Capitolul XXIX.

Dar Zbyszko, care mergea în urma lui, nu se mai putu abţine multă vreme şi îşi spuse: „Preferam să-şi arate mânia, în loc să se închidă în el”. Aşa că se apropie de el şi atingându-l cu scara, începu să vorbească:

Uite, Domnia Ta, cum a fost. Ce-a făcut Danusia pentru mine la Varşovia, ştii, dar nu ştii că la Bogdaniec mi-au peţit-o pe Jagienka, fiica lui Zych de Zgorzelice. Unchiul meu, Maćko, şi-o dorea, Zych la fel; ca şi abatele, o rudă bogată. Ce să-ţi mai spun? O fată cumsecade, frumoasă ca o căprioară şi cu zestre pe măsură. Dar nu era cu putinţă. Îmi părea rău de Jagienka, dar şi mai rău de Danuśka, aşa că am plecat după ea în Mazowsze, pentru că recunosc cu mâna pe inimă: nu mai puteam trăi fără ea. Adu-ţi aminte cum ai iubit şi Domnia Ta, şi n-o să ţi se mai pară ciudat.

Aici, Zbyszko se întrerupse, aşteptând vreun cuvânt din gura lui Jurând, dar când văzu că acesta tace, îşi continuă vorba:

La conacul de vânătoare, Dumnezeu m-a ajutat şi le-am scăpat de bour pe prinţesă şi pe Danuśka. Atunci stăpâna mi-a spus: „Acum Jurând n-o să mai fie împotrivă; cum ar putea să nu te răsplătească pentru asemenea faptă?” Eu, însă, nici atunci nu mă gândeam s-o iau fără îngăduinţa Domniei Tale. Ei, şi nu-mi era bine deloc, fiindcă bourul fioros mă zdrobise atât de tare, încât era cât pe ce să-mi pierd viaţa. Dar după aceea, au venit oamenii aceia după Danuśka, s-o ducă, mă rog, la Spychów, iar eu încă nu mă ridicasem din pat. Am crezut că n-am s-o mai văd niciodată. Am gândit că o chemi la Spychów, ca să i-o dai altuia. La Cracovia, te arătaseşi împotrivă. Credeam că am să mor. Of, Dumnezeule atotputernic, ce noapte cumplită! De nicăieri nici o rază de lumină, numai durere şi jale! Aveam impresia că odată cu plecarea ei, nici soarele nu va mai răsări. Înţelegi şi Domnia Ta iubirea şi durerea omului.

În glasul lui Zbyszko, se simţeau lacrimile, dar pentru că avea o inimă vitează, se stăpâni şi urmă:

Oamenii au venit după ea spre seară şi au vrut s-o ia numaidecât, dar prinţesa le-a poruncit să mai aştepte până a doua zi de dimineaţă. Aşa, Domnul Iisus mi-a trimis gândul să cad la picioarele prinţesei şi să-i cer mâna Danuskăi. Mă gândeam că dacă am să mor, să am măcar această mângâiere. Nu uita că ea trebuia să plece, iar eu aveam să rămân bolnav şi aproape să-mi dau duhul. Nu mai aveam când să-ţi cerem îngăduinţa. Prinţul nu mai era nici el la conac, aşa că stăpâna nu mai ştia ce să facă, n-avea pe nimeni cu cine să se sfătuiască. În cele din urmă, prinţesei şi părintelui Wyszoniek li s-a făcut milă de mine şi preotul ne-a cununat. Puterea şi legea de la Dumnezeu.

Jurând îl întrerupse surd:

Şi pedeapsa lui Dumnezeu.

De ce să fie pedeapsa lui Dumnezeu? Întrebă Zbyszlo. Ţine minte că au venit după ea înainte de cununie, aşa că ar fi luat-o oricum.

Jurând nu răspunse nici de astă dată nimic, călărind mai departe închis în sine, posomorât şi cu faţa atât de împietrită parcă, încât Zbyszko, deşi la început se simţi uşurat asemenea unui om care mărturisise în sfârşit un lucru tăinuit multă vreme, se sperie în cele din urmă, spunându-şi în gând tot mai neliniştit că bătrânul cavaler se încrâncenase în mânia lui, aşa că de acum încolo nu va mai vedea în jurul lui decât oameni străini şi duşmani.

Şi se abătu asupra lui o mâhnire fără margini. Niciodată, de când plecase de la Bogdaniec, nu-i fusese atât de greu. Acum, i se părea că nu mai are nici o speranţă să obţină aprobarea lui Jurând şi, ce era şi mai rău, s-o salveze pe Danusia, că totul era zadarnic, iar pe viitor aveau să cadă asupra lui nenorociri din ce în ce mai mari şi durere. Această stare apăsătoare dură însă puţin, mai bine zis, după cum îi era firea, se preschimbă dintr-odată în mânie, dorinţă de sfadă şi de luptă. „Nu vrea pace, îşi spuse gândindu-se la Jurând, atunci să fie gâlceavă, să fie ce vrea el!” Şi era gata să-l înfrunte şi pe Jurând. Îl cuprinse o dorinţă de a se bate cu oricine, numai să facă ceva, să-şi alunge părerile de rău, amărăciunea şi furia, numai să-şi afle uşurarea.

Dar în acest timp, ajunseră la cârciuma de la răspântie, care se numea Świetlik, unde Jurând, când se întorcea de la curtea prinţului la Spychów, îşi lăsa de obicei oamenii şi caii să se odihnească. Fără să vrea, procedă şi acum la fel. În curând, se găsiră doar ei amândoi într-o odaie separată. Deodată, Jurând se opri înaintea tânărului cavaler şi aţintindu-l cu privirea, îl întrebă:

Tu ai venit aici numai pentru ea?

Iar Zbyszko răspunse aproape cu asprime:

Domnia Ta crezi că nu voi recunoaşte?

Şi începu să se uite drept în ochii lui Jurând, gata să răspundă la mânie cu mânie. Dar pe chipul bătrânului războinic nu era înverşunare, ci doar o tristeţe aproape fără margini.

Mi-ai salvat copila? Mai întrebă după o clipă. Iar pe mine m-ai dezgropat din zăpadă?

Zbyszko se uită la el cu mirare şi teamă, nu cumva îşi pierduse minţile, fiindcă Jurând repeta aceleaşi întrebări pe care i le pusese mai înainte.

Stai jos, Domnia Ta, îl rugă, mi se pare că eşti încă slăbit.

Dar Jurând îşi ridică mâinile, le aşeză pe umerii lui Zbyszko şi-l strânse deodată la piept cu toată puterea; iar acesta, revenindu-şi din uimire, îl luă de mijloc şi rămaseră aşa multă vreme, fiindcă-i înlănţuiau suferinţa şi necazurile comune.

Când îşi dădură drumul, Zbyszko îi mai îmbrăţişă o dată genunchii mai vârstnicului cavaler, apoi începu să-i sărute mâna cu lacrimi în ochi.

N-o să mai fii împotriva mea? Întrebă.

La acestea, Jurând răspunse:

Am fost împotriva ta, pentru că în inima mea o oferisem lui Dumnezeu.

Domnia Ta ai oferit-o lui Dumnezeu, iar Dumnezeu mi-a dat-o mie; s-a împlinit voinţa Lui!

Voinţa Lui? Repetă Jurând. Acum, însă, avem nevoie şi de mila Lui.

Pe cine să ajute Dumnezeu, dacă nu pe un părinte care-şi caută copilul, dacă nu pe un soţ care-şi caută soţia? N-o să ajute nişte ticăloşi.

Totuşi, au răpit-o pe ea, răspunse Jurând.

O să-l dai pe de Bergow în locul ei.

O să le dau tot ce-mi vor cere.

La amintirea cavalerilor teutoni, se trezi deodată în el vechea ură şi-l cuprinse ca o flacără, aşa că după o clipă adăugă printre dinţii încleştaţi.

O să le mai dau şi ce nu mi-au cerut.

Şi eu am jurat împotriva lor, răspunse Zbyszko, dar acum trebuie să mergem la Spychów.

Şi începu să-şi grăbească slujitorii să pună şeile pe cai. Într-adevăr, după ce-şi mâncaseră porţia de nutreţ şi oamenii se mai încălziseră prin odăi, plecară mai departe, deşi afară se lăsase întunericul. Întrucât mai aveau mult de mers şi odată cu noaptea se lăsase un ger straşnic, Jurând şi Zbyszko, care nu-şi recăpătaseră toată puterea dinainte, urcară într-o sanie. Zbyszko îi povesti despre unchiul Maćko, de care-i era tare dor, şi-i părea rău că nu era şi el cu ei, deoarece i-ar fi putut ajuta cu bărbăţia lui, dar şi cu viclenia, de care aveau nevoie mai mult decât de vitejia lui împotriva unor astfel de vrăjmaşi. Într-un târziu, se întoarse spre Jurând şi-l întrebă:

Domnia Ta eşti viclean? Că eu, nu sunt în stare deloc.

Ca şi mine, răspunse Jurând. Nu m-am războit cu ei prin viclenie, ci cu braţul şi durerea care a rămas în mine.

Înţeleg prea bine, spuse tânărul cavaler. Pentru că eu o iubesc pe Danusia şi ei mi-au răpit-o. Dacă, Doamne fereşte.

Şi nu mai sfârşi, fiindcă numai la acest gând, simţi că-i bate în piept o inimă de lup, nu una omenească. O vreme, merseră în tăcere pe drumul alb, scăldat în lumina Lunii, după care Jurând începu să vorbească parcă de unul singur:

Nu zic, dacă măcar ar fi avut motiv să se răzbune pe mine, dar nu aveau! Pe viul Dumnezeu! Nu aveau. Am luptat cu ei la câmp deschis, când am fost cu solie din partea prinţului Witold, dar aici le-am fost ca un vecin. Bartosz Nałęcz a prins patruzeci de cavaleri care se duceau la el, i-a pus în lanţuri şi i-a închis în pivniţele de la Kożmin. Teutonii au fost siliţi să le dea pentru ei o jumătate de căruţă de bani. Pe când eu, dacă se nimerea vreun oaspete neamţ care se ducea la Malborg, îl tratam ca pe un cavaler şi-l mai şi dăruiam pe deasupra. Nu o dată au venit şi teutonii la mine prin mlaştini şi nu le-am făcut nici un rău, iar ei mi-au făcut ceea ce eu nici acum n-aş fi în stare să-i fac nici celui mai mare vrăjmaş.

Şi amintirile înfricoşătoare începură să-l frământe cu tot mai multă putere, glasul îi muri o clipă în piept, apoi continuă pe jumătatea gemând:

Am avut şi eu o mieluşea, ca o singură inimă în piept, iar ei mi-au luat-o legată şi a murit în frânghia lor. Acum, mi-au luat şi copila. Iisuse! Iisuse!

Şi iarăşi se aşternu tăcerea. Zbyszko îşi ridică spre Lună faţa-i tânără pe care se întipărise uimirea, apoi privi la Jurând şi-l întrebă:

Tată! Nu le-ar fi fost mai de folos să câştige dragostea oamenilor decât răzbunarea lor? De ce asupresc ei toate popoarele şi nedreptăţesc atâta lume?

Jurând îşi desfăcu mâinile cu disperare parcă şi răspunse cu glas surd:

Nu am ştiinţă.

Zbyszko cugetă un răstimp la propria întrebare, după care gândul i se întoarse la Jurând.

Oamenii zic că te-ai răzbunat cum se cuvine asupra lor, spuse.

În acest timp, Jurând îşi înăbuşi durerea, îşi veni în fire şi îşi urmă vorba:

Pentru că am jurat. I-am jurat şi lui Dumnezeu că dacă mă va ajuta să mă răzbun, o să-i dau şi copila ce mi-a rămas. De aceea, m-am arătat împotriva ta. Iar acum, nu mai ştiu dacă asta a fost voia Lui sau voi I-aţi stârnit mânia prin fapta voastră.

Nu, răspunse Zbyszko. Doar ţi-am spus că netrebnicii ar fi răpit-o şi dacă nu ne cununam. Dumnezeu a primit dorinţa Domniei Tale, dar mi-a dăruit-o mie pe Danuśka, fiindcă n-am fi putut face nimic fără voia lui.

Orice păcat este îndreptat împotriva voinţei lui Dumnezeu.

Păcatul, da, dar nu şi legământul sfânt care vine de la Dumnezeu.

Tocmai de aceea n-avem ce face.

Slavă Domnului, Domnia Ta! Nu te mai plânge, pentru că nimeni nu te-ar ajuta împotriva acelor tâlhari, cum te voi ajuta eu. O să vezi! Sigur, le vom plăti pentru Danuśka, dar dacă mai este în viaţă vreunul dintre cei care ţi-au răpit soţia răposată, lasă-l în seama mea şi o să vezi!

Dar Jurând începu să clatine din cap.

Nu, răspunse mohorât, nu mai trăieşte niciunul.

Un răstimp nu se mai auziră decât sforăitul cailor şi ecoul înăbuşit al copitelor lovind drumul întărit.

Odată, într-o noapte, continuă Jurând, am auzit un glas ce parcă ieşea din perete şi care mi-a spus: „Te-ai răzbunat destul!” dar eu nu l-am ascultat, fiindcă nu era glasul răposatei.

Dar al cui putea să fie? Întrebă Zbyszko neliniştit.

Nu ştiu. La Spychów se aude adesea ceva vorbind în pereţi, sau gemând, deoarece mulţi şi-au dat sufletul cetluiţi în pivniţă.

Şi preotul ce zice?

Preotul a sfinţit cetăţuia şi mi-a spus şi el că ajunge cu răzbunarea, dar n-am fost în stare să-l ascult nici pe el. Devenisem o povară prea mare pentru ei, aşa că voiau şi ei să se răzbune. Mi-au întins capcane şi m-au provocat la luptă. Aşa s-a întâmplat şi acum. Majneger şi de Bergow m-au provocat cei dintâi.

Le-ai cerut vreodată răscumpărare?

Niciodată. Dintre toţi ostaticii, de Bergow va fi primul care va scăpa cu viaţă.

Discuţia încetă, deoarece ieşiră de pe drumul larg pe unul mai îngust pe care merseră multă vreme, fiindcă era întortocheat, iar pe alocuri se preschimba într-o râpă năpădită de troiene greu de trecut. Primăvara sau vara, în timpul ploilor, drumeagul era de nefolosit.

Ne îndreptăm spre Spychów? Se interesă Zbyszko.

Întocmai, adeveri Jurând. Mai este o bucată bună de pădure, iar după aceea încep mlaştinile care înconjoară întăritura. Dincolo de mlaştini, se întind lunca şi câmpurile uscate, iar până la cetăţuie se poate ajunge numai pe coama digului. Nemţii au încercat nu o dată să pună mâna pe mine, dar n-au putut şi o mulţime dintre ei şi-au lăsat oasele să putrezească prin râpele pădurii.

E şi greu să ajungi până aici, remarcă Zbyszko. Dacă teutonii vor trimite oameni cu scrisori, cum o să se descurce?

Au şi trimis de mai multe ori, fiindcă au oameni care cunosc drumul.

De-ar da Dumnezeu să-i găsim la Spychów! Spuse Zbyszko.

Această presupunere avea să se împlinească, însă, mai repede decât nădăjduia tânărul cavaler, fiindcă la ieşirea din pădure, la loc întins, unde se afla Spychów înconjurat de mlaştini, zăriră înaintea lor doi călăreţi şi o sanie joasă, în care se aflau trei siluete întunecate.

Noaptea era foarte luminoasă, aşa că pe aşternutul alb de zăpadă, întreaga ceată se vedea de minune. La această privelişte, inimile lui Jurând şi Zbyszko începură să bată mai tare, întrucât cine putea să meargă noaptea la Spychów, dacă nu trimişii cavalerilor teutoni?

Zbyszko îi porunci surugiului să dea bice cailor, aşa că se apropiară atât de mult, încât cei care goneau înaintea lor îi auziră, şi cei doi călăreţi care aveau grijă de sanie, se întoarseră spre ei şi, luându-şi arbaletele de pe umăr, începură să strige:

Wer da? 54

Sunt nemţii! Îi şopti Jurând lui Zbyszko.

După care răspunse:

E dreptul meu să întreb, iar al tău să răspunzi! Cine sunteţi?

Nişte călători.

Ce călători?

Pelerini.

De unde veniţi?

De la Szczytno.

Ei sunt! Şopti iarăşi Jurând.

În acest timp, săniile ajunseră una lângă cealaltă, iar pe drum apărură înaintea lor şase călăreţi. Era straja de la Spychów, care veghea zi şi noapte asupra digului ce ducea la întăritură. Pe lângă cai, alergau câini uriaşi, înfiorători, asemenea lupilor.

Străjerii, recunoscându-l pe Jurând, începură să strige în cinstea lui, dar în aceste strigăte răsună şi mirarea că stăpânul lor se întoarce pe neaşteptate şi atât de devreme. El, însă, era ocupat cu trimişii, aşa că se întoarse din nou spre ei:

Unde mergeţi? Îi întrebă.

La Spychów.

Ce căutaţi acolo?

Asta putem să i-o spunem numai stăpânului.

Jurând era gata să spună: „Eu sunt stăpânul de la Spychów, dar se stăpâni, înţelegând că discuţia nu putea avea loc faţă de ceilalţi. În schimb, după ce-i mai întrebă dacă au niscaiva scrisori şi primind răspunsul că li se spusese să se înţeleagă prin viu grai, porunci să îndemne caii cât îi ţineau puterile. Zbyszko îşi dorea şi el tot atât de mult să afle vreo veste despre Danusia, aşa că nu-l mai interesa nimic altceva. Îşi pierdu răbdarea doar atunci când străjile îi opriră încă de două ori pe dig; la fel se întâmplă când lăsară podul peste şanţul de apărare, dincolo de care se înălţa pe ridicătura de pământ un turn uriaş şi, cu toate că mai înainte era curios să vadă cum arată această întăritură de tristă faimă, la amintirea căreia nemţii îşi făceau semnul crucii, acum nu mai vedea nimic afară de trimişii cruciaţilor, de la care putea să afle unde este Danusia şi când va fi repusă în libertate. Nu prevedea totuşi că în curând îl aştepta o dezamăgire cumplită.

Afară de călăreţii însărcinaţi cu apărarea, şi de vizitiu, solia de la Szczytno era alcătuită din două persoane: una dintre ele era aceeaşi femeie care adusese mai demult balsamul vindecător la conacul de vânătoare, iar a doua, un pelerin tânăr. Zbyszko n-o recunoscu pe femeie, deoarece n-o văzuse la conac: pelerinul, în schimb, i se păru de la început un scutier travestit. Jurând îi conduse numaidecât într-o odaie din colţul clădirii şi se opri înaintea lor aproape fioros în lumina flăcărilor, care se revărsau asupra lui de la focul ce ardea în cămin.

Unde-i copila? Îi întrebă.

Ei se speriară totuşi, când se aflară faţă în faţă cu groaznicul bărbat. Pelerinul, deşi avea faţa sfidătoare, tremura ca frunza în vânt, iar femeii îi tremurau picioarele. Privirea ei se mută de pe faţa lui Jurând asupra lui Zbyszko, apoi la capul chel şi strălucitor al preotului Kaleb, după care reveni la Jurând, întrebându-se parcă ce căutau acolo cei doi.

Domnia Ta, răspunse în cele din urmă, nu ştim despre ce ne întrebi, dar am fost trimişi aici cu treburi însemnate. Cel care ne-a trimis, ne-a poruncit limpede să discutăm cu Domnia Ta fără martori.

N-am nimic de ascuns faţă de ei! O linişti Jurând.

Dar noi avem, nobile stăpân, răspunse femeia, şi dacă porunceşti să rămână, nu mai vrem să te rugăm decât să ne îngădui să plecăm mâine.

Pe faţa lui Jurând, neobişnuită cu împotrivirea, se răsfrânse mânia. O vreme, mustăţile-i bălaie începură să se mişte ameninţător, dar se gândi la Danusia şi se înfrână. Zbyszko de altfel, care nu voia decât ca discuţia să aibă loc cât mai repede, şi care era sigur că Jurând nu-i va ascunde nimic, spuse:

De vreme ce aşa trebuie să fie, rămâneţi singuri.

Şi ieşi împreună cu preotul Kaleb, dar abia ajunse în încăperea cea mare, împodobită cu scuturi şi arme cucerite de Jurând, că Głowacz se apropie de el.

Stăpâne, îi zise, e aceeaşi femeie.

Care femeie?

Care a adus de la teutoni balsamul hercinic. Am recunoscut-o de la început şi Sanderus a recunoscut-o şi el. Se vede că a venit să iscodească, iar acum ştie sigur unde este jupâniţa.

O să aflăm şi noi, îl domoli Zbyszko. Nu cumva îl cunoşti şi pe pelerin?

Nu, răspunse Sanderus. Dar să nu cumperi indulgenţe de la el, fiindcă este un pelerin fals. Dacă ar fi supus chinurilor, am putea afla o mulţime de lucruri de la el.

Să mai aşteptăm! Fu de părere Zbyszko.

Între timp, în încăperea din colţul casei, abia apucă să se închidă uşa în urma lui Zbyszko şi a preotului Kaleb, că sora călugăriţă se apropie repede de Jurând şi începu să-i şoptească:

Fiica domniei tale a fost răpită de tâlhari.

Cu crucea pe mantii?

Nu. Dar Dumnezeu i-a ajutat pe cuvioşii fraţi şi au smuls-o din mâinile lor, aşa că acum este la ei.

Unde? Te întreb.

În grija cuviosului frate Szomberg, răspunse, încrucişându-şi mâinile pe piept şi înclinându-se cu umilinţă.

Jurând, auzind acest nume înfricoşător al călăului copiilor lui Witold, păli ca hârtia; se aşeză pe laviţă, închise ochii şi începu să-şi şteargă cu mâna sudoarea rece care-i îmbrobonase fruntea.

Ceea ce văzând, pelerinul, deşi mai înainte nu ştiuse să-şi ascundă frica, îşi puse mâinile în şolduri, se trânti pe laviţă, îşi întinse picioarele şi privi la Jurând cu ochii plini de trufie şi dispreţ.

Se lăsă o tăcere îndelungă.

Pe fratele Szomberg, îl ajută şi fratele Markwart s-o vegheze, mai adăugă femeia. Veghează un lucru însemnat, aşa că jupâniţei nu i se va întâmpla nimic.

Ce trebuie să fac, ca să mi-o dea înapoi? Întrebă Jurând.

Să te umileşti în faţa Ordinului! Rosti pelerinul cu mândrie.

Auzind aceasta, Jurând se ridică în picioare, se apropie de el şi aplecându-se asupra lui, spuse cu un glas înfiorător:

Tăcere!

Pelerinul se sperie din nou. Ştia că poate să ameninţe şi să spună ceva care să-l oprească şi să-l frângă pe Jurând, dar se temea că înainte de a pronunţa acel cuvânt, i s-ar putea întâmpla un lucru îngrozitor; tăcu deci, iar ochii holbaţi, parcă încremeniţi de spaimă, şi-i aţinti pe chipul stăpânului de la Spychów şi rămase nemişcat; doar barba începu să-i tremure puternic.

Jurând se întoarse spre sora călugăriţă:

Scrisoare ai?

Nu, stăpâne. N-avem scrisoare. Ce avem de spus, ni s-a spus să spunem prin viu grai.

Atunci, vorbeşte!

Dar ea repetă încă o dată, parcă dorind ca Jurând să înţeleagă bine şi să-şi întipărească în minte:

Fratele Szomberg şi fratele Markwart veghează asupra jupâniţei, aşa că Domnia Ta ţine-ţi în frâu mânia. Dar nu i se întâmplă nimic rău, fiindcă deşi ai nedreptăţit ani la rând Ordinul, fraţii vor să-ţi plătească răul cu bine, dacă îndeplineşti dorinţa lor îndreptăţită.

Ce vor?

Vor să-i dai drumul lui de Bergow.

Jurând răsuflă adânc.

Am să-i dau drumul lui de Bergow, răspunse.

Şi celorlalţi prinşi pe care-i ţii la Spychów.

Mai sunt doi scutieri ai lui Majneger şi de Bergow, afară de slujitorii lor.

Trebuie să-i eliberezi şi să-i despăgubeşti pentru întemniţare.

Doamne fereşte să mă târguiesc când e vorba de copila mea.

La asta s-au şi aşteptat cuvioşii călugări din partea Domniei Tale, remarcă femeia, dar asta nu-i încă tot ce mi s-a poruncit să spun. Pe fiica Domniei Tale au răpit-o nişte tâlhari, fără îndoială, şi au făcut-o numai pentru bani. Dumnezeu le-a ajutat fraţilor şi au scăpat-o, iar acum nu cer în schimb decât să-i dai drumul tovarăşului şi oaspetelui lor. Fraţii ştiu, însă, şi ştii şi Domnia Ta, cât sunt de urâţi în ţara asta şi cât de nedrept sunt judecate toate faptele lor, oricât de umile ar fi. Din această pricină, fraţii sunt siguri că dacă oamenii de aici vor afla că fiica Domniei Tale se află la ei, i-ar bănui imediat că ei au răpit-o şi în acest fel, pentru virtutea lor, n-ar dobândi decât ocară şi plângeri. Aşa-i, oamenii din partea locului, răi şi vicleni, au procedat de multe ori în acest fel şi faima Ordinului a avut foarte mult de suferit. Fraţii călugări trebuie să aibă în vedere şi acest lucru, prin urmare mai pun încă o condiţie, anume ca Domnia Ta să recunoşti în faţa prinţului acestui ţinut şi a tuturor cavalerilor, cum este şi adevărat, că nu cavalerii teutoni, ci tâlharii ţi-au răpit fiica şi de la ei ai fost silit s-o răscumperi.

Este adevărat, repetă Jurând, că tâlharii mi-au răpit fata şi de la ei trebuie s-o răscumpăr.

Să nu spui altfel nimănui, fiindcă dacă măcar un singur om ar afla că ai negociat cu fraţii, un singur suflet şi o singură plângere ar ajunge la maestrul Ordinului sau la sfat, atunci ar apărea greutăţi mari.

Pe faţa lui Jurând se răsfrânse neliniştea. În primul moment, i se păruse destul de natural să i se ceară să păstreze taina de teama răspunderii şi a ruşinii, dar acum se trezi în el bănuiala că poate alta este pricina şi neînţelegând despre ce putea fi vorba, îl cuprinse spaima, cum se întâmplă şi cu cel mai curajos dintre oameni, când primejdia îl ameninţă nu numai pe el, ci şi pe cei apropiaţi şi iubiţi.

Se hotărî totuşi să afle ceva mai mult de la slujitoarea teutonilor.

Comturii vor să păstreze taina, spuse, dar cum s-o păstrăm, de vreme ce de Bergow şi ceilalţi vor fi eliberaţi?

O să spuneţi că aţi primit răscumpărarea de la de Bergow, ca să aveţi ce le da tâlharilor.

Lumea n-o să creadă, pentru că n-am luat răscumpărare niciodată, răspunse Jurând întunecat.

Pentru că niciodată n-a fost vorba despre fiica domniei tale, rosti femeia cu glas şuierător.

Şi iarăşi se lăsă tăcerea, după care pelerinul, care-şi mai revenise între timp şi socotind că Jurând ar trebui să se înfrâneze acum mai mult, zise:

Aceasta este voinţa fraţilor Szomberg şi Markwart.

Femeia îşi reluă vorba:

O să spun că acest pelerin, care a venit cu mine, ţi-a adus răscumpărarea, aşa că noi vom pleca de aici cu nobilul de Bergow şi cu ceilalţi prinşi.

Cum adică? Se miră Jurând încruntându-şi sprâncenele, crezi că voi da ostaticii înainte de a mi se întoarce copila?

Domnia Ta poţi face şi altfel. Poţi să te duci să-ţi iei fiica de la Szczytno, unde o vor aduce fraţii călugări.

Eu? La Szczytno?

Pentru că dacă tâlharii ar răpi-o din nou pe drum, bănuiala ar cădea iarăşi asupra cuvioşilor cavaleri şi tocmai de aceea ar prefera să ţi-o dea Domniei Tale.

Şi cine îmi garantează mie că mă vor lăsa să plec după ce voi intra în gura lupului?

Cinstea fraţilor, dreptatea şi credinţa lor.

Jurând începu să se preumble prin încăpere. Începea să întrevadă trădarea, dar înţelegea că n-are nici o putere, şi teutonii puteau să-i impună orice condiţii după bunul-plac.

Cu toate acestea, se vede că-i trecu ceva prin minte, deoarece oprindu-se deodată înaintea pelerinului, începu să-l cerceteze cu luare-aminte, după care i se adresă femeii:

Prea bine. O să mă duc la Szczytno, dar tu şi acest om care poartă veşminte de pelerin, o să rămâneţi aici până la întoarcerea mea şi abia după aceea veţi pleca, luându-l pe de Bergow şi pe ceilalţi prinşi.

Domnia Ta nu vrei să ai încredere în călugări, remarcă pelerinul, atunci cum vrei ca ei să creadă că după ce te vei întoarce, o să ne dai drumul nouă şi lui de Bergow.

Faţa lui Jurând păli de mânie şi urmă o clipă înfricoşătoare, când părea cât pe ce să-l înşface de piept pe pelerin şi să-l zdrobească între genunchi, dar îşi stăpâni furia, răsuflă adânc şi începu să vorbească rar şi apăsat:

Oricine-ai fi, nu-mi forţa prea mult răbdarea, ca să nu crape.

Pelerinul se întoarse spre soră:

Spune ce ţi s-a poruncit.

Domnia Ta, n-am îndrăzni să nu credem în jurământul pe paloş şi pe onoarea de cavaler, dar nici Domnia Ta nu se cade să juri în faţa unor oameni de rând, iar noi n-am fost trimişi după jurământul Domniei Tale.

Atunci, de ce aţi fost trimişi?

Fraţii ne-au spus că, fără să vorbiţi cu nimeni, trebuie să vă duceţi la Szczytno cu de Bergow şi ceilalţi prinşi.

La acestea, braţele lui Jurând începură se retragă la spate, iar degetele să se lărgească asemenea ghearelor unei păsări de pradă; în sfârşit, oprindu-se înaintea femeii, se aplecă de parcă voia să-i spună ceva la ureche şi-i şopti:

Nu v-au spus cumva şi că voi porunci să vă tragă pe roată pe voi şi pe Bergow la Spychów?

Fiica Domniei Tale se află în puterea fraţilor şi în grija lui Szomberg şi Markwart, răspunse sora apăsat.

A tâlharilor, otrăvitorilor şi a călăilor! Izbucni Jurând.

Care vor putea să ne răzbune, dar care ne-au spus la plecare aşa: „Dacă nu va îndeplini toate poruncile noastre, ar fi mai bine ca fata să moară ca şi copiii lui Witold”. Alege!

E musai să înţelegi că te afli în puterea comturilor, interveni pelerinul. Ei nu vor să-ţi facă nici o nedreptate, iar starostele de Szczytno îţi trimite cuvânt prin noi că vei ieşi slobod din castelul lui, dar vor ca Domnia Ta, pentru răul pe care l-ai făptuit, să vii şi să te închini înaintea mantiei teutone şi să implori mila învingătorilor. Vor să te ierte, dar mai întâi vor să-ţi îndoaie grumazul trufaş. I-ai numit trădători şi sperjuri, aşa că vor să ai încredere în ei. Îţi vor reda libertatea, Domniei Tale şi fiicei, dar trebuie să-i implori. I-ai călcat în picioare, de aceea trebuie să juri că braţul Domniei Tale nu se va mai ridica asupra unei mantii albe.

Asta vor comturii, adăugă femeia, şi odată cu ei Markwart şi Szomberg.

Urmă un răstimp de tăcere de moarte. Se părea că numai undeva printre grinzile tavanului ecoul înăbuşit repeta parcă înfricoşat: „Markwart. Szomberg”. De afară, răzbăteau şi strigătele arcaşilor lui Jurând, care vegheau pe valul de apărare de lângă turnul cetăţuii.

Pelerinul şi slujitoarea călugăriţă se uitară îndelung când unul la altul, când la Jurând, care stătea rezemat de perete, nemişcat şi cu faţa cufundată în umbra ce cădea asupra ei de la maldărul de blănuri agăţat lângă fereastră. În minte, îi mai rămăsese doar gândul că dacă nu va face ce vor teutonii, îi vor sugruma copila; iar dacă va face, poate că şi aşa nu va putea să o salveze nici pe Danusia şi nici pe sine. Nu mai vedea nici o cale de scăpare, nici o ieşire. Se simţea apăsat de o forţă nemiloasă care-l strivea. În închipuire, vedea mâinile de fier ale cruciatului pe gâtul Danusiei, întrucât cunoscându-i, nu se îndoia nici o clipă că o vor omorî, o vor îngropa în valul de apărare al castelului, apoi vor nega, vor jura şi atunci cine va mai izbuti să le dovedească vinovăţia? Jurând avea într-adevăr în mână solii, putea să-i ducă prinţului, să le smulgă mărturisiri prin chinuri, dar teutonii o aveau pe Danusia şi puteau şi ei să nu se arate zgârciţi cu torturile. Un moment, avu impresia că fiica îşi întindea mâinile către el de departe, rugându-l s-o salveze. Dacă măcar ar fi ştiut cu siguranţă că se află la Szczytno, ar fi putut porni în aceeaşi noapte spre hotar, i-ar fi atacat pe nemţii luaţi prin surprindere, ar fi cucerit castelul, ar fi ucis garnizoana şi şi-ar fi scăpat copila; dar ea putea să nu fie şi nu era sigur la Szczytno. Prin cap, îi mai trecu asemenea unui fulger gândul că dacă i-ar fi luat ostatici pe femeie şi pe pelerin, ducându-i fără zăbavă drept la marele maestru, poate ca acesta le-ar fi smuls mărturisirea şi ar fi poruncit să i se înapoieze fiica, dar acest fulger se stinse tot atât de repede pe cât apăruse. Fiindcă aceşti oameni puteau să-i spună maestrului că veniseră să-l răscumpere pe Bergow şi nu ştiau nimic de jupâniţă. Nu, acest drum nu ducea nicăieri. Dar care ducea? Pentru că se gândi că dacă se va duce la Szczytno, îl vor cetlui şi-l vor arunca în temniţă, iar Danusiei tot nu-i vor da drumul, fie şi pentru a nu se arăta că ei o răpiseră. Aşadar, primejdia îi pândea singurul copil; singurul căpşor scump era ameninţat de moarte!

În cele din urmă, gândurile începură să i se învălmăşească, iar durerea îi crescu preschimbându-se în amorţire. Şedea nemişcat pentru că şi corpul îi înţepenise parcă cioplit în piatră. Dacă acum ar fi dorit să se ridice, n-ar fi fost în stare s-o facă.

În acest timp, urându-i-se să tot aştepte, slujitoarea călugăriţă se ridică şi spuse:

În curând o să se reverse zorile, aşa că îngăduie-ne să plecăm, Domnia Ta, fiindcă avem şi noi nevoie de odihnă.

Şi de hrană după drumul lung, adăugă pelerinul.

După care, amândoi se înclinară înaintea lui Jurând şi ieşiră.

El, însă, rămase mai departe nemişcat, parcă adâncit în somn sau mort.

Dar după o clipă, uşa se crăpă şi în ea se ivi Zbyszko urmat de preotul Kaleb.

Ce ţi-au spus trimişii? Ce vor? Întrebă tânărul cavaler, apropiindu-se de Jurând.

Jurând tresări, dar deocamdată nu răspunse nimic, începu doar să clipească repede din ochi, ca un om abia trezit dintr-un somn greu.

Eşti bolnav, Domnia Ta? Întrebă preotul Kaleb care, cunoscându-l mai bine pe Jurând, băgă de seamă că se întâmplă ceva ciudat cu el.

Nu, răspunse Jurând.

Şi Danuśka? Se interesă şi Zbyszko. Unde se află şi ce v-au spus? De ce au venit?

Pentru răscumpărare, răspunse Jurând încet.

Pentru răscumpărarea lui Bergow?

Pentru Bergow.

Cum pentru Bergow? Ce ai, Domnia Ta?

Nimic.

Dar în glasul lui era ceva atât de neobişnuit şi lipsit de vlagă, încât ceilalţi doi fură cuprinşi de spaimă, mai ales că Jurând vorbise de răscumpărare, nu de schimbul lui Bergow cu Danusia.

Pentru mila lui Dumnezeu! Strigă Zbyszko, unde-i Danusia?

Nu e la teutoni, o nu! Răspunse Jurând cu glas somnoros.

Şi se prăbuşi deodată ca mort de pe laviţă pe podea.