feri şi-l ameninţă:

La Ciechanów nu va mai fi nevoie de Domnia Ta, fiindcă acolo este un urs care scuipă zăpadă.

Aşa se hârjoneau între ei, pentru că de fapt ţineau destul de mult unul la celălalt. Cu toate acestea, Zbyszko îi îngădui lui Sanderus să meargă cu el, căci acest om ciudat îl amuza, părând totodată şi foarte legat de el. Porniră deci de la conacul din pădure într-o dimineaţă luminoasă şi pe un ger atât de mare, că trebuiră să pună păturile pe cai. De jur împrejur, totul era acoperit de troiene. Acoperişurile colibelor abia se mai vedeau de sub zăpadă, iar pe alocuri fumurile păreau că se înălţă spre cer de-a dreptul din nămeţii albi, fuioare trandafirii în lumina dimineţii, care se lărgeau la vârf asemenea panaşelor de pe coifurile cavalerilor.

Zbyszko se afla într-o sanie, mai întâi ca să-şi cruţe puterile, apoi din cauza frigului de care se putea apăra mai uşor îngropat în fân şi acoperit cu blănuri. Îi poruncise şi lui Głowacz să se întindă lângă el şi să aibă arbaleta la îndemână împotriva lupilor, dar deocamdată vorbea vesel cu el.

La Przasnysz, îi zise, o să dăm nutreţ la cai, o să ne încălzim puţin, apoi plecăm numaidecât.

La Ciechanów?

Mai întâi la Ciechanów, să ne închinăm prinţului şi să ascultăm sfânta slujbă.

Şi pe urmă? Se interesă Głowacz.

Zbyszko zâmbi şi răspunse:

Pe urmă, cine ştie dacă nu chiar la Bogdaniec.

Cehul se uită mirat la el. Prin minte, îl fulgeră gândul că poate tânărul său stăpân renunţase la fiica lui Jurând şi lucrul i se păru cu atât mai aproape de adevăr, cu cât Danusia plecase, iar la urechea scutierului ajunsese la conac vestea că stăpânul de la Spychów se arătase împotriva tânărului cavaler. Aşadar, scutierul cumsecade se bucură din toată inima, fiindcă deşi ţinea mult la Jagienka, uitându-se la ea ca la o stea din cer, i-ar fi cumpărat bucuros fericirea fie şi cu propriul sânge. Pe Zbyszko îl îndrăgise şi pe el din tot sufletul şi ar fi dorit să-i slujească pe amândoi până la moarte.

Domnia Ta, vrei să te aşezi la casa moştenită! Exclamă cu bucurie.

Cum pot să mă gândesc la asta, răspunse Zbyszko, când i-am provocat la luptă pe cavalerii teutoni, iar mai înainte şi pe Lichtenstein? De Lorche mi-a spus că marele maestru vrea să-l poftească în ospeţie la Toruń pe rege, aşa că o să mă alătur suitei regale şi cred că acolo Zawisza de Garbów sau Powała de Taczew îmi vor obţine de la stăpânul nostru îngăduinţa să-mi încrucişez lancea cu aceşti călugări în luptă. Mai mult ca sigur că îşi vor aduce şi scutierii, aşa că şi tu vei avea de lucru.

Dacă ar fi altfel, aş prefera să mă călugăresc, zise cehul.

Zbyszko se uită mulţumit la el.

N-o să-i fie prea bine celui ce va lupta cu tine. Domnul Iisus te-a dăruit cu o putere grozavă, dar ai face rău dacă te-ai lăuda prea mult cu ea, fiindcă unui scutier îi stă mai bine umilinţa.

Cehul începu să clatine din cap în semn că nu se va lăuda cu forţa lui, dar n-o să se arate nici prea zgârcit cu ea nici împotriva nemţilor, iar Zbyszko continuă să zâmbească, de astă dată, însă, nu scutierului, ci propriilor gânduri.

Stăpânul cel bătrân se va bucura, când ne vom întoarce, adăugă Głowacz după o clipă, iar la Zgorzelice va fi şi acolo mare veselie.

Lui Zbyszko, Jagienka îi apăru în faţa ochilor, de parcă înainte cu o clipă şezuse lângă el în sanie. I se întâmplase de multe ori ca atunci când se gândea la ea, s-o vadă foarte limpede.

„Nu! Îşi spuse, nu se va bucura, fiindcă dacă mă voi întoarce la Bogdaniec, va veni şi Danusia, iar ea n-are decât să-l ia pe altul.” Aici i se iţiră prin faţa ochilor Wilk de Brzozowa şi tânărul Cztan de Rogów şi-i păru rău la gândul că fata avea să încapă pe mâinile unuia dintre ei. „Mai bine să-şi găsească unul mai bun, o îndemnă în sinea lui, deoarece ăştia sunt nişte soarbe-bere şi nişte destrăbălaţi, iar ea este o fată cumsecade”. Se mai gândi şi că unchiul lui, când va afla de cele întâmplate, se va supăra grozav, dar se mângâie imediat la gândul că Maćko se interesase întotdeauna în primul rând de neam şi averea care i-ar fi putut spori faima familiei. Jagienka era de bună seamă mai aproape, la numai o mejdină. În schimb, Jurând avea o moşie mai mare decât Zych de Zgorzelice, aşa că era uşor de prevăzut că Maćko nu se va împotrivi prea mult acestei căsătorii, cu atât mai mult că ştia de dragostea nepotului, şi cât îi datora acesta Danusiei. O să bombăne, apoi se va bucura şi va începe să ţină la Danusia ca la propriul copil!

Şi deodată, inima lui Zbyszko fu cuprinsă de un val de căldură şi de dor de unchiul acesta care era un om aspru, dar care-l iubea ca pe ochii din cap; în bătălii, avea mai multă grijă de el decât de sine, pentru el se lăcomea la pradă şi se străduia să-şi sporească avutul. Erau şi ei doi oameni singuri pe lume, fără nici o rudă afară de cele îndepărtate, cum era abatele, astfel că atunci când erau siliţi să se despartă uneori, nu ştiau ce să facă unul fără celălalt, mai ales bătrânul care nu-şi mai dorea nimic numai pentru el.

Ehei, se va bucura, se va bucura mult! Îşi repetă Zbyszko, şi n-aş dori decât să mă primească şi Jurând la fel ca unchiul Maćko.

Şi încerca să-şi închipuie ce va spune şi ce va face Jurând, când va afla de cununia lor. În acest gând era şi puţină nelinişte, dar nu prea multă tocmai pentru că faptul era împlinit. Nu era de rangul lui Jurând să-l provoace la luptă, iar dacă s-ar fi împotrivit prea mult, Zbyszko i-ar fi putut răspunde astfel: „Opreşte-te, Domnia Ta, cât te rog cu binele, fiindcă dreptul Domniei Tale asupra Danuskăi este omenesc, iar al meu vine de la Dumnezeu, şi acum ea nu mai e decât a mea”. Ce auzise la vremea potrivită de la un cleric priceput în scriptură, cum că soţia trebuie să-şi părăsească tatăl şi mama şi să-şi urmeze bărbatul, îl făcea să se simtă mai puternic. Nu se aştepta, totuşi, ca între el şi Jurând să se ajungă la o ceartă înverşunată şi la răutate, întrucât nădăjduia că-i vor fi de mare ajutor rugăminţile Danusiei şi tot atât de mare, dacă nu şi mai mare sprijinul prinţului, al cărui supus era Jurând, şi al prinţesei la care ţinea ca la tutorele copilei lui.

La Przasnysz fură sfătuiţi să rămână şi să înnopteze acolo din cauza lupilor care se strânseseră în haite atât de mari din pricina gerului, încât îi atacau până şi pe oamenii care mergeau în cete. Cu toate acestea, Zbyszko nu vru să asculte, deoarece se întâmplă să întâlnească la han câţiva cavaleri mazovieni cu însoţitorii lor, care mergeau şi ei la prinţ la Ciechanów, şi de asemenea câţiva negustori înarmaţi chiar de la Ciechanów. Aceştia, veneau cu săniile încărcate din Prusia, într-un grup atât de mare încât nu-i mai ameninţa nici o primejdie, aşa că plecară în timpul nopţii, deşi spre seară se pornise dintr-odată un vânt puternic care adusese norii şi începuse să fulguiască. Călătoreau ţinându-se aproape unii de alţii, dar atât de încet, încât Zbyszko se gândi că nu vor ajunge în noaptea de Ajun. În câteva locuri, fură nevoiţi să dea zăpada la o parte, ca să poate trece caii. Din fericire, drumul se vedea bine prin pădure. Cu toate acestea, când zăriră Ciechanów înaintea lor, amurgul se lăsase peste lume.

Poate că ar fi mers în jurul oraşului prin zăpada viscolită şi şuierul vijeliei fără să se ştie atât de aproape, dacă n-ar fi fost focurile aprinse pe înălţimea pe care fusese construit castelul. Nimeni nu ştia bine dacă în ajunul Crăciunului focurile ardeau pentru oaspeţi sau pentru că aşa era obiceiul de demult, dar nici Zbyszko şi însoţitorii lui nu se gândiră la asta, fiindcă voiau să se adăpostească mai repede în oraş.

În acest timp, viscolul se înteţea tot mai mult, ascuţit şi geros, vântul aducea vălătuci uriaşi de zăpadă, zgâlţâia copacii, vuia făcându-şi de cap, ridica troiene întregi în sus, le muta şi le împrăştia peste sănii şi cai, şfichiuia feţele călătorilor înăbuşindu-le răsuflarea în piept şi vorbele. Clinchenitul clopoţeilor prinşi la oişte nu se mai auzea deloc, în schimb, printre urletele şi şuieratul viforului răzbăteau parcă urletul jalnic al lupilor, nechezatul îndepărtat al cailor şi uneori strigătele înspăimântate ale oamenilor cerând ajutor. Caii vlăguiţi începură să se reazeme unii de alţii şi să înainteze din ce în ce mai încet.

Ehei, da' ştiu că suflă vijelia, nu se-ncurcă! Rosti cu glasul întretăiat cehul. Stăpâne, dacă nu ne-am afla aproape de oraş şi dacă n-ar fi aprins focurile, ar fi vai de noi.

La câmp deschis, ne-ar pândi moartea, răspunse Zbyszko, dar uite că nici focurile nu se mai văd.

Ninge atât de des, că nici focul nu mai luminează. Poate că vântoasa a împrăştiat lemnele şi cărbunii.

În celelalte sănii, negustorii şi cavalerii îşi spuneau că dacă viforniţa prinde pe cineva departe de aşezările oamenilor, acela nu mai aude clopotele a doua zi. Dar Zbyszko se îngrijoră deodată şi zise:

Doamne fereşte ca Jurând să fie pe undeva pe drum.

Cehul, deşi se uita mereu în direcţia focurilor, auzind cuvintele lui Zbyszko, întoarse capul şi întrebă:

Stăpânul de la Spychów trebuie să vină şi el?

Întocmai.

Cu jupâniţa?

Într-adevăr, focul nu se mai vede, îi răspunse Zbyszko.

Flacăra dispăruse, în schimb, pe drum, înaintea cailor şi a săniilor se iviră câţiva călăreţi.

Ei, de ce ne aţineţi calea? Strigă cehul cu luare-aminte, punând mâna pe arbaletă. Cine sunteţi?

Oamenii prinţului, trimişi să-i ajutăm pe călători.

Lăudat fie numele lui Iisus Cristos!

În vecii vecilor.

Îndrumaţi-ne spre oraş! Le spuse Zbyszko.

N-a rămas nimeni pe drum?

Nimeni.

De unde sunteţi?

De la Przasnysz.

N-aţi mai întâlnit şi alţi călători?

N-am mai văzut pe nimeni, dar poate că vin pe alte drumuri.

Oamenii îi caută pe toţi. Mergeţi după noi. V-aţi abătut de la drum! Spre dreapta!

Şi întoarseră caii. Un răstimp nu se mai auzi decât vaierul vijeliei.

Sunt mulţi musafiri la vechiul castel? Întrebă Zbyszko după o clipă.

Neauzind ce-l întreabă, călăreţul cel mai apropiat se aplecă spre el:

Ce spui, Domnia Ta?

Întreb dacă prinţul are mulţi oaspeţi?

Ca şi mai demult, sunt destui!

Dar stăpânul de la Spychów este?

Nu este, dar îl aşteaptă. Au plecat oameni să-l întâmpine şi pe el.

Cu torţe?

Păi ce, vântul i-ar fi lăsat?

Dar nu mai putură continua, fiindcă urletul viforului se înteţise şi mai mult.

Parcă-i nunta diavolilor! Se miră cehul.

Zbyszko îi porunci să tacă şi să nu cheme numele necuratului.

Tu nu ştii, îi spuse, că în timpul sărbătorilor puterea diavolească încremeneşte de spaimă şi încornoraţii se ascund prin copci? Odată, lângă Sandomierz, pescarii au găsit pe unul în ochiurile năvodului: ţinea o ştiucă în bot, dar când a auzit dangătul clopotului, a leşinat numaidecât, iar ei l-au altoit cu ciomegele până seara. Viforul este năprasnic într-adevăr, dar se pare că asta-i vrerea Domnului Iisus care doreşte ca ziua de mâine să aducă mai multă bucurie.

Hm! Eram lângă oraş, dar dacă nu veneau oamenii ăştia, am fi umblat şi până la miezul nopţii, fiindcă o luasem pe alt drum, răspunse Głowacz.

Pentru că s-a stins focul.

Între timp, intrară totuşi cu adevărat în oraş. Troienele de zăpadă, se înălţau şi mai mari pe străzi, atât de mari, că în multe locuri aproape că acopereau ferestrele. Din această pricină, cei care rătăceau în afara oraşului nu mai puteau să vadă luminile. În schimb, viforniţa se făcea simţită mai puţin aici. Străzile erau pustii, oamenii se aşezaseră la masa de Ajun. În faţa câtorva case, copiii cu vicleimul şi cu capra cântau colinde în ciuda viscolului. Şi în piaţă se vedeau oameni înfăşuraţi în paie de mazăre, care făceau pe urşii, dar încolo nu mai era nimeni. Neguţătorii ce-l însoţiseră pe Zbyszko şi pe ceilalţi şlahtici la drum, rămaseră în oraş, iar ceilalţi merseră mai departe până la castelul vechi, unde locuia prinţul. Având ochiuri de sticlă la ferestre, străluci vesel înaintea lor, cu tot viscolul, când se apropiară.

Podul era coborât peste şanţul de apărare, întrucât vremea atacurilor lituaniene trecuse, iar cavalerii teutoni, aşteptându-se la război cu regele polon, umblau să-i câştige prietenia prinţului de Mazowsze. Unul dintre oamenii prinţului sună din corn şi poarta fu deschisă numaidecât. Aici erau vreo zece-cincisprezece arcaşi, dar pe ziduri şi pe metereze nu se vedea nici ţipenie de om, deoarece prinţul le îngăduise străjilor să coboare. Oaspeţii fură întâmpinaţi de bătrânul Mrokota, care venise cu două zile înainte. Urându-le bun venit în numele prinţului, îi conduse în odăile unde puteau să se îmbrace mai bine pentru masă.

Zbyszko se apucă îndată să-l întrebe de Jurând de Spychów, dar acesta îi răspunse că nu venise, dar îl aşteptau, fiindcă făgăduise să vină, iar dacă s-ar fi îmbolnăvit mai rău, le-ar fi dat de ştire. Fusese totuşi trimisă înaintea lui o ceată de călăreţi, pentru că un viscol atât de straşnic nu mai pomeniseră nici cei mai în vârstă.

Poate că vor sosi în curând.

Altfel nu se poate. Prinţesa a poruncit să se aşeze farfurii şi pentru ei la masa comună.

Aşadar, Zbyszko, cu toate că se temea puţin de Jurând, se bucură în inima lui şi îşi spuse: „Deşi nu ştiu ce-ar fi în stare să facă, soţia mea tot o să vină, nevasta mea, Danuśka mea dragă!” Când se gândea la asta, mai că nu-i venea să creadă cât era de fericit. După care îşi zise că poate-i mărturisise totul acolo, poate că îl convinsese să i-o dea mai repede. „La drept vorbind, ce-i rămâne mai bun de făcut? Jurând este un om cu minte şi ştie că şi dacă nu vrea, eu tot aş lua-o, fiindcă dreptul meu este mai puternic”.

Totodată, în timp ce se îmbrăca, vorbea cu Mrokota, întrebându-l dacă prinţul era sănătos şi mai ales prinţesa, pe care o îndrăgise ca pe o mamă încă de la Cracovia. De aceea, se bucură aflând că la castel erau cu toţii sănătoşi şi veseli, deşi prinţesei îi era tare dor de scumpa ei cântăreaţă. Acum îi cânta la lăută Jagienka, la care prinţesa ţine destul de mult, dar altfel decât la Danusia.

Care Jagienka? Se miră Zbyszko.

Jagienka de Długolas, nepoata bătrânului Długolas. O jupâniţă frumoasă de care s-a îndrăgostit lotaringianul.

Cavalerul de Lorche este aici?

Păi unde putea să fie? Că doar de la conacul din pădure a venit aici şi a rămas, pentru că se simte foarte bine. Prinţul nostru nu duce niciodată lipsă de musafiri.

Mă bucur să-l întâlnesc, fiindcă este un cavaler fără prihană.

Şi el ţine la Domnia Ta. Hai să ne grăbim, că lumea se aşează la masă.

Şi se duseră. În sala de mese, focul ardea în două cămine de care aveau grijă copiii de casă; se adunaseră destui oaspeţi şi curteni. Prinţul intră cel dintâi însoţit de voievod şi de câţiva sfetnici. Zbyszko i se închină şi îi sărută mâna.

El, însă, îi luă capul în mâini, apoi îl trase mai la o parte şi-i spuse:

Am aflat totul. La început, nu m-am simţit prea bine, că aţi făcut totul fără ştirea mea, dar n-aţi avut încotro, fiindcă eu mă găseam atunci la Varşovia, unde voiam să petrec şi sărbătorile. E un lucru prea cunoscut că atunci când o femeie vrea să facă ceva, n-are rost să te pui împotrivă, fiindcă tot nu izbuteşti nimic. Prinţesa vă doreşte binele ca o mamă, dar şi eu prefer totdeauna să-i fac pe voie, ca s-o cruţ de tristeţe şi lacrimi.

Zbyszko îi îmbrăţişă iarăşi genunchii prinţului.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să mă achit şi eu de datorie.

Slavă Domnului că acum eşti sănătos. Să-i spui prinţesei că te-am primit cu bunăvoinţă, să se bucure şi ea! Dumnezeu mi-e martor că bucuria ei este şi a mea! O să-i spun şi lui Jurând o vorbă bună pentru tine şi cred că se va îndupleca, pentru că ţine foarte mult la prinţesă.

Chiar dacă n-ar vrea să mi-o dea, dreptatea mea precumpăneşte.

Aşa-i şi trebuie să fie de acord, dar ar putea să vă refuze binecuvântarea. Nimeni nu i-o poate smulge cu forţa, iar fără binecuvântarea părinţilor, n-o ai nici pe cea de la Dumnezeu.

Zbyszko se îngrijoră auzind aceste cuvinte, căci până acum nu se gândise la asta. Dar tocmai atunci intră prinţesa cu Jagienka de Długolas şi celelalte jupâniţe, aşa că se repezi s-o întâmpine, iar ea îl primi cu şi mai multă bunăvoinţă decât prinţul şi începu să-i vorbească despre aşteptata sosire a lui Jurând. Farfuriile pentru ei se află pe masă şi au fost trimişi oameni anume să-i îndrume prin viscol. Nu mai pot întârzia cu cina de Ajun, deoarece soţului ei nu-i place să aştepte, dar vor sosi şi ei înainte de sfârşitul mesei.

Cât despre Jurând, îi spuse prinţesa, va fi cum va voi Dumnezeu. Fie am să-i spun totul astăzi, fie mâine după slujbă, iar prinţul mi-a promis şi el că mă va ajuta. Jurând e îndârjit, dar nu cu cei la care ţine şi le este dator.

Aici, se apucă să-i povestească lui Zbyszko cum să se poarte cu socrul lui şi Doamne fereşte să-l supere. Se arătă plină de intenţii bune, dar cine cunoştea lumea mai bine şi vedea mai departe decât Zbyszko, ar fi simţit în cuvintele ei oarecare teamă. Poate că era aşa, deoarece stăpânul de la Spychów nu se lăsa în genere convins prea uşor sau poate că prinţesa era puţin îngrijorată pentru că nu-l văzuse de multă vreme. Afară, vântoasa se înteţea tot mai mult şi toţi vorbeau că pe oricine-l va surprinde la câmp deschis, acolo avea să rămână; prinţesei îi trecu totuşi prin minte şi altă presupunere: anume că Danuśka îi destăinuise tatălui ei că se unise cu Zbyszko prin cununie, iar acesta, mâniindu-se, hotărâse să nu mai vină la Ciechanów. Nu voia să-i încredinţeze lui Zbyszko astfel de gânduri şi nici nu mai avu când, fiindcă slujitorii începură să aducă mâncarea şi s-o aşeze pe masă. Cu toate acestea, Zbyszko avu timp să-i mai îmbrăţişeze încă o dată picioarele şi s-o întrebe:

Dar dacă vor veni, ce se va întâmpla, stăpână milostivă? Mrokota mi-a spus că pentru Jurând s-a pregătit o odaie separată, unde se va găsi fân şi pentru aşternuturile scutierilor. Ce va fi, însă?

Prinţesa se porni să râdă şi lovindu-l uşor cu mănuşa peste faţă, răspunse:

Taci din gură? Ce mai vrei? Ia uite la el!

Şi se îndreptă spre prinţ, în faţa căruia slujitorii trăgeau jilţul, ca să se poată aşeza. Mai înainte, însă, unul dintre ei îi oferi o farfurie întinsă, plină cu turtă tăiată în felii subţiri şi anafură, pe care prinţul avea s-o împartă cu oaspeţii, curtenii şi slujitorii. Una la fel o ţinea pentru prinţesă un flăcăiaş frumos, fiul castelanului de Sochaczew. De cealaltă parte a mesei, stătea în picioare preotul Wyszoniek care avea să binecuvânteze cina întinsă pe un strat subţire de fân mirositor. Dar deodată, în uşă se ivi un om acoperit de zăpadă şi începu să strige cât putea de tare:

Stăpâne milostiv!

Ce este? Întrebă prinţul, nu prea bucuros că se întrerupsese ritualul.

Pe drumul dinspre Radzanów, nişte călători au fost acoperiţi de zăpadă. Avem nevoie de mai mulţi oameni, ca să-i scoatem de sub nămeţi.

Se îngrijorară cu toţii auzind acestea, se sperie şi prinţul şi întorcându-se către castelanul de Sochaczew, porunci:

Dă-i câţiva călăreţi cu lopeţi cât mai repede.

După care îl întrebă pe cel ce adusese vestea:

Sunt mulţi?

N-am putut să ne dăm seama. Viscoleşte groaznic. Sunt cai şi sănii. O ceată mai mare de oameni.

Şi nu ştiţi ai cui sunt?

Lumea zice că ai şlahticului de la Spychów.