Capitolul X.

La Varşovia, suedezii se aflau de multă vreme ca la ei acasă. Deoarece Wittemberg, adevăratul conducător al oraşului şi căpetenia garnizoanei, se afla la Cracovia, îl înlocuia Radziejowski. Nu mai puţin de două mii de oşteni stăteau în oraşul propriu-zis, înconjurat de ziduri de apărare, şi prin aşezările de alături, împodobite cu impunătoare clădiri bisericeşti şi laice. Cetatea şi oraşul erau în bună stare, deoarece jupân Wessel, starostele, le predase fără luptă, el însuşi dând bir cu fugiţii, odată cu garnizoana, de teama răzbunării lui Radziejowski, vrăjmaşul său.

Dar când Kmicic se uită mai de aproape şi cu luare-aminte, văzu că multe case purtau urmele mâinilor prădalnice. Erau casele locuitorilor care fugiseră din oraş, nevrând să primească stăpânirea străină, sau ale celor care se împotriviseră când suedezii se căţărau pe zidurile de apărare.

Dintre palatele magnaţilor, îşi păstraseră vechea strălucire doar acelea ai căror stăpâni se vânduseră cu trup şi suflet suedezilor. Printre acestea se aflau palatul Kazanowski, cruţat de Radziejowski, şi al acestuia, al stegarului Koniecpolski şi acela pe care îl înălţase Władyslaw al IV-lea{25}, dar care după aceea fusese numit al lui Kazimierz. În schimb, ale prelaţilor fuseseră distruse în cea mai mare parte. Palatul Denhof era pe jumătate dărâmat cel al cancelarului Ossołinski, de pe uliţa Reformacka, era jefuit în întregime. Prin ferestre se vedeau lefegiii nemţi, iar acele mobile costisitoare, pe care răposatul cancelar le adusese din Italia cu atâta cheltuială, acele piei florentine, goblenuri olandeze, măsuţe de scris încrustate cu sidef, tablouri, statui de bronz şi de marmură, ceasuri veneţiene şi de la Gdańsk, sticlărie de preţ şi atâtea altele erau aruncate în curte claie peste grămadă sau aşteptau împachetate să fie trimise în Suedia, pe Vistula, cu cel dintâi prilej. Toate aceste bogăţii erau străjuite de oşteni, dar le stricau soarele şi ploaia.

În multe alte locuri, priveliştea era asemănătoare şi, cu toate că oraşul de scaun se predase fără luptă, treizeci de cutere uriaşe aşteptau pe Vistula să încarce prăzile.

Parcă te aflai într-un oraş străin. Pe uliţe se vorbea mai mult în alte limbi, decât în cea polonă, peste tot întâlneai oşteni suedezi, nemţi, mercenari francezi, englezi şi scoţieni, în uniforme felurite, cu pălării sau coifuri. În tunici şi platoşe, ori purtând ciorapi sau cizme cu carâmburi largi. Pretutindeni pestriţătură străină, haine străine, chipuri şi cântece străine. Până şi caii arătau altfel, decât cei cu care se obişnuiseră polonezii.

Se adunaseră o mulţime de oameni cu feţe negricioase şi părul negru, acoperit cu tichii: aceştia veniseră să cumpere prăzile.

Dar lumea se mira cel mai mult de numărul foarte mare de ţigani care, nu se ştie de ce, se grăbiseră să-i urmeze pe suedezi în oraşul de reşedinţă. Îşi ridicaseră şetrele de-a lungul palatului Ujazdowski şi în jurul colegiului canonicilor, alcătuind parcă un oraş aparte de corturi înăuntrul celui din piatră şi cărămidă.

Printre aceste mulţimi care sporovăiau în alte limbi, orăşenii aproape că nu se mai vedeau; pentru că se temeau pentru viaţa lor, se închideau prin case, ieşind foarte rar şi strecurându-se grăbiţi pe uliţe. Arareori caleaşca vreunui magnat care trecea repede pe Krakowskie Przedmieście spre cetate, înconjurată de haiduci, paici sau oşteni în straie poloneze, aducea aminte că Varşovia era un oraş polonez.

Numai duminica şi în zilele de sărbătoare, când clopotele vesteau începutul slujbei, mulţimile ieşeau din case şi oraşul îşi relua vechea înfăţişare, cu toate că şi atunci înaintea bisericilor se îmbulzeau simbriaşii străini să se uite la femei, să le tragă de rochii, când treceau cu ochii plecaţi, să râdă şi câteodată să cânte măscări, tocmai atunci când înăuntru se ţinea sfânta slujbă.

Toate acestea se perindară ca nişte vedenii prin faţa ochilor uimiţi ai lui jupân Andrzej care nu încălzi prea mult locul la Varşovia, deoarece necunoscând pe nimeni, n-avea cui să-şi deschidă sufletul. Kmicic nu legă prietenie nici măcar cu şleahticii polonezi care se aflau în oraş şi ocupau hanurile zidite în timpul regelui Zygmunt al III-lea pe uliţa Długa. Încercă să intre în vorbă cu unul şi cu altul, ca să afle noutăţi, dar nimeri peste sprijinitori înfocaţi ai suedezilor, care, aşteptând întoarcerea lui Carol Gustav, nu se mai dezlipeau de Radziejowski şi de căpeteniile suedeze, în nădejdea că vor căpăta vreo stărostie, moşiile confiscate de la magnaţi şi de la biserici sau vreuna din averile cu drept de răscumpărare. Toţi meritau să fie scuipaţi în albul ochilor, faptă de la care Kmicic nu se da în lături.

Doar orăşenii, după câte auzi Kmicic, regretau timpurile de altădată, nenorocirea ţării şi soarta bunului rege. Suedezii îi prigoneau fără milă, le luau casele, îi puneau să plătească dări de tot felul, îi întemniţau.

Se mai spunea că breslele aveau arme ascunse, mai ales armurierii, măcelarii, blănarii şi puternica breaslă a cizmarilor, că aşteptau mereu întoarcerea lui Jan Kazimierz, nu-şi pierdeau nădejdea şi la cel mai mic ajutor dinafară erau gata să-i lovească pe suedezi.

Auzind toate acestea, lui Kmicic nu-i venea să-şi creadă urechilor şi nu putea să-şi închipuie că nişte oameni din stările de jos arătau mai multă dragoste de ţară şi credinţă pentru stăpânul legiuit; decât şleahticii, care trebuiau să aibă din născare aceste simţăminte.

Dar tocmai şleahticii şi marii magnaţi se alăturaseră suedezilor, în timp ce norodul de rând se arăta gata să se împotrivească. Se întâmpla nu o dată ca, atunci când suedezii mânau prostimea la tot felul de munci pentru întărirea Varşoviei, oamenii aceştia de rând vroiau mai bine să fie biciuiţi, întemniţaţi sau chiar omorâţi, decât să ajute la întărirea puterii suedeze.

Dincolo de Varşovia, ţara întreagă era în mare fierbere. Toate drumurile, oraşele şi târgurile gemeau de oşteni, de cetele de magnaţi şi de şleahtici aflaţi în slujba suedezilor. Luau totul, jefuiau, ucideau şi se purtau de parcă Republica ar fi fost a lor dintotdeauna.

Jupân Andrzej nu mai întâlnea alţi oameni afară de suedezi, sprijinitori ai suedezilor sau sărmani deznădăjduiţi, încredinţaţi în adâncul inimii că totul se sfârşise. Nimeni nu se gândea la împotrivire, grăbindu-se să îndeplinească în tăcere asemenea porunci care mai demult, pe jumătate sau măcar a zecea parte din ele, ar fi stârnit proteste înverşunate. Spaima era atât de mare, încât până şi cei care fuseseră nedreptăţiţi îl lăudau în gura mare pe milostivul proteguitor al Republicii.

Altădată, se întâmpla de multe ori ca şleahticul să întâmpine cu flinta în mână în fruntea slujitorilor înarmaţi pe împuterniciţii obşteşti sau ai oştirii, care veneau să strângă dările de cuviinţă. Acum, suedezii hotărau birurile după bunul plac, iar şleahticii se lăsau jumuliţi ca supunere, cum se lasă oile tunse. Nu o dată, aceeaşi dare era strânsă de două ori. Zadarnic mai arăta şleahticul chitanţele; totul se sfârşea cu bine dacă mai-marele oştenilor nu muia hârtia în vin şi nu-i poruncea s-o înghită. Dar treacă şi asta! Şleahticul striga „Vivat-protector!” iar după ce plecau oştenii, poruncea slujitorului să se urce pe acoperiş şi să vadă dacă nu veneau alţii. Şi dacă ar fi fost numai birurile suedezilor, tot ar fi fost bine, dar şi aici, la fel ca pretutindeni, mai răi decât vrăjmaşul se arătau vânzătorii. Îşi răzbunau vechile zavistii şi mutau movilele de hotar, însuşindu-şi luncile şi pădurile potrivnicului; fireşte, dacă erau prietenii suedezilor, habar nu aveau de pedeapsa legilor. Cei mai răi însă dintre toţi erau ereticii. Şi mai mult, oamenii loviţi de nenorocire, deznădăjduiţi, samavolnicii, ucigaşii alcătuiau cete înarmate care atacau aşezările ţăranilor şi şleahticilor, ajutaţi de oştenii suedezi sau nemţi, rămaşi în urmă, şi de tot felul de inşi fără căpătâi. Ţara era mistuită de pojaruri; oraşele gemeau sub pumnul înarmat al oşteanului, iar prin păduri îşi făceau de cap tunarii. Nimeni nu se gândea la îndreptarea şi scăparea Republicii, la sfărâmarea jugului… Nimeni nu mai avea nici o speranţă…

La Sohaczew, o adunătură de suedezi şi nemţi îl încercuise pe jupân Łuszczewski, starostele, surprinzându-l la moşia lui de la Strugi. Acesta, fiind un om de mare curaj, deşi în vârstă, se apăra cu vitejie. Tocmai atunci nimeri şi jupân Kmicic şi, pentru că răbdarea îi tot copsese ca puroiul gata să spargă în orice clipă, sparse tocmai la Strugi. Le îngădui celor trei Kiemliczi să „dea la mir” şi îi lovi cu atâta putere pe atacatori, încât îi răzbi şi-i tăie, nelăsând pe nimeni în viaţă; porunci să fie înecaţi până şi prinşii. Starostele, căruia ajutorul îi picase ca din cer, îl primi pe izbăvitor cu multă mulţumire şi-l omeni îndată, iar jupân Andrzej, văzând că are înainte un dregător priceput la politicale şi pe deasupra şi un om mai în vârstă, îi mărturisi ura împotriva suedezilor şi-l întrebă ce gândea despre viitorul Republicii, în nădejdea că vorbele starostelui aveau să fie un balsam pentru rănile din sufletul lui.

Starostele avea însă altă părere despre cele petrecute, aşa că spuse:

— Domnia ta, nu ştiu ce ţi-aş fi răspuns, dacă m-ai fi întrebat pe vremea când aveam mustaţa roşcovană şi mintea întunecată de poftele trupului, dar acum am mustaţă căruntă şi duc în spate experienţa a şaptezeci de ani, prevăd întâmplările viitoare, fiindcă sunt aproape de mormânt, de aceea îţi spun că nu numai noi, chiar dacă ne-am îndrepta greşelile, dar nici toată Europa n-ar putea să frângă puterea suedezilor…

— Cum se poate una ca asta? De ce? strigă Kmicic când a fost Suedia asemenea putere? Nu suntem oare mai mulţi ca ei, nu putem să strângem o oştire mai mare? S-au lăsat oare vreodată oştenii noştri mai prejos de suedezi?

— Suntem de zece ori mai mult ca ei; Dumnezeu ne-a dat atâta belşug, că în stărostia mea creşte mai mult grâu decât în toată Suedia, iar în ceea ce priveşte vitejia, apoi eu am fost la Kircholm, unde trei mii de husari de ai noştri au călcat în picioare optsprezece mii din cei mai buni oşteni suedezi.

— Păi dacă-i aşa, se înfierbântă Kmicic – căruia i se luminară ochii la amintirea bătăliei de la Kircholm – care sunt acele pricini pământeşti pentru care n-am putea să-i învingem şi acum?

— Mai întâi, vorbi bătrânul cu glas domol, pentru că noi am scăzut, iar ei au crescut, pentru că pe noi ne-au înfrânt ajutaţi de ai noştri, aşa cum i-au înfrânt mai înainte pe nemţi cu ajutorul nemţilor. Asta-i vrerea lui Dumnezeu şi, repet, nu se află putere care să le poată sta acum împotrivă!

— Dar dacă şleahticii o să-şi vie în fire, şi o să se strângă în jurul regelui, dacă toţi vor pune mâna pe arme, domnia ta ce-ai să faci şi ce crezi că ar trebui să facă alţii?

— Am să merg şi eu cu ceilalţi, am să pier şi pe oricine l-aş sfătui să facă la fel, pentru că pe urmă vor veni asemenea timpuri la care mai bine să nu ne gândim…

— Mai rele decât cele de acum nu pot să fie, pe legea mea!… Asta nu se poate!… se oţărî Kmicic,

— Vezi, domnia ta, spuse starostele, înainte de sfârşitul lumii şi înaintea judecăţii de apoi va veni anticrist; stă scris că atunci cei răi îi vor asupri pe cei drepţi, iar diavolii vor umbla prin lume, propovăduind altă credinţă decât cea adevărată şi încercând să atragă oamenii de partea lor. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, răul va izbândi pretutindeni până în clipa în care îngerii vor trâmbiţa sfârşitul lumii…

Starostele se rezemă de spătarul jilţului pe care şedea, închise ochii şi vorbi mai departe cu glasul moale şi tainic:

— Stă scris, de asemenea, că vom cunoaşte şi semne prevestitoare… În soare s-au văzut semne în formă de mână şi paloş. Doamne, îndură-te de noi păcătoşii!… Cei răi vor fi deasupra celor drepţi, pentru că suedezii şi sprijinitorii lor vor învinge… Credinţa cea adevărată decade, fiindcă luteranii ridică fruntea… Oameni buni, oare nu vedeţi că dies irae, dies illa{26} se apropie… Eu am şaptezeci de ani, mă aflu pe malul Styxului şi aştept luntraşul să vină… Eu văd…!

Starostele tăcu, iar Kmicic privi cu frică la el, deoarece argumenta i se păreau întemeiate, iar judecăţile destul de îndreptăţite; cuprins de temeri, căzu adânc pe gânduri.

Dar starostele nu se uita decât înaintea lui; într-un târziu zise:

— Cum poţi să-i înfrângi pe suedezi, când asta e voinţa lui Dumnezeu, voinţă limpede, prevestită de proroci… Ehei, oameni buni, la Częstochowa, la Częstochowa…

Şi starostele tăcu iarăşi.

Soarele tocmai apunea, pătrunzând în încăpere cu ultimele raze care se răsfrângeau în curcubeie în geamurile în rame de plumb şi aşterneau pe podea fâşii în cele şapte culori. Restul odăii era cufundat în umbră. Kmicic era tot mai speriat şi în răstimpuri i se părea că, după lăsarea întunericului, îngerii vor vesti îndată începerea judecăţii.

— Despre ce prevestiri vorbeşti, domnia ta? îl întrebă, în sfârşit, pe staroste, deoarece tăcerea i se părea şi mai greu de îndurat.

În loc să-i răspundă, starostele se întoarse spre uşa de la odaia vecină şi strigă:

— Oleńka, Oleńka!

— Pentru Dumnezeu! sări Kmicic, pe cine chemi, domnia ta…?

În aceeaşi clipă, crezu totul, crezu că Oleńka lui, adusă printr-o minune de la Kiejdany, se va ivi înaintea lui.

Şi uită de toate, îşi pironi privirile pe uşă şi aşteptă cu răsuflarea tăiată.

— Oleńka, Oleńka! repetă starostele.

Uşa se deschise, dar nu intră Billewiczówna, ci o jupâniţă frumoasă, zveltă şi înaltă, a cărei faţă serioasă şi liniştită aducea puţin cu aceea a Oleńkăi. Era palidă, poate bolnavă sau poate înspăimântată de atacul dinainte, şi mergea cu ochii plecaţi şi atât de uşor şi de lin, de parcă o purta o adiere molcomă.

— Asta este fiica mea, spuse starostele. Feciorii nu sunt acasă. sunt alături de stăpânul Cracoviei şi luptă împreună pentru nefericitul nostru rege.

După care se întoarse spre fiică:

— Jupâniţă, mulţumeşte-i mai întâi acestui cavaler viteaz, pentru că ne-a scăpat de la necaz, iar după aceea citeşte-ne prorocia sfintei Brygida.

Jupâniţa se înclină înaintea lui jupân Andrzej şi ieşi, înapoindu-se în curând cu câteva foi în mână; se aşeză apoi în lumina aceea de curcubeu şi începu sa citească cu glasul limpede şi dulce:

— Prorocia sfintei Brygida: „Am să-ţi arăt mai întâi cinci regi şi ţările lor: Gustav, fiul lui Erik, e un măgar leneş, deoarece, nepăsându-i de legea cea dreaptă, a trecut la cea strâmbă. Lepădându-se de credinţa apostolilor, a împământenit în ţară religia de la Augsburg, pătându-şi slava sa. Vezi Ecleziastul care spune despre Solomon că şi-a mânjit slava sa, rugându-se la chip cioplit”…

— Auzi, domnia ta? întrebă starostele, arătându-i lui Kmicic degetul mare de la mâna stângă, cu celelalte aşteptând să urmeze socoteala.

— Aud.

„Eryk, fiul lui Gustav, e un lup din pricina lăcomiei neostoite, citi jupâniţa, cu care şi-a atras ura tuturor oamenilor şi a fratelui său Jan. Bănuindu-l de uneltiri cu danezul şi cu Polonia, l-a supărat cu război, apoi, prinzându-l împreună cu soţia, l-a ţinut în temniţă patru ani. Ajutat de soarta schimbătoare şi scos în sfârşit din temniţă, Jan l-a învins pe Eryk, i-a smuls coroana şi l-a băgat în neagra pivniţă pe viaţă. Iată ce întâmplare neaşteptată!”

— Ia aminte, spuse starostele. Asta e al doilea!

Jupâniţa citi mai departe: „Jan, fratele lui Eryk, e un vultur semeţ, de trei ori învingător asupra lui Eryk, a danezului şi a septentrionului. Fiul lui, Zygmunt, a fost ales pe tronul Poloniei; vrednicia şi virtutea sălăşluiesc în inima lui. Slavă urmaşilor lui!”

— Pricepi? întrebă starostele.

— Dumnezeu să sporească numărul anilor lui Jan Kazimierz! răspunse Kmicic.

„Karol, prinţ de Sudermania, e un berbec, căci aşa cum berbecii conduc turma, aşa i-a condus şi el pe suedezi spre nelegiuire. Tot el şi-a făcut râs de dreptate.”

— Al patrulea! o întrerupse starostele.

„Al cincilea, Gustav Adolf, citi jupâniţa, e un mieluşel împieliţat dar nu fără pată, al cărui sânge a fost pricină de obidă şi neînţelegere.”

— Aşa-i, ăsta e Gustav Adolf, zise starostele. Krystyna nu e pomenită, fiindcă aici scrie numai despre partea bărbătească. Acum, jupâniţă, citeşte încheierea care se leagă de timpurile pe care le trăim.

Jupâniţa citi cele ce urmează: „Acum am să ţi-l arăt pe al şaselea, acela care va învrăjbi uscatul şi marea, întristându-i pe cei de jos… care va aduce pe pământ vremea mâniei mele. Dacă nu-şi va îndeplini menirea, se va abate asupra lui judecata mea şi va lăsa ţara în lacrimi, întâmplându-se cum stă scris: se va înstăpâni discordia, iar necazurile şi durerea vor scârbi lumea. Nu numai că voi veni în această ţară cu oraşe bogate şi puternice, pentru că a fost chemat şi flămândul care le va prăda avutul. Nu va lipsi răul dinăuntru şi se vor înmulţi gâlcevile. Vor stăpânii proştii, iar înţelepţii şi bătrânii nu vor putea ajunge la cuvânt. Cinstea şi adevărul vor decade, până când va veni cel care-mi va ostoi mânia şi nu-şi va cruţa sufletul pentru dragostea de adevăr.”

— Poftim, domnia ta! spuse starostele.

— Toate se potrivesc atât de bine încât numai un orb s-ar mai putea îndoi! răspunse Kmicic.

— Tocmai de aceea suedezii nu pot fi învinşi, adăugă starostele.

— Până când nu va veni cel care nu-şi va cruţa sufletul pentru dragostea de adevăr! strigă Kmicic. Prorocia ne lasă o speranţă! Aşa dar nu judecata, ci mântuirea ne aşteaptă!

— Sodoma ar fi fost cruţată, dacă s-ar fi găsit cel puţin zece oameni drepţi în ea, răspunse starostele, dar nici măcar atâţia nu s-au aflat. Tot aşa nu se va găsi nici aici acela care să nu-şi cruţe sufletul pentru dragostea de adevăr şi ceasul judecăţii va bate.

— Nu se poate, jupâne staroste! zise Kmicic.

Înainte ca starostele să răspundă, se deschise uşa şi intră un om care nu mai era tânăr, în platoşe şi cu muscheta în mână.

— Jupân Szczerbicki? întrebă starostele.

— Întocmai, răspunse noul sosit. Am auzit că înălţimea ta ai fost împresurat de netrebnici şi m-am grăbit să-ţi vin într-ajutor cu slujitorii.

— Fără voia lui Dumnezeu nu se clinteşte nici un fir de păr din capul omului, zise starostele. Cavalerul ăsta m-a scăpat de la cumpănă… Domnia ta de unde vii?

— De la Sochaczew.

— Ai auzit vreo noutate?

— Noutăţile nu pot fi decât proaste, jupâne staroste. O nouă nenorocire…

— Ce s-a întâmplat?

— Ţinutul Cracoviei, Sandomierz, Rutenia, Lublin, Belż, Wołynia şi Kievul s-au predat lui Carol Gustav. Pactul a fost iscălit de soli şi de Carol Gustav.

Starostele clătină din cap şi se întoarse spre Kmicic

— Vezi, spuse, şi domnia ta tot mai crezi că se va găsi acela care să nu-şi cruţe sufletul pentru dragostea de adevăr!

Kmicic începu să-şi smulgă părul din cap.

— Te apucă deznădejdea, deznădejdea! repetă în neştire.

Iar jupân Szczerbicki urmă:

— Se spune, de asemenea, că oştenii care i-au mai rămas hatmanului Potocki nu mai vor să-l asculte şi cer să treacă de partea suedezilor. Se pare că sănătatea şi viaţa hatmanului sunt în primejdie, aşa că musai să le facă pe voie.

— Se va înstăpâni discordia, iar necazurile şi durerea vor scârbi lumea, spuse starostele. A venit vremea celor care vor să se căiască pentru păcatele făptuite.

Dar Kmicic nu mai era în stare să asculte alte prorocii şi noutăţi; vroia să încalece cât mai repede şi să se răcorească în şuierul vântului. Se ridică dar şi începu să-şi ia rămas bun de la staroste.

— Dar unde te grăbeşti aşa? îl întrebă bătrânul.

— La Częstochowa, pentru că am şi eu destule păcate!

— Atunci nu te mai întârzii, cu toate că aş fi bucuros de asemenea oaspete, dar treaba domniei tale nu suferă amânare, căci ziua judecăţii nu e prea departe.

Kmicic ieşi urmat de jupâniţă care voia să conducă oaspetele în locul starostelui, deoarece pe acesta îl cam dureau picioarele.

— Rămâi sănătoasă şi cu bine, jupâniţă! îi spuse Kmicic. Nici nu ştii cât de mult îţi doresc binele!

— Dacă domnia ta îmi doreşti într-adevăr binele, răspunse jupâniţa, îndeplineşte-mi o rugăminte. Te duci la Częstochowa… uite un zlot de aur… ia-l şi să-l dai pentru o slujbă la capelă.

— Pentru cine? întrebă Kmicic.

Jupâniţa lăsă ochii în jos, tristeţea i se revărsă pe faţă, obrajii i se îmbujorară uşor şi răspunse cu un glas abia auzit, aidoma foşnetului frunzelor:

— Pentru Andrzej, ca să-l întoarcă Dumnezeu pe drumul cel bun…

Kmicic se dădu doi paşi înapoi, holbă ochii de uimire, o clipă nu mai fu în stare să rostească o vorbă.

— Pe rănile lui Christos! exclamă în sfârşit. Ce casă-i asta? Unde mă aflu? Numai prorocii, prevestiri şi semne… Pe domnia ta te cheamă Oleńka şi plăteşti o slujbă pentru păcătosul Andrzej!… Asta nu poate fi numai o întâmplare, aici e mâna lui Dumnezeu… Înnebunesc!… Pe legea mea că înnebunesc…!

— Ce ai, domnia ta?

Dar el îi apucă mâinile şi începu să le scuture.

— Proroceşte-mi mai departe, vorbeşte până la capăt!… Dacă acel Andrzej se va îndrepta şi îşi va răscumpăra vinovăţia, Oleńka îi va păstra credinţă?… Spune-mi, pentru că nu plec de aici fără răspuns…!

— Ce ai, domnia ta?

— Oleńka îi va păstra credinţă? repetă Kmicic.

Jupâniţei i se umplură ochii de lacrimi.

— Până la ultima suflare, până în ceasul din urmă! răspunse suspinând.

Nu apucă să-şi sfârşească vorba, că Kmicic se prăpăstui cât era de lung la picioarele ei. Vru să fugă, dar cavalerul nu-i dădu drumul şi, sărutându-i încălţările, se destăinui:

— Şi pe mine mă cheamă tot Andrzej, şi eu am păcătuit şi vreau să mă îndrept!… Şi eu am pe Oleńka mea dragă. Fie ca alesul domniei tale să se îndrepte, iar jupâniţa mea să-mi păstreze credinţă… Fie ca vorbele domniei tale să se împlinească… Balsam alinător şi nădejde ai turnat în sufletu-mi chinuit… Dumnezeu să te răsplătească! Dumnezeu să te răsplătească!