Capitolul V.

Rzędzian nu vroia să rămână pentru noapte la Pokrzyk, fiindcă de la Wąsosza nu era departe până la Szczuczyn; dorea numai să lase caii să se odihnească, mai ales pe cei care trăgeau carele încărcate. Aşa că atunci când Kmicic îi îngădui să plece mai departe, Rzędzian nu mai pierdu vremea şi după un ceas intră pe întuneric în Szczuczyn; vestind străjile cine este, poposi în piaţă, întrucât casele erau toate ocupate de oştenii care şi aşa nu încăpuseră toţi. Szczuczyn era socotit drept oraş, dar în fapt nu era, căci pe atunci nu avea nici valuri de apărare, nici casa obştei, nici tribunal şi nici catedrala piarilor, care a fost ridicată abia în timpul domniei lui Jan al III-lea{9}; case erau destul de puţine şi arătau mai mult a colibe, dar aşezarea era numită oraş pentru că erau aşezate în formă de pătrat şi alcătuiau un fel de piaţă la mijloc, aproape tot atât de plină de noroi ca şi iazul pe marginea căruia se afla târgul.

Dormind sub blana călduroasă de lup, Rzędzian se trezi cu noaptea în cap şi se duse îndată la jupân Wołodyjowski care, nevăzându-l de multă vreme, îl primi cu bucurie şi porunci să-i cheme la cvartirul lui pe cei doi Skrzetuskişi pe jupân Zagłoba. Rzędzian izbucni în plâns la vederea fostului stăpân pe care slujindu-l cu credinţă atâţia ani şi trecând împreună prin atâtea peripeţii, ajunsese în cele din urmă să facă avere. Fără să se ruşineze de vechea slujbă, începu să-i sărute mâinile lui Jan şi să repete cu înduioşare:

— Stăpâne… stăpâne… În ce vremuri ne e dat să ne întâlnim iarăşi…!

Începură cu toţii să se plângă de vremurile grele, până când jupân Zagłoba zise:

— Ehei, Rzędziene, băiete, tu stai mereu la sânul norocului şi, cum văd, ai ajuns cineva. Mai ţii tu minte prorocirea mea? Nu ţi-am spus eu că, dacă nu te spânzură, ai să ajungi om mare. Ce se întâmplă cu tine acum?

— De ce să mă spânzure, domnia ta, dacă n-am făcut nimic împotriva lui Dumnezeu şi a legii. Am slujit cu credinţă, iar dacă am trădat pe cineva, apoi acela a fost vrăjmaşul nostru, faptă pe care o socotesc un merit. Dacă ici şi colo am omorât câte un tâlhar prin viclenie, vreun răzvrătit sau pe vrăjitoarea aceea – îţi aduci aminte, domnia ta – nici acesta nu e un păcat şi, chiar dacă ar fi, nu e al meu, ci al domniei tale, fiindcă de la domnia ta am învăţat tot felul de vicleşuguri.

— Oho, nu se poate!… Ia uitaţi-vă la el! se miră jupân, Zagłoba. Dacă vrei ca după moarte să urlu eu pentru păcatele tale, atunci dă-mi fructa lor în timpul vieţii. Tu te lăfăieşti singur în bogăţiile pe care le-ai adunat printre cazaci, aşa că tot singur ai să te perpeleşti şi în tigaia iadului!

— Dumnezeu e milostiv, domnia ta, cu toate că nu-i adevărat că m-am bucurat de avere, fiindcă mai întâi i-am adus în sapă de lemn pe vecini şi am avut grijă de părinţi. Acum stau liniştiţi la Rzędziany, fără să mai fie supăraţi de nimeni, căci alde Jaworski au plecat cu traista-n băţ, iar eu mă descurc şi eu cum pot, nu prea departe de ei.

— Nu mai stai la Rzędziany? întrebă Jan Skrzetuski.

— La Rzędziany trăiesc părinţii mei, ca şi mai înainte, iar eu stau la Wąsosza şi nu mă pot plânge, fiindcă Dumnezeu m-a ajutat. Dar când am aflat că domniile voastre sunteţi la Szczuczyn, n-am mai putut sta locului, pentru că mi-am zis:Se vede că a venit timpul să mă călătoresc! Dacă-i război, război să fie!”

— Recunoaşte, îl încolţi Zagłoba, că ai dat bir cu fugiţii de la Wąsosza de frica suedezilor…

— Suedezii n-au pus încă piciorul în olatul acela, afară de podghiazurile care vin cu mare grijă şi pleacă îndată, deoarece ţăranii sunt grozav de porniţi împotriva lor.

— Mi-aduci o veste bună. se bucură Wołodyjowski, fiindcă ieri am trimis înadins o ceată de oşteni, ca să afle ştiri despre suedezi; nu ştiam dacă pot să fac popas la Szczuczyn fără primejdie. Ei te-au adus aici, nu-i aşa?

— Ceata domniei tale pe mine? Din contră, eu i-am adus sau mai degrabă i-am cărat, pentru că nici unul dintre oamenii aceia nu mai e în stare să stea singur pe cal!

— Cum aşa?… Ce tot vorbeşti?… Ce s-a întâmplat? întrebă Wołodyjowski.

— Au mâncat o chelfăneală zdravănă! lămuri Rzędzian.

— De la cine?

— De la jupân Kmicic.

Cei doi Skrzetuski şi Zagłoba mai că zvâcniră de pe laviţă, întrebând toţi deodată:

— Jupân Kmicic? Ce să caute el pe aici?… Să-l fi trimis oare prinţul hatman? Haide, spune odată ce s-a întâmplat?

Wołodyjowski se năpusti ca o furtună afară, vrând să vadă cu ochii lui grozăvia nenorocirii şi să cerceteze oamenii, aşa că Rzędzian zise:

— Gândesc că e mai bine să aşteptăm întoarcerea lui jupân Wołodyjowski, pentru că pe el îl priveşte cel mai mult şi e păcat să-mi bat gura de două ori.

— L-ai văzut pe Kmicic cu ochii tăi? întrebă jupân Zagłoba.

— Aşa cum te văd şi pe domnia ta!

— Şi ai vorbit cu el?

— Cum să nu vorbesc, când ne-am întâlnit la Pokrzyk, nu departe de aici; eu îmi odihneam caii, iar el poposise pentru noapte. Am stat de vorbă mai bine de un ceas, fiindcă n-aveam altceva de făcut. Eu i-am ocărit pe suedezi, dar i-a ocărât şi el…

— Pe suedezi? I-a ocărât şi el? întrebă Skrzetuski.

— Ca pe nişte răufăcători, deşi se ducea printre ei.

— Avea mulţi oşteni cu el?

— N-avea nici unul, numai vreo câţiva slujitori, e adevărat, înarmaţi şi cu asemenea chipuri, aspre şi hâde, cum nu cred să fi avut nici cei care au tăiat pruncii din porunca lui Irod. Mi-a spus că e un şleahtic fără avere, care duce caii la iarmaroc. Eu nu l-am crezut, deşi aveau vreo cincisprezece cai de vânzare, pentru că înfăţişarea şi purtările nu erau ale unui negustor de cai, iar în deget avea un inel de preţ… Uite ăsta!

Aici Rzędzian le arătă ascultătorilor piatra scumpă, iar jupân Zagłoba se lovi peste pulpă şi strigă:

— I l-a şi cerut! Rzędziene, băiete, după asta te-aş cunoaşte şi la capătul lumii!

— Ba să-mi fie cu iertăciune, domnia ta, nu l-am cerut, că sunt şi eu şleahtic ca oricare altul, un ţigan, cu toate că trăiesc din arendă până când mi-o ajuta Dumnezeu să am moşia mea. Inelul acesta mi l-a dat Kmicic în semn că, ce mi-a spus, e adevărat. Am să-i repet vorbele, pentru că mi se pare că e vorba de pielea noastră.

— Cum aşa? întrebă Zagłoba.

Tocmai atunci intră şi Wołodyjowski, cătrănit şi palid de mânie, îşi zvârli căciula pe masă şi strigă:

— Asta întrece orice închipuire! Trei morţi şi Józwa Butrym cu faţa tăiată, abia mai răsuflă!

— Józwa Butrym?… Păi ăsta are o putere de urs! se miră Zagłoba.

— A fost primul pe care jupân Kmicic l-a doborît sub ochii mei, se amestecă Rzędzian.

— M-am săturat de Kmicic ăsta, strigă Wołodyjowski furios. Unde se arată omul acesta, lasă numai morţi în urma lui, ca ciuma. Ajunge! Sânge pentru sânge, viaţă pentru viaţă… Acum însă e altă socoteală… Mi-a tăiat oamenii, a atacat nişte oşteni de treabă… Asta am să i-o trec pe răboj, până când am să-l întâlnesc…

— La drept vorbind, nu i-a atacat el, ci ei au început, pentru că el se aşezase în cel mai întunecat colţ, ca să nu-l recunoască, zise Rzędzian.

— După ce că n-ai sărit în ajutorul oamenilor mei, acum îl mai şi aperi! îl certă cu asprime Wołodyjowski.

— Eu spun ce-a fost… cât despre ajutor, slujitorii mei au vrut să-i ajute, dar n-au avut cum, pentru că în învălmăşeală nu ştiau nici ei pe cine să lovească şi pe cine să cruţe; dealtminteri şi-au primit şi ei porţia. Numai lui jupân Kmicic am a-i mulţumi că am plecat de acolo nevătămat şi cu calabalâcul neatins, fiindcă ascultaţi şi domniile voastre ce s-a întâmplat.

Şi Rzędzian începu să povestească în amănunt despre încăierarea de la Pokrzyk, fără a lăsa nimic la o parte, iar când le spuse şi ce-i poruncise Kmicic să le aducă la cunoştinţă, rămaseră cu toţii uimiţi.

— Chiar el ţi-a spus asta? întrebă Zagłoba.

— Chiar el, răspunse Rzędzian. „Eu, zice, nu sunt duşmanul lui jupân Wołodyjowski şi nici al confederaţilor, cu toate că ei cred altfel. Mai târziu se va arăta cine are dreptate, dar acum, pe viul Dumnezeu, să stea toţi la un loc, că altfel voievodul de Wilno o să-i culeagă câte unul, cum alegi racii dintr-un sac.”

— Şi a spus că voievodul a pornit încoace? întrebă Jan Skrzetuski.

— El a zis că aşteaptă doar ajutoarele suedeze şi va pleca îndată spre Podlasie.

— Ce gândiţi, domniile voastre, despre toate acestea? întrebă Wołodyjowski, privindu-şi tovarăşii.

— De mirare lucru! răspunse Zagłoba. Omul ăsta ori îl trădează pe Radziwiłł, ori ne întinde vreo capcană. Dar ce fel? Ne sfătuieşte să stăm laolaltă, ce pagubă putem avea din asta?

— Vom muri de foame, răspunse Wołodyjowski. Am primit veste că-şi Żeromski, şi Kotowski, şi Lipnicki îşi vor împărţi steagurile în cete de câteva zeci de oameni şi le vor risipi în tot ţinutul, pentru că toţi la un loc n-au ce mânca.

— Şi dacă Radziwiłł se apropie într-adevăr? întrebă Stanisław Skrzetuski, cine îi va ieşi înainte?

Nimeni nu era în stare să răspundă la asemenea întrebare, pentru că era limpede ca lumina zilei că, dacă venea marele hatman şi găsea forţele confederaţilor împrăştiate, avea să le nimicească foarte uşor.

— Lucru de mirare! repetă Zagłoba.

Iar după o clipă de tăcere adăugă:

— Totuşi, Kmicic a arătat că ne vrea binele cu adevărat. Aş crede că l-a părăsit pe Radziwiłł… Atunci de ce fuge în haine schimbate şi unde? La suedezi…

Aici se întoarse spre Rzędzian:

— Ţi-a spus el că se duce la Varşovia?

— Întocmai! dădu răspuns Rzędzian.

— E, păi acolo sunt suedezii.

— Dacă a mers toată noaptea, până acum trebuie să se fi întâlnit cu ei, zise Rzędzian.

— Aţi mai văzut vreodată un astfel de om? întrebă Zagłoba, uitându-se la cei de faţă.

— Nu mai încape vorbă că în el binele se amestecă cu răul, cum se amestecă grăunţele cu pleava, zise Jan Skrzetuski, dar nu cred că în sfatul pe care ni-l dă acum să se ascundă vreo înşelăciune. Nu ştiu unde se duce şi de ce se furişează în straie schimbate, mi-aş bate capul degrabă să aflu, pentru că aici e o taină la mijloc… Dar ne sfătuieşte de bine, ne previne cu gânduri bune, pot să jur; singura noastră scăpare e să-i dăm ascultare. Cine ştie dacă nu-i datorăm iarăşi sănătatea şi viaţa noastră.

— Pentru Dumnezeu! strigă Wołodyjowski, cum poate Radziwiłł să vie încoace, când îi ţin calea oamenii lui Zoltareńko şi pedestrimea lui Chowański? Cu noi e altceva! Un steag se strecoară mai uşor, cu toate că la Pilwiszki şi noi am fost nevoiţi să ne deschidem drum cu săbiile. Tot aşa e şi cu Kmicic care fuge cu câţiva oameni, dar cum poate să treacă de ei prinţul hatman cu toată oastea? Numai dacă-i nimiceşte pe ei mai întâi…

Wołodyjowski nu apucă să-şi sfârşească vorba, că uşa se deschise şi intră un slujitor:

— A venit un trimis cu o scrisoare către înălţimea ta, spuse.

— Adu-l aici! porunci Wołodyjowski.

Slujitorul ieşi, iar după o clipă se întoarse cu scrisoarea. Jupân Michał rupse repede pecetea şi începu să citească: „Ce n-am apucat să-i spun ieriarendaşului din Wąsosza, vă scriu aici. Hatmanul are şi aşa destulă oaste, ca să lupte împotriva voastră, dar aşteaptă înadins întăririle suedeze, ca să pornească asupra voastră în numele regelui suedez. Pentru că, dacă în asemenea împrejurare l-ar lovi septentrionii, i-ar lovi şi pe suedezi, ceea ce ar însemna războiul cu regele Suediei. Lucru pe care nu va cuteza să-l facă fără poruncă anume, întrucât se tem de suedezi şi nu vor lua asupra lor răspunderea izbucnirii războiului. Şi-au dat seama că Radziwiłł se acoperă peste tot cu suedezii; numai să împuşte sau să taie vreunul şi războiul e gata. Acum, când Lituania s-a predat, nici septentrionii nu prea ştiu ce să facă; stau pe loc şi aşteaptă să vadă ce se va întâmpla. Din această pricină îl vor lăsa în pace pe Radziwiłł, care va veni drept asupra voastră şi vă va zdrobi pe rând, dacă nu vă veţi aduna laolaltă. Pe legea mea, faceţi cum vă spun şi chemaţi degrabă pe voievodul de Witebsk, pentru că şi lui îi este mai lesne să vie acum, când septentrionii stau ca prostiţi. Vroiam să vă previn sub alt nume, ca să mă credeţi mai uşor, dar pentru că s-a aflat cine vă trimite ştirea, mă iscălesc cu numele-mi adevărat. Veţi pieri, de nu-mi veţi da crezare, pentru că nici eu nu mai sunt cel care am fost şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să auziţi alte lucruri despre mine. Kmicic”.

— Doreai să ştii cum o să ajungă Radziwiłł la noi, iată răspunsul! zise Jan Skrzetuski.

— E adevărat… Lămuririle lui sunt întemeiate! răspunse Wołodyjowski.

— Ce-i asta, întemeiate?! sunt sfinte! strigă Zagłoba. Nu mai e nici o îndoială. Am fost cel dintâi care mi-am dat seama ce zace în omul ăsta şi, cu toate că nu e blestem care să nu fi fost rostit asupra capului său, eu vă spun că va trebui să-l binecuvântăm. Mie îmi ajunge să mă uit o dată la om, ca să văd câte parale face. Vă aduceţi aminte cum mi-a căzut cu tronc la Kiejdany? Şi el ţine la noi, ca la nişte oşteni de ispravă, iar când a auzit prima dată de numele meu, cât pe ce să mă înăbuşe în braţe şi prin mine v-a scăpat pe toţi.

— Nu te-ai schimbat deloc, domnia ta, observă Rzędzian, de ce să te ridice Kmicic în slăvi pe domnia ta mai mult decât pe stăpânul meu sau pe jupân Wołodyjowski?

— Eşti un mare prost! răspunse Zagłoba. A priceput de la început ce-ţi poate pielea şi dacă-ţi zice arendaşul şi nu nătărăul de la Wąsosza, o face numai din pricina creşterii alese.

— Atunci poate că şi cu domnia ta s-a întâmplat la fel? răspunse Rzędzian.

— Ia te uită cum se repede cu coarnele în pâine; însoară-te, jupâne arendaş, şi vei împunge şi mai bine… Las-pe mine!

— Toate sunt bune, zise Wołodyjowski, dar dacă sfatul lui porneşte din inimă, de ce n-a venit el însuşi aici, în loc să se furişeze ca lupul pe lângă noi şi să ne muşte oamenii?

— Las-o baltă, jupâne Michał, îl dojeni Zagłoba. Tu să faci ce socotim noi că e bine şi n-ai să ieşi în pagubă. Dacă mintea ţi-ar fi pe măsura săbiei, ai fi ajuns mare hatman în locul lui Rewera Potocki{10}. De ce trebuia Kmicic să vie aici?… Ca să nu-l crezi nici pe el, aşa cum nu crezi în scrisoarea lui; s-ar fi ajuns îndată la bătaie, pentru că ştii că se supără repede. Dar să zicem că tu l-ai fi crezut, ce-ar fi spus ceilalţi polcovnici, Kotowski, Żeromski sau Lipnicki?… Ce-ar fi gândit oamenii tăi din Lauda? N-ar fi sărit să-l taie cu săbiile, când nu te-ai fi uitat la ei?

— Tătuca are dreptate, zise Skrzetuski, nu putea să vie aici.

— Atunci de ce se duce la suedezi? repetă jupân Michał cu îndărătnicie.

— Dracu să-l ştie, dacă s-a dus la suedezi sau în altă parte, cine ştie ce i-a mai trăznit prin mintea-i înfierbântată! Nu ne priveşte, noi să profităm de sfatul lui, dacă vrem să scăpăm cu viaţă.

— Asta-i, ce să mai stăm pe gânduri! spuse Stanisław Skrzetuski.

— Trebuie să-i vestim degrabă pe Kotowski, Żeromski, Lipnicki şi pe celălalt Kmicic! interveni Jan Skrzetuski. Michał, dă-le de ştire cât poţi de repede, dar să nu le scrii cine ne-a prevenit, pentru că mai mult ca sigur că n-au să se încreadă în el.

— O să ştim numai, noi al cui e meritul şi la vremea potrivită n-o să întârziem s-o spunem! strigă Zagłoba. Haide, Michał, mai iute!

— Iar noi să pornim spre Białystok, hotărând acolo locul de strânsură. De l-ar aduce Dumnezeu mai repede pe voievodul de Witebsk! rosti Jan.

— La Białystok va trebui să-i trimitem o deputăţie din partea oştenilor. Cu ajutorul Celui de Sus, zise Zagłoba, îl vom întâmpina pe hatmanul de Lituania cu o putere tot atât de mare ca şi a lui, dacă nu şi mai mare. Noi nu ne putem măsura cu el, dar voievodul de Witebsk e altă socoteală. E un stăpân cinstit şi plin de virtuţi, cum nu mai găseşti altul în Republică!

— Domnia ta îl cunoşti pe jupân Sapieha? întrebă Stanisław Skrzetuski.

— Dacă-l cunosc? îl ştiu de copil, nu era mai mare decât sabia mea. Dar era un înger.

— Şi-a jertfit nu numai moşiile, nu numai argintăria şi podoabele de preţ, dar a topit până şi cataramele de la harnaşamentele cailor, ca să facă bani şi să strângă cât mai multă oştire împotriva vrăjmaşului, spuse Wołodyjowski.

— Slavă Domnului că mai avem măcar unul ca el! răspunse Stanisław. Vă aduceţi aminte câtă încredere am avut în Radziwiłł?

— Nu huli, domnia ta! îl certă Zagłoba. Voievodul de Witebsk? Nu şi iar nu! Să trăiască voievodul de Witebsk!… Iar tu, Michał, du-te şi repede gonacii! N-au decât să rămâie nevătămaţi toţi ţiparii de la Szczuczyn, noi să mergem la Białystok, unde poate o să găsim alt soi de peşte… Ovreii coc acolo de sabat nişte colăcei grozavi. Ehei, bine că începe războiul. Mi se făcuse dor… După ce-l vom îmbrânci pe Radziwiłł, o să ne aruncăm asupra suedezilor. Le-am mai arătat noi de ce suntem în stare!… Haide, Michał, pentru că periculum în mora.

— Iar eu mă duc să adun steagul şi să-l pregătesc de drum! zise Jan.

Un ceas mai târziu, peste zece olăcari goneau din răsputeri spre Podlasie; puţin în urma lor porni şi steagul laudanian. Căpeteniile călăreau în frunte, sfătuindu-se asupra celor ce aveau de făcut, în timp ce oştenii erau conduşi de jupân Roch Kowalski. Se îndreptară spre Osowiec şi Goniądz, scurtând drumul spre Białystok, unde aveau să aştepte venirea celorlalte steaguri ale confederaţilor.