Capitolul IV.

Înaintând pe hotarul dintre ţinutul Troki şi Prusia, străbătură păduri uriaşe şi locuri sălbatice, ştiute numai de Kiemliczi, până când intrară în Prusia şi ajunseră la Łeg sau Ełk, cum îi zicea bătrânul Kiemlicz, unde aflară noutăţi despre treburile publice de la şleahticii care fugiseră de suedezi şi se adăpostiseră cu nevestele, copiii şi avutul în pământurile electorului.

Łeg arăta ca o tabără ori, mai bine zis, ca un târg, unde avea loc o adunare. Şleahticii beau prin cârciumi bere prusiană şi sporovăiau vrute şi nevrute; care cum venea, aducea alte veşti. Neîntrebând de nimic şi ascultând doar cu luare-aminte, jupân Babinicz află că oraşele bogate din Prusia regală au trecut de partea lui Jan Kazimierz şi s-au înţeles cu electorul să se apere împreună împotriva oricărui vrăjmaş. Cu toate acestea, se spunea că oraşele mai însemnate n-au vrut să primească garnizoanele electorului, de teamă că prinţul viclean, după ce-şi va aşeza oştenii înarmaţi în ele, va pofti să le supună pentru totdeauna sau va trăda şi se va uni în clipa hotărâtoare cu suedezii, lucru foarte cu putinţă dată fiind şiretenia-i înnăscută.

Şleahticii nu vedeau cu ochibuni neîncrederea orăşenilor, dar jupân Andrzej, care cunoştea uneltirile Radziwiłłilor cu electorul, îşi muşca limba, ca să nu spună ce ştia. Se stăpânea gândindu-se că nu era lipsit de primejdie să vorbeşti în Prusia electorului împotriva acestuia, iar în al doilea rând pentru că un şleahtic neînsemnat, care se ducea cu caii la iarmaroc, nu se cădea să se amestece în încurcatele treburi politiceşti cu care-şi băteau capul în zadar cârmuitorii iscusiţi.

Aşadar, după ce vândură o pereche de cai şi cumpărară alta la loc, plecară mai departe de-a lungul hotarului prusian pe drumul de la Łeg spre Szczuczyn, un târg care se afla într-un colţ al ţinutului Mazowsze, între Prusia şi ţinutul Podlasie. Jupân Andrzej nu voia să ajungă până la Szczuczyn, deoarece aflase că acolo este încartiruit unul din steagurile confederaţilor, pe care-l conducea jupân Wołodyjowski.

Se vede că Wołodyjowski fusese nevoit să meargă mai mult sau mai puţin pe acelaşi drum, pe care mergea Kmicic, şi se oprise la Szczuczyn, fie pentru o odihnă scurtă înainte de a trece hotarul Podlasiei, fie pentru un popas mai îndelung, având în vedere că aici putea să facă rost mai uşor de hrana oamenilor şi a cailor, decât în vlăguita Podlasie.

Jupân Kmicic nu dorea să-l întâlnească pe faimosul polcovnic, întrucât socotea că, neavând alte dovezi afară de vorbe, nu va izbuti să-l convingă de îndreptarea lui şi de sinceritatea gândurilor pe care le nutrea. De aceea, la două mile de Szczuczyn, porunci să cotească spre apus, către Wąsosza. Cât priveşte scrisoarea pe care o avea pentru Wołodyjowski, hotărî să i-o trimită cu primul prilej.

Înainte de a ajunge la Wąsosza, se opriră în drum la cârciuma „Pokrzyk” şi se pregătiră pentru popasul de noapte, care făgăduia să fie mai mult decât mulţumitor, deoarece alţi oaspeţi în afară de crâşmarul prusian nu se aflau.

Dar abia apucă Kmicic să se aşeze la cină cu Soroka şi cei trei Kiemliczi, când afară se auzi uruit de roţi şi tropotul cailor.

Cum soarele nu scăpătase încă, Kmicic ieşi înaintea cârciumii să vadă cine vine; voia să ştie dacă nu e cumva vreun podghiaz suedez, dar în locul suedezilor zări o brişcă, urmată de două care înconjurate de oameni înarmaţi.

De la prima aruncătură de ochi puteai să-ţi dai seama că noul sosit era un om de vază. La brişcă erau înhămaţi patru telegari prusieni ciolănoşi şi cu grumazurile ascuţite, iar pe unul din cei dinainte călărea un flăcăiandru care ţinea de frânghie doi câini frumoşi; pe capră stătea vizitiul lângă un haiduc îmbrăcat în mundir unguresc, iar pe scaunul din spate se afla însuşi stăpânul cu mâna-n şold, într-o haină de piele de lup fără mâneci, încheiată cu o mulţime de nasturi auriţi.

Înapoia briştei veneau două care încărcate cu calabalâc, păzite fiecare de câte patru slujitori înarmaţi cu săbii şi pistoale. Stăpânul era şi el încă foarte tânăr, deşi om însemnat, abia trecuse de douăzeci şi ceva de ani. Avea faţa bucălată şi din toată înfăţişarea lui se vedea cât de colo că nu se zgârceşte cu mâncarea.

Când brişca se opri, haiducul sări să-i dea mâna stăpânului care, văzându-l pe Kmicic în prag, îi făcu semn cu mănuşa şi strigă:

— Ia vino încoace, prietene!

În loc să se apropie, Kmicic intră înăuntru, cuprins de mânie. Nu se obişnuise cu scurta cenuşie şi nu-i plăcea să i se facă semn cu mănuşa. Se întoarse la masă, se aşeză şi începu iarăşi să mănânce. Necunoscutul veni în urma lui.

Intrând, îşi miji ochii, deoarece în încăpere era cam întuneric, nu lumina decât focul care troznea pe vatră.

— De ce nu vine nimeni să mă întâmpine? întrebă necunoscutul.

— Pentru că hangiul s-a dus în cămară, răspunse Kmicic, iar noi suntem nişte călători, ca şi domnia ta.

— Mulţumesc de lămurire, dar ce fel de călător eşti domnia ta?

— Sunt şleahtic, duc caii la iarmaroc.

— Iar ceilalţi sunt tot şleahtici?

— Deşi săraci, sunt şi ei şleahtici.

— Atunci mă închin domniilor voastre. Încotro mergeţi?

— Batem şi noi drumurile de la un iarmaroc la altul, până când scăpăm de cai.

— Dacă înnoptaţi aici, mâine vreau să-i văd şi eu, poate aleg vreunul. Acum însă, îngăduiţi-mi, domniile voastre, să mă aşez şi eu la masă.

Necunoscutul întrebă într-adevăr, dacă-i îngăduie să se aşeze, dar cu asemenea ton, de parcă nu se îndoia nici o clipă de încuviinţarea lor; nu se înşela, deoarece tânărul negustor de cai îi răspunse cuviincios:

— Pofteşte, domnia ta, deşi nu prea ai la ce, fiindcă numai cu mazăre şi cârnaţi te putem cinsti.

— Am la mine bunătăţi mai alese, răspunse nu fără semeţie tinerelul, dar am gusturi de oştean şi mazărea cu cârnaţi îmi place mai mult decât orice, numai să fie stropită din belşug cu băutură.

Spunând acestea – vorbea foarte rar, deşi avea privirea ageră şi isteaţă – se aşeză pe laviţă, iar când Kmicic se trase mai la o parte, să-i facă loc, adăugă binevoitor:

— Domnia ta, nu vreau să te stânjenesc. Când călătoreşti, nu prea ţii seama de ranguri, iar dacă o să mă atingi cu cotul, n-o să-mi cadă coroana din cap.

Kmicic care tocmai îi întindea necunoscutului farfuria cu mazăre şi care, cum spuneam, nu era obişnuit cu asemenea purtare, ar fi făcut-o ţăndări în capul trufaşului tinerel, dacă în semeţia acestuia n-ar fi fost ceva care-l înveselea, aşa că îşi înfrânse pornirea şi spuse:

— Domnia ta, trăim astfel de vremuri, când coroanele cad şi din capetele celor suspuşi, exemplum regele nostru Jan Kazimierz pe care legea îl învredniceşte să poarte două şi nu are nici una, afară poate de cea de spini…

Necunoscutul privi cu luare-aminte la Kmicic, apoi oftă şi zise:

— E, despre asemenea lucruri se poate vorbi doar între prieteni.

Iar după un răstimp adăugă:

— Dar bine le-ai mai adus din condei, domnia ta. Pesemne că ai slugărit la niscaiva magnaţi cu creştere aleasă, pentru că vorbirea domniei tale nu se potriveşte deloc cu starea în care te afli.

— Tot umblând printre oameni, am mai învăţat şi eu una-alta, dar n-am slugărit pe nimeni.

— Din ce loc te tragi?

— Dintr-o aşezare de şleahtici din ţinutul Troki.

— Lucrul de căpetenie e să fii şleahtic. Ce se mai aude prin Lituania?

— Ca şi mai înainte, nu ducem lipsă de trădători.

— De trădători zici, domnia ta? Ce fel de trădători, rogu-te?

— Din aceia care s-au lepădat de rege şi de Republică.

— Dar prinţul voievod de Wilno ce face?

— Lumea vorbeşte că e bolnav, îl îneacă astma.

— Să-i dea Dumnezeu sănătate, e un stăpân vrednic!

— Pentru suedezi e tare vrednic, fiindcă le-a deschis porţile la perete.

— Văd că domnia ta nu eşti de partea lui?!

Kmicic băgă de seamă că necunoscutul îl cerceta, deşi se prefăcea nepăsător.

— Ce-mi pasă mie! răspunse. Alţii să-şi bată capul cu treburile astea… Mie mi-e frică să nu-mi ia suedezii caii.

— Trebuia să scapi de ei mai demult. În Podlasie se află steagurile care s-au răsculat împotriva hatmanului şi care mai mult ca sigur că au nevoie de cai.

— Asta nu ştiu, că n-am fost acolo, cu toate că un şleahtic mi-a dat pe drum o scrisoare, ca s-o înmânez la cel dintâi prilej unuia dintre polcovnici.

— Cum putea acel călător să-ţi dea scrisoarea, când domnia ta nu te duci în Podlasie?

— La Szczuczyn se află unul din steagurile confederaţilor, aşa că şleahticul acela mi-a spus: „Îl duci domnia ta sau îl dai vreunuia care trece pe la Szczuczyn.

— Se nimereşte bine, pentru că eu mă duc la Szczuczyn,

— Şi domnia ta fugi de suedezi?

În loc să-i răspundă, necunoscutul se uită la Kmicic şi întrebă cu nepăsare:

— De ce şi eu, de vreme ce domnia ta nu numai că nu fugi de ei, dar te şi duci să le vinzi caii, dacă nu ţi-i vor lua cu de-a sila?

Kmicic ridică din umeri.

— Am spus şi domnia ta, pentru că la Łeg am văzut o mulţime de şleahtici care au fugit acolo din pricina lor, iar în ce mă priveşte, n-au decât să-i slujească toţi, cum vreau să-i slujesc eu, ca să nu încălzească locul prea multă vreme pe aici…

— Nu te temi să vorbeşti aşa? întrebă necunoscutul.

— Nu mă tem, că nu sunt prea sperios din fire, iar în al doilea rând, domnia ta mergi spre Szczuczyn, prin părţile acelea toată lumea spune ce gândeşte, aşa că să dea Dumnezeu să treacă mai repede de la vorbă la faptă.

— Hm, văd că domnia ta eşti mai ager la minte decât arăţi! repetă necunoscutul. Dar dacă-i urăşti atât de mult pe suedezi, de ce te depărtezi de steagurile care s-au răzvrătit împotriva hatmanului? Că doar nu s-au pus în poară cu hatmanul pentru leafă sau din samavolnicie, ci pentru că n-au vrut să-l slujească pe hatman şi pe suedezi. Bieţii oşteni, pentru ei era mai bine să rămână sub ocrotirea hatmanului, dar au preferat să fie numiţi răzvrătiţi, au preferat să îndure foamea, truda şi tot felul de încercări grele, decât să lupte împotriva regelui. Nici vorbă că se va ajunge la luptă între ei şi suedezi şi poate că s-ar fi ajuns până acum, dacă ar fi pătruns până acolo… Stai să-i calce pe coadă şi atunci ai să vezi, domnia ta!

— Tot aşa cred şi eu că de aici va începe războiul! zise Kmicic.

— Dacă crezi aşa şi nu-i poţi suferi pe suedezi – ţi se citeşte în ochi că spui adevărul, fiindcă eu mă pricep la asta – de ce nu te alături acestor oşteni vrednici? Nu e oare timpul cel mai potrivit, n-au oare nevoie de braţe şi de săbii? Nu sunt puţini şleahtici care slujesc acum acolo, care au preferat să rămână cu domnul lor, şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Domnia ta vii din acele părţi, unde oamenii încă nu i-au cunoscut pe suedezi, dar cei care au văzut ce le poate pielea plâng cu lacrimi cât pumnul. În Wielkopolska, cu toate că li s-au supus de bunăvoie, au început să le răsucească degetele şleahticilor la cocoaşele muschetelor, să ia cu japca, să rechiziţioneze tot ce le cade în mână… Şi nu se poartă mai bine nici în ţinutul acesta. De la ghinărarul Steinbok a ieşit poruncă scrisă că oricine va sta liniştit la casa lui nu se va atinge nimeni de el şi de avutul lui. Aş, ţi-ai găsit! Ghinărarul cu ale lui, căpeteniile mai mici cu ale lor, aşa că nimeni nu mai e sigur dacă va mai apuca ziua de mâine sau dacă nu-i vor lua tot ce are. Tot omul vrea să se bucure de ceea ce are în linişte, vrea să-i fie bine. Dar poate? Că vine primul venetic şi-i cere: „Dă-mi”! Dacă nu dai, îţi găsesc ei vreo vină, ca să te lase în sapă de lemn, sau îţi taie gâtul chiar şi fără nici o pricină. Sunt destui care plâng cu lacrimi amare, aducându-şi aminte de vechiul stăpân, şi toţi cei asupriţi cată spre confederaţi, aşteptând scăparea ţării şi a şleahticilor de la ei…

— Domnia ta, rosti Kmicic, văd că nu le doreşti suedezilor mai bine ca mine.

Necunoscutul se uită împrejur cu anume teamă, dar se linişti repede şi vorbi mai departe:

— Le doresc să moară de ciumă până la unul şi nu mă ascund faţă de domnia ta, fiindcă mi se pare că eşti un om cinstit şi, la urma urmei, chiar dacă n-ai fi, n-ai să mă duci legat suedezilor, fiindcă n-am să-ţi îngădui una ca asta, atâta vreme cât am sabia la şold şi slujitori înarmaţi

— Domnia ta, poţi să fii sigur că n-am să fac aşa ceva; dimpotrivă, curajul domniei tale este pe gustul meu. Îmi mai place că n-ai şovăit să-ţi părăseşti avutul pe care vrăjmaşul îl va jefui, ca să se răzbune. Asemenea dragoste de ţară e vrednică de toată lauda.

Fără să vrea, Kmicic vorbea cu un ton proteguitor, cum ar fi vorbit cu unul dintre oştenii lui; nu se gândea că asemenea cuvinte puteau să pară ciudate în gura unui negustor de cai, dar se vede că nici tinerelul nu-şi dădea seama de schimbare, deoarece începu să clipească din ochi cu viclenie şi răspunse:

— Păi, ce sunt prost? La mine porunca dintâi e să nu-mi pierd avutul, fiindcă darul lui Dumnezeu trebuie păzit cu sfinţenie. Mi-am văzut liniştit de treburi până când am sfârşit cu bătutul grâielor. Abia după ce am vândut în Prusia toată recolta, vitele şi lucrurile mai mari, mi-am zis: Acum e timpul s-o iau din loc! N-au decât să se răzbune, să ia tot ce le place.

— Oricum, domnia ta ai lăsat pământul şi acareturile.

— Ba nu, fiindcă am luat în arendă starostia de la Wąsosza de la voievodul de Mazowsze, iar înţelegerea dintre noi a luat sfârşit tocmai acum. N-am apucat să plătesc rata din urmă şi nici n-am s-o mai plătesc, pentru că, după câte am auzit, şi voievodul de Mazowsze s-a dat cu suedezii. De aceea, o să-l păgubesc de suma ce i-o datorez, fiindcă şi eu am nevoie de bani gheaţă.

Kmicic izbucni în râs.

— Bătu-te-ar să te bată, domnia ta! Văd că nu eşti numai un cavaler viteaz, ci şi un om prevăzător.

— Cum altfel? răspunse necunoscutul. Prevederea e temelie! Dar nu despre asta vorbeam cu domnia ta… Te întrebam de ce, dacă te doare suferinţa ţării şi a milostivului nostru stăpân, nu te duci să te înrolezi alături de oştenii din Podlasie? Astfel îl slujeşti pe Dumnezeu şi, cine ştie, poate să fie şi spre folosul domniei tale, întrucât s-a întâmplat de multe ori ca un pârlit de şleahtic să iasă din război un om de seamă. Se vede cât de colo că domnia ta eşti un om cutezător şi hotărât, iar dacă naşterea nu-ţi stă împotrivă, poţi să ajungi repede la oarecare avere cu prada pe care ai s-o agoniseşti cu ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nu risipeşti nimic din tot ce-ţi cade în mână, se umflă punga. Nu ştiu dacă ai vreo nevoie sau nu, dar ai putea să ai; cu o pungă plină nu e prea greu să capeţi o arendă, iar de la arendă la proprietate nu e prea departe. Pe când aşa, începând de la slujitor, poţi să mori oştean de elită sau în vreo dregătorie la oraş, numai să nu te arăţi leneş, fiindcă pe cine dă din mâini, şi Dumnezeu îl ajută.

Kmicic îşi rodea mustaţa, pentru că era gata să izbucnească în hohote de râs; faţa îi tremura, dar din când în când i se strâmba şi de durere de la rana care nu se vindecase de tot. Necunoscutul vorbi mai departe:

— De primit, o să te primească, deoarece au mare nevoie de oameni; află, domnia ta, că mi-ai plăcut şi te iau sub oblăduirea mea, aşa că poţi să fii sigur că ai să înaintezi repede.

Tinerelul îşi înălţă cu semeţie faţa bucălată şi începu să-şi mângâie mustăţile; în sfârşit, spuse:

— N-ai vrea să fii scutierul meu? Ai să-mi duci sabia în urma mea şi vei fi mai-mare peste slujitori.

Kmicic nu se mai putu stăpâni şi îşi arătă toţi dinţii într-un hohot de râs molipsitor.

— De ce râzi, domnia ta? îl întrebă necunoscutul, încruntându-şi sprâncenele.

— De bucurie pentru slujba pe care mi-o oferi.

Dar tinerelul se simţi adânc jignit şi spuse:

— Domnia ta, acela care te-a învăţat să te porţi astfel a fost un prostănac şi bagă de seamă cu cine stai de vorbă, să nu întreci măsura.

— Iartă-mă, domnia ta! răspunse Kmicic cu veselie, dar nici măcar nu ştiu înaintea cui mă aflu.

— Sunt jupân Rzędzian de Wąsosza, spuse cu mândrie.

Kmicic deschise gura, ca să-şi spună numele de împrumut, dar în aceeaşi clipă Bilous intră repede în încăpere.

— Înălţimea…

Oşteanul se întrerupse, oprit de privirea ameninţătoare a lui Kmicic, se fâstâci şi în cele din urmă bâigui cu greutate:

— Domnia ta, se apropie nişte călăreţi.

— Dincotro?

— Dinspre Szczuczyn.

Acum fu rândul lui jupân Kmicic să se sperie, dar îşi ascunse repede încurcătura şi răspunse:

— Aveţi grijă! sunt mulţi?

— Să tot fie vreo zece.

— Pregătiţi-vă pistoalele. Du-te!

Apoi, după ce oşteanul ieşi, se întoarse spre jupân Rzędzian de Wąsosza şi întrebă:

— N-or fi cumva suedezi?

— Păi, domnia ta parcă te duceai la ei! răspunse Rzędzian – care de la o vreme se uita cu mirare la tânărul şleahtic – aşa că mai devreme sau mai târziu trebuia să-i întâlneşti.

— Mai bine să fie suedezi decât niscaiva tâlhari de care sunt pline drumurile… Cine are cai, trebuie să călătorească înarmat şi cu mare grijă, pentru că acum caii sunt la mare preţ.

— Dacă e adevărat că la Szczuczyn se află jupân Wołodyjowski, răspunse Rzędzian, trebuie să fie un podghiaz de-al lui. Înainte de a se încartirui, vor să se convingă dacă nu-i ameninţă vreo primejdie, întrucât în vecinătatea suedezilor nu e prea greu să dai de bucluc.

Auzind acestea, jupân Andrzej se învârti prin încăpere şi se aşeză în colţul cel mai întunecat, acolo unde acoperişul vetrei arunca o fâşie de umbră peste colţul mesei, în acest timp, de afară se auziră tropotele şi sforăitul cailor şi în curând intrară înăuntru câţiva oameni.

Cel care păşea în frunte, un bărbat de statură uriaşă, bocănea cu piciorul de lemn în scândurile cu care era podită odaia. Kmicic se uită la el şi inima începu să-i bată cu putere.

Era Józwa Butrym, zis Beznogi.

— Unde-i cârciumarul? întrebă, oprindu-se în mijlocul încăperii.

— Aici sunt! răspunse acesta. La porunca domniei voastre.

— Ovăz pentru cai!

— Eu n-am ovăz, numai dacă domniile lor ar binevoi să dea cu împrumut. Spunând acestea, cârciumarul arătă spre Rzędzian şi spre negustorii de cai.

— Cine sunteţi? întrebă Rzędzian.

— Dar domnia ta cine eşti?

— Starostele de Wąsosza.

De obicei slujitorii îl numeau pe Rzędzian staroste, având în vedere că era arendaşul stărostiei, şi tot aşa îşi spunea şi el în împrejurări deosebite.

Józwa Butrym se zăpăci, când auzi cu ce persoană însemnată avea de-a face, aşa că îşi scoase căciula şi spuse cu glasul îmblânzit:

— Închinăciune, domnia ta… Pe întuneric nu se pot deosebi rangurile.

— Cine sunteţi? repetă Rzędzian, punându-şi mâinile în şolduri.

— Laudanieni din steagul lui jupân Wołodyjowski, mai demult al polcovnicului Billewicz.

— Pentru Dumnezeu! jupân Wołodyjowski e la Szczuczyn?

— Este, împreună cu polcovnicii care au venit din Samogiţia.

— Slavă Domnului, slavă Domnului! repetă starostele bucuros. Şi care polcovnici sunt acuma cu jupân Wołodyjowski?

— A fost jupân Mirski, dar l-a lovit damblaua pe drum, răspunse Butrym, aşa că au rămas jupân Oskierko, jupân Kowalski şi cei doi Skrzetuski…

— Oare Skrzetuski? strigă Rzędzian. Nu cumva unul din ei este jupân Skrzetuski de la Burzec?

— Nu ştiu de unde este, răspunse Butrym, dar ştiu că unul a fost la Zbaraż.

— Aoleu! Ăsta-i jupânul meu!

Rzędzian înţelese însă, cât de ciudate păreau aceste cuvinte în gura unui staroste şi adăugă:

— Am vrut să spun cumătrul meu.

Starostele nu înflorea lucrurile, fiindcă fusese a doua pereche la botezul lui Jaremka, primul băiat al lui Skrzetuski. În acest timp, lui Kmicic, care stătea în colţul întunecat al încăperii, începură să i se îmbulzească în cap tot felul de gânduri. La început, îl cuprinse mânia la vederea groaznicului şleahtic şi mâna i se aşeză fără voie pe mânerul săbiei. Kmicic ştia prea bine că îndeosebi Józwa era vinovat de căsăpirea însoţitorilor săi, tot el fiind şi duşmanul lui cel mai îndârjit. Kmicic, cel de altădată, ar fi poruncit numaidecât să pună, mâna pe el şi să-l târască legat de şa, dar Babinicz, cel de acum, se stăpâni. Mai mult, îl năpădiră temerile la gândul că dacă şleahticii îl recunoşteau, ar putea să iasă de aici felurite primejdii pentru planurile lui… Se hotărî, aşadar, să nu se lase recunoscut şi se trase şi mai în umbră; în cele din urmă, îşi sprijini coatele pe masă, îşi luă capul în mâini şi se prefăcu că doarme.

În acelaşi timp, însă, îi şopti vagmistrului care sta lângă el:

— Dă fuga la grajd, caii să fie gata. Plecăm în noaptea asta!

Soroka se ridică şi ieşi.

Kmicic se prefăcea mai departe că doarme. Tot felul de amintiri i se buluciră în minte. Oameniiaceştia îi aduceau aminte de Lauda, de Wodokty şi de trecutul scurt care se spulberase ca un vis. Când Józwa spusese mai înainte că fac parte din steagul mai demult al lui Billewicz, jupân Andrzej, la auzul acestui nume, îşi simţise inima bătându-i cu putere în piept. Îşi aduse aminte că într-o seară ca asta focul ardea pe vatră, ca şi aici, când sosise pe neaşteptate la Wodokty şi o văzuse prima oară pe Oleńka în odaia slujitorilor înconjurată de torcătoare.

O vedea acum aievea pe jupâniţa luminoasă şi liniştită; îşi aminti de tot ce se întâmplase, cum vroise ea să-i fie înger păzitor, să-l întărească pe calea cea bună, să-l apere de rău şi să-i arate drumul drept şi cinstit. Dacă ar fi ascultat-o atunci… Ea ştia de care parte să treacă; ştia unde se află cinstea şi datoria, l-ar fi luat de mână şi l-ar fi călăuzit, dacă ar fi vrut să-i dea ascultare.

Dragostea stârnită de aduceri aminte irumpse deodată în inima lui jupân Andrzej şi ar fi fost gata să-şi verse tot sângele, ca să cadă la picioarele jupâniţei, iar în această clipă n-ar fi şovăit să-l ia în braţe până şi pe ursul ăsta din Lauda, care-i tăiase însoţitorii numai pentru că era de prin partea locului, îl ţinea minte pe Billewicz şi o vedea din când în când pe Oleńka.

Se trezi din îngândurare la auzul numelui său repetat de câteva ori de Józwa Butrym. Arendaşul de la Wąsosza îl întrebase de cunoscuţii lui, aşa că Józwa îi povestea ce se petrecuse la Kiejdany după faimoasa înţelegere a hatmanului cu suedezii. Vorbi dar de împotrivirea oştirii, de întemniţarea polcovnicilor, trimiterea la Birże şi scăparea lor. Fireşte, numele lui Kmicic fu rostit nu o dată cu acest prilej, acoperit de ruşinea trădării şi de cruzime. Józwa nu ştia că jupân Wołodyjowski, cei doi Skrzetuski şi Zagłoba îi datorau viaţa lui Kmicic, în schimb, relată după cum urmează cele ce se întâmplaseră la Billewicze:

— Polcovnicul nostru l-a prins pe acest trădător la Billewicze ca pe o vulpe în vizuină şi a poruncit numaidecât să fie dus la moarte; l-am însoţit chiar eu, bucurându-mă că l-a ajuns braţul lui Dumnezeu, şi-i luminam mereu faţa să văd dacă nu arată căinţă. Dar nici pomeneală! Mergea înainte cu îndrăzneală, fără să ia aminte că avea să se înfăţişeze la judecata lui Dumnezeu. Atât era de îndrăcit. Iar când l-am sfătuit să-şi facă măcar semnul crucii, mi-a răspuns: „Tacă-ţi fleanca, slujitorule, nu-i treaba ta!” L-am dus afară din sat sub un păr şi începusem să dau porunca, dar a venit jupân Zagłoba şi a poruncit să-l căutăm prin buzunare, că s-ar putea să aibă vreo scrisoare. Aşa a şi fost. S-a găsit asupra lui o scrisoare, jupân Zagłoba mi-a zis: „Luminează-mi!” şi s-a apucat să citească. Abia a început însă, că s-a şi luat cu mâinile de cap: „Isuse, Marie! înapoi cu el la conac!” A încălecat pe cal şi a plecat, iar noi l-am condus înapoi, gândind că vor să-l ardă înainte de moarte, ca să-i stoarcă cine ştie ce destăinuiri. Când colo, ce să vezi! I-au dat drumul trădătorului. Nu mă ajută mintea să ghicesc ce-au aflat din scrisoare, dar eu nu l-aş fi lăsat slobod.

— Păi ce scria? întrebă arendaşul de la Wąsosza.

— Nu ştiu nici eu ce scria; bănuiesc însă că mai multe căpetenii se aflau în puterea prinţului voievod care ar fi poruncit să fie împuşcate, dacă Kmicic ar fi fost omorât. Sau poate că polcovnicul nostru s-a milostivit de lacrimile jupâniţei Billewicz, fiindcă se pare că a leşinat, de au trebuit s-o readucă la viaţă… Ce mai tura-vura, nu cutez să-mi dau cu părerea, dar n-au făcut bine; cât rău a putut să facă omul ăsta, nici Lucifer nu s-ar simţi ruşinat, dacă ar fi în locul lui. Toată Lituania plânge din pricina lui, şi câte văduve, orfani şi sărmani îl blestemă, numai unul Dumnezeu poate să ştie! Cine-i va stinge viaţa, acela va fi răsplătit în cer şi pe pământ, ca unul care va ucide un câine turbat.

Apoi veni iarăşi vorba de jupân Wołodyjowski, de jupân Skrzetuski şi de steagurile din Podlasie.

— E mare lipsă de pământ, spuse Butrym, fiindcă moşiile prinţului hatman au fost pustiite cu totul, nici oamenii şi nici caii n-au ce pune în gură, iar şleahticii îşi văd de sărăcie pe la casele lor, ca şi la noi în Samogiţia. Polcovnicii au hotărât să împartă steagurile în cete mai mici de câte o sută de oameni care să stea la o milă, două, una de alta. Când o veni iarna, nu ştiu cum o să ne descurcăm.

Kmicic, care ascultase cu răbdare câtă vreme se vorbise despre el, se mişcă şi deschise gura să spună din colţul lui întunecat:

— Dacă sunteţi împrăştiaţi, hatmanul o să vă culeagă câte unul ca pe racii dintr-un sac.

Dar în clipa aceea se deschise uşa şi în prag se ivi vagmistrul pe care Kmicic îl trimisese să pregătească repede caii de drum. Lumina focului cădea drept pe chipul aspru al lui Soroka. Józwa Butrym se uită la el, îl cercetă mai îndelung, apoi se întoarse spre Rzędzian şi întrebă:

— E omul domniei tale?… Parcă-l cunosc de undeva!

— Nu, răspunse Rzędzian, sunt şleahtici care umblă cu caii pe la iarmaroace.

— Unde vă duceţi? întrebă Józwa.

— La Sobota, răspunse bătrânul Kiemlicz.

— Pe unde vine asta?

— Nu departe de Piątek.

Józwa, ca şi Kmicic înaintea lui, socoti răspunsul drept o glumă nepotrivită şi zise, încruntându-şi sprâncenele:

— Răspunde, când te întreb!

— Cu ce drept mă întrebi?

— Pot să-ţi spun şi asta, pentru că am fost trimis să văd dacă nu se află oameni care dau de bănuit prin împrejurimi. După câte văd, am dat peste unii care nu vor să spună unde se duc.

Temându-se să nu iasă vreo gâlceavă, Kmicic spuse din colţul lui întunecat:

— Nu te supăra jupâne oştean, pentru că Piątek şi Sobota sunt nişte târguri ca oricare altele, în care se ţin totdeauna iarmaroace de cai. Dacă nu crezi, întreabă-l şi pe jupân staroste, care trebuie să ştie.

— Aşa-i! întări Rzędzian:

La acestea, Butrym:

— Dacă-i aşa, se schimbă socoteala. Dar de ce să vă duceţi până acolo? Puteţi să vindeţi caii şi la Szczuczyn, fiindcă ducem mare lipsă; cei pe care am pus mâna la Pilwiszki nu mai sunt buni de nimic, pentru că i-a ros şaua.

— Fiecare se duce unde-i convine, iar noi ne cunoaştem drumul, răspunse Kmicic.

— Nu ştiu ce-ţi convine domniei tale, dar nouă nu ne convine să vinzi caii suedezilor şi să le duci veşti despre noi.

— Mi se pare ciudat, zise arendaşul de la Wąsosza, că oamenii aceştia îi vorbesc de rău pe suedezi, dar se grăbesc să ajungă la ei.

Aici se întoarse spre Kmicic:

— Iar domnia ta nu prea semeni a negustor de cai, fiindcă am văzut că ai în deget un inel de preţ, de care nu s-ar ruşina nici un magnat…

— Dacă domniei tale îţi place atât de mult, poţi să-l cumperi, am dat două orte{6} pe el la Łeg, răspunse Kmicic.

— Două orte?… Te pomeneşti că e fals, dar e foarte frumos… Arată-mi-l, domnia ta!

— Vino să-l vezi, domnia ta.

— Dar ce, domnia ta nu poţi să te mişti din loc?… Eu să vin?

— Sunt tare trudit.

— Ei, frăţioare, s-ar zice că nu vrei să-ţi arăţi faţa!

Auzind acestea, Józwa se apropie fără o vorbă de vatră, luă un retevei aprins şi, ţinându-l sus deasupra capului, veni drept la Kmicic şi-i lumina chipul.

Jupân Andrzej se ridică într-o clipă cât era de înalt şi un răstimp se priviră în lumina ochilor; deodată, reteveiul căzu din mâna lui Józwa, împrăştiind mii de scântei pe podea.

— Isuse, Marie! strigă Butrym, ăsta e Kmicic…!

— Eu sunt! răspunse jupân Andrzej, văzând că nu mai poate să se ascundă.

Józwa strigă la oştenii care rămăseseră afară:

— Veniţi aici! Puneţi mâna pe el!

După care se întoarse către jupân Andrzej:

— Tu eşti, făptură a iadului, vânzătorule?! Tu eşti, diavole împieliţat?! Mi-ai căzut o dată din mână, iar acum ţi-ai schimbat hainele şi te duci la suedezi? Tu eşti, iudă, ucigaş de bărbaţi şi femei, te-am prins!

Spunând acestea, îl înhaţă de gât pe jupân Andrzej, iar jupân Andrzej îl înşfacă pe el; mai înainte însă feciorii lui Kiemlicz, Kosma şi Damian, se ridicară de pe laviţă, atingând tavanul cu capetele lăţoase, şi Kosma întrebă:

— Îl pocnim, tată?

— Pocniţi-l! îngădui Kiemlicz, scoţându-şi sabia.

În aceeaşi clipă, uşa fu trântită de perete şi oştenii lui Józwa se năpustiră înăuntru urmaţi de aproape de slujitorii lui Kiemlicz.

Józwa îl luă de gât cu stânga pe jupân Andrzej, iar cu dreapta în care ţinea rapiera începu să împrăştie fulgere în jurul lui. Kmicic însă, deşi nu avea tot atâta putere, îl apucă şi el de beregată, strângându-l ca într-un cleşte. Lui Józwa îi ieşiră ochii din orbite, vru să-i zdrobească braţul lui Kmicic cu mânerul rapierei, dar nu mai avu când, fiindcă acesta îl pocni în moalele capului cu garda săbiei. Degetele lui Józwa, care strângeau grumazul potrivnicului, slăbiră şi uriaşul se dădu înapoi, clătinându-se. Kmicic îl îmbrânci, ca să-şi facă loc, şi îl izbi cu toată puterea cu sabia peste gură. Józwa căzu pe spate, ca un stejar, lovindu-se cu capul de podea.

— Loveşte! strigă Kmicic în care se trezi dintr-o dată vechiul săbier.

Dar nu mai era nevoie de îndemnul lui, pentru că în încăpere era o îmbulzeală grozavă. Feciorii lui Kiemlicz mânuiau avan săbiile, împungând din când în când cu capul înainte, ca doi tauri, şi culcând cu fiecare lovitură câte un om la pământ; în urma lor venea bătrânul, chircindu-se mereu, mijindu-şi ochii şi străpungând cu vârful săbiei pe sub braţele feciorilor.

Soroka însă, învăţat cu încăierările prin cârciumi şi la îmbulzeală, făcea cel mai mare prăpăd. Îi înghesuia atât de tare pe potrivnici, încât aceştia nu mai puteau să-l lovească cu săbiile; îşi descărcase mai întâi pistoalele în grămadă, iar acum izbea cu mânerul în capete, zdrobind nasuri, scoţând dinţi şi ochi. Slujitorii Kiemliczilor şi cei doi oşteni al lui Kmicic îşi ajutau cu sârg stăpânii. De la masă, vâltoarea se mută în celălalt colţ al încăperii. Laudanienii se apărau cu înverşunare, dar din clipa în care Kmicic, doborându-l pe Józwa, se repezi în învălmăşeală şi culcă la pământ pe al doilea Butrym, izbânda începu să încline de partea lui.

Slujitorii lui Rzędzian dădură şi ei buzna înăuntru înarmaţi cu săbii şi sâneţe{7}, dar cu toate că stăpânul le porunci: „Loveşte!” se opriră descumpăniţi, deoarece nu puteau să-i deosebească pe potrivnici, căci laudanienii nu purtau mundire ostăşeşti. Totuşi, în îmbulzeală, îşi căpătară şi ei partea lor şi de la unii şi de la ceilalţi.

Rzędzian se ţinea prevăzător în afara luptei, căznindu-se să-l vadă pe Kmicic şi să-l arate vreunui slujitor, ca să-l împuşte, dar, la lumina slabă a vreascurilor, Kmicic îi pierea mereu dinaintea ochilor; aci se ivea ca un diavol plin de sânge, aci dispărea în întuneric.

Împotrivirea laudanienilor slăbea cu fiecare clipă, căderea lui Józwa şi numele înfricoşător al lui Kmicic îi făcuseră să-şi piardă curajul. Luptau însă cu turbare mai departe. În acest timp, cârciumarul se strecură pe lângă luptători şi stinse focul cu o găleată de apă. Încăperea se cufundă în beznă; luptătorii se strânseră grămadă, de se puteau lovi cu pumnii; un răstimp strigătele conteniră, se auzeau gâfâituri şi tropote învălmăşite. Deodată, prin uşa scoasă din ţâţâni, ţâşniră afară slujitorii lui Rzędzian, urmaţi de laudanieni şi de oamenii lui Kmicic.

Începu urmărirea în tindă, prin urzicile dinaintea cârciumii şi prin şopron. Răsunară câteva împuşcături, apoi strigăte şi nechezatul cailor. Lupta se încinse lângă carele lui Rzędzian, sub care se adăpostiseră slujitorii acestuia; laudanienii fugiră şi ei tot acolo, dar oamenii lui Rzędzian, luându-i drept duşmani, traseră de câteva ori în ei.

— Predaţi-vă! strigă bătrânul Kiemlicz, băgându-şi vârful săbiei printre spiţele roţii şi împungând orbeşte oamenii ascunşi sub car.

— Stai, ne predăm! răspunseră câteva glasuri.

Slujitorii de la Wąsosza aruncară săbiile şi sâneţele, apoi fură scoşi de sub care de feciorii lui Kiemlicz, până când bătrânul strigă:

— Suiţi-vă în care şi luaţi tot ce găsiţi! Haide, mai iute!

Tinerii nu aşteptară să li se repete porunca a doua oară şi se repeziră să dezlege prelata care acoperea tot calabalâcul lui Rzędzian. Începuseră să arunce desagii jos, când răsună glasul lui Kmicic:

— Stai!

Şi Kmicic, sprijinindu-şi vorba cu fapta, începu să-i lovească cu latul săbiei pline de sânge.

Kosma şi Damian săriră în lături.

— Înălţimea ta!… nu se poate? întrebă bătrânul cu umilinţă.

— Nu! strigă Kmicic. Caută-l pe staroste!

Kosma şi Damian pieriră cât ai bate din palme, urmaţi de tatăl lor, şi se întoarseră după un sfert de ceas cu Rzędzian care, văzându-l pe Kmicic, îi făcu o plecăciune adâncă şi zise:

— Să-mi fie cu iertare, domnia ta, mi se face o nedreptate, fiindcă eu n-am căutat ceartă cu nimeni; mă duceam să vizitez nişte prieteni şi asta îi este îngăduit oricui…

Kmicic, rezemat în sabie, răsufla greu şi tăcea, aşa că Rzędzian vorbi mai departe:

— Eu nu le-am făcut nici o stricăciune, nici suedezilor şi nici prinţului hatman, mă duceam numai la jupân Wołodyjowski pe care-l cunosc demult şi cu care am făcut războiul în Rutenia… De ce să caut eu nod în papură?! Eu n-am fost la Kiejdany şi nu mă priveşte ce s-a întâmplat acolo… Eu n-am altă grijă, decât să scap cu faţa curată şi să nu-mi pierd averea… Pentru că n-am furat-o, ci am câştigat-o cu sudoarea frunţii… N-am nimic cu povestea asta! Aşa că domnia ta să mă lase să-mi văd de drum…

Kmicic răsufla greu, uitându-se întruna la Rzędzian, dar parcă cu gândurile în altă parte.

— Te rog cu umilinţă, domnia ta! începu iarăşi starostele. Domnia ta ai văzut că nu-i cunosc pe oamenii aceştia şi nu sunt prietenul lor. Au năvălit asupra domniei tale şi au căpătat ce li se cuvine, dar eu de ce să sufăr, de ce să-mi pierd avutul? Ce vină am eu? Dacă nu se poate altfel, am să mă răscumpăr de la oştenii domniei tale, deşi ca om sărac ce mă aflu, nu pot să le dau prea mult… Am să le dau câte un taler, ca să nu le fie osteneala degeaba… Le dau şi câte doi… iar domnia ta vei primi de la mine…

— Acoperiţi carele la loc cu prelatele! porunci Kmicic deodată, iar domnia ta ia răniţii şi du-te dracului!

— Mulţumesc cu umilinţă, domnia ta, se ploconi arendaşul de la Wąsosza.

Bătrânul Kiemlicz se apropie, scoţându-şi înainte buza de jos cu dinţii care-i mai rămăseseră, şi spuse gemând:

— Înălţimea ta… carele sunt ale noastre… Aşa e cu dreptate… sunt ale noastre…

Kmicic îl privi în aşa fel, încât bătrânul se îndoi până la pământ şi nu cuteză să mai scoată nici un cuvânt.

Slujitorii lui Rzędzian se repeziră să înhame caii, iar Kmicic se întoarse iarăşi spre staroste:

— Ia toţi morţii şi răniţii de aici, du-i lui jupân Wołodyjowski şi spune-i din partea mea că nu-i sunt duşman, ci poate chiar un prieten mai bun decât crede… Am vrut să-l ocolesc, fiindcă nu e timpul să ne întâlnim. Poate va veni şi vremea aceea odată, dar acum el nu mi-ar da crezare, iar eu n-aş avea cu ce să-l conving… Mai târziu, însă… Bagă de seamă, domnia ta! Să-i spui că oamenii lui m-au atacat şi am fost nevoit să mă apăr.

— Ce e drept, aşa a şi fost! adeveri Rzędzian.

— Aşteaptă… mai spune-i lui jupân Wołodyjowski să stea cu toţi laolaltă, pentru că Radziwiłł aşteaptă doar venirea călărimii făgăduite de Pontus, ca să pornească asupra lor, dacă n-a şi pornit până acum. Împreună cu prinţul comis{8} uneltesc cu electorul şi e prea primejdios să stea aproape de hotar. Înainte de toate, să se strângă toţi la un loc, altfel vor pieri fără nici un folos. Voievodul de Witebsk vrea să răzbească în Podlasie… Să-i iasă în întâmpinare şi să-l ajute la nevoie.

— Voi spune totul întocmai, ca şi cum aş fi plătit să fac asta.

— Cu toate că cel care-l previne este Kmicic, să-i dea crezare, să chibzuiască împreună cu ceilalţi polcovnici şi să se gândească dacă nu sunt mai puternici laolaltă.

Repet, hatmanul a pornit încoace, iar eu, nu-i vreau răul lui jupân Wołodyjowski.

— Dacă aş avea vreun semn de la domnia ta, ar fi mai uşor, zise Rzędzian.

— Ce nevoie ai de semn?

— Jupân Wołodyjowski s-ar încrede mai lesne în dragostea domniei tale şi ar gândi că trebuie să fie ceva adevărat, de vreme ce-i trimiţi un semn de recunoaştere.

— Uite inelul ăsta cu pecete, spuse Kmicic, deşi oamenii pe care ai să-i duci la jupân Wołodyjowski poartă destule semne de la mine.

Spunând acestea, îşi scoase inelul din deget. Rzędzian îl primi în grabă şi zise:

— Mulţumesc cu umilinţă domniei tale!

Un ceas mai târziu, Rzędzian, cu carele încărcate şi cu slujitorii, ce-i drept, cam pleoştiţi, mergea liniştit spre Szczuczyn, ducând cu ei trei morţi şi pe ceilalţi răniţi printre care se afla şi Józwa Butrym cu faţa spintecată şi cu capul spart. Privea la inelul a cărui piatră strălucea de minune la lumina lunii şi se gândea la omul acesta ciudat şi înspăimântător care, deşi făcuse atâta rău confederaţilor şi atâta bine suedezilor şi lui Radziwiłł, vroia acum să scape de la pierzanie steagurile răzvrătite.

„Sfaturile lui porneau din inimă, îşi spuse Rzędzian. Totdeauna e mai bine când sunt mai mulţi la un loc. Dar de ce-i previne el? Poate că din dragoste pentru jupân Wołodyjowski, fiindcă l-a lăsat în viaţă la Billewicze. Chiar aşa, din prietenie! Da, dar prietenia asta poate fi în paguba prinţului hatman. Ce om ciudat, îl slujeşte pe Radziwiłł, dar vrea binele oamenilor noştri… Şi se duce la suedezi… Asta n-o mai pricep…

Iar după o clipă adăugă: „E un şleahtic darnic, dar nu trebuie să-i stai în drum.”

Tot aşa de greu îşi bătea capul şi bătrânul Kiemlicz, vrând să afle răspunsul la” întrebarea: pe cine slujeşte Kmicic?

„Merge la rege, dar îi bate pe confederaţii care au rămas alături de el.

Ce înseamnă asta? N-are încredere nici în suedezi, pentru că se ascunde de ei… Ce se va întâmpla cu noi?”

Neputând ajunge la vreo încheiere mulţumitoare, se adresă cu răutate feciorilor:

— Netrebnicilor! O să muriţi fără binecuvântarea mea! Nu puteaţi măcar morţii să-i cotrobăiţi?

— Ne-a fost frică! răspunseră Kosma şi Damian.

Numai Soroka era mulţumit; călărea în urma polcovnicului său.

„A trecut ceasul rău, gândea, de vreme ce i-am bătut. Sunt curios pe cine o să mai batem acum?”

Lui îi era totuna, aşa cum nu-i păsa nici unde merge. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de Kmicic şi să-l întrebe ceva, deoarece tânărul polcovnic călărea posomorât ca noaptea. Se chinuia grozav că fusese silit să-i omoare pe oamenii aceştia, alături de care ar fi luptat cu mare bucurie. Chiar dacă s-ar fi predat în mâinile lor şi le-ar fi îngăduit să-l ducă la jupân Wołodyjowski, ce-ar fi gândit micul viteaz când ar fi aflat că se strecura spre suedezi în haine şi cu scrisori de liberă trecere către căpeteniile garnizoanelor?

,Mă urmăresc vechile păcate şi nu-mi dau pace… Îşi spuse în gând. Trebuie să fug cât mai departe, călăuzeşte-mă, Doamne…!”

Şi începu să se roage fierbinte şi să-şi liniştească conştiinţa care-i repeta: „Iarăşi ai lăsat oameni morţi în urma ta, şi nu erau suedezi…” „Doamne, îndură-te de mine!… răspundea Kmicic, mă duc la stăpânul meu şi acolo îmi voi începe slujba…”