Capitolul IX.

Kmicic avea într-adevăr scrisorile lui Radziwiłł către toate căpeteniile suedeze şi înlocuitorii lor, ca să-l lase să treacă pretutindeni fără stricăciune, dar nu cuteza să se folosească de ele. Se temea că prinţul Bogusław repezise gonaci în toate părţile, încă de la Pilwiski, prevenindu-i pe suedezi de cele întâmplate şi poruncindu-le să-l prindă. Tocmai de aceea jupân Andrzej îşi luase alt nume şi îşi schimbase şi rangul. Ocolind deci Lomża şi Ostrołeka, unde puteau să ajungă mai întâi olăcarii prinţului, îşi mâna caii spre Przasnysz, de unde vroia să răzbată la Varşovia prin Pułtusk.

Cu toate acestea, înainte de a ajunge la Przasnysz, făcu un ocol pe la hotarul prusian, trecând prin Wąsosz, Kolno şi Myszyniec, deoarece Kiemliczii, cunoscând bine pădurile din acele locuri, ştiau toate potecile şi, afară de asta, îşi aveau prietenii lor printre kurpieni,care i-ar fi putut ajuta în caz de nevoie.

În cea mai mare parte, ţinuturile de la hotar erau cotropite de suedezi, care se mulţumiseră să ocupe oraşele mai însemnate, neîndrăznind să se afunde în pădurile fără margini, locuite de oameni înarmaţi, vânători, care nu-şi părăsiseră niciodată sălaşele, trăind aproape ca nişte sălbatici. Abia cu un an în urmă Maria Ludovica poruncise să se zidească o biserică la Myszyniec şi adusese aici călugări iezuiţi, care aveau să îmblânzească pe pădureni şi să-i înveţe obiceiurile creştineşti.

— Câtă vreme n-o să ne întâlnim cu suedezii, spuse bătrânul Kiemlicz, n-o să ne doară capul.

— Până la urmă tot va trebui să dăm ochii cu ei, răspunse jupân Andrzej.

— Dacă se întâlnesc cu cineva în apropierea unui oraş mai acătării, se tem să-i facă vreun rău, deoarece acolo se află o stăpânire şi o căpetenie mai mare la care s-ar putea plânge. Am întrebat oamenii şi mi-au spus că regele suedez a dat porunci care nu îngăduie samavolnicia şi prădăciunile. Dar podghiazurile mai mici, scăpate de sub supraveghere, nu mai respectă asemenea porunci şi jefuiesc pe oricine.

Ţinură deci drumul prin păduri, neîntâlnindu-se nicăieri cu suedezii şi înnoptând pe la păcurării sau prin aşezările pădurenilor. Printre kurpieni, cu toate că nici unul din ei nu văzuse până, atunci vreun suedez, se zvonea în fel şi chip despre încălcarea ţării. Se spunea că a venit un norod de peste mare, care pricepe graiul oamenilor, nu crede în Christos şi e grozav de prădalnic. Unii vorbeau că vrăjmaşii se lăcomeau din cale-afară la vite, piei, nuci, miere şi ciuperci uscate, şi dacă li se refuzau, dădeau foc la pădure. Alţii ziceau, dimpotrivă că sunt un neam de vârcolaci care se hrăneau bucuroşi cu carne de om, mai ales de fecioare.

Sub înrâurirea acestor ştiri ameninţătoare, care răzbiseră până în adâncurile codrilor, kurpienii începuseră să se cheme şi să se strângă prin păduri. Cei care trăgeau pucioasă şi smoală, cei care se îndeletniceau cu culesul hameiului, lemnarii, pescarii, care îşi aşezau vârşele în apele năpădite de verdeaţă ale Rosogăi, şi păsărarii, vânătorii, crescătorii de albine şi cei care prindeau castori se adunau deci prin aşezările mai mari, împărtăşindu-şi noutăţile şi chibzuind cum să-l zdrobească pe vrăjmaş, dacă acesta s-ar fi arătat în pădure.

Kmicic întâlni de mai multe ori cete mai mici sau mai mari de pădureni îmbrăcaţi în cămăşi de tort şi piei de lup de vulpe sau de urs. Nu o dată îi tăiau calea pe la trecători şi-l întrebau:

— Cine eşti? Nu cumva eşti suedez?

— Nu! răspundea jupân Andrzej.

— Dumnezeu să te aibă în pază!

Jupân Andrzej se uita curios la aceşti oameni care trăiau în desişurile umbroase ale pădurii; faţa lor nu fusese văzută niciodată de soarele dogoritor al câmpiei; le admira statura, îndrăzneala privirii, curăţenia graiului şi curajul neobişnuit.

Kiemliczii, care-i cunoşteau, îl asigurau pe jupân Andrzej că sunt cei mai buni ţintaşi din Republică. Kmicic vedea şi el că toţi aveau flinte bune pe care le plăteau cu piei în Prusia. Le poruncea să-şi arate îndemânarea şi rămânea uimit.

„Dacă aş avea nevoie de oameni, aici ar trebui să viu,” îşi spunea.

La Myszyniec, găsi o strânsură destul de mare. Peste o sută de puşcaşi străjuiau biserica, fiindcă se temeau că suedezii aveau să se arate în primul rând aici, mai ales că starostele de Ostrołeka poruncise să taie copacii ca să deschidă „drum spre lume” preoţilor.

Culegătorii de hamei, care îşi duceau marfa cunoscuţilor berari din Przasnysz şi din această pricină treceau drept oameni umblaţi, povesteau că la Lomża, la Ostrołeka şi la Przasnysz mişună suedezii care se gospodăresc acolo ca la ei acasă, strângând şi dările.

Kmicic încercă să-i convingă pe kurpieni să nu mai aştepte să vie suedezii la ei în pădure, ci să atace Ostrołeka şi să înceapă războiul; se oferi să-i conducă chiar el. S-ar fi găsit destui amatori, dar cei doi preoţi nu le îngăduiră asemenea faptă nesăbuită, spunându-le să aştepte până când se va ridica toată ţara şi să nu atragă prea devreme asupra lor răzbunarea cumplită a vrăjmaşului. Jupân Andrzej plecă, deşi îi părea tare rău că pierduse prilejul. Se mângâia totuşi cu convingerea că dacă răscoala va porni, Republica şi regele nu vor duce lipsă de apărători prin aceste părţi. „Dacă şi prin alte părţi e tot aşa, am putea să începem”, se gândea. Şi firea-i năvalnică îl îndemna spre fapte grabnice, dar judecata îi spunea: „Numai kurpienii nu pot să-i înfrângă pe suedezi… Ai să străbaţi câteva ţinuturi, ai să vezi cum stau lucrurile şi ai să asculţi porunca regelui.”

Aşa că mergea mai departe când ajunse la marginea pădurii, în locuri cu aşezări mai dese, văzu prin toate satele o forfotă neobişnuită. Drumurile gemeau de şleahtici în brişte, şarete, căleşti sau călare. Toţi se îndreptau spre oraşele şi târgurile apropiate, ca să depună jurământ de credinţă noului stăpân. Căpătau, în schimb, o hârtie la mână, care avea să le apere viaţa şi avutul. În oraşele mai mari din plăşi şi judeţe, se vestiseră condiţiile supunerii, care asigurau libertatea credinţei şi privilegiile cuvenite stării şleahticilor.

Se duceau cu toţii să rostească jurământul nu atât de bunăvoie, cât de teama pedepselor care-i ameninţau pe cei îndărătnici; cel mai adesea confiscarea sau jefuirea averii. Se vorbea că ici şi colo suedezii începuseră să-şi facă de cap, ca şi în Wielkopolska, ţintuind degetele celor bănuiţi sub cocoaşele muschetelor. Se spunea cu teamă că aruncau bănuiala înadins asupra celor mai bogaţi, ca să-i prade.

În asemenea împrejurări, era lucru cu primejdie să rămâi în sat. De aceea, cei mai căpătuiţi se mutau la oraş, unde, aflându-se sub privegherea căpeteniilor suedeze, nu mai puteau fi bănuiţi de uneltiri împotriva noului rege.

Jupân Andrzej trăgea cu urechea la ce spuneau şleahticii şi, cu toate că nu prea vroiau să stea de vorbă cu el, din pricina „sărăciei” lui, înţelese că nici măcar vecinii de mejdină, cunoscuţii sau prietenii nu-şi arătau unul altuia gândurile adevărate pe care le nutreau faţă de suedezi şi noua stăpânire. Se văicăreau într-adevăr în gura mare împotriva „rechiziţionărilor” şi aveau şi de ce, fiindcă fiecare târg, fiecare sat primise poruncile căpeteniilor de a aduce multe grâie, pâine, sare, vite şi bani. Deseori poruncile întreceau posibilităţile şleahticilor, mai ales atunci când lipseau unele rezerve, cereau altele, iar cine nu-şi achita datoriile prevăzute, veneau împuterniciţii şi-i luau de trei ori pe atâta.

Nu mai erau timpurile de altădată! Fiecare se străduia cât putea, îşi lua de la gură şi plătea, văietându-se şi gemând, spunându-şi în gând că mai demult era altfel. Se mângâiau întrucâtva cu gândul că, atunci când se va sfârşi războiul, nu li se va mai lua cu japca avutul. Aşa făgăduiau şi suedezii, spunând că, după ce regele va cuceri toată ţara, va stăpâni ca un părinte.

Şleahticilor care se lepădaseră de regele legiuit şi de ţară, care până nu de mult îl numeau tiran pe bunul Jan Kazimierz, bănuindu-l că vrea absolutum dominium, care i se împotriveau în toate, protestând la adunările mari şi mici, iar în dorinţa de noutate şi schimbare ajunseseră până acolo că îl recunoscuseră pe năvălitor aproape fără împotrivire, le era ruşine acum să se mai plângă. Li se împliniseră voile; Carol Gustav îi scăpase de tiran, ei îşi părăsiseră regele nesiliţi de nimeni şi aveau acum schimbarea pe care o râvniseră atâta.

Iată de ce nici cei mai apropiaţi nu spuneau ce gândeau cu adevărat despre schimbarea petrecută, ascultându-i cu plăcere pe cei care spuneau că încălcările, rechiziţiile, jafurile şi confiscările sunt onera{22} trecătoare şi necesare, care se vor sfârşi atunci când Carolus Gustavus va urca pe tronul Poloniei.

— E greu, frăţioare, tare greu, îşi spuneau adesea şleahticii, dar şi aşa ar trebui să ne bucurăm de noul stăpân. E un rege puternic şi un mare războinic; îi va scurta de cap pe cazaci, va pune zăbală turcului şi-i va izgoni din ţară pe septentrioni, iar noi vom înflori alături de Suedia.

— Chiar dacă nu ne-am bucura, răspundea câte unul, ce putem face împotriva unei asemenea puteri? Nu putem lupta cu săpăliga împotriva soarelui…

Uneori venea vorba şi de jurământul pe care abia îl rostiseră. Kmicic fierbea în el, ascultându-i, iar o dată, când un şleahtic de lângă el spuse într-un han că trebuie să fii credincios celui ce i-ai jurat, jupân Andrzej sări în sus şi-i zise:

— Domnia ta trebuie să ai două guri, una pentru jurăminte drepte şi alta pentru cele strâmbe, fiindcă şi lui Jan Kazimierz i-ai jurat!

Erau de faţă destui şleahtici, deoarece întâmplarea se petrecea nu departe de Przasnysz. Auzind vorbele lui Kmicic, începură să se ferească; pe chipurile unora se citea admiraţia pentru cutezanţa lui jupân Andrzej, alţii se făcură stacojii, iar cel mai aşezat dintre ei rosti:

— Nimeni nu şi-a călcat jurământul faţă de fostul rege. El însuşi ne-a slobozit de el, când a fugit din ţară pe care nu se simţea în stare s-o apere.

— Bătu-v-ar să vă bată! strigă Kmicic. Dar regele Lokietek de câte ori a fost nevoit să fugă din ţară, dar s-a întors, pentru că norodul nu l-a părăsit, temându-se de Dumnezeu? Nu Jan Kazimierz a fugit, ci vânzătorii s-au îndepărtat de el, iar acum muşcă în dreapta şi-n stânga, ca să-şi şteargă vina în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

— Flăcăule, vorbeşti cu prea multă îndrăzneală. De unde eşti tu care vrei să ne înveţi pe noi, oamenii din partea locului, ce e frica lui Dumnezeu? Ai grijă să nu te audă suedezii!

— Dacă vreţi să ştiţi, apoi aflaţi că sunt din Prusia electorului… Dar îmi curge în vine sânge de şleahtic, ţin la ţara asta şi mi-e ruşine pentru îndărătnicia norodului.

Uitând de mânie, şleahticii făcură cerc în jurul lui şi-l năpădiră cu întrebări:

— Domnia ta eşti din Prusia electorului?… Haide, spune ce ştii! Ce face prinţul elector? Nu se gândeşte să ne scape de asuprire?

— De care asuprire?… Dacă vă bucuraţi de noul stăpân, nu mai vorbiţi de asuprire. Cum v-aţi aşternut, aşa dormiţi.

— Ne bucurăm, pentru că n-avem încotro. Stau cu paloşele asupra capetelor noastre. Dar domnia ta vorbeşte ca şi când nu ne-am bucura.

— Daţi-i ceva să bea, să i se dezlege limba. Spune cu curaj, printre noi nu se află nici un trădător.

— Toţi sunteţi nişte trădători! tună jupân. Andrzej, şi nu vreau să beau cu voi, slugoi suedezi!

Spunând acestea, ieşi din încăpere trântind uşa, iar ei rămaseră ruşinaţi şi uluiţi; nici unul nu puse mâna pe sabie, nici unul nu plecă după Kmicic, ca să răzbune jignirea.

Tânărul polcovnic porni drept spre Przasnysz. La câteva verste de oraş, fu înconjurat de un podghiaz suedez, care-l duse la căpetenia garnizoanei. Podghiazul era alcătuit numai din şase raitieri, la care se adăuga conducătorul, aşa că Soroka şi cei trei Kiemliczi începură să se uite cu lăcomie la ei, cum se uitau lupii la oi, apoi îl întrebară din ochi pe Kmicic dacă nu le porunceşte să se repeadă asupra lor.

Jupân Andrzej era şi el ispitit să încerce, mai ales că nu departe curgea Węgierka cu malurile acoperite de stufărişuri, dar se stăpâni şi se lăsă condus fără împotrivire.

Îi spuse căpeteniei că e din Prusia electorului şi vine în fiecare an cu caii la iarmarocul de la Sobota. Kiemliczii aveau şi ei hârtii la mână, de care făcuseră rost la Łęg, unde aveau prieteni. Căpetenia, un neamţ din Prusia, nu le făcu nici o greutate, îi întrebă doar cu mare grijă ce cai au şi dori să-i vadă.

Iar când slujitorii îi aduseră. Îi cercetă cu luare-aminte şi spuse:

— Îi cumpăr eu. Dacă era altul, îi luam pe degeaba, dar pentru că eşti din Prusia, nu vreau să te păgubesc.

Kmicic se cam sperie: dacă se ajungea la vânzare nu mai avea chipurile de ce să meargă mai departe şi trebuia să se întoarcă în Prusia. Aşa că ceru un preţ aproape de două ori mai mare decât făceau caii. În ciuda tuturor aşteptărilor, căpetenia nu se supără şi nu se târgui.

— Bine, încuviinţă. Mânaţi caii în şopron, iar eu vă aduc banii numaidecât.

Kiemliczii se bucurau în sinea lor, dar jupân Kmicic se mânie şi începu să înjure. Nu mai putea face altceva, decât să asculte porunca, altfel ar fi fost bănuit că face negoţ cu cai numai de formă.

În acest timp căpetenia se întoarse şi-i dădu lui Kmicic o hârtie scrisă.

— Ce-i asta? întrebă jupân Andrzej.

— Bani sau aproape acelaşi lucru, o chitanţă

— Şi unde-i voi primi?

— La cvartirul ghinărarului.

— Unde-i cvartirul ghinărarului?

— La Varşovia, răspunse căpetenia, zâmbind cu răutate.

— Noi vindem numai pe bani gheaţă… Cum aşa, ce va să zică asta?… începu să se văicărească bătrânul Kiemlicz. Poartă a raiului!

Dar Kmicic se întoarse spre el, îl privi ameninţător şi-i spuse:

— Pentru mine cuvântul căpeteniei înseamnă bani, peşin, aşa că ne ducem bucuroşi la Varşovia, pentru că la armenii de acolo o să găsim mărfuri de tot felul, care au multă căutare în Prusia.

Apoi, după ce căpetenia plecă, jupân Andrzej îi mângâie pe Kiemlicz:

— Tăcere, netrebnicule! Hârtia asta e cea mai bună scrisoare de trecere, putem să ajungem şi la Cracovia cu jalbă că nu vor să plătească. Mai repede storci apă din piatră, decât bani de la suedezi… Dar asta-mi convine şi mie. Nădrăgarul crede că ne-a tras pe sfoară, habar n-are ce ajutor ne-a dat… Ţie am să-ţi plătesc caii din banii mei, ca să nu fii în pagubă.

Bătrânul răsuflă uşurat şi numai din obişnuinţă se mai văicări o vreme:

— Ne-au jecmănit, ne-au distrus, ne-au adus în sapă de lemn!

Jupân Andrzej se bucura, văzând drumul deschis înaintea lui; înţelegea prea bine că nu va căpăta banii la Varşovia şi nici în alt loc, aşa că putea să meargă tot mai departe, chipurile căutându-şi dreptatea, fie şi până la regele suedez care se afla la Cracovia, ocupat cu asedierea fostului oraş de scaun.

Prin urmare, se hotărî să înnopteze la Przasnysz, să lase caii să se odihnească şi, fără a-şi schimba numele de împrumut, să-şi lepede îmbrăcămintea de şleahtic sărac. Băgase de seamă că un biet geambaş de cai era dispreţuit de toţi şi nu s-ar fi dat nimeni în lături să-l asuprească, ştiind că nedreptăţirea unui sărăntoc nu se pedepseşte prea aspru. Pe de altă parte, ca neguţător de cai, îi era mai greu să se apropie de şleahticii bogaţi şi să afle în ce ape se scaldă.

Se îmbrăcă deci în haine potrivite cu rangul şi naşterea lui şi se duse la cârciumă să stea de vorbă cu fraţii şleahtici. Dar cele auzite nu-l bucurară deloc. Prin cârciumi şi hanuri şleahticii beau în sănătatea regelui Suediei; ciocneau cu căpeteniile suedeze, urând proteguitorului şi râzând de glumele pe care aceştia şi le îngăduiau pe seama regelui Jan Kazimierz şi a lui Czarniecki.

Frica pentru propria piele şi avere înjosise într-atâta oamenii, încât ajunseseră să-i linguşească pe năvălitori, ca să le întreţină voia bună. Dar şi umilinţele îşi aveau marginile lor. Şleahticii îi lăsau să-şi bată joc de ei, de rege, de hatmani şi de Czarniecki dar nu şi de credinţă. Când un hotnog{23} suedez spuse că religia lui Luter e tot atât de bună ca şi cea catolică, jupân Grabkowski, care şedea lângă el, nu mai putu răbda şi-l lovi cu baltagul în tâmplă, apoi, folosindu-se de învălmăşeală, se strecură afară şi pieri în mulţime.

Începură să-l caute, dar sosiră veşti însemnate care atraseră luarea-aminte în altă parte. Olăcarii aduseră ştirea că şi Cracovia a căzut, că jupân Czarniecki se află în robie şi ultima stavilă împotriva stăpânirii suedeze era distrusă.

Şleahticii încremeniră, dar suedezii începură să se veselească şi să strige: Trăiască! La biserica Sfintei Treimi, la cea a bernardinilor şi la cea a călugăriţelor bernardine, zidită nu demult de jupâneasa Mostowska, răsună dangătul clopotelor. Pedestrimea şi raitierii dădură buzna în piaţă, ieşind de prin cârciumi, se aşezară în ordine de bătaie şi începură să tragă cu tunurile şi muschetele. După care se aduseră butoiaşe cu horilcă, mied şi bere pentru oşteni şi târgoveţi, se aprinseră căldări cu smoală şi cheful ţinu până noaptea târziu. Suedezii scoaseră fetele orăşenilor de prin case, ca să dănţuiască, să se veselească şi să-şi facă de cap cu ele. Printre oştenii dezlănţuiţi, rătăceau grupuri de şleahtici care beau cu raitierii, siliţi să se bucure şi ei de supunerea Cracoviei şi de înfrângerea lui jupân Czarniecki.

Cuprins de scârbă, Kmicic se culcă devreme în cvartirul său de la marginea târgului, dar nu putu să închidă ochii. Toropit de fierbinţeală şi năpădit, de îndoieli, se întreba dacă nu se întorsese din drum prea târziu, acum când toată ţara se afla în puterea suedezilor. Îi trecu prin minte că totul e pierdut şi Republica nu se va mai ridica niciodată după asemenea prăbuşire.

„Nu mai este vorba doar de un război nefericit, se gândea, care se poate sfârşi cu pierderea vreunei provincii, ci de pieirea întregii Republici care avea să devină o provincie suedeză… Noi înşine am pus umărul, iar eu mai mult decât oricare altul!”

Gândul acesta îl chinuia, îl mustra conştiinţa. Somnul fugea de el… Nici el nu mai ştia ce să facă: să meargă mai departe, să rămână pe loc sau să se întoarcă?… Dacă ar strânge o ceată şi ar începe să-i hărţuiască pe suedezi, l-ar urmări ca pe un tâlhar, nu l-ar mai socoti un oştean îndreptăţit să lupte pentru ţara lui. Dealtminteri, se afla într-un ţinut în care nu-l cunoştea nimeni. Cine va veni alături de el?

În Lituania, oamenii neînfricaţi alergaseră la chemarea lui, după ce se umpluse de faimă, pe când aici, chiar dacă cineva auzise de Kmicic, îl socotea un trădător şi prieten al suedezilor, iar pe Babinicz mai mult ca sigur că nu-l cunoştea nimeni.

Nu mai avea nici un rost, tot aşa cum nu mai avea nici un rost să se ducă la rege, pentru că era prea târziu… sau în Podlasie, unde confederaţii îl socoteau drept trădător. Nu mai putea să se întoarcă în Lituania, pentru că acolo stăpânea Radziwiłł, aşa cum nu putea rămâne nici aici, unde nu mai era nimic de făcut. Cel mai bine ar fi fost să-şi dea duhul, ca să nu mai vadă lumea asta, şi să scape de zbucium. Dar oare pe lumea cealaltă avea să le fie mai bine acelora care, păcătuind, nu-şi răscumpăraseră vinovăţia în nici un fel, care aveau să se înfăţişeze cu toate păcatele înaintea judecăţii dumnezeieşti? Kmicic se zvârcolea în aşternut, de parcă se afla pe patul de tortură. Asemenea chinuri cumplite nu încercase nici în coliba Kiemliczilor.

Se simţea puternic şi sănătos, firea-i întreprinzătoare îl îndemna să facă ceva, dar aici toate drumurile erau închise; oricât şi-ar fi bătut capul, era zadarnic, altă ieşire, altă scăpare nu mai avea, orice nădejde se spulberase.

Se zbuciumă toată noaptea, iar când se crăpă de ziuă, sări în picioare, îşi trezi oamenii şi plecară mai departe. Se ducea la Varşovia, dar nici el nu ştia prea bine în ce scop. Deznădăjduit, ar fi fugit la Sici, dacă timpurile nu s-ar fi schimbat şi Chmielnicki împreună cu Buturlin nu l-ar fi îmbulzit pe marele hatman al coroanei la Grodek, lăţind focul şi sabia în ţinuturile de miazăzi şi de răsărit ale Republicii şi trimiţându-şi cetele prădalnice până aproape de Lublin.

Pe drumul spre Pułtusk, jupân Andrzej întâlni pretutindeni podghiazuri suedeze care însoţeau carele cu hrană, grâie, pâine, bere şi ciurdele de vite de tot felul. Pe lângă care şi turme, mergeau grupuri de ţărani ori de şleahtici săraci, jeluindu-se, deoarece îi sileau să facă podvezi de multe mile. Cei cărora li se îngăduia să se întoarcă acasă cu carele, lucru care nu se întâmpla întotdeauna, se socoteau norocoşi, fiindcă după ce duceau proviantul, îi puneau de-a valma, ţărani şi şleahtici la munci felurite; refăceau întăriturile cetăţilor, înălţau şoproane, magazii…

Jupân Kmicic văzu că, în apropiere de Pułtusk, suedezii se purtau mai aspru cu oamenii, decât la Przasnysz şi, neputând înţelege pricina, ceru lămuriri şleahticilor pe care-i întâlni pe drum.

— Domnia ta, cu cât ai să mergi mai departe spre Varşovia, îi răspunse unul, ai să vezi că asupritorii sunt cu atât mai răi. La început, când intră într-un ţinut şi nu sunt prea siguri pe ei, se arată mai blânzi, fac cunoscute tuturor poruncile regelui împotriva jefuitorilor. Acolo unde se simt puternici, unde şi-au lăsat garnizoanele în cetăţile de prin apropiere, îşi calcă toate făgăduielile, nu mai ţin seama de nimic, nedreptăţesc, jefuiesc, fură, ridicându-şi mâinile până şi asupra bisericilor, a duhovnicilor şi a sfintelor fecioare. Aici nu e nimic pe lângă cele ce se întâmpla în Wielkopolska, limba omenească n-are destule cuvinte să le spună pe toate…

Şi şleahticul începu să povestească ce se petrecea în Wielkopolska, ce jafuri, încălcări şi ucideri făptuia vrăjmaşul; cum ţintuia degetele cu cocoaşele flintelor şi cum ucidea oamenii în chinuri; cum îl omorâse pe preotul Branecki la Poznań şi cum punea la cazne atât de înfricoşătoare pe cei de jos, încât ţi se făcea părul măciucă în cap, numai când te gândeai.

— Pretutindeni vor ajunge să facă la fel, spuse şleahticul. Pedeapsa lui Dumnezeu… Se apropie judecata de apoi… E din ce în ce mai rău şi scăparea nu se vede venind de nicăieri…!

— Mă mir numai, spuse Kmicic, fiindcă eu nu sunt de pe aici şi nu cunosc obiceiurile oamenilor, cum de răbdaţi domniile voastre asemenea asupriri, ca şleahtici şi oameni de arme ce vă aflaţi?

— Cum să ne ridicăm împotrivă? răspunse şleahticul. Cum?… Ei au castele, cetăţi şi tunuri, pulbere şi muschete, iar nouă ne-au luat până şi puştile de vânătoare. Ne pusesem nădejdea în jupân Czarniecki, dar câtă vreme el e în robie, iar regele în Śląsk, cine să se mai gândească la împotrivire?… Mâini ar fi, dar n-avem arme şi ne lipseşte şi o căpetenie…

— V-aţi pierdut şi nădejdea! rosti Kmicic surd.

Îşi întrerupseră vorba, pentru că ajunseră din urmă un podghiaz suedez, care însoţea care de povară, şleahtici mărunţi şi lucruri „rechiziţionate”. Priveliştea era de-a dreptul ciudată. Raitierii mustăcioşi şi bărboşi călăreau pe cai puternici şi bine hrăniţi; fiecare avea mâna dreaptă în şold, pălăria pe o parte, zeci de gâşte şi găini agăţate de oblâncul şeii şi înainta într-un nor de pene. Văzându-le feţele bătăioase şi semeţe, era lesne de înţeles cât de veseli erau şi ce bine se simţeau ca stăpâni, în vreme ce şleahticii săraci mergeau pe jos pe lângă care, mulţi desculţi, cu capetele lăsate pe piept, înfricoşaţi şi nu o dată îndemnaţi cu biciul să se grăbească.

Lui Kmicic începură să-i tremure buzele ca de fierbinţeală şi-i şopti de mai multe ori şleahticului cu care vorbea:

— Ehei, mă mănâncă mâinile, mă mănâncă mâinile!

— Tăcere, domnia ta, pentru mila lui Dumnezeu! îl domoli şleahticul. Ai să ne pierzi pe toţi; pe domnia ta, pe mine şi pe copiii mei!

De mai multe ori jupân Andrzej întâlni privelişti şi mai ciudate. Ici şi colo, printre cetele de raitieri, văzu grupuri mai mici sau mai mari de şleahtici, însoţiţi de slujitori înarmaţi, veselindu-se şi cântând ameţiţi de băutură laolaltă cu suedezii şi cu nemţii.

— Cum aşa? întrebă Kmicic. Cu unii se poartă ca fraţii, iar pe alţii îi prigonesc cu toată asprimea? Gândesc că aceia pe care-i văd amestecaţi cu oştenii sunt vânzători de ţară, nu-i aşa?

— Mai rău decât vânzători, pentru că sunt şi eretici! răspunse şleahticul. Ei se poartă şi mai urât cu noi, catolicii, decât suedezii; ei jefuiesc cel mai mult, dau foc la conace, răpesc jupâniţele şi îşi răzbună vechile ranchiune. Toată ţara se teme de ei, deoarece scapă întotdeauna nepedepsiţi; mai repede poţi să afli dreptate înaintea căpeteniilor suedeze împotriva oştenilor suedezi, decât împotriva ereticilor. Ajunge să murmuri o vorbă şi orice căpetenie îţi va răspunde: „N-am dreptul să-l pedepsesc, fiindcă nu e omul meu. duceţi-vă la tribunalele voastre.” Dar ce tribunale mai sunt acum, ce pedepse, când totul se află în mâna suedezilor? Pe unde suedezul nu nimereşte, singur, îl duc de mână ereticii, asmuţindu-l mai ales împotriva duhovnicilor şi a sfintelor lăcaşuri. Astfel îşi plătesc datoria aceluia care, în timp ce în alte ţări erau prigoniţi pe bună dreptate pentru obiceiurile lor pângărite, le-a oferit adăpost şi le-a îngăduit libertatea credinţei…

Şleahticul se întrerupse şi privi neliniştit la jupân Kmicic.

— Domnia ta spui că eşti din Prusia electorului, nu cumva eşti luteran?

— Doamne fereşte! răspunse jupân Andrzej. Sunt din Prusia, dar mă trag din neam de catolici get-beget care au venit aici din Lituania.

— Slavă celui prea înalt, începuse să-mi fie teamă. Domnia ta, quod attinet{24} Lituania, sunt şi acolo destui calvini care îşi au mai-marele în preaputernicul Radziwiłł, iar acesta s-a arătat un trădător de teapa lui Radziejowski.

— Scoate-i-ar diavolii sufletul pe gât înainte de Anul Nou! strigă Kmicic cu înverşunare.

— Amin! întări şleahticul, şi la fel să paţă şi slugile, ajutoarele şi călăii lui despre care ajuns vestea până la noi, că fără ei n-ar fi cutezat el să pradă ţara.

Kmicic păli şi nu răspunse nici un cuvânt. Nu mai întrebă, nu mai cuteză să întrebe, la care ajutoare, slugi şi călăi se referea şleahticul.

Călărind la pas, ajunseră seara târziu la Pułtusk, unde Kmicic fu chemat la palatul episcopal, alias castel, să se înfăţişeze înaintea căpeteniei.

— Strâng cai pentru măria sa regele suedez, zise jupân Andrzej şi am hârtie la mână cu care mă duc la Varşovia să mi se dea banii.

Polcovnicul Izrael – aşa se chema căpetenia – zâmbi pe sub mustaţă şi spuse:

— Oho, grăbeşte-te, domnia ta, grăbeşte-te; la întoarcere să iei şi un car, ca să ai în ce duce banii!

— Mulţumesc pentru sfat, răspunse jupân Andrzej, înţeleg prea bine că înălţimea ta îţi baţi joc de mine… Dar mă duc după dreptul meu, de-ar fi să ajung până la măria sa!

— Du-te, nu te lăsa nedreptăţit! făcu suedezul. Ţi se cuvine o sumuliţă frumoasă.

— Va veni vremea când o să-mi plătiţi! spuse Kmicic la plecare.

În oraş era sărbătoare, pentru că bucuria pricinuită de căderea Cracoviei avea să dureze trei zile. Află însă că la Przasnysz izbânda suedezilor fusese umflată cu bună ştiinţă; castelanul de Kiev nu căzuse în robie, ci căpătase dreptul de a ieşi din oraş cu oastea, armele şi fitilurile aprinse la tunuri. Se spunea că avea să pornească spre Śląsk. Nu era o mângâiere prea mare, dar oricum.

La Pułtusk se aflau oşti însemnate care aveau să plece sub conducerea lui Izrael spre hotarul cu Prusia, ca să-l sperie pe elector; aşa că nici oraşul, nici cetatea, deşi foarte încăpătoare, şi nici carele de, la margine nu puteau să adăpostească atâta amar de oşteni. Aici văzu Kmicic pentru prima oară oşteni cartiruiţi în biserică. În minunatul colegiu gotic al canonicilor, ridicat cu două sute de ani în urmă de episcopul Giżycki, se afla pedestrimea mercenarilor nemţi. Lăuntrul sfântului lăcaş era luminat ca în noaptea învierii, deoarece la mijloc ardeau bobotăi uriaşe. Cazanele fumegau deasupra focului. În jurul butoaielor cu bere, se buluceau lefegii străini, jefuitori pricepuţi, care călcaseră în picioare toată ţara nemţească şi mai mult ca sigur că nu înnoptau pentru prima dată în biserică. Înăuntru se auzeau larmă şi strigăte. Glasuri răguşite îngânau cântece ostăşeşti; răsunau ţipetele şi râsul femeilor care pe atunci însoţeau orice oştire.

Kmicic se opri în uşa deschisă; prin fum, printre flăcările roşietice zări feţele mustăcioase şi aprinse de băutură ale simbriaşilor care şedeau pe butoaie şi beau bere; unii dau cu zarurile sau jucau cărţi, alţii vindeau odăjdii preoţeşti, iar câţiva strângeau în braţe târfele îmbrăcate în rochii ţipătoare. Zarva, râsetele, zgomotul halbelor şi al muschetelor, ecourile care se rostogoleau ca nişte tunete pe sub bolţi îl asurziră. Capul i se întoarse, ochii nu vroiau să creadă ceea ce vedeau, răsuflarea îi muri în piept; iadul l-ar fi înfricoşat mai puţin.

În cele din urmă, se apucă cu mâinile de păr şi fugi, repetând ca un nebun:

— Doamne, ajută-ne! Scapă-ne, Doamne!