Capitolul XXVII.

Părintele Wyszoniek se temea că şi când se va trezi a doua oară, Jurând îşi va pierde iarăşi judecata pentru mai multă vreme. Deocamdată, le promise prinţesei şi lui Zbyszko că le va da de ştire atunci când bătrânul cavaler va putea vorbi, iar după plecarea lor, se duse şi el să se culce. Într-adevăr, Jurând se trezi abia a doua zi de sărbătoare chiar la amiază, însă cu mintea limpede. Prinţesa şi Zbyszko erau de faţă, aşa că Jurând, ridicându-se în şezut în pat, se uită la ea, o recunoscu şi se interesă:

Stăpână milostivă. Pentru Dumnezeu, eu sunt la Ciechanów?

Şi ai dormit toată ziua, îi răspunse prinţesa.

M-a acoperit zăpada. Cine m-a scăpat?

Cavalerul acesta: Zbyszko de Bogdaniec. Îţi aduci aminte, la Cracovia.

Jurând privi o clipă cu ochiul sănătos la tânăr şi zise:

Îmi aduc aminte. Dar unde-i Danuśka?

Nu trebuia să vină cu Domnia Ta? Întrebă prinţesa neliniştită.

Cum să vină cu mine, dacă eu veneam la ea?

Zbyszko şi prinţesa se uitară unul la celălalt, crezând că prin gura lui Jurând vorbea fierbinţeala, după care cneaghina spuse:

Vino-ţi în fire, pentru numele lui Dumnezeu! Fata n-a fost cu Domnia Ta?

Fata? Cu mine? Se miră Jurând.

Pentru că oamenii Domniei Tale au murit, dar pe ea n-am găsit-o printre ei. De ce ai lăsat-o la Spychów?

El rămase iarăşi uimit, dar de astă dată cu teamă în glas:

La Spychów? Păi ea era la Luminăţia Ta, nu la mine!

Bine, dar Domnia Ta ţi-ai trimis oamenii cu o scrisoare, ca s-o ia de la conacul din pădure!

În numele Tatălui şi al Fiului! Răspunse Jurând. N-am trimis pe nimeni după ea.

Atunci, prinţesa păli deodată.

Ce înseamnă asta? Întrebă nedumerită, eşti sigur, Domnia Ta, că ştii ce vorbeşti?

Pentru mila lui Dumnezeu, unde-mi este copila? Strigă Jurând, zvâcnind în picioare.

Părintele Wyszoniek, auzind acestea, ieşi repede din odaie, iar prinţesa îşi continuă vorba:

Ascultă-mă, Domnia Ta: la conacul din pădure, a venit o ceată de oameni înarmaţi cu scrisoare de la Domnia Ta. În scrisoare, ne aduceai la cunoştinţă că te-a strivit o grindă în timpul incendiului. Că eşti pe jumătate orb şi vrei să-ţi vezi fiica. Au luat-o pe Danuśka şi au plecat.

Vai mie! Strigă Jurând. Pe Dumnezeu din cer, la Spychów n-a fost nici un incendiu şi nici eu n-am trimis pe nimeni după ea!

Atunci, intră şi preotul Wyszoniek cu scrisoarea, pe care i-o înmână lui Jurând şi-l întrebă:

Nu este scrisul Domniei Tale?

Nu ştiu.

Dar pecetea?

Pecetea este a mea. Ce zice în scrisoare?

Părintele Wyszoniek reciti scrisoarea şi Jurând ascultă luându-se cu mâinile de păr, după care spuse:

Scrisoarea este falsă! Pecetea prefăcută! Vai de sufletul meu! Mi-au prins copila şi-i vor lua viaţa!

Cine?

Cavalerii teutoni!

Pe rănile Mântuitorului! Trebuie să-l vestim pe prinţ! Să trimită soli la căpetenia Ordinului! Exclamă cneaghina. Iisuse milostiv, salveaz-o şi ajută-ne!

Cu aceste cuvinte, ieşi strigând din încăpere. Jurând sări din pat şi se apucă să-şi pună în grabă hainele pe el. Zbyszko stătea împietrit, dar în curând dinţii încleştaţi începură să-i scrâşnească ameninţător.

De unde ştii, Domnia Ta, că au răpit-o cavalerii teutoni? Se interesă preotul Wyszoniek.

Jur pe chinurile Mântuitorului!

Aşteaptă puţin! E cu putinţă. Au venit să se plângă împotriva Domniei Tale la conacul din pădure. Voiau să se răzbune.

Ei au răpit-o! Strigă Zbyszko deodată.

Spunând acestea, ieşi din odaie şi, dând fuga la grajduri, porunci să înhame caii la sănii, pe câţiva să pună şeile, el însuşi neştiind prea bine ce vrea să facă. Înţelegea doar că trebuie să alerge în ajutorul Danusiei, şi asta numaidecât, fie şi până în Prusia, iar acolo s-o smulgă din mâinile vrăjmaşilor sau să piară.

După care reveni în odaie să-l anunţe pe Jurând că armele şi caii vor fi gata imediat. Era sigur că Jurând va merge cu el. Fierbea de mânie, durere şi părere de rău, dar în acelaşi timp nu-şi pierdea nădejdea, deoarece avea impresia că amândoi, împreună cu spăimosul cavaler de Spychów, vor fi în stare să facă totul, să atace până şi întreaga putere teutonă.

În încăpere, afară de Jurând, părintele Wyszoniek şi prinţesă, îi găsi şi pe prinţ, pe cavalerul de Lorche şi pe bătrânul şlahtic de Długolas, pe care cneazul, aflând de cele întâmplate, îl chemase şi pe el la sfat, având în vedere înţelepciunea lui şi cunoaşterea cavalerilor teutoni, la care stătuse ani lungi în robie.

Trebuie să facem totul cu chibzuinţă, să nu greşim procedând orbeşte din cauza grabei şi s-o pierdem astfel pe jupâniţă – îşi dădu cu părerea stăpânul de la Długolas. Se cuvine să ne plângem fără întârziere maestrului Ordinului şi dacă Luminăţia Sa prinţul îmi dă o scrisoare, am să i-o duc chiar eu.

O să-ţi dau scrisoarea şi Domnia Ta o să i-o duci, acceptă prinţul. N-o să lăsăm copila să piară, aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce. Maestrul teuton se teme de război cu regele polon şi este interesat să ne câştige de partea lui pe mine şi pe fratele meu Semko. Nu cred că a fost răpită din porunca lui şi am să-i cer să-i dea drumul.

Şi dacă totuşi el a dat porunca? Întrebă preotul Wyszoniek.

Deşi este teuton, e mai cinstit decât ceilalţi, răspunse prinţul, şi cum v-am spus, acum va prefera să-mi facă pe voie, în loc să-mi stârnească mânia. Puterea lui Jagiełło nu poate fi dispreţuită. Ehei! Ne-au tăbăcit pielea cât au putut, dar acum şi-au dat seama că dacă şi noi, mazurienii, îi vom sări în ajutor lui Jagiełło, va fi rău de ei.

Şlahticul de Długolas îi continuă vorba:

Ăsta-i adevărul. Cavalerii teutoni nu fac nimic în zadar; de aceea, socotesc că dacă ei au răpit fata, au făcut-o doar ca să smulgă paloşul din mâna lui Jurând şi fie să-i ceară răscumpărare, fie s-o schimbe cu cineva.

Aici, se întoarse spre stăpânul de la Spychów:

Ce prinşi ai acum?

Pe de Bergow, răspunse Jurând.

E cineva însemnat?

Se pare că da.

De Lorche, auzind numele lui de Bergow, se interesă de el; aflând despre ce e vorba, spuse:

Este rudă cu contele Gueldre, un mare binefăcător al Ordinului, care se trage dintr-o familie cu mari merite în slujba lui.

Chiar aşa, adeveri de Długolas, traducând celor de faţă cuvintele lui. Cei din neamul de Bergow au avut mari dregătorii în Ordinul teuton.

Danveld şi de Löwe s-au zbătut grozav pentru el, spuse prinţul. Care cum deschidea gura, cerea ca de Bergow să fie eliberat. Pe Dumnezeu din cer, ei au răpit-o pe Danusia, ca să o schimbe cu de Bergow.

De aceea, o vor şi înapoia, spuse preotul.

Ar fi mai bine să aflăm unde este, propuse stăpânul de la Długolas. Pentru că să zicem că maestrul Ordinului va întreba: cui trebuie să-i poruncesc să-i dea drumul? Ce-i vom răspunde?

Unde este? Zise Jurând surd. Cu siguranţă că n-o ţin aproape de hotar, de frică să nu le-o iau, ci au dus-o pe undeva departe prin nisipurile Vistulei sau pe malul mării.

Zbyszko se repezi:

O s-o găsim şi o s-o luăm înapoi.

Dar prinţul răbufni deodată cu o mânie reţinută:

Netrebnicii, au răpit-o din casa mea, prin urmare, m-au umilit şi pe mine, iar asta n-am să le-o iert cât voi trăi. Ajunge de câte ori au trădat şi m-au atacat! Oricine preferă să aibă ca vecini pe vârcolaci în locul lor. Acum, însă, căpetenia acestor comturi va fi silit să-i pedepsească şi să-i dea drumul fetei, iar mie să-mi trimită soli şi să-mi ceară iertare. Altminteri, voi aduna oastea.

Aici, izbi cu pumnul în masă şi adăugă:

Oho! Fratele meu din Płock va merge cu mine, şi Witold, şi toată puterea regelui Jagiełło. Destul cu zăbava! Şi unui sfânt i-ar fi ieşit răbdarea pe nas. Îmi ajunge!

Tăcură cu toţii, aşteptând să-i treacă mânia prinţului. Anna Danuta, în schimb, se bucură că prinţul punea atâta la inimă întâmplarea cu Danusia, fiindcă îl ştia răbdător, dar şi înverşunat, iar când se apucă de ceva, nu renunţă până nu-şi impune voinţa.

După care luă cuvântul preotul Wyszoniek:

Odinioară, în Ordin era multă ascultare şi nici un comtur nu cuteza să întreprindă ceva de unul singur fără îngăduinţa sfatului şi a maestrului. De aceea, Dumnezeu îi ajutase să cucerească atâtea ţinuturi însemnate şi să se înalţe mai mult decât altă putere. Acum, însă, nu mai ascultă de nimeni, nici de adevăr, nici de cinste şi nici de credinţă. De nimic, afară de lăcomie şi sunt atât de răi, de parcă ar fi lupi, nu oameni. Cum pot să asculte ei poruncile căpeteniei sau ale sfatului, de vreme ce nu-l ascultă nici pe Dumnezeu? Fiecare trăieşte în castelul lui ca un prinţ şi se ajută unul pe altul să facă rău. O să ne plângem maestrului, iar ei o să se împotrivească. Maestrul le va porunci să înapoieze fata, iar ei n-o vor face sau vor spune: „Nu se află la noi, pentru că nu noi am răpit-o”. O să le ceară să jure şi ei vor jura. Şi atunci ce-o să facem?

Ce-o să facem? Repetă şlahticul de Długolas. Jurând să plece la Spychów. Dacă au răpit-o pentru răscumpărare sau ca s-o schimbe cu de Bergow, trebuie să dea de ştire, aşadar trebuie să-l anunţe pe Jurând şi nu pe altcineva.

Au răpit-o cei care au venit la conacul din pădure, rosti preotul.

Atunci, maestrul lor o să-i trimită în judecată sau o să le poruncească să lupte cu Jurând.

Să lupte, se burzului Zbyszko, cu mine trebuie să lupte mai întâi, fiindcă eu i-am provocat!

Jurând îşi luă mâinile de pe faţă şi întrebă:

Cine a fost la conacul de vânătoare?

Au fost Danveld, bătrânul de Löwe şi cei doi fraţi: Gottfryd şi Rotgier, răspunse preotul. S-au plâns şi i-au cerut prinţului să-ţi poruncească Domniei Tale să-i dai drumul lui de Bergow. Dar prinţul, aflând de la de Fourcy că nemţii te-au atacat mai întâi, i-a certat şi i-a lăsat să plece cu mâinile goale.

Du-te la Spychów, Domnia Ta, spuse prinţul, fiindcă ei te vor căuta acolo. N-au făcut-o până acum, pentru că scutierul acestui tânăr cavaler i-a scrântit mâna lui Danveld, când le-a dus provocarea. Du-te la Spychów şi când vor veni la Domnia Ta, să-mi dai şi mie de ştire. Ei o să-ţi trimită copila în locul lui de Bergow, dar eu tot am să mă răzbun, întrucât m-au făcut de ruşine, luând-o de la conacul meu.

Aici, mânia începu să-l cuprindă din nou, deoarece nemţii îl făcuseră într-adevăr să-şi piardă răbdarea, şi după o clipă, adăugă:

Ehei, au tot suflat în foc, dar în cele din urmă îşi vor arde boturile.

Se vor împotrivi! Repetă preotul Wyszoniek.

După ce-l vor vesti pe Jurând că fiica lui se află la ei, nu vor putea să se mai opună, răspunse întrucâtva nerăbdător Mikołaj de Długolas. Cred şi eu că n-o ţin aproape de hotar şi, cum drept a spus şi Jurând, au dus-o prin cotloanele nisipoase de la malul mării, dar când vom avea dovada că ei au răpit-o, nu-şi vor mai nega fapta.

Jurând începu să repete cu un glas ciudat şi înfricoşător totodată:

Danveld, Löwe, Gottfryd şi Rotgier.

Mikołaj de Długolas îl mai sfătui să repeadă oameni pricepuţi în Prusia să se intereseze la Szczytno şi la Insbork dacă fiica lui Jurând nu este acolo şi, în caz că nu era, unde fusese ascunsă; după care prinţul îşi luă bastonul în mână şi ieşi să dea poruncile de trebuinţă, iar prinţesa se întoarse la Jurând să-l încurajeze cu o vorbă bună:

Cum te mai simţi, Domnia Ta? Îl întrebă.

Un răstimp, Jurând nu răspunse nimic, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea, iar după aceea, zise deodată:

Ca şi când mi-ar fi scormonit cineva o rană mai veche.

Ai încredere în mila lui Dumnezeu. Când o să-l eliberezi pe de Bergow, o să se întoarcă şi Danuśka.

Mi-aş da şi viaţa pentru ea.

Prinţesa ezită să-i amintească de cununie, dar gândindu-se puţin, nu vru să-i mai sporească îngrijorarea după nenorocirea care-l lovise şi o cuprinse teama: „O s-o caute împreună cu Zbyszko, să-i spună el când va găsi momentul potrivit, cugetă, fiindcă acum ar putea să-şi piardă minţile”. Preferă deci să vorbească despre altceva.

Domnia Ta, nu trebuie să ne învinovăţeşti pe noi, îi spuse. Au venit oameni cu însemnele Domniei Tale şi cu o scrisoare cu pecete în care scria că eşti bolnav, că ţi se stinge vederea şi vrei să-ţi mai vezi o dată copila. Cum puteam să mă împotrivesc şi să nu dau urmare rugăminţii unui părinte?

Jurând îi îmbrăţişa picioarele.

Eu nu învinovăţesc pe nimeni, stăpână milostivă.

Mai află şi că Dumnezeu ţi-o va înapoia, fiindcă privirea lui veghează asupra ei. O va salva cum a salvat-o şi la vânătoarea din urmă, când bourul s-a repezit asupra noastră, iar Domnul Iisus l-a trimis pe Zbyszko să ne apere. Era cât pe ce să-şi piardă viaţa şi după aceea s-a îmbolnăvit, dar pe Danuśka şi pe mine ne-a apărat, faptă pentru care prinţul i-a dat centura şi pintenii de cavaler. Vezi şi Domnia Ta că mâna lui Dumnezeu veghează asupra ei. Sigur că-mi pare rău de copilă. Credeam că o să vină cu Domnia Ta, că o s-o văd, draga de ea, şi când colo.

Glasul începu să-i tremure, o podidiră lacrimile, iar în inima lui Jurând, disperarea înăbuşită până atunci răbufni o clipă, neaşteptată şi înfricoşătoare ca vijelia. Îşi înfipse mâinile în pletele lungi şi începu să se dea cu capul de perete, gemând şi repetând cu glasul răguşit.

Iisuse! Iisuse! Iisuse!

Dar Zbyszko se repezi la el şi scuturându-l de braţe cu toată puterea, strigă:

La drum! E timpul să plecăm la Spychów!