Capitolul VIII.

La cină, afară de spătarul de Rosienie şi de Oleńka, fură poftiţi polcovnicii mai însemnaţi de la Kiejdany şi câţiva curteni ai prinţului Bogusław. El însuşi veni în straie bogate şi atât de frumos, de lua ochii tuturor. Avea peruca pieptănată în bucle vălurite; culoarea şi moliciunea feţei aminteau de lapte şi trandafiri; mustăcioara-i semăna cu firele de mătase, iar ochii cu stelele. Era îmbrăcat în negru, într-un caftan din fâşii de mătase şi catifea cu mânecile tăiate adânc şi încheiate de-a lungul braţului. La gât purta un guler lat din cea mai frumoasă dantelă de Brabant, de mare preţ, iar la mâini manşete de acelaşi fel. Un lanţ de aur îi cădea pe piept, iar de pe umărul drept îi cobora de-a curmezişul pieptului până la şoldul stâng cureaua de la spadă, din piele de Olanda, atât de des bătută cu diamante, încât părea o fâşie de lumina care făcea ape-ape. Şi mânerul spadei strălucea de diamante, iar pe cataramele încălţărilor îţi luau ochii două nestemate mari cât nişte alune. Întreaga înfăţişare era semeaţă şi tot atât de aleasă, pe cât de frumoasă.

Într-o mână ţinea o batistă de dantelă, iar cu cealaltă pălăria agăţată de mânerul spadei, cum se purta pe atunci; pălăria era împodobită cu pene de struţ negre şi foarte lungi.

Toţi, chiar şi prinţul Janusz, se uitau la el cu mirare şi admiraţie. Prinţului voievod îi veniră în minte anii tinereţii, când îi lăsa în umbră prin frumuseţe şi bogăţie pe toţi cavalerii de la curtea franceză. Anii aceştia rămăseseră departe în urmă, dar acum hatmanului i se părea că reînviase în acest războinic care purta acelaşi nume.

Prinţul Janusz se învioră şi, trecând pe lângă Bogusław, atinse pieptul vărului cu degetul arătător.

— Răspândeşti lumina în jurul tău ca un soare, îi spuse. Nu cumva te-ai gătit aşa pentru Billewiczówna?

— Soarele ar putea pătrunde uşor pretutindeni, răspunse Bogusław fălos.

Şi începu să vorbească cu Ganchof, alături de care se oprise poate înadins, ca să iasă şi mai mult în evidenţă, deoarece polcovnicul era un bărbat ciudat de urât; avea faţa negricioasă şi ciupită de vărsat, nasul coroiat, ca ciocul de erete, şi mustăţile răsucite în sus; arăta ca un duh al întunericului, iar Bogusław, pe lângă el, ca un duh al luminii.

Tocmai atunci intrară şi femeile, jupâneasa Korf şi Oleńka. Bogusław îi aruncă o privire ageră şi, înclinându-se înaintea jupânesei Korf, aproape că-şi duse degetele la gură, ca să-i trimită după obiceiul cavalerilor un sărut, dar văzându-i frumuseţea distinsă, mândră şi aşezată, îşi schimbă planul numaidecât. Apucă pălăria cu mâna dreaptă şi, apropiindu-se de jupâniţă, se înclină atât de adânc, încât aproape că se frânse în două, buclele perucii i se răsfirară pe amândoi umerii, spada se ridică drept în sus, iar el sta aşa înaintea Oleńkăi, mişcându-şi pălăria şi măturând podeaua cu penele de struţ în semn de cinstire. O închinăciune mai aleasă n-ar fi putut face nici înaintea reginei Franţei. Billewiczówna, care ştia de sosirea lui, ghici numaidecât cine se afla în faţa ei şi, apucându-şi rochia cu vârfurile degetelor, îi făcu o plecăciune la fel de adâncă.

Admirară cu toţii frumuseţea şi purtările alese ale celor doi tineri; asemenea obiceiuri nu erau prea cunoscute la Kiejdany, deoarece soţia prinţului Janusz era o moldoveancă şi punea mai mare preţ pe luxul oriental, decât pe curtenie, iar fiica lor era încă prea mică.

Bogusław îşi înălţă capul, îşi îndreptă cârlionţii perucii pe umeri şi se apropie repede de Oleńka cu paşi de danţ; în acelaşi timp, îi aruncă pajului pălăria şi-i oferi braţul jupâniţei.

— Nu pot să-mi cred ochilor… gândesc că visez, că ceea ce văd nu-i adevărat, îi spuse, conducând-o la masă. Spune-mi frumoasă zeiţă, prin ce minune ai coborât din Olimp la Kiejdany?

— Cu toate că sunt o şlahtiancă de rând şi nu o zeiţă, răspunse Oleńka, nu sunt chiar atât de mărginită, încât să socotesc vorbele luminăţiei tale drept altceva decât o măgulire curtenitoare.

— Chiar dacă aş fi cum nu se poate mai curtenitor, oglinda îţi va spune, jupâniţă, mai mult decât mine.

— Mai mult nu, dar cu mai multă sinceritate da, răspunse, şnuruindu-şi buzele după obiceiul de atunci.

— Dacă în încăperea asta ar fi măcar o oglindă, te-aş conduce înaintea ei… Acum însă priveşte în ochii mei şi cunoaşte dacă admiraţia lor porneşte din inimă!

Bogusław îşi înclină capul şi Oleńka îi văzu ochii mari, lucioşi şi negri ca noaptea, dar dulci, pătrunzători şi totodată arzători. Sub înrâurirea căldurii lor, faţa jupâniţei se acoperi de rumeneală, îşi coborî pleoapele şi se depărtă puţin, pentru că simţi că Bogusław îi strângea braţul, lipindu-i cotul de şoldul lui.

Ajunseră la masă. El se aşeză alături de ea şi se vedea cât de colo că frumuseţea ei îl fermecase. Fireşte, se aştepta să dea peste o şlahtiancă sprintenă ca o căprioară, roşie ca floarea de mac, care râdea şi sporovăia ca o coţofană, dar găsise o jupâniţă mândră, ale cărei sprâncene negre trădau o voinţă de neclintit; în ochi i se citeau înţelepciunea şi statornicia, iar pe chip o linişte copilărească; avea o înfăţişare atât de încântătoare şi de minunată, încât, la curtea oricărui rege, cei mai vestiţi cavaleri s-ar fi întrecut în măguliri curtenitoare.

Frumuseţea-i neasemuită stârnea admiraţia şi poftele, dar măreţia pe care o răspândea în jurul ei le înfrâna, aşa că Bogusław se gândi aproape fără voie: „Prea devreme i-am strâns braţul… cu una ca asta trebuie să te porţi cu mănuşi, nu să dai de-a dreptul!”

Dar cu atât mai mult se hotărî să-i câştige inima şi încercă o bucurie sălbatică la gândul că va veni o vreme când această semeţie feciorelnică şi această frumuseţe neîntinată vor cădea pradă poftelor lui. Chipul ameninţător al lui Kmicic stătea de-a curmezişul acestor visuri, dar pentru tânărul îndrăzneţ, acesta era încă un îndemn. Sub înrâurirea acestor gânduri, se înflăcăra, sângele începu să fiarbă în el, ca într-un armăsar oriental, toate simţurile i se ascuţiră şi răspândea în jur lumina mai abitir ca diamantele cu care se împodobise.

La masă, vorbeau cu toţii sau mai degrabă îl lăudau în cor pe Bogusław care îi asculta zâmbind, dar fără acea mulţumire de prisos, ca pe un lucru prea obişnuit. Se vorbi mai întâi de isprăvile-i războinice şi de dueluri. Numele prinţilor învinşi, ale margrafilor şi ale baronilor curgeau cu nemiluita. El însuşi mai adăuga cu nepăsare câte unul, din când în când. Ascultătorii se mirau, prinţul Janusz îşi mângâia mustaţa lungă cu mulţumire; în sfârşit, Ganchof zise:

— Chiar dacă averea şi naşterea nu mi-ar sta împotrivă, n-aş vrea să mă aşez în calea luminăţiei tale, mă mir numai că se mai găsesc asemenea cutezători.

— Ce să-i faci, Jupâne Ganchof! răspunse prinţul. Sunt unii oameni cu faţa împietrită şi cu privirea de râs, la vederea cărora se sperie cu toţii, dar pe mine nu m-a dăruit Dumnezeu cu asemenea chip… De obrazul meu nu se teme nici o jupâniţă.

— Tot aşa cum nu se tem gângăniile de flacără, până când nu se ard, răspunse zâmbind şi înclinându-se jupâneasa Korf.

Bogusław izbucni în râs, iar jupâneasa Korf vorbi mai departe înclinându-se mereu:

— Jupânii oşteni se arată interesaţi mai mult de dueluri, dar noi, femeile, am asculta bucuroase câte ceva în legătură cu dragostele luminăţiei tale, despre care a ajuns veste până aici.

— Pe nedrept, jupâneasa, pe nedrept… Toate au fost înflorite pe drum… Că m-au peţit, e adevărat… Regina Franţei s-a arătat atât de bună cu mine…

— Încât a vrut să te lege de prinţesa de Rohan, se amestecă Janusz.

— Nu, cu alta, cu de la Force, adăugă Bogusław, dar, cum nici măcar regele nu poate porunci inimii să iubească, iar avuţii, slavă Domnului, n-am nevoie să caut în Franţa, nu s-a ajuns la nimic… Erau jupâniţe de neam, ce-i drept, şi peste măsură de frumoase, dar la noi sunt şi mai frumoase… şi n-aş avea nevoie să ies din această încăpere, ca să aflu una…

Aici aruncă o privire lungă spre Oleńka Billewicz care, prefăcându-se că nu aude, începu să-i spună ceva spătarului de Rosienie, iar jupâneasa Korf vorbi din nou:

— Nu ducem lipsă nici aici de jupâniţe chipeşe, dar n-ai să găseşti nici una care să poată sta alături de luminăţia ta prin neam şi avere.

— Jupâneasă şi binefăcătoare a mea, îngăduie-mi să mă împotrivesc, răspunse repede Bogusław. Mai întâi, pentru că nu cred că o şlahtiancă poloneză poate fi mai prejos ca o de Rohan sau de la Force, iar în al doilea rând, nu ar fi prima dată când un Radziwiłł s-ar căsători cu o fiică de şleahtic, istoria ne oferă destule pilde de acest fel. Apoi, te asigur, jupâneasă, că şlahtiancă aceea care ar ajunge soţia unui Radziwiłł, va fi cea dintâi şi printre prinţesele de la curtea Franţei.

— E om bun!… îi şopti Oleńkăi spătarul de Rosienie.

— Aşa am gândit întotdeauna, îşi urmă vorba Bogusław, cu toate că nu o dată mi-a fost ruşine pentru şleahticii polonezi, când i-am pus alături cu cei străini; Acolo nu s-a întâmplat niciodată ce s-a întâmplat aici, unde şi-au părăsit, cu toţii stăpânul, fiind în stare chiar să ridice mâna asupra lui. Un şleahtic din Franţa face tot felul de rele, dar nu-şi trădează regele…

Cei de faţă începură să privească miraţi unii la alţii şi toţi la prinţ. Prinţul Bogusław se încruntă, iar Oleńka îşi pironi ochii albaştri pe faţa lui Bogusław, cu admiraţie şi mulţumire în acelaşi timp.

— Iartă-mă, luminăţia ta! se întoarse Bogusław spre Janusz care nu izbutise să-şi vină în fire, ştiu că n-ai putut face altfel, că toată Lituania ar fi pierit, dacă mi-ai fi ascultat sfatul; cinstindu-te şi iubindu-te ca pe un frate mai mare, n-am să încetez să mă cert cu luminăţia ta pentru Jan Kazimierz. Suntem între noi, aşa că spun ce gândesc: e un stăpân bun, binevoitor şi cucernic, la care eu ţin mai mult decât alţii. Eu am fost primul dintre polonezi care l-am însoţit, când a ieşit din temniţă în Franţa. Pe atunci eram aproape un copil, dar n-am să uit niciodată şi mi-aş vărsa cu plăcere sângele, ca să-l apăr de cei care uneltesc să-l ucidă.

Lui Janusz, care începea să înţeleagă jocul lui Bogusław, i se părea totuşi prea îndrăzneţ şi prea primejdios pentru un scop atât de neînsemnat, aşa că rosti fără să-şi ascundă nemulţumirea:

— Pentru Dumnezeu, despre ce pregătiri împotriva fostului nostru rege vorbeşti, luminăţia ta? Cine le întreprinde? Unde s-a putut afla un asemenea monstrum în poporul polonez?… Pe legea mea, aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată în Republică!

Bogusław îşi lăsă capul pe piept.

— Nu mai demult decât cu o lună în urmă, spuse cu tristeţe în glas, când veneam din Podlasie în Prusia electorului la Taurogi, s-a înfăţişat la mine un şleahtic… de neam… Acel şleahtic, necunoscându-mi pesemne adevăratele simţăminte pentru milostivul nostru stăpân, m-a crezut duşmanul lui şi s-a oferit pentru o răsplată însemnată să se ducă în Śląsk, să-l răpească pe Jan Kazimierz şi să-l predea suedezilor viu sau mort…

Cu toţii încremeniră de groază.

— Iar când eu am respins cu mânie şi scârbă asemenea propunere, sfârşi Bogusław, omul acela cu fruntea arămie mi-a spus: „Am să mă duc la Radziejowski, acesta mă va plăti cu aur…”

— Eu nu sunt prietenul fostului rege, zise Janusz, dar dacă mi-ar fi făcut mie asemenea propunere, aş fi dat poruncă să-l pună la zid fără nici o judecată cu şase muşchetari înarmaţi dinainte.

— La început am vrut să fac şi eu tot aşa, răspunse Bogusław, dar nu mai fusese nimeni de faţă la vorba noastră, aşa că pe urmă s-ar fi ridicat cu toţii împotriva tiraniei şi samavolniciei Radziwiłłilor. Am încercat să-l înfricoşez, spunându-i că şi Radziejowski, şi regele suedez, ba chiar Chmielnicki, nu vor întârzia să-i taie capul; într-un cuvânt, l-am convins pe acel ucigaş să renunţe la planu-i ticălos.

— Asta nu înseamnă nimic, un astfel de om nu trebuia lăsat slobod, pentru că merita cel puţin să fie tras în ţeapă! strigă Korf.

Bogusław se întoarse brusc spre Janusz.

— Trag şi eu nădejdea că nu va scăpa de pedeapsă; voi fi cel dintâi care va cere să nu moară de moarte obişnuită. Numai luminăţia ta poţi să-l pedepseşti, fiindcă e curteanul şi polcovnicul luminăţiei tale…

— Pentru Dumnezeu, e curteanul meu?… Polcovnicul meu? Cine-i acela…?! Cine?… Spune, luminăţia ta!

— Se numeşte Kmicic! zise Bogusław.

— Kmicic…?! repetară toţi îngroziţi.

— Nu-i adevărat! strigă deodată Billewiczówna, ridicându-se de pe scaun cu ochii scânteietori.

Se aşternu o tăcere surdă. Unii încă nu-şi reveniseră după înspăimântătoarea veste adusă de Bogusław, alţii se mirară de cutezanţa acestei jupâniţe care îndrăznea să-i strige tânărului prinţ minciuna în faţă; spătarul de Rosienie începu să bâlbâie; „Oleńka, Oleńka!”, iar Bogusław îşi luă o înfăţişare tristă şi spuse fără mânie:

— Dacă e ruda sau logodnicul domniei tale, îmi pare tare rău că ţi-am adus asemenea noutate, dar leapădă-l din inimă, pentru că nu e vrednic de domnia ta…

Jupâniţa rămase o clipă îndurerată, cu obrajii în flăcări şi înfricoşată, dar faţa i se linişti treptat, devenind rece şi palidă; se lăsă să cadă în scaun şi zise:

— Mă rog de iertare, luminăţia ta… N-am avut dreptate să mă împotrivesc… Omul acesta e în stare de orice…

— Să mă pedepsească Dumnezeu, dacă simt altceva pentru el afară de milă, răspunse blând prinţul Bogusław.

— A fost logodnicul acestei jupâniţe, spuse prinţul Janusz, şi chiar eu i-am peţit-o. Era tânăr, viforos, îşi cam făcuse de cap… L-am scăpat de judecată, pentru că era un oştean destoinic. Ştiam că este un zvânturat şi aşa avea să rămână… Dar nu mă aşteptam în ruptul capului ca un şleahtic să se încumete la asemenea nelegiuire.

— Era un om rău, mi-am dat seama demult! adăugă Ganchof.

— Şi nu m-ai prevenit? De ce? întrebă cu dojana în glas Janusz.

— Pentru că m-am temut că luminăţia ta ai să crezi că-l pizmuiesc, fiindcă mi-o lua totdeauna înainte.

— Horribile dictu et auditu{21}, rosti Korf.

— Domniile voastre, strigă Bogusław, să nu mai vorbim despre asta! Dacă domniilor voastre vă vine greu să ascultaţi asemenea lucruri, ce să mai zic de jupâniţa Billewicz!

— Luminăţia ta, binevoieşte şi nu lua seama la mine, răspunse Oleńka. Acum pot să ascult orice.

Dar şi cina se apropia de sfârşit; se aduse apă pentru spălatul mâinilor, după care prinţul Janusz se ridică primul şi-i dădu braţul jupânesei Korf, iar prinţul Bogusław Oleńkăi.

— Trădătorul a fost pedepsit de Dumnezeu, îi spuse, fiindcă cine te-a pierdut pe domnia ta, a pierdut raiul… Nu sunt nici două ceasuri de când te cunosc, frumoasă jupâniţă, dar aş face orice să nu te mai văd îndurerată şi cu lacrimi în ochi; aş vrea să te bucuri şi să fii fericită…

— Mulţumesc, luminăţia ta! răspunse Oleńka.

După ce se despărţiră de jupânese, bărbaţii se întoarseră la masă spre a-şi căuta mângâierea în paharele pe care le goliră cu sârg. Prinţul Bogusław bea cu sete, fiindcă era tare mulţumit de sine, în timp ce prinţul Janusz vorbea cu spătarul de Rosienie.

— Mâine eu am să plec cu oastea în Podlasie, îi spuse. La Kiejdany va sosi o garnizoană suedeză. Dumnezeu ştie când mă voi întoarce… Aşa că domnia ta nu poţi să rămâi aici cu jupâniţa; nici nu se cuvine să stea printre atâţia oşteni. O să vă duceţi amândoi la Taurogi cu prinţul Bogusław; acolo o să-şi găsească un loc printre jupâniţele soţiei mele.

— Luminăţia ta! răspunse spătarul de Rosienie. Avem şi noi adăpostul nostru, de ce să pribegim prin ţări străine. Luminăţia ta dai dovadă de multă bunăvoinţă, amintindu-ţi de noi… Nu se cade să profităm prea mult de bunătatea luminăţiei tale, de aceea am vrea să ne întoarcem la casa noastră.

Prinţul nu putea să-i destăinuie spătarului toate pricinile pentru care nu vroia nicidecum s-o scape din mâna pe Oleńka, dar o parte tot i le împărtăşi cu îndrăzneala obraznică a magnatului:

— Dacă domnia ta vrei s-o iei ca o dovadă de bunăvoinţă, cu atât mai bine… Dar eu îţi spun domniei tale că e vorba şi de altceva; acolo vei fi un fel de ostatic şi vei răspunde pentru toţi cei din neamul Billewicz, care ştiu prea bine că nu se numără printre prietenii mei şi sunt gata să ridice toată Samogiţia în lipsa mea… Domnia ta sfătuieşte-i să stea liniştiţi şi să nu-i supere pe suedezi, fiindcă vei răspunde cu capul domniei tale şi al jupâniţei.

Se vede că spătarul îşi pierduse răbdarea, pentru că răspunse repede:

— Gândesc că e zadarnic să mai amintesc de drepturile mele de şleahtic. Puterea se află de partea luminăţiei tale aşa că mi-e totuna în ce temniţă am să lâncezesc; e chiar mai bine acolo decât aici!

— Destul! rosti prinţul ameninţător.

— Dacă-i destul, destul să fie! răspunse spătarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor sfârşi odată şi samavolniciile şi va domni iarăşi legea. Pe scurt, luminăţia ta să nu mă ameninţi, că nu mă tem.

Pesemne că Bogusław văzu fulgere de mânie pe faţa lui Janusz, astfel că se apropie repede.

— Despre ce e vorba? întrebă, venind între ei.

— Tocmai îi spuneam hatmanului, răspunse spătarul aţâţat, că prefer temniţa de la Taurogi celei de la Kiejdany.

— La Taurogi nu e nici o temniţă, e doar casa mea în care domnia ta n-ai să fii un străin. Ştiu că hatmanul e înclinat să te socotească un ostatic, eu însă te socotesc un oaspete prea plăcut.

— Mulţumesc luminăţiei tale! răspunse spătarul.

— Eu îţi mulţumesc domniei tale! Hai să ciocnim şi să bem împreună, căci se spune că prietenia trebuie udată numaidecât, ca să nu se ofilească abia încolţită.

Spunând acestea Bogusław îl conduse pe spătar la masă şi începură să dea de duşcă paharele, unul după altul.

După vreun ceas, spătarul se întoarse clătinându-se în odaia lui repetând cu jumătate glas:

— E un stăpân bun şi cinstit! Poţi să cauţi cu lumânarea şi unul mai bun n-ai să găseşti… Aur, aur curat… Mi-aş vărsa şi sângele pentru el.

În acest timp, cei doi veri rămaseră singuri. Mai aveau multe să-şi spună, mai ales că veniseră şi nişte scrisori, aşa că trimiseră un fecior să le aducă de la Ganchof.

— Fireşte, spuse Janusz, nu e nici o boabă de adevăr în tot ce ai spus despre Kmicic?

— Fără îndoială… Ştii doar prea bine cum stau lucrurile. Dar, haide, recunoaşte, n-a avut dreptate Mazarin? Dintr-o lovitură să te răzbuni cumplit pe vrăjmaş şi să faci şi o spărtură în această fortăreaţă minunată… Ei, cine-ar mai fi în stare de una ca asta?… Asta se cheamă uneltire vrednică de cel mai îndemânatic curtean din lume! Iar Billewiczówna asta e o adevărată frumuseţe; şi semeaţă de parcă ar fi de sânge princiar! cât pe ce să-mi pierd cumpătul.

— Ţine minte că ţi-ai dat cuvântul… Ţine minte că amândoi vom fi pierduţi, dacă celălalt va arăta scrisorile.

— Ce sprâncene! Ce privire regească, îţi impune respect de la început… De unde măreţia asta aproape regească la o jupâniţă ca ea?… La Antwerpia am văzut-o o dată cusută cu măiestrie pe un gobelin pe Diana asmuţindu-şi câinii pe curiosul Acteon… Seamănă ca două picături de apă!

— Ai grijă să nu arate Kmicic scrisorile, că atunci o să ne muşte câinii de moarte.

— Nu-i adevărat! Eu am să-l preschimb pe Kmicic în Acteon şi am să las câinii să-l sfâşie. L-am întrecut în două rânduri cu un cap şi gândesc că ne vom mai întâlni.

Vorbirea le fu întreruptă de un fecior care aduse o scrisoare.

Voievodul de Wilno luă scrisoarea în mână şi făcu semnul crucii asupra ei. Aşa făcea întotdeauna, ca să gonească veştile rele; apoi, în loc s-o deschidă, începu s-o cerceteze cu luare-aminte.

Deodată se schimbă la faţă.

— Pecetea poartă însemnele lui Sapieha! strigă. E de la voievodul de Witebsk.

— Deschide-o odată! îl grăbi Bogusław.

Hatmanul despături scrisoarea şi începu să citească, întrerupându-se din când în când şi strigând:

— Se duce în Podlasie!… Întreabă dacă n-am să-i dau vreo poruncă s-o ducă la Tykocin!… Mă sfidează!… Şi mai rău, ascultă ce scrie mai departe: „Luminăţia ta vrei război civil, vrei să înfigi încă un jungher în pieptul Republicii? Atunci vino în Podlasie, te aştept acolo şi cred că Dumnezeu mă va ajuta şi-ţi va pedepsi trufia cu mâinile mele… Dar dacă ai milă de ţară şi conştiinţa a început să te mustre, dacă luminăţia ta te lepezi de nelegiuirile de până acum şi vrei să te îndrepţi, calea ţi-e deschisă. În loc să începi războiul civil, cheamă şleahticii la arme, ridică-i pe ţărani şi loveşte-i pe suedezi, atâta vreme cât Pontus nu se aşteaptă la nimic şi nu se pregăteşte. Chowański nu te va împiedica, fiindcă am auzit de la moscoviţi că ei înşişi se gândesc să pornească spre Letonia, cu toate că se pregătesc în mare taină. În sfârşit, dacă Chowański ar vrea să întreprindă ceva, îl voi ţine eu în frâu şi te voi ajuta, numai să fiu sigur că luminăţia ta vei lupta cu toată puterea pentru scăparea ţării. Totul atârnă de voia luminăţiei tale, fiindcă mai ai vreme să te întorci din drum şi să-ţi răscumperi vinovăţia. Atunci se va arăta limpede că luminăţia ta n-ai primit proteguirea suedezilor pentru propriul folos, ci pentru a scăpa Lituania de nenorocire. Mă rog lui Dumnezeu în fiecare zi să-ţi trimită gândul cel bun, cu toate că luminăţia ta mă învinuieşti de invidie.

P. S. Am auzit că vrăjmaşul nu mai împresoară Nieśwież şi că prinţul Michał vrea să ni se alăture îndată după ce-şi reface pagubele. Ia aminte cum se poartă cei mai vrednici din neamul luminăţiei tale şi urmează-le pilda; oricum, gândeşte-te că acum ai prilejul să te îndrepţi.”

— Ei, ai auzit? întrebă prinţul Janusz după ce sfârşi de citit.

— Am auzit… şi ce-i cu asta? răspunse Bogusław, uitându-se cu luare-aminte la vărul său.

— Ar trebui să renunţ la toate, să-mi sfărâm lucrarea cu propriile mâini…

— Şi să te pui în poară cu Carol Gustav, iar pribeagului Kazimierz să-i îmbrăţişezi picioarele, ca să binevoiască să te ierte şi să te primească iarăşi în slujbă… Ba vei fi nevoit să-i cerşeşti îndurarea şi lui jupân Sapieha…

Sângele năvăli în obrajii prinţului Janusz.

— Bagă de seamă cum îmi scrie: „îndreaptă-te şi am să te iert”, ca o căpetenie unui supus!

— Altfel ar scrie dacă şase mii de săbii i-ar ameninţa grumazul.

— Cu toate că… prinţul Janusz se posomorî şi căzu pe gânduri.

— Cu toate că ce?

— Pentru ţară ar fi mai bine să fac cum mă sfătuieşte Sapieha.

— Dar pentru tine, pentru mine? Pentru neamul Radziwiłł…?

Janusz nu răspunse nimic, îşi sprijini capul în pumni îngândurat.

— Fie şi aşa! rosti după un răstimp. N-are decât să se împlinească…

— Ce-ai hotărât?

— Mâine plec în Podlasie, iar peste o săptămână îl atac pe Sapieha.

— Iată-l pe Radziwiłł! se bucură Bogusław.

Şi îşi strânseră mâinile.

În curând, Bogusław se duse să se odihnească. Janusz rămase de unul singur. Străbătu de câteva ori încăperea cu paşi grei, apoi bătu din palme.

Slujitorul intră.

— Peste un ceas să vie astrologul la mine cu horoscopul pregătit! porunci.

Feciorul ieşi, iar prinţul începu să se plimbe din nou şi să-şi rostească rugăciunile lui calvineşti. După care începu să îngâne cu jumătate de glas un psalm, întrerupându-se deseori, pentru că i se oprea răsuflarea, şi privind din când în când pe fereastră la stelele care licăreau pe bolta cerească.

La castel, luminile se stingeau una după alta, dar afară de prinţ şi de astrolog mai era o fiinţă care veghea fără somn în odaia ei – Oleńka Billewicz. Îngenunchind înaintea patului, îşi împreunase mâinile pe cap şi şoptea cu ochii închişi:

— Ai milă de noi… Ai milă de noi!

Era pentru prima oară după ce plecase Kmicic, când nu vroia, nu putea să se roage şi pentru el.