Capitolul XXVI.

Când auzi această veste nefericită, Zbyszko, fără să mai ceară învoirea prinţului, se repezi la grajduri şi porunci să se pună şeile pe cai. Cehul care, ca un şlahtic ce era, îl însoţise în sala de mese, abia mai avu timp să se întoarcă în odaie şi să aducă o şubă din blană de vulpe; nici nu mai încercă să-l reţină pe tânărul stăpân, întrucât, ager la minte din naştere, ştia că nu va izbuti nimic, iar zăbava s-ar putea arăta cu primejdie. Încălecând pe al doilea cal, luă de la paznicul porţii câteva torţe şi porniră numaidecât împreună cu oamenii prinţului, pe care-i pregătise în grabă bătrânul castelan. Dincolo de poartă îi înghiţi un întuneric de nepătruns, dar viforniţa li se păru mai slabă. Poate că s-ar fi rătăcit de îndată afară din oraş, dacă n-ar fi fost omul trimis să-i vestească la castel, care acum îi conducea mai repede şi mai sigur cu ajutorul unui câine ce ştia drumul dinainte. La câmp deschis, vijelia începu iarăşi să le şfichiuiască feţele, mai ales că alergau la galop. Drumul era plin de hârtoape, iar pe alocuri atât de troienit, încât erau siliţi să-şi încetinească goana, deoarece zăpada ajungea până la burta cailor. Oamenii prinţului aprinseră torţele şi făcliile, înaintând prin fumul şi flăcările în care vântul sufla cu atâta tărie de parcă voia să le smulgă de pe beţele înmuiate în smoală şi să le împrăştie pe câmpuri şi peste păduri. Drumul era lung – trecură de aşezările mai apropiate de Ciechanów, apoi de Niedzborz, după care cotiră spre Radzwanów. Dincolo de Niedzborz, furtuna începu într-adevăr să scadă în putere. Palele de vânt erau mai slabe şi nu mai aduceau atâta zăpadă. Cerul se mai luminase. De sus, se mai cernu o vreme zăpada, dar conteni repede. După aceea, ici şi colo, printre nori, apărură stelele. Caii începură să sforăie şi călăreţii să respire mai uşor. Stelele se îndeseau cu fiecare clipă şi se lăsa gerul, După un răstimp, cam cât ai spune câteva rugăciuni, se aşternu liniştea.

Cavalerul de Lorche, care călărea lângă Zbyszko, încercă să-l mângâie, spunându-i că Jurând, când îşi dăduse seama de primejdie, se gândise fără îndoială mai întâi să-şi scape copila şi chiar dacă aveau să-i dezgroape pe toţi, îngheţaţi, pe Danusia o s-o găsească în viaţă şi poate dormind sub blănuri. Dar Zbyszko nu-l prea înţelegea, în sfârşit nici nu mai avu timp să-l asculte, fiindcă după o vreme, călăuza care călărea în frunte, se depărtă de drum.

Tânărul cavaler ieşi înainte şi întrebă:

De ce ne abatem din drum?

Pentru că ei n-au fost acoperiţi de zăpadă pe drum, ci acolo, hăt! Domnia Ta, vezi tufişul acela de arini?

Odată cu aceste cuvinte, arătă cu mâna mai departe spre tufele de arin care se puteau vedea pe întinderea albă, întrucât norii nu mai acopereau tipsia Lunii şi noaptea se mai luminase.

Se vede că s-au îndepărtat de drum.

S-au depărtat de drum şi au mers în cerc pe lângă râu. Când e vânt şi viscoleşte zăpada, nu-i prea greu să te rătăceşti. Au mers până când le-au ostenit caii.

Şi cum i-aţi găsit?

Ne-a dus câinele.

Nu se află niscaiva colibe prin apropiere?

Sunt, dar de cealaltă parte a râului. Uite colo curge Wkra.

Daţi pinteni cailor! Strigă Zbyszko.

Dar era mai lesne să porunceşti decât să o duci la îndeplinire, căci deşi era un ger năprasnic, pe luncă stratul de zăpadă, uscat şi proaspăt adus de vânt, încă nu îngheţase, şi caii se afundau până mai sus de genunchi; nu puteau să înainteze prea repede. Deodată, ajunse până la ei lătratul câinelui şi drept înaintea lor se iţi un trunchi aplecat de salcie, deasupra căruia lucea în lumina Lunii coroana crengilor desfrunzite.

Sunt mai încolo, îi lămuri călăuza, nu departe de ariniş; dar şi aici trebuie să fie ceva.

Sub salcie este un troian. Faceţi lumină!

Câţiva dintre oamenii prinţului, descălecară şi luminară locul cu torţele, după care unul strigă imediat:

E un om sub zăpadă! I se vede capul, uite aici!

Şi un cal! Strigă îndată altul.

Dezgropaţi-l!

Lopeţile începură să se cufunde în zăpadă şi s-o arunce în amândouă părţile.

După o clipă, ieşi la iveală o siluetă omenească cu capul plecat pe piept şi căciula trasă peste faţă. O mână ţinea hăţurile calului care zăcea alături cu nările în zăpadă. Se pare că omul rămăsese în urmă poate pentru a ajunge mai repede la locuinţele oamenilor şi a se întoarce cu ajutoare, iar când îi căzuse calul, se adăpostise sub salcie în partea apărată de vânt şi acolo înţepenise.

Vino cu torţa! Strigă Zbyszko.

Un slujitor apropie lumina de faţa celui îngheţat, dar era greu să-i recunoască trăsăturile. Abia când al doilea slujitor ridică în sus capul plecat, din toate piepturile se smulse un singur strigăt:

Stăpânul de la Spychów!

Zbyszko porunci la doi oameni să-l ia în braţe şi să-l readucă la viaţă în cea mai apropiată colibă, iar el se repezi împreună cu ceilalţi slujitori şi călăuza să salveze restul suitei. Pe drum, se gândi că o va găsi acolo pe Danusia, soţia lui, poate fără viaţă, şi îndemnă fără milă calul care înota în zăpada până la piept. Din fericire, nu mai era departe, cel mult câteva stadii. Din întuneric se auziră chemările oamenilor care rămăseseră mai înainte cu cei înzăpeziţi: „Aici!” Zbyszko ajunse la ei şi sări din şa:

Puneţi mâna pe lopeţi!

Două sănii erau deja dezgropate de cei rămaşi să-i păzească. Caii şi oamenii din ele îngheţaseră cu totul şi nu mai puteau fi ajutaţi. Unde erau celelalte, se putea cunoaşte numai după movilele de omăt, deşi nu toate săniile erau acoperite. Lângă unele, se vedeau caii cu burţile proptite în nămeţi, parcă smucindu-se să alerge, încremeniţi în ultima sforţare. Înaintea unei perechi, stătea un om cu suliţa în mână, cufundat până la brâu în zăpadă, nemişcat ca un stâlp; în cele mai depărtate, slujitorii muriseră lângă cai, ţinându-i de zăbală. Se vede că moartea îi surprinsese în clipa când voiau să scoată caii din troiene. La capătul alaiului, se afla o sanie neacoperită deloc de zăpadă. Surugiul şedea ghemuit în faţă cu mâinile peste urechi, iar în spate zăceau doi oameni; dâlmele lunguieţe de zăpadă, depuse peste piepturile lor, se uneau cu mormanul de alături şi-i acopereau ca o pătură, în timp ce ei păreau că dorm tăcuţi şi nemişcaţi. Alţii însă, pieriseră luptând până la ultima suflare cu vijelia, fiindcă înlemniseră în atitudini ce exprimau sforţarea. Câteva sănii erau răsturnate; unele aveau oiştile frânte. Lopeţile descopereau mereu spinările cailor încordate ca nişte arcuri sau capetele cu dinţii înfipţi în zăpadă, oameni în sănii ori pe lângă ele, dar în niciuna nu găsiră vreo femeie. La răstimpuri, Zbyszko mânuia lopata cu atâta râvnă, încât i se îmbrobona fruntea de sudoare; alteori lumina ochii morţilor cu inima bătându-i de teamă să nu vadă printre ei chipul soţiei iubite, dar totul era în zadar! Flacăra lumina doar feţele mustăcioase ale războinicilor de la Spychów, dar nicăieri nici urmă de Danusia sau de vreo altă femeie.

Ce înseamnă asta? Se întrebă uluit tânărul cavaler.

Şi strigă la oamenii care trudeau în apropiere, întrebându-i dacă n-au descoperit ceva; dar şi aceştia dezgropaseră numai bărbaţi. În cele din urmă, sfârşiră treaba. Slujitorii înhămară la sănii caii lor şi aşezându-se pe capră porniră cu morţii spre Niedzborz, ca să mai încerce acolo la căldură să mai readucă pe vreunul la viaţă. Zbyszko, cehul şi câţiva oameni mai rămaseră. Îi trecu prin gând că sania cu Danusia se despărţise de alai; poate că Jurând, cum era de aşteptat, înhămase la ea cei mai buni cai şi poruncise să plece înainte; sau poate că o lăsase la vreo colibă pe drum. Nici Zbyszko nu mai ştia ce să creadă; în orice caz, voia să vadă nămeţii mai apropiaţi, arinişul şi pe urmă să se întoarcă şi să mai caute pe drum.

Dar prin mormanele de zăpadă, nu mai găsiră nimic. În tufărişuri văzură de câteva ori sticlind ochii lupilor, dar nicăieri nu mai dădură de alte urme de oameni şi cai. Lunca dintre ariniş şi drum lucea acum în razele Lunii şi pe întinderea ei tristă se vedeau într-adevăr de departe pe alocuri câteva pete întunecate, dar şi acestea erau tot lupi care, la apropierea oamenilor, îşi luaseră repede tălpăşiţa.

Domnia Ta! Spuse cehul în cele din urmă, în zadar mai căutăm pe aici, fiindcă jupâniţa de la Spychów nu era în alai.

La drum! Răspunse Zbyszko.

N-o s-o găsim nici pe drum. M-am uitat bine dacă într-una din sănii nu este şi vreo ladă cu veşminte femeieşti. N-am văzut nimic. Jupâniţa a rămas la Spychów.

Zbyszko rămase uimit la remarca cehului, aşa că răspunse:

Să dea Dumnezeu să fie aşa cum zici.

Cehul îşi puse şi mai mult mintea la treabă:

Dacă era în vreo sanie, stăpânul cel bătrân n-ar fi plecat de lângă ea, iar dacă ar fi făcut-o, ar fi luat-o în şa pe calul lui şi i-am fi găsit împreună.

Să ne întoarcem încă o dată acolo, rosti Zbyszko neliniştit.

Pentru că îi trecu prin gând că aşa se şi întâmplase, cum spunea cehul. Dacă nu căutaseră cu destulă grijă? Dacă Jurând o urcase pe Danusia pe calul lui, apoi, când calul se prăbuşise, jupâniţa se depărtase de el, vrând să găsească ajutor pentru tatăl ei? În acest caz, se putea afla pe undeva sub zăpadă prin apropiere.

Dar Głowacz, parcă ghicindu-i gândurile, repetă:

În acest caz, s-ar fi găsit în vreuna dintre sănii ceva de îmbrăcat, căci n-ar fi plecat la curtea prinţului numai cu hainele de pe ea.

Cu toate acestea, se întoarseră totuşi sub salcie, dar nici sub ea, nici la o stadie în jurul ei nu găsiră nimic. Pe Jurând îl duseseră oamenii prinţului la Niedzborz, şi împrejur era pustiu. Cehul mai spune că şi câinele care alerga înaintea călăuzei şi care-l găsise pe Jurând, ar fi găsit-o şi pe jupâniţă. Abia atunci Zbyszko răsuflă uşurat, aproape convins că Danusia rămăsese acasă. Fu în stare chiar să-şi explice de ce se întâmplase astfel: se vede că jupâniţa îi mărturisise tatălui, iar acesta, nefiind de acord cu căsătoria, o lăsase acasă înadins, venind numai el să-i înfăţişeze prinţului toată nemulţumirea lui şi să ceară sprijinul episcopului. La acest gând, Zbyszko nu-şi putu stăpâni un simţământ de uşurare, ba chiar de bucurie, înţelegând că odată cu moartea lui Jurând dispăruseră toate piedicile. „Jurând n-a vrut, dar asta a fost voia Domnului Iisus, îşi spuse cavalerul, şi Dumnezeu învinge întotdeauna”. Acum nu-i mai rămăsese de făcut decât să se ducă la Spychów şi s-o ia pe Danuśka – era doar soţia lui – iar după aceea să împlinească şi cununia, ceea ce era mai uşor de făcut în apropierea hotarului, decât în depărtatul Bogdaniec. „Asta-i dorinţa lui Dumnezeu!” repetă în sinea lui. Se ruşină totuşi de bucuria lui şi întorcându-se spre ceh, zise:

Acum, îmi pare rău de el şi o spun cu voce tare.

Oamenii vorbeau că nemţii se temeau de el ca de moarte, răspunse scutierul.

Iar după un răstimp întrebă:

Acum, ne întoarcem la castel?

Prin Niedzborz, încuviinţă Zbyszko.

Ajunseră într-adevăr la Niedzbórz şi opriră înaintea curţii, unde-i întâmpină bătrânul şlahtic Zelech. Pe Jurând nu-l mai găsiră, dar Zelech le dădu o veste bună:

Aici, l-au frecat cu zăpadă, aproape până la os, îi lămuri, şi i-au turnat vin în gură, după care au turnat apă încălzită pe el şi abia atunci a început să răsufle.

Trăieşte? Întrebă bucuros Zbyszko care la această veste, uită de propriile necazuri.

Trăieşte, dar numai Dumnezeu ştie cât o s-o mai ducă, deoarece sufletului nu-i place să se întoarcă din drum.

Şi de ce a plecat de aici?

Pentru că au venit trimişii prinţului după el. Am luat toate plăpumile din casă, l-am învelit şi l-am lăsat să plece.

N-a spus nimic de fiica lui?

Abia era în stare să răsufle; încă nu-şi recăpătase vorbirea.

Şi ceilalţi?

Ceilalţi au trecut în lumea de dincolo. Sărmanii, nu vor mai veni la slujba de Crăciun, poate doar la cea pe care o va face însuşi Domnul Iisus în cer.

Niciunul n-a revenit la viaţă?

Niciunul. Haideţi în odaie, să nu vorbim în tindă. Dacă vreţi să-i vedeţi, zac întinşi pe lângă foc în odaia slugilor. Hai înăuntru!

Dar ei se grăbeau şi nu mai voiră să intre, cu toate că bătrânul Zelech stărui, întrucât era bucuros când putea să mai „vorovească” şi el cu cineva. De la Niedzbórz până la Ciechanów mai aveau o bucată bună de drum şi Zbyszko era foarte nerăbdător să-l vadă cât mai repede pe Jurând, ca să afle ceva de la el.

Îşi îndemnară caii cât putură pe drumul înzăpezit. Când sosiră, era trecut de miezul nopţii şi slujba tocmai se terminase în capela castelului. La urechea lui Zbyszko ajunse mugetul vitelor şi behăitul caprelor; după obiceiul străvechi, credincioşii le imitau, amintind astfel că Iisus se născuse într-un staul. După slujbă, prinţesa veni la Zbyszko cu faţa îngrijorată, speriată şi începu să-l întrebe:

Danusia unde este?

N-am găsit-o. Dar Jurând n-a spus nimic, că am auzit că trăieşte?

Iisuse milostiv! Vai nouă, Dumnezeu ne-a pedepsit! Jurând n-a vorbit şi zace ţeapăn ca un buştean.

Nu te teme, milostivă stăpână. Danuśka a rămas la Spychów.

De unde ştii?

În nici o sanie, n-am găsit vreo urmă de veşminte. Nu putea porni la drum doar într-un cojocel.

E adevărat, pe viul Dumnezeu!

Şi ochii începură să-i strălucească de bucurie, iar după o clipă, exclamă:

Ehei! Micuţule Iisus, care te-ai născut astăzi, se vede că nu eşti mâniat pe noi, ci dimpotrivă, binecuvântarea ta stă asupra noastră.

O pusese totuşi pe gânduri că Jurând venise fără Danusia, aşa că se interesă mai departe:

De ce s-o fi lăsat acasă?

Zbyszko îi înfăţişă bănuielile lui. Prinţesei i se părură îndreptăţite; n-o impresionară însă prea mult.

Acum, Jurând o să ne datoreze viaţa, rosti, şi la drept vorbind, şi ţie, pentru că şi tu te-ai dus să-l scoţi din zăpadă. Ar trebui să aibă o piatră în piept, în loc de inimă, ca să se mai împotrivească! Poate că Dumnezeu îl previne astfel că nu se cuvine să se împotrivească lucrurilor sfinte. Când o să-şi revină şi o să vorbească, o să i-o spun numaidecât.

Mai întâi trebuie să-şi vină în fire, pentru că încă nu se ştie de ce n-a luat-o şi pe Danuśka. Dacă este bolnavă?

Nu vorbi cu păcat! Şi aşa sunt destul de tristă că nu se află aici. Dacă era bolnavă, n-ar fi lăsat-o singură!

E cu putinţă! Se învoi Zbyszko.

Şi se duseră la Jurând. În încăpere era foarte cald, ca în odăiţa de scaldă, şi destulă lumină, deoarece pe vatră ardeau reteveie uriaşe de pin. Preotul Wyszoniek veghea bolnavul întins pe pat, acoperit cu blănuri de urs. Era palid la faţă, cu părul lipit de sudoare şi cu ochii închişi. Avea gura deschisă şi pieptul i se ridica parcă greoi, dar cu atâta putere că blănurile cu care era acoperit se înălţau şi coborau odată cu răsuflarea.

Cum se mai simte? Întrebă prinţesa.

I-am turnat o oală cu vin fiert în gură, răspunse preotul Wyszoniek, şi a început să asude.

Doarme sau e treaz?

Poate că nu doarme, fiindcă se mişcă întruna.

Ai încercat să vorbeşti cu el?

Am încercat, dar nu răspunde nimic, cred că n-o să vorbească până mâine în zori.

O să aşteptăm până se revarsă zorile, spuse prinţesa.

Părintele Wyszoniek stărui să se ducă să se odihnească, dar ea nu vru să-l asculte. Voia întotdeauna şi în toate să fie egală, mai ales în privinţa virtuţilor creştineşti, aşadar şi în îngrijirea bolnavilor, cu răposata regină Jadwiga şi să răscumpere astfel prin însuşirile ei sufletul tatălui; nu pierdea deci nici un prilej ca, într-o ţară creştinată mai demult, să se arate mai înflăcărată decât ceilalţi şi să şteargă amintirea că se născuse păgână.

Şi afară de asta, ardea de nerăbdare să afle ceva chiar din gura lui Jurând despre Danusia, întrucât în ceea ce o privea nu era cu totul liniştită. Aşezându-se deci lângă patul lui, începu să îngâne rugăciuni până când avea să aţipească. Zbyszko, care nu se însănătoşise cu totul şi, pe de altă parte, ostenise peste măsură noaptea trecută, îi urmă curând pilda şi peste un ceas, adormiră amândoi atât de adânc, încât poate că ar fi dormit până la ziuă dacă nu i-ar fi trezit în zori glasul clopoţelului din capela castelului.

Dar clinchetul lui îl trezi şi pe Jurând, care deschise ochii, se ridică îndată în capul oaselor în pat şi se uită împrejur clipind din ochi.

Binecuvântat fie numele lui Iisus Cristos! Cum te simţi, Domnia Ta? Îl întrebă prinţesa.

Se vede, însă, că nu-şi revenise cu totul, fiindcă se uită la ea, ca şi când n-o cunoştea, iar după o clipă strigă:

Aici, veniţi aici şi daţi zăpada la o parte!

Pentru numele lui Dumnezeu! Te afli la Ciechanów, Domnia Ta! Îl îndreptă prinţesa.

Jurând îşi încreţi fruntea, ca un om care îşi adună gândurile cu greutate, şi răspunse:

La Ciechanów? Copila mă aşteaptă şi. Prinţul. Danuśka! Danuśka!

Şi deodată, închizând ochii, căzu din nou pe pernă. Zbyszko şi prinţesa se speriară, întrebându-se dacă nu cumva murise, dar în aceeaşi clipă, pieptul începu să i se mişte răsuflând adânc, asemenea unui om care se cufundase într-un somn profund.

Părintele Wyszoniek îşi puse un deget pe buze, făcându-le semn cu mâna să nu-l trezească, după care şopti:

Poate că aşa o să doarmă toată ziua.

Da, dar ce-a spus? Întrebă prinţesa.

A spus că jupâniţa îl aşteaptă la Ciechanów, îi răspunse Zbyszko.

Pentru că nu-şi venise încă în fire, lămuri preotul.