Capitolul XXVIII.

Al cui este alaiul acesta? Întrebă Jurând deodată, revenindu-şi din îngândurare dincolo de Radzanów ca dintr-un somn adânc.

Al meu, răspunse Zbyszko.

Oamenii mei au murit toţi?

I-am văzut fără suflare la Niedzbórz.

Au pierit vechii mei tovarăşi de luptă!

Zbyszko nu zise nimic şi călăriră mai departe în tăcere şi cât se poate de repede, fiindcă voiau să ajungă degrabă la Spychów, aşteptându-se să-i găsească acolo pe trimişii teutonilor. Spre norocul lor, se lăsase din nou gerul şi drumul era neted, aşa că puteau să se grăbească. Spre seară, Jurând vorbi iarăşi şi începu să-l întrebe de acei fraţi călugări care fuseseră la conacul din pădure, aşa că Zbyszko îi povesti totul în amănunt despre plângerile lor, despre moartea cavalerului de Fourcy şi despre isprava scutierului său, care-i scrântise braţul lui Danveld. În timpul acestei istorisiri, îşi aduse aminte şi se miră de prezenţa acelei femei la conacul din pădure, care adusese balsamul vindecător de la Danveld. La primul popas, îi întrebă şi pe ceh, şi pe Sanderus, dar niciunul dintre ei nu ştia ce se întâmplase cu ea. Credeau că plecase împreună cu oamenii care veniseră s-o ia pe Danusia sau îndată după aceea. Zbyszko se gândi acum că putea fi cineva trimis înadins, ca să-i prevină pe oamenii aceia dacă Jurând se afla el însuşi la conac. În acest caz, nu s-ar mai fi dat drept oamenii de la Spychów şi ar fi putut să-şi pregătească o altă scrisoare pe care s-o dea prinţesei în locul celei măsluite, chipurile de la Jurând. Totul fusese plănuit cu o iscusinţă diabolică şi tânărul cavaler, care-i cunoscuse până acum pe cavalerii teutoni numai pe câmpul de luptă, se gândi pentru prima dată că numai pumnul nu era de ajuns împotriva lor, ci trebuia să-i învingă şi cu puterea minţii. Gândul acesta nu-l bucura deloc, întrucât jalea lui adâncă şi durerea se prefăcuseră în el înainte de toate în dorinţă de luptă şi de sânge. Până şi salvarea Danusiei i se înfăţişa asemenea unui şir de lupte în grup sau de unul singur; acum, însă, îşi dădu seama că trebuia să se folosească de dorinţa de răzbunare şi de tăiere a capetelor ca de un urs în lanţ şi să caute noi mijloace de a o salva şi de a o recâştiga pe Danusia. Gândindu-se la aceasta, îi părea rău că nu este şi Maćko cu el. Căci Maćko era pe cât de îndemânatic, tot pe atât de viteaz. Hotărî totuşi să-l trimită el însuşi de la Spychów pe Sanderus la Szczytno, ca s-o găsească pe femeia aceea şi să afle de la ea ce se întâmplase cu Danusia. Îşi spuse că, deşi Sanderus voise să-l trădeze, asta n-avea nici o legătură cu noua însărcinare, ba la o adică putea să se arate chiar cu folos, fiindcă meseria lui îi îngăduia să intre pretutindeni.

Voia totuşi să se sfătuiască mai înainte cu Jurând, aşa că amână lucrurile până la Spychów, cu atât mai mult că se lăsa şi noaptea şi avea impresia că Jurând, aşezat pe o şa înaltă de cavaler, aţipise, biruit de oboseală şi grijile prea mari. Jurând, însă, călărea cu capul plecat numai din cauza nenorocirii. Se vede că se gândea mereu la ea, că inima îi era plină de temeri cumplite, deoarece, într-un târziu, zise:

Mai bine muream îngheţat lângă Niedzbórz! Tu m-ai dezgropat din zăpadă?

Eu şi ceilalţi.

Şi la vânătoare, tu mi-ai salvat copila?

Ce era să fac?

Şi acum, ai să mă ajuţi?

În sufletul lui Zbyszko răbufniră în acelaşi timp iubirea pentru Danuśka şi o ură împotriva teutonilor nelegiuiţi atât de mare, încât aproape că se ridică în şa şi începu să vorbească printre dinţii încleştaţi, cu anume greutate parcă:

Ascultaţi ce vă spun eu: de-ar fi să rod cu dinţii castelele prusiene, nu voi pregeta s-o fac şi tot o voi scăpa.

Urma o clipă de tăcere. Firea neînfrânată şi răzbunătoare a lui Jurând fu stârnită cu toată puterea de cuvintele lui Zbyszko, deoarece începu să scrâşnească pe întuneric şi apoi să repete din nou numele:

Danveld, Löwe, Rotgier şi Gottfryd!

Şi îşi spuse în sinea lui că dacă-i vor cere să-l sloboadă pe de Bergow, le va îndeplini dorinţa, dacă-i vor pretinde răscumpărare, o va plăti, de-ar fi nevoie să arunce întregul Spychów în balanţă, dar după aceea, vai celor care ridicaseră mâna asupra singurei lui copile!

Toată noaptea nu puse geană pe geană nici o clipă. Spre dimineaţă, abia se recunoscură, atât de mult li se schimbaseră feţele într-o singură noapte. Jurând fu mirat de durerea şi îndârjirea lui Zbyszko, aşa că îl întrebă:

Ştiu că ţi-a acoperit capul cu năframa şi te-a smuls din ghearele morţii. Dar îţi este chiar atât de dragă?

Zbyszko îl privi drept în ochi cu o faţă aproape sfidătoare şi răspunse:

Este soţia mea.

La acestea, Jurând îşi struni calul şi se uită la Zbyszko clipind uluit:

Ce spui? Întrebă.

Spun că ea este soţia mea, iar eu sunt bărbatul ei.

Cavalerul de Spychów îşi acoperi ochii cu mănuşa, ca şi când l-ar fi orbit strălucirea unui fulger, după care nu mai rosti nici un cuvânt, apoi îşi îndemnă calul şi trecând în fruntea grupului, înaintă mai departe în tăcere.