Capitolul III.

Oştenii începură să se pregătească de drum; erau prea bucuroşi să plece din pădure în lumea largă, fiindcă se temeau de urmărirea lui Bogusław Radziwiłł.

Bătrânul Kiemlicz intră în colibă, socotind că Kmicic va avea trebuinţă de el.

— Înălţimea ta, vrei să pleci? întrebă.

— Aşa-i. Trebuie să mă călăuzeşti prin pădure. Cunoşti toate dâlmele?

— Le cunosc, că eu sunt din partea locului… Şi unde vrei, înălţimea ta, să te duci?

— La măria sa regele.

Bătrânul se dădu înapoi uimit.

— Maică Precestă! exclamă. La care rege, înălţimea ta?

— În orice caz, nu la cel suedez.

Kiemlicz nu numai că nu-şi reveni din uimire, dar începu să-şi facă semnul crucii.

— Poate că înălţimea ta nu ştii ce vorbeşte lumea, se spune că regele şi-a găsit adăpost în Śląsk, fiindcă l-au părăsit cu toţii, iar Cracovia e împresurată.

— Atunci plecăm în Śląsk.

— Da, dar cum o să ne strecurăm printre suedezi?

— Mi-e totuna, ca nişte şleahtici ori ca ţărani, călare sau pe jos, numai să ne strecurăm!

— E nevoie de timp mai mult…

— Timp avem destul… Dar m-aş bucura să fie cât mai repede… Kiemlicz încetă să se mai mire. Era prea viclean, ca să nu ghicească îndată că în hotărârea lui jupân Kmicic se afla vreo pricină tainică, aşa că începură să i se îmbulzească în cap o mulţime de presupuneri. Dar cum oştenii lui Kmicic, cărora jupân Andrzej le poruncise să tacă, nu suflaseră nici o vorbă nimănui despre răpirea prinţului Bogusław, bătrânul Kiemlicz se gândi că este mai aproape de adevăr crezând că prinţul voievod de Wilno îl trimitea pe tânărul polcovnic cu vreo însărcinare la rege. Asemenea presupunere era întărită mai ales de credinţa că jupân Kmicic era un partizan înflăcărat al hatmanului, căruia îi adusese mari foloase; o ştia toată lumea, deoarece steagurile răzvrătite răspândiseră vestea în tot ţinutul Podlasie, unde îl socoteau cu toţii drept nelegiuit şi trădător.

„Hatmanul îşi trimite omul de încredere la rege, se gândi bătrânul, asta înseamnă că vrea să se împace cu el şi să-i părăsească pe suedezi. Trebuie să i se fi urât cu domnia lor. Altminteri de ce l-ar mai trimite…?”

Bătrânul Kiemlicz nu-şi bătu capul prea multă vreme, ca să-şi răspundă la această întrebare, întrucât pe el îl interesa cu totul altceva, vroia să ştie anume ce foloase avea să tragă el din aceste împrejurări. Dacă îl slujea pe Kmicic, îl slujea în acelaşi timp pe hatman şi pe rege, aşa că răsplata putea fi destul de însemnată. Bunăvoinţa unor stăpâni ca aceştia avea să-i prindă bine mai târziu, când avea să dea socoteală de păcatele sale. Pe deasupra, ţara avea să fie cuprinsă de vâlvătaia războiului şi atunci şi prada îi va cădea singură în mână. Toate acestea îl ademeneau pe bătrânul Kiemlicz care şi aşa se învăţase să-l asculte pe Kmicic, temându-se totodată de el ca de foc; jupân Andrzej se pricepea să-şi câştige subordonaţii, care ţineau mult la el.

— Înălţimea ta, spuse, trebuie să străbaţi toată Republica pentru a ajunge la măria sa regele. Garnizoanele suedeze nu înseamnă nimic, fiindcă putem să ocolim oraşele, mergând prin păduri… Dar şi pădurile, cum se întâmplă de obicei în vremuri neliniştite, sunt înţesate de cete prădalnice, care-i atacă pe călători, iar înălţimea ta ai oameni cam puţini…

— Jupâne Kiemlicz, dacă ai să mergi cu mine împreună cu feciorii şi oamenii pe care îi ai, atunci o să fim mai mulţi.

— Dacă înălţimea ta porunceşte, eu merg, dar sunt un om sărac. La noi e numai sărăcie lucie. Cum am să-mi las de izbelişte bruma de avere şi să-mi părăsesc singurul adăpost pe care-l am deasupra capului?

— Vei fi răsplătit pentru tot ce vei face, e mai bine şi pentru voi să plecaţi de aici, câtă vreme aveţi capetele încă pe umeri.

— Pe toţi sfinţii părinţi!… Ce spui, înălţimea ta?… Ce?… Cum aşa?… Ce primejdie poate să ameninţe aici pe un nevinovat ca mine? Că doar nu stăm în calea nimănui…!

La acestea, jupân Andrzej:

— Vă cunoaşte toată lumea, tâlharilor! Aţi avut o proprietate cu Kopystyński şi l-aţi omorât, apoi aţi fugit de judecată şi aţi intrat în slujba mea, furându-mi o herghelie de cai dobândiţi prin luptă…

— Pentru Dumnezeu! Maică Sfântă! strigă bătrânul.

— Aşteaptă şi taci! După aceea v-aţi întors la vechiul bârlog şi aţi început să jefuiţi împrejurimile ca nişte lotri, luând caii de unde se nimerea. Nu te apăra, fiindcă eu nu sunt judecătorul tău şi tu ştii cel mai bine dacă spun adevărul sau nu… Luaţi caii de la oamenii lui Zoltareńko, foarte bine, îi luaţi de la suedezi, nici asta nu e rău. Când o să vă prindă, o să vă jupoaie de piele, dar asta e treaba lor.

— E bine, înălţimea ta, e bine pentru că luăm numai de la duşmani, răspunse bătrânul.

— Nu-i adevărat, fiindcă îi atacaţi şi pe oamenii noştri, mi-au spus-o chiar feciorii tăi, iar asta înseamnă jaf la drumul mare şi ocară adusă stării de şleahtic. Ruşine să vă fie, tâlharilor!… Nu meritaţi să fiţi şleahtici, ci nişte neciopliţi…

Vulpoiul bătrân roşi ca focul şi spuse:

— Înălţimea ta, ne judeci strâmb, pentru că noi, având în vedere starea noastră de şleahtici, nu furăm ca nişte neciopliţi de rând. Noi nu scoatem caii noaptea din grajdul nimănui. E altceva să pui mâna pe zece cincisprezece cai, gonindu-i de pe locul de păşunat sau prin luptă. Asta este îngăduit oricărui şleahtic în vreme de război fără ca să-şi păteze numele. Pentru noi, calul din grajd e lucru sfânt şi numai ţiganii, ovreii sau ţăranii pot să-l fure, şleahticii nu! Noi, înălţimea ta, nu facem una ca asta. Dar războiul e război!

— Pot să fie şi zece războaie, prada e îngăduit s-o iei numai bătându-te cu vrăjmaşul; dacă o cauţi la drumul mare, eşti un tâlhar!

— Dumnezeu e martorul nevinovăţiei noastre.

— V-aţi făcut de cap pe aici. Ce mai vorbă lungă, e mai bine să părăsiţi locurile acestea, pentru că mai devreme sau mai târziu vi se va pune juvăţul de gât Haideţi cu mine, o să va răscumpăraţi vinovăţia prin slujbă cu credinţă şi o să vă recăpătaţi bunul renume. Vă iau în slujba mea şi folosul va fi mai mare decât caii pe care mi i-aţi furat.

— Cu înălţimea ta mergem oriunde, o să te călăuzim printre suedezi şi printre tâlhari, fiindcă, la drept vorbind, grozav ne mai asupreşte aici răutatea oamenilor, şi pentru ce? Pentru ce?… Pentru sărăcia noastră… Poate că Dumnezeu va avea milă de noi şi ne va scăpa de necazuri!

Bătrânul Kiemlicz îşi frecă mâinile fără voie şi ochii îi sticliră.

„Din toate astea, se gândi, o să iasă o fierbere nemaipomenită în toată ţara şi numai un prost poate să nu profite de prilej.'

Kmicic se uita la ei cu priviri aprige.

— Numai să nu încerci să mă trădezi! rosti ameninţător, că n-ai s-o mai scoţi la capăt de astă dată; nici Dumnezeu nu te mai scapă din mâna mea!

— Până acum n-am trădat pe nimeni, răspunse Kiemlicz întunecat, şi să mă bată Dumnezeu, dacă mi-a trecut prin minte una ca asta!

— Te cred, zise Kmicic după un răstimp de tăcere, fiindcă trădarea nu e totuna cu tâlhăria; mulţi tâlhari nu sunt în stare să trădeze.

— Acum ce porunceşti, înălţimea ta? întrebă Kiemlicz.

— Mai întâi, am două scrisori care trebuie trimise fără întârziere. Ai la îndemână oameni care să se descurce?

— Unde trebuie să meargă?

— Unul să se ducă la prinţul voievod, dar nu e nevoie să-l vadă. Să dea scrisoarea primului steag pe care-l va întâlni şi să se întoarcă fără să aştepte răspuns.

— Să se ducă păcurarul, e om cu minte şi umblat.

— Bine. A doua scrisoare trebuie dusă în Podlasie; trimisul să întrebe de steagul de laudanieni ai lui jupân Wołodyjowski şi să i-o dea polcovnicului în mână…

Bătrânul începu să clipească viclean şi îşi spuse în sinea lui: „Ehe, după câte văd, ne punem bine în toate părţile, de vreme ce ne înţelegem şi eu confederaţii; ce mai vorbă, va fi un clocot…!” După care rosti cu glas tare:

— Înălţimea ta, dacă treaba nu e prea grabnică, am putea s-o dăm cuiva pe drum, după ce ieşim din pădure. Pe aici o mulţime de şleahtici sunt de partea confederaţilor şi oricine va fi bucuros să le-o înmâneze; în acest fel ne rămâne un om la îndemână.

— Ai chibzuit bine, răspunse Kmicic, pentru că tot e mai bine ca cel ce va duce scrisoarea să nu ştie de la cine este. O să dureze mult până vom ieşi din pădure?

— Cum doreşti, înălţimea ta. Putem să mergem şi două săptămâni, dar am putea să ieşim şi mâine.

— O să mai vorbim despre asta, acum, Kiemlicz, ascultă-mă cu luare-aminte!

— Sunt numai ochi şi urechi, înălţimea ta!

— În toată Republica, zise Kmicic, sunt socotit sluga nelegiuită a hatmanului sau mai bine zis a suedezilor. Dacă regele ar şti cine sunt, n-ar mai avea încredere în mine şi mi-ar dispreţui dorinţa de a-l sluji care, Dumnezeu mi-e martor, porneşte din adâncul inimii. Bagă de seamă, Kiemlicz!

— Ascult, înălţimea ta.

— De acum înainte nu mă mai cheamă Kmicic, ci Babinicz, pricepi? Nimeni nu trebuie să-mi cunoască numele adevărat. Să nu scape nimeni o vorbă. Dacă te întreabă cineva cine sunt, îi spui că te-ai alăturat de noi pe drum şi nu ştii; poţi să-i mai spui că, dacă ţine să afle neapărat, să mă întrebe pe mine.

— E limpede, înălţimea ta.

— Aşa să le porunceşti şi feciorilor şi slujitorilor. De-ar fi să-i jupoaie de piele, să spună că mă cheamă Babinicz. Răspundeţi cu capul pentru asta!

— Aşa voi face, înălţimea ta. Mă duc să-mi lămuresc feciorii, pentru că nemernicilor ăstora trebuie să le bag mintea în cap cu lopata. De asemenea mângâiere am parte de la ei… Asta e… Înălţimea ta îmi îngăduie să mai spun o vorbă?

— Vorbeşte cu îndrăzneală.

— Mi se pare că e mai bine să nu le spunem slujitorilor şi oştenilor unde ne ducem.

— N-o să le spunem.

— Ajunge să ştie că sunt conduşi de jupân Babinicz, nu de jupân Kmicic. În al doilea rând, pornind la un drum ca ăsta, e mai bine ca Înălţimea ta să-ţi ascunzi rangul.

— Cum aşa?

— Suedezii dau scrisori de liberă trecere oamenilor de seamă, iar cine n-are, îl duc îndată la căpetenia lor.

— Eu am hârtiile de trebuinţă pentru garnizoanele suedeze!

Uimirea luci în ochii vicleni ai lui Kiemlicz, dar gândindu-se un timp, zise:

— Înălţimea ta, îngăduie-mi să-ţi spun ce cred eu!

— Numai să mă sfătuieşti de bine şi să nu pierdem vremea degeaba; vorbeşte, că văd că eşti om cu scaun la cap.

— De vreme ce avem scrisori, le putem arăta la nevoie, dar dacă înălţimea ta ai asemenea însărcinare, care trebuie să rămână ascunsă, ar fi mai bine să nu le arătăm. Nu ştiu dacă sunt scrise cu numele lui Babinicz sau al lui Kmicic, dar dacă le arătăm, vom lăsa urme după noi şi ne pot urmări cu uşurinţă.

— Ai nimerit-o cum nu se poate mai bine! exclamă Kmicic. Mai bine să păstrăm scrisorile pentru altă dată, dacă putem să ne descurcăm fără ele!

— Se poate, înălţimea ta, o să ne dăm drept ţărani sau şleahtici fără avere, ceea ce nu va fi prea greu, întrucât eu am ceva lucruri de îmbrăcăminte, căciuli şi cojoace săine din cele de care poartă şleahticii. Luăm o herghelioară de cai şi colindăm chipurile iarmaroacele, pătrunzând tot mai departe, până hăt! la Łowicz şi la Varşovia. Lucru pe care, cu îngăduinţa înălţimii tale, l-am făcut nu o dată în vremuri de linişte, aşa că ştiu toate drumurile. Chiar acum se nimereşte să fie un iarmaroc la Sobota, la care vine multă lume de departe. La Sobota o să aflăm alte locuri în care se ţin iarmaroace şi aşa ne ducem din ce în ce mai departe. Suedezii îi bagă şi ei mai puţin în seamă pe nişte şleahtici prăpădiţi, pentru că aceştia mişună ca furnicile prin toate iarmaroacele. Dacă ne întreabă vreo căpetenie, îi spunem cine suntem, pe când cetele mai mici putem să le nimicim cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicăi Precesta…

— Şi ce facem dacă ne iau caii, fiindcă rechiziţia e un lucru prea obişnuit în timp de război…

— Îi iau sau îi cumpără. Dacă ni-i cumpără, atunci ne ducem la Sobota după cai, iar dacă ni-i iau, pornim cu jalba în proţap până la Varşovia şi la Cracovia.

— Ai minte isteaţă, spuse Kmicic, şi văd că-mi vei fi de folos. Chiar dacă suedezii ne iau caii, o să se găsească vreunul care să ne plătească.

— Tot vroiam eu să plec cu cei pe care-i am în Prusia, la Ełk, se potriveşte cum nu se poate mai bine, fiindcă drumul nostru trece pe acolo. De la Ełk mergem pe hotar, apoi o luăm drept spre Ostrołeka, iar de acolo prin păduri până la Pułtusk şi Varşovia.

— Şi Sobota unde se află?

— Nu departe de Piątek{5}, înălţimea ta.

— Îţi baţi joc de mine, Kiemlicz!

— Cum aş îndrăzni? răspunse bătrânul, încrucişându-şi braţele pe piept şi înclinându-şi capul. Aşa se numesc târgurile pe acolo. Înălţimea ta, de la Łowicz mai e o bucată bună de drum.

— Şi e iarmaroc mare la Sobota?

— Nu ca la Łowicz, dar este unul acum la care se strânge multă lume, aducând cai până şi din Prusia. Nu încape îndoială că şi anul acesta o să fie mare strânsură, deoarece pe acolo e linişte. Suedezii stăpânesc pretutindeni şi au garnizoane în toate oraşele. Chiar dacă vreunul ar avea poftă să se mişte, nu poate.

— Atunci să facem aşa! Plecăm cu caii pe care ţi-i plătesc de la început, ca să nu ai nici o pagubă.

— Înălţimea ta, îţi mulţumesc că m-ai scăpat de bucluc.

— Pregăteşte cojoacele, păturile pentru cai şi săbii drepte, fiindcă plecăm îndată. Şi spune-le feciorilor şi slujitorilor cine sunt, cum mă cheamă şi că plec cu caii la iarmaroc, iar voi veţi fi ajutoarele mele.

Iar când bătrânul porni spre uşă, jupân Andrzej mai zise:

— Nici unul din voi să nu-mi zică înălţimea ta, căpetenie sau polcovnic, ci numai domnia ta şi Babinicz!

Kiemlicz ieşi, iar după vreun ceas se aflau toţi călare, gata să pornească la drum. Jupân Kmicic, îmbrăcat într-un cojoc săin şi cu o căciulă de miel cu lâna roasă, cu faţa oblojită ca după o bătaie la cârciumă, era greu de recunoscut, căci arăta într-adevăr ca un şleahtic care colinda iarmaroacele. Era înconjurat de oameni îmbrăcaţi ca şi el, înarmaţi cu săbii drepte şi bice lungi pentru mânatul cailor şi arcane cu care prindeau caii răzleţiţi.

Oştenii îşi priveau cu mirare polcovnicul, împărtăşindu-şi în şoaptă tot felul de păreri. Li se părea ciudat că acum nu se mai numea Kmicic, ci Babinicz, că de acum încolo aveau să-i spună domnia ta; cel mai mult înălţa din umeri şi îşi muşca mustaţa bătrânul Soroka; se uita ca la un soare la înfricoşătorul polcovnic şi mormăia spre Bilous:

— Cel mai greu o să-mi iasă din gură acel domnia ta. N-are decât să mă omoare, că eu o să-i spun ca şi înainte, cum se cuvine!

— Porunca e poruncă! răspunse Bilous. Dar polcovnicul s-a schimbat grozav. Oştenii nu ştiau că jupân Andrzej îşi schimbase şi sufletul, nu numai înfăţişarea.

— La drum! strigă deodată jupân Babinicz.

Bicele plezniră, călăreţii înconjurară caii care se strânseseră grămadă, şi porniră.