Capitolul VI.

Scrisorile în care Wołodyjowski îi vestea de marşul lui Radziwiłł găsiră ascultare la toţi polcovnicii împrăştiaţi în ţinutul Podlasie. Unii îşi împărţiseră steagurile în cete mai mici, ca să ierneze mai uşor, alţii îngăduiseră şleahticilor să plece pe la casele lor, aşa că sub fiecare flamură mai rămăseseră numai zece-cincisprezece oşteni de elită şi câteva zeci de călăreţi de rând. Polcovnicii consimţiseră, pe de o parte, de teama foametei, iar pe de altă parte, din pricina greutăţii de a păstra disciplina în steagurile care, o dată răzvrătite împotriva fostei căpetenii, erau gata la cel dintâi prilej să nu-şi mai asculte nici conducătorii de acum. Dacă s-ar fi găsit o căpetenie de rang mare care să le ducă în lupta împotriva oricăruia dintre cei doi vrăjmaşi sau chiar împotriva lui Radziwiłł, ascultarea lor ar fi fost pilduitoare. Aşa însă, lâncezind în Podlasie, unde îşi petreceau vremea cucerind cetăţuile lui Radziwiłł, jefuind bunurile prinţului voievod şi negociind cu prinţul Bogusław, disciplina slăbise mult. În asemenea împrejurări, oştenii se învăţau cu samavolniciile şi asuprirea locuitorilor liniştiţi. O parte dintre ei, nu prea mulţi, mai ales cei de rând, şi dintre slujitori, fugiseră şi alcătuiseră cete prădalnice care se îndeletniceau cu jaful la drumul mare. În felul acesta, oştirea care nu se alăturase nici unui duşman, rămânând singura nădejde a regelui şi a iubitorilor, de ţară, se destrăma din ce în ce mai mult. Împărţirea steagurilor în grupuri mai mici adâncise şi mai mult delăsarea. Sigur că laolaltă le era mai greu să găsească hrană, dar poate că teama de foame era umflată înadins, pentru că era vreme de toamnă şi recoltele fuseseră bogate, mai ales că nici un vrăjmaş nu trecuse ţinutul prin foc şi sabie. Îl sărăciseră întrucâtva tocmai jafurile confederaţilor, aşa cum trândăvia slăbise ascultarea oştenilor.

Deşi părea ciudat, întâmplarea făcuse ca duşmanul să nu se atingă până acum de aceste steaguri. Revărsându-se dinspre apus şi îndreptându-se spre miazăzi, suedezii nu ajunseseră încă în intrândul pe care-l forma ţinutul Podlasie între Mazowsze şi Lituania. Pe de altă parte, hoardelelui Chowański, Trubecki şi Srebrny stăteau liniştite în pământurile ocupate, şovăind sau mai degrabă neştiind ce să facă. În Rutenia, Buturlin şi Chmielnicki luptau caşi mai înainte şi tocmai atunci zdrobiseră la Grodek un pâlc de oaste condus de marele hatman al coroanei, jupân Potocki{11}. Iar Lituania se afla sub oblăduirea suedezilor. Pustiirea ei însemna, cum bine scria Kmicic, începutul războiului cu spăimoşii suedezi de care tremura o lume. „Septentrionii îşi îngăduiau deci o clipă de răgaz”, şi unii oameni cu experienţă povesteau că în curând se vor întoarce ca aliaţi ai lui Jan Kazimierz şi ai Republicii împotriva regelui suedez, a cărui putere, dacă ar fi cucerit toată Republica, ar fi fost cea mai mare din Europa.

Aşa că Chowański nu năvălea în Podlasie şi nu căuta pricină steagurilor confederate care, la rândul lor, fără căpetenie şi împrăştiate, nu atacau şi nu erau în stare să atace pe nimeni ori să întreprindă ceva mai de soi decât jefuirea moşiilor lui Radziwiłł. În schimb, scădeau în putere. Cu toate acestea, scrisorile lui Wołodyjowski şi vestea despre marşul ameninţător al lui Radziwiłł îi treziră pe polcovnici din amorţeală. Începură să-şi adune steagurile şi să trimită în toate părţile porunci scrise care chemau oştenii sub steag, ameninţându-i cu pedepse aspre pe cei care nu se vor înfăţişa. Cel dintâi care porni fără întârziere spre Białystok fu Żeromski, cel mai însemnat dintre polcovnici, al cărui steag se afla în cea mai bună stare; la o săptămână după el sosi Jakub Kmicic, ce-i drept, numai cu o sută douăzeci de oameni, după care începură să se adune oştenii lui Kotowski şi Lipnicki. Câte unul sau în grupuri; veniră de bunăvoie şi şleahticii din aşezările de prin împrejurimi, ca alde Zięcinek, Świderski, Jaworski, Rzędzian şi Mazowiecki; veniră volintiri până şi din ţinutul Lublinului, neamurile Karwowski sau Tur; din când în când îşi făcea apariţia şi câte un şleahtic mai răsărit cu ceata de slujitori bine înarmaţi. Steagurile trimiseră împuterniciţi să ridice bani şi hrană cu iscălitură, într-un cuvânt, oamenii începură să se frământe pretutindeni şi să se pregătească de luptă, astfel că atunci când sosi Wołodyjowski cu steagul din Lauda, la Białystok se aflau sub arme câteva mii de oşteni, cărora numai căpetenia le mai lipsea.

Peste tot domnea încă neorânduiala şi neascultarea, dar nici una, nici cealaltă nu mai erau atât de mari ca printre şleahticii care, cu câteva luni în urmă, trebuiau să apere trecerea de la Ujście, în Wiekopolska, împotriva suedezilor. Oştenii din Podlasie, Lublin şi Lituania erau oameni învăţaţi cu războiul şi nici măcar printre volintiri nu se afla nici unul, afară de copilandri, care să nu fi mirosit praful de puşcă şi „să nu fi tras tutun pe nas din tabacherea lui Marte.” Luptaseră cu toţii împotriva cazacilor, a turcilor sau a tătarilor; unii dintre ei ţineau minte şi războaiele cu suedezii. Mai presus de toţi, prin experienţa în luptă şi vorba iscusită, era jupân Zagłoba care se bucura din toată inima că se află în mijlocul atâtor oşteni; aici nici un sfat nu se ţinea cu gâtlejul uscat. Faima lui întrecea cu mult pe a celor mai însemnaţi dintre polcovnici.

Laudanienii povesteau că, dacă nu era el, Wołodyjowski, cei doi Skrzetuski, Mirski şi Oskierko ar fi pierit de mâna lui Radziwiłł care-i trimisese să-i omoare la Birże. Nici el nu-şi ascundea meritele şi îşi făcea partea leului, ca să ştie cu toţii cu cine stau de vorbă.

— Nu-mi place să mă laud, spunea, şi nici să înfloresc lucrurile, pentru că la mine adevărul e temelie, ceea ce poate întări şi nepotul meu.

Aici se întorcea spre jupân Roch Kowalski care se ivea dinapoia lui jupân Zagłoba şi rostea apăsat:

— Unchiul… nu… minte!

Şi răsuflând adânc, îşi rostogolea privirile peste cei de faţă, căutându-l pe îndrăzneţul care ar fi cutezat să se împotrivească.

Dar nu se împotrivea nimeni niciodată, aşa că jupân Zagłoba începea să-şi istorisească isprăvile de demult: cum încă pe vremea când trăia jupân Koniecpolski contribuise de două ori la înfrângerea lui Gustav Adolf, cum după aceea îl lăsase cu buzele umflate pe Chmielnicki, ce făptuise la Zbaraż, cum i se supunea şi-l asculta în toate prinţul Jeremi, cum îi încredinţa conducerea ieşirilor din întărituri asupra vrăjmaşului…

— Şi după fiecare năvală, spunea, când tăiam vreo cinci sau zece mii de nemernici, Chmielnicki se lovea cu capul de pereţi şi repeta: „Numai diavolul acela de Zagłoba a putut s-o facă”, iar după ce s-a încheiat înţelegerea de la Zbórow, hanul însuşi s-a uitat la mine ca la o minune şi mi-a cerut portretul, vrând să i-l trimită în dar sultanului.

— Acum avem mai multă nevoie ca oricând astfel de oameni! repetau ascultătorii.

Or, cum nu erau puţini cei care auziseră dinainte de isprăvile neobişnuite ale lui jupân Zagłoba, despre care se dusese buhul în toată Republica, când întâmplările proaspete de la Kiejdany – eliberarea polcovnicilor şi ciocnirea de la Klewany cu suedezii – întăriră vechea faimă a viteazului, slava lui crescu şi mai mult; jupân Zagłoba se fălea ca un soare în văzul tuturor, mai luminos şi mai vajnic decât toţi ceilalţi.

— Dacă Republica avea o mie de oameni ca el, nu se ajungea la cele întâmplate! repetau prin tabără.

— Să-i mulţumim lui Dumnezeu că avem măcar unul printre noi!

— El a fost primul care l-a făcut trădător pe Radziwiłł.

— Şi a scăpat nişte oameni destoinici din mâna lui, iar pe drum i-a nimicit pe suedezi la Klewany, de n-a mai rămas niciunul în viaţă.

— El a obţinut prima biruinţă!

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu şi ultima!

Polcovnicii Żeromski, Kotowski, Jakub Kmicic şi Lipnicki se purtau şi ei cu mult respect faţă de jupân Zagłoba. Şi-l smulgeau unul altuia şi-i cereau sfatul în toate, minunându-se de înţelepciunea lui, care era pe măsura vitejiei.

Acum tocmai stăteau la sfat într-o treabă însemnată. Trimiseseră într-adevăr o deputăţie lavoievodulde Witebsk, ca să vie să ia conducerea asupra lor, dar pentru că nu ştia nimeni unde se află voievodul în clipa aceea, solii plecaseră şi parcă intraseră în pământ. Se zvonea că au fost prinşi de podghiazurile lui Zoltareńko, care ajungeau până la Wołkowysk, jefuind pe socoteala lor.

În astfel de împrejurări, polcovnicii hotărâseră să aleagă la Białystok o căpetenie peste întreaga tabără, care să ţină locul lui jupân Sapieha. Nu mai e nevoie să spunem că, afară de Wołodyjowski, fiecare polcovnic se gândea la el însuşi.

Începură tot felul de lucrături pentru câştigarea oamenilor. Oştenii se arătară dornici să ia parte la alegeri, dar nu prin delegaţi, ci în adunarea cea mare care se alcătui îndată în acest scop.

Wołodyjowski, după ce se sfătui cu prietenii săi, îl propuse pe jupân Żeromski, un om cinstit şi cu mare trecere, care impunea prin frumuseţea şi barba-i de senator până la brâu. Pe deasupra, era un războinic ager şi cu experienţă. Acesta însă, drept recunoştinţă, îl propuse pe Wołodyjowski, dar Kotowski, Lipnicki şi Jakub Kmicic se arătară împotrivă, spunând că nu pot să aleagă pe cel mai tânăr dintre ei, deoarece înlocuitorul căpeteniei trebuie să reprezinte puterea supremă şi înaintea marilor magnaţi.

— Dar cine-i cel mai vârstnic aici? întrebară glasuri numeroase.

— Unchiul e cel mai vârstnic! strigă deodată jupân Roch Kowalski cu glasul tunător şi toţi îşi întoarseră capetele spre el.

— Păcat numai că n-are nici un steag, spuse Jachowicz care-l înlocuia pe Żeromski. Alţii începură să strige şi ei.

— Şi ce-i cu asta?! E neapărată nevoie să alegem un polcovnic?… Nu stă oare numai în puterea noastră? Nu alegem oare în liberis suffragiis? De vreme ce orice şleahtic poate să ajungă rege, ce să mai vorbim de înlocuitorul marii căpetenii…

Atunci jupân Lipnicki, care nu-l suferea pe Żeromski şi nu-l vroia ales în ruptul capului, luă cuvântul:

— Aşa-i, pe legea mea! Domniile voastre sunteţi liberi să alegeţi pe cine vă place! Ba, e chiar mai bine să nu alegeţi un polcovnic, fiindcă nu va mai fi nici unul nedreptăţit şi invidios.

Se iscă o larmă grozavă. Glasuri numeroase strigară:

— Să punem la vot, să punem la vot!

— Cine-l întrece în slavă pe jupân Zagłoba?

— Cine-i cel mai viteaz?

— Cine are mai multă experienţă?

— Pe jupân Zagłoba îl vrem…

— Să trăiască jupân Zagłoba! Trăiască locţiitorul căpeteniei!

— Trăiască, trăiască! răcneau tot mai multe gâtlejuri.

— Să-i luăm în săbii pe cei ce se împotrivesc!… strigară cei mai înflăcăraţi.

— Nu se împotriveşte nimeni, unanimitate! răspunse mulţimea.

— Să ne trăiască! El l-a biruit pe Gustav Adolf! El i-a tăbăcit pielea lui Chmielnicki!

— Şi i-a scăpat pe polcovnici!

— I-a bătut pe suedezi la Klewany!

— Vivat,vivat! Zagłoba dux! Vivat, vivat!

Şi oştenii începură să-şi arunce căciulile în sus şi să alerge prin tabără în căutarea lui jupân Zagłoba.

El însă rămase uimit şi descumpănit la început, pentru că nu vroise rangul, pentru el, ci pentru Skrzetuski; la asemenea întorsătură de lucruri nu se aştepta. De aceea, când mulţimea de câteva mii de oameni începu să-i strige numele, roşi ca sfecla.

Oştenii îlÎnconjurară şi, văzându-i încurcătura, o socotiră drept semn al modestiei şi începură să strige:

— Ia te uită, s-a îmbujorat ca o jupâniţă! E tot atât de modest, pe cât e de viteaz! Să trăiască şi să ne conducă la izbândă!

În acest timp, sosiră şi polcovnicii şi vrând-nevrând îl firitisiră pentru alegere; unii dintre ei din toată inima, întrucât nu fusese ales un rival. Numai Wołodyjowski mişca din mustăcioară, tot atât de uluit ca şi jupân Zagłoba, în vreme ce Rzędzian, cu gura căscată şi ochii holbaţi, se uita cu îndoială, dar şi cu anume respect la jupân Zagłoba care îşi revenea treptat din tulburare; în cele din urmă, îşi puse mâinile în şolduri şi îşi înălţă capul, primind cum se cuvine urările.

Cel dintâi îl firitisi Żeromski din partea polcovnicilor, apoi vorbi în numele oştenilor un cavaler din steagul lui Kotowski, jupân Żymirski, folosind sentinţe din marii înţelepţi ai lumii.

Zagłoba asculta, încuviinţând din cap; în cele din urmă, când vorbitorul sfârşi, înlocuitorul marii căpetenii spuse cele ce urmează:

— Domniile voastre! Chiar dacă cineva ar vrea să înece meritul adevărat în oceanul nemărginit sau să-l îngroape sub Carpaţii înalţi până la cer, el tot va ieşi la suprafaţă, din apă şi din pământ, ca să spună oamenilor: „Eu sunt acela care nu mă cutremur la lumină, nu mă tem de judecată şi-mi aştept răsplata.” Dar pentru că virtutea se cuvine să fie înrămată în modestie, ca piatra scumpă în aur, vă întreb, domniile voastre: m-am lăudat eu vreodată cu meritele mele? Nu le-am păzit întotdeauna ca pe ochii din cap? M-am lăsat oare ispitit de rangul cu care m-aţi împodobit? Domniile voastre mi-aţi aflat singuri meritele, fiindcă eu sunt gata să le neg şi să vă spun: aici se află mulţi mai vrednici decât mine, cum e jupân Żeromski, jupân Kotowski, jupân Lipnicki, jupân Kmicic, jupân Oskierko, jupân Skrzetuski sau Jupân Wołodyjowski, toţi războinici de frunte cu care nu s-ar ruşina nici vremurile de altădată… De ce dar m-aţi ales pe mine şi nu pe oricare dintre ei? Încă nu e timpul pierdut… Luaţi această mare cinste de pe umerii mei şi împodobiţi cu această mantie pe unul mai vrednic!

— Nu se poate, nu se poate! răcniră sute de mii de glasuri.

— Nu se poate! repetară polcovnicii, bucuroşi de laudă în auzul tuturor, vrând să-şi arate şi ei modestia înaintea oştirii.

— Văd şi eu că altfel nu se poate! răspunse Zagłoba. Să se împlinească atunci voia domniilor voastre. Vă mulţumesc din toată inima, fraţii mei, şi trag nădejde că mă va ajuta Dumnezeu să nu vă dezamăgesc în încrederea pe care mi-o arătaţi. Vă făgăduiesc că voi fi alături de domniile voastre până în clipa din urmă şi, dacă drumurile necercetate ale sorţii ne vor aduce izbânda sau pieirea, nici moartea nu ne va despărţi, pentru că slava ne va uni pe toţi şi după aceea.

O însufleţire grozavă se înstăpâni în adunare. Unii puseră mâna pe săbii, alţii începură să lăcrimeze; chelia lui jupân Zagłoba se acoperi de broboane de sudoare, dar înflăcărarea îi crescu şi mai mult.

— Vom lupta pentru regele nostru legiuit, pe care l-am ales, şi pentru ţară! strigă. Pentru rege şi pentru ţară vom trăi şi vom muri! Domniile voastre, de când e ţara asta, niciodată nu s-au abătut asupra ei asemenea nenorociri. Trădătorii au deschis porţile şi nu mai e nici o palmă de pământ, afară de ţinutul acesta, în care să nu fi pătruns vrăjmaşul. În domniile voastre este nădejdea ţării, iar în mine nădejdea domniilor voastre, toată Republica are ochii îndreptaţi asupra noastră! Să-i arătăm că nu degeaba îşi întind braţele spre noi. Aşa cum domniile voastre îmi cereţi mie vitejie şi credinţă, tot aşa vă cer şi eu supunere şi ascultare; dacă vom fi uniţi, pilda noastră va deschide ochii acelora care au fost înşelaţi de vrăjmaş şi jumătate din Republică va veni la noi! Toţi acei care cred în Dumnezeu vor fi alături de noi, puterile cerului ne vor ajuta şi cine va mai putea să ne ţină piept?!

— Aşa va fi, pe legea mea, aşa va fi! Solomon înţeleptul vorbeşte prin gura lui!… Loveşte, ucide! strigară glasuri tunătoare.

Iar jupân Zagłoba îşi întinse mâinile spre miazănoapte şi începu să strige:

— Acum poţi să vii, fârtate Radziwiłł! Pofteşte, jupâne hatman, ereticule, voievod al lui Lucifer! Te aşteptăm cu toţii, laolaltă, nu fărâmiţaţi în grupuri, nu împărţiţi de discordie, ci în bună înţelegere, nu cu hârţoage şi negocieri, ci cu paloşul în mână! Te aşteaptă oastea vitează şi eu, conducătorul ei. Haide, arată-te, ieşi înaintea lui Zagłoba! Cheamă-ţi diavolii într-ajutor şi vino să ne încercăm puterile!… Haide!

Se întoarse apoi spre oşteni şi continuă să strige cu glas mare, de se auzea în toată tabăra:

— Pentru Dumnezeu, domniile voastre! Simt în mine duhul prorociei! Numai să fim uniţi şi îi vom bate pe nemernicii ăştia de nădrăgari, ciorăpari, mâncători de peşte şi alţi păduchioşi, bărboşi şi cojocari care umblă vara cu sania!… O să le tragem o chelfăneală, de n-o să mai ştie pe unde să scoată cămaşa. Să-i nimicim pe câinii ăştia, haidem cu toţii, cine crede în Dumnezeu, cui i-e dragă virtutea şi ţara, să mă urmeze!

Câteva mii de săbii străluciră deodată. Mulţimile îl înconjurară pe jupân Zagłoba, îmbulzindu-se, îmbrâncindu-se şi răcnind:

— Călăuzeşte-ne, călăuzeşte-ne!

— Mâine să fiţi gata! porunci Zagłoba înflăcărat.

Alegerea avu loc de dimineaţă, iar după-amiază căpetenia trecu în revistă oştirea. Toate steagurile se aflau aliniate pe întinderea de la Choroszcz, unul lângă altul în mare rânduială cu polcovnicii şi steagarii în frunte, iar pe dinainte trecea călare jupân Zagłoba, sub tui, cu buzduganul aurit în mână şi cu pana de stârc la căciulă. Părea hatman înnăscut! Şi aşa cercetă pe rând toate steagurile, cum îşi cercetează păstorul turma, iar oştenilor le creştea inima la vederea acestei staturi impunătoare. Polcovnicii veneau pe rând înaintea lui, iar el vorbea cu fiecare, lăuda şi dojenea în acelaşi timp, aşa că până şi aceia care la început nu se arătaseră prea mulţumiţi de alegere fură nevoiţi să recunoască în sinea lor că noua căpetenie se pricepe la treburile ostăşeşti, iar îndatoririle de conducător nu sunt o noutate pentru el.

Numai Wołodyjowski îşi mişcă în chip ciudat mustăcioara, când jupân Zagłoba îl bătu pe umeri faţă de ceilalţi polcovnici, şi-i zise:

— Jupâne Michał, sunt mulţumit de domnia ta, fiindcă steagul arată mai bine decât oricare altul. Dă-ţi silinţa şi de acum înainte şi poţi fi sigur că n-am să te uit!

— Pe legea mea! îi şopti Wołodyjowski lui Skrzetuski pe când se întorceau de la cercetarea oştilor, ce altceva putea să-mi spună un hatman adevărat?

În aceeaşi zi, jupân Zagłoba trimise podghiazuri în toate părţile, iar când se întoarseră a doua zi de dimineaţă, ascultă cu grijă toate ştirile, după care se duse la cvartirul lui Wołodyjowski care sta împreună cu cei doi Skrzetuski.

— Faţă de oşteni trebuie să mă port potrivit rangului meu, spuse cu bunăvoinţă, dar între noi putem să rămânem ca şi înainte… Aici suntem prieteni, nu căpetenie şi supuşi! N-am să mă ruşinez să primesc chiar sfaturi de la voi, cu toate că am şi eu mintea mea, pentru că ştiu că sunteţi oameni cu experienţă, cum puţini se află în Republică.

Îl primiră deci ca şi mai înainte şi în curând orice deosebire se şterse; doar Rzędzian nu mai cuteza să se arate tot atât de îndrăzneţ şi stătea pe un colţ de laviţă.

— Ce ai de gând să faci, tătucă? întrebă Jan Skrzetuski.

— Înainte de toate vreau să păstrez rânduiala şi ascultarea; oştenii trebuie să aibă ceva de făcut, altminteri îşi face loc delăsarea. Jupâne Michał, am văzut eu prea bine că mormăiai în barbă, când am repezit podghiazurile în cele patru părţi ale lumii, dar trebuia s-o fac, ca să învăţ oamenii cu truda, pentru că au lâncezit destul. Asta o dată, iar în al doilea rând, de ce avem noi nevoie? De oameni, nu, fiindcă avem destui şi o să se strângă şi mai mulţi. Şleahticii care au fugit din ţinutul Mazowsze în Prusia, de frica suedezilor, vor veni şi ei tot aici. De oameni şi de săbii nu vom duce lipsă, hrana însă nu va ajunge, iar fără hrană nici o oştire din lume nu poate să dureze. De aceea, am de gând să poruncesc podghiazurilor să ia şi să aducă aici tot ce le cade în mână: vite, oi, porci, grâie şi fân, din Podlasia ca şi din Mazowsze, căci nici acolo n-a călcat vrăjmaşul şi au de toate din belşug.

— Da, dar şleahticii vor face mare tărăboi, băgă de seamă Skrzetuski, dacă li se vor lua vitele şi recolta.

— Pentru mine oştirea înseamnă mai mult decât şleahticii. N-au decât să ţipe cât poftesc! La urma urmei, nu le vor lua degeaba, am să poruncesc să le dea hârtie la mână; am iscălit atâtea azi-noapte, încât ar ajunge pentru jumătate din Republică. N-am bani, dar după război şi după alungarea suedezilor, Republica va plăti. Ce-mi spuneţi voi mie! Şleahticii o păţesc mai rău, când sunt jefuiţi de oşteni înfometaţi. Mă gândesc, de asemenea, să cercetez pădurile, am auzit că mulţi ţărani au fugit cu vitele prin codri. Oştirea să-i mulţumească lui Dumnezeu că i-a dat gândul cel bun să mă aleagă pe mine căpetenie, pentru că nimeni altul nu s-ar fi descurcat mai bine.

— Ce să mai vorbim, domnia ta ai o minte de senator! zise Rzędzian.

— Ce, cum! se bucură Zagłoba de laudă. Lasă, împieliţatule, că nici cu tine nu mi-e frică. Că mâine am să te fac porucinic, numai să se ivească vreun vacans{12}.

— Mulţumesc cu umilinţă, domnia ta… răspunse Rzędzian.

— Iată planul meu! vorbi mai departe Zagłoba. Mai întâi să strângem atâta proviant, ca şi când ar trebui să facem faţă la o împresurare, apoi o să ridicăm întărituri şi după aceea n-are decât să vină Radziwiłł cu suedezii sau cu diavolii lui. Nemernic să fiu, dacă n-am să fac aici un al doilea Zbaraż!

— Pe viul Dumnezeu, ar fi grozav! strigă Wołodyjowski. Dar de unde o să luăm tunuri?

— Jupân Kotowski are două săcăluşe, Kmicic un treasc, la Białystok sunt patru tunuri mici pe care trebuiau să le trimită la castelul de la Tykocin; fiindcă domniile voastre nu ştiţi că jupân Wiesiołowski a hotărât ca cei din Białystok să întreţină cetatea de la Tykocin, iar tunurile astea le-au cumpărat din dările strânse anul trecut, mi-a spus jupân Stępalski, ajutorul de staroste. Au şi pulbere pentru o sută de ghiulele fiecare. O să ne descurcăm noi, domniile voastre, dar sprijiniţi-mă din toată inima, fără a-mi uita nici trupul care ar primi bucuros o băuturică; ar fi timpul, nu-i aşa?

Wołodyjowski porunci să se aducă de băut şi sporovăiră mai departe la un pahar.

— Aţi crezut că veţi avea o căpetenie de paie, zise Zagłoba, sorbind încet miedul vechi. Nunquam{13}! N-am poftit la rangul ăsta, dar dacă mi-aţi făcut cinstea să mi-l daţi, trebuie să fie rânduială şi ascultare. Eu ştiu ce înseamnă asemenea însărcinări şi veţi vedea că am să le fac faţă. Am să fac aici al doilea Zbaraż, asta-i, al doilea Zbaraż! O să le rămân în gât lui Radziwiłł şi suedezilor, dacă vor încerca să mă înghită. Aş vrea să se lase ispitit şi Chowański, l-aş îngropa atât de adânc, de nu l-ar mai găsi nici la judecata de apoi. N-au decât să vie, că nu sunt prea departe, să încerce! Mied, jupâne Michał!

Wołodyjowski îi umplu paharul, jupân Zagłoba îl bău dintr-o dată, se încruntă şi rosti, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva:

— Despre ce vorbeam? Ce vroiam? Aha, mied, jupâne Michał!Wołodyjowski îi turnă din nou.

— Am auzit, zise Zagłoba, că şi lui jupân Sapieha îi cam place să tragă la măsea, când are cu cine. Nu e de mirare, cărui om vrednic nu-i place. Numai vânzătorii care se gândesc la pierzania ţării se tem de vin, ca să nu se trădeze. Radziwiłł bea o fiertură din coajă de mesteacăn, iar după moarte o să bea smoală. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Cred că o să ne împrietenim, fiindcă semănăm ca două picături de apă sau ca o pereche de cizme. Şi unde mai pui că e şi el tot căpetenie, ca şi mine; am să le rânduiesc pe toate, ca atunci când vine, să găsească totul gata. Am o groază de treburi pe cap, dar ce să fac. Dacă nu se mai află altul care să gândească în ţara asta, fă-o tu, bătrâne Zagłoba, cât te mai ţin puterile. Ce e mai rău, e că n-am cancelarie.

— Ce-ţi trebuie cancelarie, tătucă? întrebă Skrzetuski.

— Păi, regele de ce îşi are cancelarul său? De ce fiecare oştire are un pisar al ei? Şi aşa voi fi nevoit să trimit să-mi facă o pecete la oraş.

— Pecete?… repetă Rzędzian cu încântare, uitându-se la jupân Zagłoba cu tot mai mult respect.

— Şi ce-o să pecetluieşti, domnia ta? întrebă Wołodyjowski.

— Jupâne Michał, când suntem între prieteni, poţi să-mi spui ca şi mai înainte „domnia ta”… N-am să pun eu pecetea, ci cancelarul meu… Asta s-o ţineţi minte în primul rând!

Şi Zagłoba se uita cu semeţie la cei de faţă; Rzędzian sări de pe laviţă, iar Stanisław Skrzetuski murmură:

— Honores mutant mores{14}!

— Auzi, ce-mi trebuie cancelarie? urmă Zagłoba. Mai întâi aflaţi că nenorocirile care s-au abătut asupra ţării noastre nu se datoresc decât destrăbălării, samavolniciei şi risipei – mied, Jupâne Michał – şi risipei, zic, care ne macină pe dinăuntru ca ciuma. Înainte de toate însă, ereticilor care terfelesc din ce în ce mai mult credinţa cea adevărată în dauna Preasfintei noastre Apărătoare, care putea să se îmbolnăvească de dreaptă mânie…

— Aşa este! adeveriră toţi în cor. Ei s-au dus cei dintâi la duşmani şi cine ştie dacă nu i-au adus tot ei.

— Exemplum marele hatman de Lituania!

— Dar cum şi în acest ţinut, unde mă aflu căpetenie, sunt destui eretici, la Tykocin sau în alte locuri, pentru a dobândi binecuvântarea cerului în cele ce vom întreprinde, am să poruncesc ca toţi cei care trăiesc în rătăcire, să se îndrepte în trei zile; cei care nu vor asculta, li se vor lua averile în folosul oştirii.

Cavalerii se uitară miraţi unul la altul. Cunoşteau iscusinţa şi viclenia lui jupân Zagłoba, dar nu se aşteptau să se priceapă tot atât de bine şi la judecarea treburilor publice.

— Şi voi mă întrebaţi, spuse Zagłoba triumfător, de unde am să iau banii pentru oaste?… Dar averile luate pe acest temei, dar toate bunurile lui Radziwiłł, care vor deveni proprietatea oştirii?

— Legea va fi de partea noastră? strecură Wołodyjowski.

— În vremurile pe care le trăim, cel care are sabia, acela are şi legea de partea lui! Ce drept au suedezii şi ceilalţi neprieteni să hălăduiască în hotarele Republicii?

— Asta aşa-i! răspunse convins jupân Michał.

— Dar nu numai atât! strigă Zagłoba înflăcărându-se. A doua poruncă scrisă va chema la oaste pe şleahticii din Podlasie şi din judeţele ţinuturilor învecinate care nu se află în puterea duşmanului. Trebuie să-şi înarmeze şi slujitorii, ca să nu ducem lipsă de pedestraşi. Ştiu că nu puţini sunt aceia care ar veni bucuroşi, dar nu ştiu de cine să asculte mai întâi. Acum au să aibă şi stăpânire şi poruncă…

— Domnia ta ai într-adevăr tot atâta minte câtă are marele cancelar al coroanei! strigă Wołodyjowski.

— Mied, Jupâne Michał!… A treia scrisoare am să i-o trimit lui Chowański, să se ducă dracului, că de nu, o să-i facem vânt din toate oraşele şi cetăţile. E adevărat că acum stă liniştit în Lituania şi nu mai atacă nici o fortăreaţă, dar cazacii lui Zoltareńko jefuiesc cu miile. Să facă bine să-i strunească, altfel n-o să mai rămână nici picior din ei.

— Asta am putea s-o facem, spuse Jan Skrzetuski. Oştenii n-ar mai trândăvi prin tabără.

— Mă gândesc şi eu la asta, chiar astăzi am să trimit alte podghiazuri spre Wołkowysk, dar et haec facienda, et haec non omittenda{15}. A patra scrisoare vreau să i-o trimit regelui, bunul nostru stăpân, ca să-i aduc mângâiere în urgia care s-a abătut asupra lui, vestindu-l că nu l-au părăsit chiar toţi, că mai sunt inimi şi săbii gata să-l urmeze. Să aibă şi el o bucurie printre străini, părintele nostru, stăpânul nostru iubit, sângele Jagiełłonilor noştri, care a ajuns pribeag prin… Jupân Zagłoba se înecă, fiindcă se ameţise bine, şi îl podidi plânsul de mila regelui, iar jupân Michał îi ţinu isonul cu glasu-i subţirel. Rzędzian lacrimă şi el sau se prefăcea că lăcrimează, în vreme ce Jan şi Stanisław Skrzetuski îşi sprijiniseră capetele în mâini şi tăceau.

Un răstimp domni liniştea. Deodată, jupân Zagłoba se înfurie.

— Ce-mi pasă mie de elector! strigă. Dacă s-a înţeles cu oraşele prusiene, n-are decât să pornească lupta împotriva suedezilor, să nu uneltească mereu cu amândouă părţile, să facă ce trebuie să facă un vasal credincios, venind în ajutorul stăpânului său.

— Cine poate şti, dacă nu vă trece alături de suedezi? zise Stanisław Skrzetuski.

— Să treacă alături de suedezi? Am să-i arăt eu! Hotarul cu Prusia nu e prea departe, iar eu am câteva mii de săbii la îndemână! Pe Zagłoba n-o să-l ducă el de nas! Aşa cum mă vedeţi, căpetenie a unei oştiri vrednice, am, să-l vizitez cu focul şi sabia. N-avem proviant, prea bine! O să găsim destul în hambarele prusiene!

— Maică Sfântă! exclamă Rzędzian uluit. Înălţimea ta eşti în stare să înfrunţi şi capetele încoronate.

— Am să-i scriu numaidecât: „Jupâne elector! Destul ai tras mâţa de coadă! Destul cu viclenia şi zăbava! Porneşte împotriva suedezilor, altminteri te vizitez eu în Prusia. Altfel nu poate fi…” Cerneală, pene şi hârtie! Rzędzian tu ai să duci scrisoarea!

— Am s-o duc! răspunse arendaşul de la Wąsosza; bucuros de noua însărcinare.

Dar înainte de a-i aduce lui jupân Zagłoba cerneală, pene şi hârtie, se iscă larmă înaintea casei şi mulţimea oştenilor înnegri la ferestre. Unii strigau „Vivat!”, alţii „Allah! Allah!” Zagłoba şi tovarăşii săi ieşiră să vadă ce se petrece.

Se arătă că tocmai atunci aduceau cele patru tunuri mici despre care vorbise jupân Zagłoba; la vederea lor se bucurau acum inimile oştenilor. Jupân Stępalski, ajutorul starostelui de Białystok, se apropie de jupân Zagłoba şi-i zise:

— Prea mărită căpetenie! De pe vremea când neuitatul mareşal al Marelui Principat al Lituaniei a hotărât ca din veniturile Białystokului să se înzestreze castelul Tykocin, eu, ca ajutor de staroste peste aceste venituri, am adunat cu credinţă şi cinste toate dările şi le-am cheltuit în folosul numitei cetăţi, lucru pe care pot să-l dovedesc înaintea întregii Republici cu răboajele mele. Aşa s-au scurs douăzeci de ani, timp în care am trimis la Tykocin pulbere, tunuri şi proviant, respectând îndatorirea sfântă ca fiecare para să meargă acolo unde a poruncit preamăritul mareşal al Marelui Principat al Lituaniei. Dar, atunci când în curgerea sorţii schimbătoare cetatea Tykocin a devenit cel mai puternic sprijin al vrăjmaşului din acest ţinut, l-am întrebat pe Dumnezeu şi propria conştiinţă dacă trebuie să-i sporesc puterea mai departe, dacă nu se cuvine ca hrana şi armele cumpărate cu dările din acest an să le dau în mâna înălţimii tale…

— Ba aşa se cuvine… îl întrerupse jupân Zagłoba.

— Rog dar pe înălţimea ta ca în faţa întregii oştiri să-mi dea în schimb hârtie iscălită, cum că nimic din acele venituri n-am cheltuit în folosul meu, dând totul Republicii înfăţişate aici cu vrednicie de puterea preamăritei căpetenii.

Zagłoba dădu din cap în semn că îi va îndeplini rugămintea şi începu să cerceteze socotelile. Se arătă că, în afară de tunuri, în podurile hambarelor erau ascunse şi trei sute de muschete nemţeşti în bună stare, două sute de bardişe moscovite pentru pedestraşi, bune la apărarea zidurilor şi a şanţurilor, şi şase mii de zloţi bani gheaţă.

— Banii vor fi împărţiţi oştenilor, spuse Zagłoba, iar muschetele şi bardişele…

— Jupâne Oskierko, zise, ai să le iei domnia ta şi ai să întocmeşti un steag de pedestrime… Avem şi aici ceva pedestraşi, cei care au fugit de la Radziwiłł, ce nu-ţi ajunge, ai să împlineşti dintre morari.

După care se întoarse către cei de faţă:

— Domniile voastre! Avem bani, avem tunuri, vom avea pedestrime şi proviant… Acesta e doar începutul!

— Iar acum, domniile voastre, toţi oştenii de rând să dea fuga prin sate şi să vie cu hârleţe, lopeţi şi sape. Trebuie să ridicăm întărituri, ca la Zbaraż. Şleahtic sau nu, să nu se ruşineze de lopată şi de muncă!

Apoi căpetenia plecă la cvartirul său însoţită de uralele mulţimii.

— Pe legea mea, omul acesta are totuşi capul pe umeri, îi spuse Wołodyjowski lui Jan Skrzetuski, treburile încep să meargă mai bine.

— Numai să nu vie Radziwiłł prea repede, se amestecă Stanisław, fiindcă un conducător ca el nu mai afli în toată Republica. Jupân Zagłoba e bun să strângă proviantul, dar nu se poate măsura cu asemenea războinic.

— Adevărat! răspunse Jan. La o adică o să-l ajutăm, cu sfaturile noastre, pentru că se pricepe mai puţin în treburile războiului. Dealtfel, însărcinarea lui va lua sfârşit, când va veni jupân Sapieha.

— Între timp însă, poate să facă multe lucruri bune, spuse Wołodyjowski.

Oştirea avea nevoie într-adevăr de o căpetenie, fie aceasta chiar jupân Zagłoba, deoarece din ziua alegerii lui, în tabără începu să se înstăpânească rânduiala. A doua zi începu săparea şanţurilor pe marginea bălţilor de la Białystok. Jupân Oskierko, care slujise în oştirea străină şi cunoştea meşteşugul ridicării valurilor de apărare, conducea munca tuturor. În trei zile apăru o întăritură care semăna întrucâtva cu cea de la Zbaraż, pentru că laturile şi spatele erau apărate de smârcuri. La vederea ei, inimile oştenilor tresăltară de bucurie; întreaga oaste se simţea acum mai apărată. Curajul crescu şi mai mult, odată cu ivirea primelor rezerve de hrană aduse de podghiazuri puternice. În fiecare zi mânau în întărituri boi, oi şi porci, în fiecare zi intrau care încărcate cu grâie şi fân. Unele veneau tocmai din pământul Lukówului, altele de la Widzka. Soseau de asemenea tot mai mulţi şleahtici, mai mărunţi sau mai răsăriţi, deoarece de când se răspândise vestea că a luat fiinţă o oştire care are o căpetenie, oamenii deveniseră mai încrezători. Locuitorilor le venea greu să întreţie toată armia, dar jupân Zagłoba nu-i întreba pe ei, iar în al doilea rând, tot era mai bine să dea oştenilor jumătate din ce aveau, păstrându-şi cealaltă jumătate în linişte, decât să fie jefuiţi de cetele samavolnice care se înmulţiseră ca ciupercile şi pe care jupân Zagłoba poruncise podghiazurilor să le urmărească şi să le nimicească.

— Dacă se va arăta un hatman tot atât de bun, pe cât e de gospodar – se vorbea prin tabără despre noua căpetenie – Republica nu ştie încă ce mare bărbat are.

Şi jupân Zagłoba se gândea cu anume nelinişte la sosirea lui Radziwiłł. Îşi aducea aminte de toate biruinţele voievodului şi atunci făptura hatmanului creştea uriaşă în închipuirea noii căpetenii care-şi spunea: „Ehei, cine poate să i se împotrivească acestui balaur!… Ziceam că o să-i rămân în gât, dar o să mă înghită cum înghite somnul răţuşca sălbatică.”

Şi îşi făgăduia sub jurământ să nu primească lupta pe viaţă şi pe moarte cu Radziwiłł. „Mă va împresura, gândea, dar asta durează multă vreme. Şi pe urmă, voi încerca să negociez, iar în acest timp va veni şi jupân Sapieha”.

În cazul când n-avea să vie, jupân Zagłoba hotărî să-l asculte în toate pe Jan Skrzetuski, deoarece îşi amintea cât de mult preţuia Jeremi iscusinţa războinică a acestui oştean.

— Tu, Jupâne Michał, îi spuse jupân Zagłoba lui Wołodyjowski, eşti făcut anume pentru atac şi pot să te trimit şi cu vreun podghiaz mai acătării, pentru că te pricepi să te repezi la vrăjmaş ca lupul în turmă; dacă te-ar pune însă hatman peste întreaga oştire, n-ai fi în stare de nimic, fiindcă nu te ajută mintea, pe când Jan are cap de conducător şi, dacă n-aş fi eu, numai el ar putea să-mi ţină locul.

În acest timp, veştile se băteau cap în cap; o dată se zvoni că vine prin Prusia electorului, a doua oară că a zdrobit armia lui Chowański şi a cucerit Grodno, de unde se apropie cu toată puterea; mai erau şi din aceia care susţineau că nu Radziwiłł, ci Sapieha îl biruise pe Chowański cu ajutorul prinţului Michał Radziwiłł. Cu toate acestea, podghiazurile nu aduseră alte ştiri sigure, afară de aceea că la Wołkowysk se aflau două mii dintre cazacii lui Zoltareńko, care ameninţau oraşul. Pârjolul cuprinsese împrejurimile.

A doua zi, după întoarcerea podghiazurilor, începură să sosească şi fugarii care întăriră ştirile, adăugând că orăşenii trimiseseră solie la Chowański şi la Zoltareńko, rugându-l să aibă milă de oraş. Chowański înapoiase răspuns că e vorba de o ceată fără căpătâi, care nu are nici o legătură cu oastea lui. Cât despre Zoltareńko, acesta îi sfătuia pe orăşeni să se răscumpere, dar aceştia, sărăciţi de pojarul care trecuse nu demult peste ei şi de jafuri, nu mai aveau cu ce.

Implorau deci mila căpeteniei, rugându-l să le sară într-ajutor câtă vreme se târguiau pentru banii de răscumpărare, căci pe urmă nu va mai fi timp. Jupân Zagłoba alese o mie cinci sute de oşteni de nădejde, printre care şi steagul din Lauda, şi chemându-l pe Wołodyjowski, îi spuse:

— Ei, jupâne Michał, e timpul să arăţi ce ştii! Te duci la Wołkowysk şi-mi ştergi de pe faţa pământului pe tâlharii aceia care ameninţă un oraş fără apărare. Nu e prima oară când faci asemenea ispravă şi cred că socoteşti drept o dovadă de bunăvoinţă însărcinarea pe care ţi-o dau.

Se întoarse apoi spre ceilalţi polcovnici:

— Eu trebuie să rămân în tabără, pentru că întreaga răspundere apasă pe umerii mei, iar în al doilea rând, nu se potriveşte cu rangul meu să pornesc asupra unor tâlhari. Să vie Radziwiłł şi atunci se va vedea care e mai bun în luptă, hatmanul sau căpetenia domniilor voastre…

Wołodyjowski plecă bucuros, pentru că i se ura în tabără şi i se făcuse dor de vânzoleala bătăliei. Steagurile alese ieşiră cântând din tabără, trecură prin faţa căpeteniei care sta călare pe valul de apărare şi îi binecuvânta pe cei care plecau la drum, făcând asupra lor semnul crucii. Unii se mirau că jupân Zagłoba trimite cu atâta alai podghiazul, dar el îşi aducea aminte că şi Zółkiewski{16} şi alţi hatmani aveau obiceiul să facă semnul crucii asupra steagurilor care porneau la luptă. Pe de altă parte, îi plăcea să facă totul sărbătoreşte, ca să crească în ochii oştenilor.

Totuşi, abia pieriră steagurile în ceaţa depărtării, că începu să se neliniştească din pricina lor.

— Jane, întrebă, poate n-ar fi rău să-i mai trimit lui Wołodyjowski o mână de oameni?

— E, dă-i pace, tătucă, răspunse Skrzetuski. A-i da lui Wołodyjowski asemenea însărcinare, e ca şi când l-ai pune să înfulece o strachină de ouă prăjite. Doamne sfinte, păi toată viaţa n-a făcut altceva.

— Da, dar dacă năvăleşte asupra lui o putere prea mare?… Nec Hercules contra plures.

— Ce să mai vorbim, un oştean ca el va cerceta totul înainte de a lovi, iar dacă va întâlni o putere prea mare, va rupe şi el ce va putea şi se va întoarce sau va cere ajutoare. Poţi să dormi liniştit, tătucă.

— Aha, am ştiut eu pe cine să trimit; gândesc că Michał ăsta m-a vrăjit în vreun fel, de ţin la el atât de mult. Afară de răposatul jupân Podbipięta şi de tine, n-am îndrăgit pe nimeni în asemenea măsură… Nu se poate, prizăritul ăsta mi-a făcut ceva.

Se scurseră trei zile.

În tabără intrau mereu carele cu proviant, soseau volintiri, dar jupân Michał parcă intrase în pământ. Neliniştea lui Zagłoba creştea din ce în ce mai mult şi, cu toate lămuririle lui Skrzetuski, cum că Wołodyjowski n-avea cum să se întoarcă de la Wołkowysk, jupân Zagłoba trimise o sută de călăreţi din piatihorenii lui Kmicic să-i aducă veşti.

Dar podghiazul plecă şi iarăşi trecură două zile fără nici o ştire.

În sfârşit, abia a şaptea zi, spre seară, oştenii trimişi după hrană la Bobrowniki se întoarseră degrabă în tabără cu vestea că văzuseră o oştire care ieşea din pădurea de dincolo de Bobrowniki.

— E jupân Michał! strigă Zagłoba cu bucurie.

Dar oştenii tăgăduiră. Nu le ieşiseră în întâmpinare tocmai pentru că zăriseră flamuri străine pe care jupân Wołodyjowski nu le avea. Pe de altă parte, oastea era mai numeroasă. Oştenii de rând, ca oştenii de rând, nu erau în stare să spună cam câte polcuri erau; unii ziceau că vreo trei mii de oameni, alţii văzuseră cinci mii sau şi mai mulţi.

— Iau douăzeci de călăreţi şi mă duc în întâmpinarea lor, se oferi rotmistrul Lipnicki.

Şi plecă.

Se scurse un ceas, două până când se dădu de ştire că se apropie nu numai podghiazul, ci întreaga oştire.

Şi nu se ştie de ce, vestea căzu ca un trăznet asupra taberei:

— Vine Radziwiłł!

Întreaga tabără se cutremură şi începu să fiarbă; oştenii se repeziră pe întărituri, pe chipurile unora se citea spaima; nu se mai respecta nici o rânduială; doar pedestraşii lui Oskierko îşi ocupară locurile lor. În schimb, la început, printre volintiri se iscă panică. Veşti dintre cele mai felurite zburau din gură în gură.

— Radziwiłł l-a zdrobit cu totul pe Wołodyjowski, iar celălalt a împrăştiat podghiazul lui Kmicic, spuneau unii.

— N-a scăpat nici picior de om, ziceau alţii.

Iar jupân Lipnicki parcă a intrat în pământ.

— Unde-i căpetenia, unde-i căpetenia?

Polcovnicii veniră în grabă să facă ordine şi pentru că, afară de prea puţini volintiri, ceilalţi erau oşteni cu experienţă, rânduială se înstăpâni repede, tot aşteptând să vadă ce se va întâmpla.

Când auzi strigătul „Vine Radziwiłł!”, jupân Zagłoba se sperie de-a binelea, deşi la început nu prea-i venea să creadă. Ce să se fi întâmplat cu Wołodyjowski? Să se fi lăsat învăluit în aşa chip, încât să nu mai poată scăpa nici un om? Dar podghiazul celălalt? Dar jupân Lipnicki?

„Nu se poate! îşi repetă jupân Zagłoba, ştergându-şi fruntea care i se îmbrobonase de sudoare. Diavolul ăsta, balaurul ăsta mâncător de oameni, să fi izbutit oare să ajungă de la Kiejdany până aici? Se apropie oare ceasul din urmă?!”

În acest timp, tot mai numeroase erau glasurile care strigau: „Radziwiłł! Radziwiłł!” jupân Zagłoba încetă să se mai îndoiască. Sări în picioare şi dădu buzna în cvartirul lui Skrzetuski.

— Scapă-mă, Jane, acum e timpul!

— Ce s-a întâmplat? întrebă Skrzetuski.

— Vine Radziwiłł! Las totul în seama ta, fiindcă prinţul Jeremi spunea că eşti o căpetenie înnăscută. O să am şi eu grijă, dar tu sfătuieşte-mă şi preia conducerea!

— Nu se poate să fie Radziwiłł, răspunse Skrzetuski. Dincotro vine oştirea?

— Dinspre Wołkowysk. Se vorbeşte că l-a prins pe Wołodyjowski, iar podghiazul celălalt, pe care l-am trimis pe urmă, a păţit-o la fel.

— Wołodyjowski să se lase prins? Nu-l cunoşti, tătucă. El trebuie să fie cel care vine, altcineva nu poate fi.

— Da, dar se spune că oştirea e mult mai mare.

— Slavă Domnului, se vede că a sosit jupân Sapieha.

— Pentru Dumnezeu, ce vorbeşti? Ne-ar fi trimis vreo veste, Lipnicki a plecat să-l întâmpine…

— Tocmai asta e o dovadă că nu Radziwiłł este cel care vine. Şi-au dat seama cine este, i s-au alăturat şi se întorc împreună. Să mergem, să mergem!

— Am spus eu! strigă Zagłoba. Toţi şi-au pierdut cumpătul, dar eu mi-am zis: nu se poate! De la bun început. Haidem repede, Jane, repede! Ceilalţi s-au speriat… Hm!

Ieşiră amândoi în grabă şi, urcându-se pe valul de apărare, care gemea de oşteni, o luară de-a lungul lui. Faţa lui Zagłoba era luminoasă, se oprea des şi striga în gura mare, ca să-l audă cu toţii:

— Domniile voastre, avem musafiri, să nu vă pierdeţi cumpătul! Dacă e Radziwiłł, am să-i arăt drumul înapoi spre Kiejdany!

— O să i-l arătăm! strigară oştenii.

— Aprindeţi bobotăile pe valul de apărare! Să nu ne ascundem, n-au decât să ne vadă, suntem gata! Aprindeţi bobotăile!

Se aduseră îndată vreascuri, şi, după un sfert de ceas, întreaga tabără se lumină şi cerul se înroşi ca în revărsatul zorilor. Întorcându-şi faţa de la lumină, oştenii priveau în întuneric spre Bobrowniki. Unii spuneau, că aud clinchetul fierului şi tropote.

În întuneric răsunară în depărtare împuşcături de muschetă. Jupân Zagłoba îl trase de pulpana straiului pe Jan Skrzetuski.

— Încep să tragă! spuse neliniştit.

— Nu, trag de bucurie, răspunse Skrzetuski. Împuşcăturile fură urmate într-adevăr de strigăte de bucurie. Nu mai era nici o îndoială; după o clipă sosi pe caii înspumaţi o ceată de vreo cincisprezece călăreţi.

— Jupân Sapieha, voievodul de Witebsk!

Abia auziră oştenii, că se revărsară de pe întărituri, cum se revarsă râul umflat peste maluri, şi alergară înainte lărmuind; cine i-ar fi auzit, ar fi crezut că are de-a face cu strigătele locuitorilor din vreun târg măcelăriţi de duşmani.

Zagłoba încălecă şi ieşi în fruntea polcovnicilor înaintea valului de apărare cu toate însemnele puterii sale: sub tui, cu buzduganul de căpetenie şi cu pana de stârc la căciulă.

După o clipă, voievodul de Witebsk apăru în cercul de lumină în fruntea căpeteniilor sale, avându-l alături şi pe jupân Wołodyjowski. Era un om în puterea vârstei, de statură mijlocie, cu faţa nu prea frumoasă, dar înţeleaptă şi blajină. Avea mustaţa cărunţie, tăiată scurt deasupra buzei de sus, şi o barbă nu prea mare care-l făcea să semene cu un străin, deşi se purta în haine poloneze. Cu toate că era vestit prin faptele-i războinice, arăta mai mult ca un cârmuitor de stat, decât ca un luptător; cei care-l cunoşteau mai de aproape spuneau şi ei că pe chipul voievodului precumpăneşte Minerva asupra lui Marte. Dar, pe lângă Minerva şi Marte, faţa îi mai era împodobită şi de o floare rară în acele vremuri, cinstea, care, izvorând din suflet, i se răsfrângea în ochi, cum se răsfrânge lumina soarelui în apă. De la prima aruncătură de ochi, cunoscură cu toţii că era un bărbat virtuos şi drept.

— Te-am aşteptat ca pe un părinte! strigau oştenii.

— A venit, în sfârşit conducătorul nostru! repetau alţii cu înduioşare.

— Vivat, vivat!

Jupân Zagłoba se repezi în fruntea polcovnicilor spre voievodul care îşi struni calul şi începu să se încline în toate părţile cu calpacul de râs în mână.

— Preamărite voievod! îşi începu Zagłoba cuvântarea. De-aş fi tot atât de iscusit la vorbă ca vechii romani, ca însuşi Cicero sau, gândindu-mă la timpuri şi mai vechi, ca acel atenian vestit, Demostene, tot nu m-aş pricepe să dau glas bucuriei care ne umple inimile la vederea luminăţiei tale. Prin noi tresaltă de bucurie întreaga Republică, întâmpinându-l pe cel mai înţelept senator şi pe cel mai vrednic fiu, bucurie cu atât mai mare, cu cât este neaşteptată. Stăteam în aceste întărituri cu mâna pe arme, pregătiţi de luptă, nu de urale… Ne aşteptam să auzim bubuitul tunurilor, nu strigăte de bucurie… Să ne vărsăm sângele, nu lacrimile!… Aşadar, când faima cea cu o sută de limbi ne-a dat de ştire că nu se apropie un trădător, ci apărătorul patriei, nu marele hatman de Lituania, ci voievodul de Witebsk, nu Radziwiłł, ci Sapieha…

Dar pesemne că jupân Sapieha se grăbea să intre în tabără, pentru că dădu din mână cu o nepăsare binevoitoare de mare magnat şi spuse:

— O să vie şi Radziwiłł în două zile o să fie aici!

Jupân Zagłoba se poticni, mai întâi pentru că îi întrerupse firul vorbirii, iar în al doilea rând, fiindcă vestea despre Radziwiłł făcu o impresie adâncă asupra lui. Rămase deci o clipă descumpănit înaintea lui jupân Sapieha, neştiind ce să mai spună, dar îşi reveni repede şi, scoţând repede buzduganul de la cingătoare, spuse cu glas mare, aducându-şi aminte cum se petrecuseră lucrurile la Zbaraż:

— Pe mine oştirea m-a ales căpetenia ei, dar încredinţez acest însemn în mâini mai vrednice decât ale mele, dând astfel pildă celor mai tineri cum trebuie să se lepede de măriri pro publico bono.

Oştenii începură să strige, dar jupân Sapieha se mulţumi să zâmbească şi rosti:

— Jupâne şi frate, numai să nu creadă Radziwiłł că-mi dai buzduganul de frica lui… Ce s-ar mai bucura!

— Mă cunoaşte el prea bine, răspunse Zagłoba, şi nu mă poate bănui de una ca asta, pentru că la Kiejdany am fost cel dintâi care i-am strigat în faţă ce i se cuvenea, îndemnându-i astfel şi pe ceilalţi.

— Dacă-i aşa, călăuzeşte-mă în tabără, zise Sapieha. Wołodyjowski mi-a spus pe drum că domnia ta eşti un gospodar grozav şi ai hrană destulă, iar noi suntem trudiţi şi flămânzi.

Spunând acestea, îşi îmboldi calul cu pintenii şi porni urmat de ceilalţi, intrând în tabără într-o bucurie de nedescris. Jupân Zagłoba îşi aduse aminte că despre jupân Sapieha se spunea că-i cam plac chefurile şi băutura, aşa că hotărî să cinstească ziua venirii lui cum se cuvine. Într-adevăr, puse la cale un ospăţ, cum nu mai fusese niciodată în tabără. Mâncară şi băură cu toţii. La masă, Wołodyjowski povesti ce se petrecuse la Wołkowysk, cum îl înconjuraseră deodată forţe cu mult mai mari, pe care le trimisese în ajutor vânzătorul Zoltareńko, cum se îngroşase gluma până când sosise pe neaşteptate jupân Sapieha şi schimbase apărarea deznădăjduită într-o mare biruinţă.

— Ştiu că i-am învăţat minte, spuse. De acum încolo, n-o să mai scoată nasul din tabără.

După care veni vorba despre Radziwiłł. Voievodul de Witebsk avea veşti proaspete şi ştia prin oameni de încredere tot ce se întâmplă la Kiejdany. Printre altele, spuse că hatmanul de Lituania îl trimisese pe un oare care Kmicic cu scrisori la regele suedez şi cu rugămintea de a porni în acelaşi timp din două părţi asupra Podlasiei.

— Minune a minunilor! strigă jupân Zagłoba. Dacă n-ar fi fost acest Kmicic, nu ne-am mai fi adunat laolaltă şi dacă ar fi venit Radziwiłł, ne-ar fi ronţăit unul după altul, ca pe covrigii de Siedlce.

— Am aflat de la Jupân Wołodyjowski, răspunse Sapieha. Gândesc că ţine foarte mult la domniile voastre. Păcat că nu ţine tot atâta şi la Republică. Dar oamenii de teapa lui, care nu mai văd nimic în afara lor, nu slujesc pe nimeni cu credinţă şi sunt gata să trădeze pe oricine, cum îl trădează Kmicic pe Radziwiłł.

— Printre noi nu se află trădători şi toţi suntem gata să ne jertfim viaţa alături de luminăţia ta! spuse Żeromski.

— Cred că aici sunt numai oşteni de nădejde, răspunse voievodul, şi nu mă aşteptam să găsesc asemenea rânduială şi îndestulare, lucru pentru care trebuie să-i fiu recunoscător lui jupân Zagłoba.

Jupân Zagłoba aproape că roşi de mulţumire, deoarece i se părea că, deşi voievodul îi arăta destulă bunăvoinţă, nu-l trata totuşi cu seriozitatea pe care şi-ar fi dorit-o fosta căpetenie. Începu deci să istorisească ce făcuse, câte rezerve adunase, cum adusese tunurile şi alcătuise steagul de pedestraşi, în sfârşit, câte scrisori trebuise să scrie.

Şi nu fără anume semeţie, aminti de scrisorile pe care le trimisese regelui alungat, lui Chowański şi electorului.

— În urma scrisorii mele, electorul va fi nevoit să spună limpede de partea cui este, spuse cu mândrie.

Voievodul de Witebsk avea însă o fire veselă, poate că se şi afumase puţin, aşa că îşi mângâie mustaţa, zâmbi cu răutate şi întrebă:

— Frăţioare, dar împăratului nemţesc nu i-ai scris?

— Nu! răspunse Zagłoba uimit.

— Mare păcat! făcu voievodul. Ar fi avut de-a face cu unul de o seamă cu el.

Polcovnicii izbucniră în hohote puternice, dar jupân Zagłoba le arătă îndată că dacă voievodul voia să glumească, apoi îşi găsise naşul.

— Luminăţia ta, spuse, electorului pot să-i scriu, pentru că eu însumi, ca şleahtic, sunt alegător şi nu prea demult am votat pentru Jan Kazimierz.

— Ai ticluit-o bine, domnia ta! răspunse voievodul de Witebsk.

— Dar unei mărimi ca împăratul nemţesc, îşi urmă vorba Zagłoba, nu pot să-i scriu, ca să nu mi se spună şi mie proverbul pe care l-am auzit în Lituania…

— Care proverb?

— Orice cap de prostălău e numai din Witebsk, zău!” răspunse Zagłoba fără să-şi piardă cumpătul.

La auzul acestor vorbe cutezătoare, polcovnicii îngheţară, dar voievodul de Witebsk se rezemă de spătarul scaunului şi îşi puse mâinile în şolduri izbucnind în râs:

— Da ştiu că mi-ai zis-o!… Domnia ta, vino să te strâng în braţe!… când o să vreau să-mi rad barba, o să împrumut limba domniei tale!

Ospăţul se prelungi până noaptea târziu; se întrerupse abia după venirea câtorva şleahtici de la Tykocin care aduseră vestea că podghiazurile lui Radziwiłł au ajuns până acolo.