Capitolul VII.

Radziwiłł ar fi încălcat demult Podlasie, dacă n-ar fi fost reţinut la Kiejdany din diferite pricini. Înainte de toate aştepta întăririle suedeze cu trimiterea cărora Pontus de la Gardie întârzia înadins. Cu toate că ghinărarul suedez era unit prin legături de rudenie cu însuşi regele, nu putea sta alături de magnatul Lituaniei nici prin strălucirea neamului, nici prin rangul său, nici prin legăturile de sânge, iar în ceea ce priveşte averea, deşi acum visteria lui Radziwiłł era goală, dacă ghinărarilor suedezi li s-ar fi împărţit numai jumătate din moşiile prinţului, s-ar fi socotit destul de bogaţi. De aceea, când soarta rânduise ca Radziwiłł să depindă de Pontus, ghinărarul nu putuse renunţa la mulţumirea de a-i da să înţeleagă acestui magnat că este mai însemnat decât el.

Radziwiłł n-avea nevoie de întăriri, ca să-i învingă pe confederaţi, pentru aceasta avea şi singur destule forţe, avea însă trebuinţă de ei din pricinile pe care le amintise Kmicic în scrisoarea către jupân Wołodyjowski. În calea lui Radziwiłł spre Podlasie se aflau hoardele lui Chowański, care puteau să-l împiedice; dacă Radziwiłł ar fi fost însoţit de oştile suedeze, ar fi venit aşadar în numele regelui Suediei, orice întreprindere duşmănoasă din partea lui Chowański, ar fi fost socotită ca o jignire adusă lui Carol Gustav. În adâncul sufletului, Radziwiłł ar fi dorit să se întâmple aşa, de aceea aştepta cu nerăbdare sosirea măcar a unui steag suedez şi, mâniindu-se pe Pontus, le spunea adesea curtenilor săi:

— Cu câţiva ani în urmă ar fi fost foarte măgulit să primească o scrisoare de la mine şi ar fi lăsat-o moştenire urmaşilor, iar acum face pe căpetenia cu mine!

La care un şleahtic, cunoscut prin împrejurimi ca bun de gură şi dintr-o bucată, îşi îngădui să-i răspundă:

— Luminăţia ta, cum zice şi proverbul: „Cum îţi aşterni, aşa dormi!”

Radziwiłł răbufni înfuriat şi porunci să-l închidă în turn, dar a doua zi îi dădu drumul şi-i dărui un nasture aurit, pentru că auzise că şleahticul are bani gheaţă şi vroia să împrumute de la el cu iscălitură. Şleahticul primi nasturele, dar nu-i dădu bani.

Ajutoarele suedeze sosiră în cele din urmă; vreo opt sute de raitieri. Trei sute de pedestraşi şi o sută de călăreţi uşori îi trimise Pontus la castelul Tykocin, vrând să-şi aibă acolo garnizoana lui pentru orice împrejurare.

Oştile lui Chowański lăsară să treacă fără nici o stricăciune cetele suedeze, care ajunseră astfel la Tykocin; toate acestea se întâmplau în timp ce steagurile confederate erau risipite prin toată Podlasie şi se îndeletniceau numai cu jefuirea bunurilor lui Radziwiłł.

Toţi se aşteptau ca, după sosirea întăriturilor, prinţul să pornească îndată, dar el îşi mai amâna o vreme plecarea. Pricina erau ştirile din Podlasie despre neorânduiala care domnea în acest ţinut, despre lipsa de unire dintre confederaţi şi neînţelegerile care izbucniseră între Kotowski, Lipnicki şi Jakub Kmicic.

— Trebuie să-i las să se încaiere, spunea prinţul. Îşi vor veni de hac unul altuia şi puterea lor se va spulbera fără luptă; în acest timp, noi îl vom lovi pe Chowański.

De la o vreme însă, începură să sosească veşti potrivnice; polcovnicii nu numai că nu se mai ciorovăiau între ei, dar se adunaseră cu toţii la Białystok. Prinţul se da de ceasul morţii să afle pricina acestei schimbări. În cele din urmă, numele lui Zagłoba, căpetenia aleasă, ajunse la urechile prinţului. Află şi de ridicarea întăriturilor şi strângerea proviantului, de tunurile pe care Zagłoba şi le însuşise la Białystok, de sporirea puterii confederaţilor şi de volintirii care soseau din afară. Prinţul Janusz fu cuprins de o mânie năprasnică şi Ganchof, un oştean neînfricat, nu cuteză o zi şi o noapte să se apropie de el.

În sfârşit, steagurile primiră porunca să se pregătească de drum. Într-o singură zi întreaga armie era gata de plecare; un polc de pedestraşi nemţi, două de scoţieni şi unul lituanian; jupân Korf conducea artileria; Ganchof luase conducerea călărimii. Afară de dragonii lui Charłamp şi de raitierii suedezi, mai era steagul de călărime uşoară a lui Niewiarowski şi un steag de elită al prinţului, al cărui porucinic era Ślizień. Era o putere destul de mare, alcătuită numai din veterani. Cu o oştire mai mică, în timpul războiului cu Chmielnicki, prinţul repurtase acele izbânzi care-i împodobiseră numele cu o faimă nemuritoare; cu o putere mai mică îl nimicise pe Półksieźyc, pe Nebaba; zdrobise armia de câteva zeci de mii de oameni ai faimosului Krzeczowski, cucerise Mozyrz, Turów, luase cu asalt Kiev şi îl îmbulzise într-atâta pe Chmielnicki în stepă, încât acesta fusese nevoit să-şi caute scăparea în negocieri.

Dar se vede că steaua acestui puternic luptător apusese, deoarece nici el nu avea presimţiri bune. Îşi aţintea privirile în viitor şi nu vedea nimic limpede. Va pleca în Podlasie şi va călca în picioarele cailor pe răzvrătiţi, va porunci să-l jupoaie de piele pe nemernicul de Zagłoba şi apoi? Ce va urma? Care-i va fi soarta? Îl va lovi oare atunci pe Chowański, va răzbuna înfrângerea de la Cybichów şi îşi va încununa fruntea cu alţi lauri? Prinţul spunea că aşa se va întâmpla, dar se îndoia şi el, deoarece începuse să umble zvonul că hoardele de la miazănoapte, temându-se de creşterea prea mare a puterii suedezilor, aveau să înceteze lupta, unindu-se chiar cu Jan Kazimierz. Sapieha mai lupta încă şi le distrugea pe unde putea, dar în acelaşi timp începuse negocierile. Planuri asemănătoare avea şi jupân Gosiewski.

În cazul că Chowański avea să cedeze, Radziwiłł pierdea şi acest din urmă prilej de a-şi arăta puterea; iar dacă Jan Kazimierz izbutea să se alieze cu duşmanii de până acum şi să-i împingă împotriva suedezilor, atunci balanţa norocului ar fi înclinat spre partea lui, în dauna suedezilor şi totodată a lui Radziwiłł.

Din Republică prinţul primise într-adevăr cele mai bune veşti. Izbânzile suedezilor întreceau orice aşteptări. Ţinuturile se supuneau unele după altele; în Wielkopolska domneau ca şi în Suedia; iar la Varşovia tăia şi spânzura Radziejowski; Małopolska nu opunea nici o rezistenţă; Cracovia avea să cadă de la o zi la alta; regele părăsit de oştire şi de şleahtici, pierzându-şi încrederea în poporul său, fugise în Śląsk şi însuşi Carol Gustav se mira de uşurinţa cu care îngenunchease acea putere care până atunci ieşise întotdeauna biruitoare în luptele cu suedezii.

Radziwiłł vedea însă tocmai în această uşurinţă o primejdie pentru ele, fiindcă presimţea că suedezii, orbiţi de biruinţă, nu vor mai conta pe el, nu-l vor mai lua în seamă, mai ales că nu se arătase atât de puternic şi de ascultat nici măcar în Lituania, cum crezuseră cu toţii şi chiar el însuşi.

Aşadar, regele suedez avea să-i dea lui Lituania sau măcar Biała Ruś?! Nu se va mulţumi oare să închidă gura unui vecin veşnic flămând cu vreo fâşie de pământ în răsărit, ca să aibă mâinile slobode în restul Poloniei?

Erau întrebări care-l chinuiau pe prinţul Janusz. Se zbuciuma zile şi nopţi în şir. Se gândea că nici Pontus de la Gardie n-ar fi îndrăznit să se poarte cu el cu atâta semeţie, aproape dispreţuitor, dacă n-ar fi crezut că regele nu-l va dojeni pentru asemenea purtare, sau mai rău, dacă n-ar fi primit chiar porunci anume.

„Câtă vreme mă aflu în fruntea câtorva mii de oameni, cugeta Radziwiłł, o să trebuiască să le pese de mine, dar când nu voi mai avea bani şi când polcurile de lefegii se vor împrăştia, ce va fi?”

Şi, ca un făcut, tocmai acum veniturile moşiilor uriaşe întârziau; o mare parte din proprietăţi, risipite prin Lituania întreagă până hăt în Polesia Kievului, zăceau în părăsire, iar pe cele din Podlasie le pustiiseră confederaţii.

Erau clipe când prinţului i se părea că se prăbuşeşte într-o prăpastie. Din toată osteneala şi uneltirile lui n-avea să-i rămână decât denumirea de trădător – altceva nimic.

Pe deasupra, îl mai înfricoşa şi spectrul morţii. Aproape în fiecare noapte i se arăta înaintea baldachinului de la pat şi îi făcea semn cu mâna, de parcă ar fi vrut să-i spună: Haide în întuneric, de cealaltă parte a râului necunoscut…

Dacă s-ar fi aflat în culmea gloriei, dacă şi-ar fi pus coroana râvnită cu atâta ardoare pe cap măcar pentru o zi sau pentru un ceas, ar fi privit cu ochi neînfricat vedenia tăcută şi ameninţătoare. Dar să mori şi să laşi după tine doar ruşinea şi dispreţul oamenilor, însemna pentru acest magnat trufaş să îndure iadul în timpul vieţii.

Nu o dată, când se afla singur sau numai cu astrologul său, în care avea toată încrederea, îşi lua capul în mâini şi repeta cu glas înăbuşit:

— Vai mie, mă prăpădesc, vai mie!

În aceste împrejurări, se pregătea să pornească în Podlasie, când, cu o zi înainte de plecare, i se aduse ştirea că prinţul Bogusław plecase la Taurogi.

Numai la auzul acestei veşti, înainte de a-şi vedea vărul, prinţul Janusz parcă îşi recăpătă puterile, deoarece Bogusław aducea cu el tinereţea şi credinţa oarbă în viitor. Prin el avea să renască ramura de la Birże şi numai pentru el se străduia prinţul Janusz.

Aflând că soseşte, vroia neapărat să-i iasă înainte. Dar pentru că obiceiurile de la curte nu-i îngăduiau să întâmpine pe unul mai tânăr ca el, trimise o caleaşcă aurită şi întreg steagul lui Niewiarowski să-l aducă, iar din şanţurile săpate de Kmicic şi de la castel porunci să tragă mortierele{17} întocmai ca la venirea regelui.

Cei doi rămaseră, în sfârşit, singuri; Janusz îl luă pe Bogusław în braţe şi începu să repete cu glasul înduioşat:

— Parcă mi s-a întors iarăşi tinereţea şi sănătatea!

Dar prinţul Bogusław îl privi cu luare-aminte şi rosti:

— Ce ai, luminăţia ta?

— Să nu ne mai luminăţim atâta, de vreme ce nu ne aude nimeni… Ce am? Mă roade boala şi am să mă prăbuşesc ca un copac scorburos… Dar să nu mai vorbim de asta! Cum se simte soţia mea şi Maryśka?

— Au plecat de la Taurogi la Tylża. Sunt sănătoase amândouă, iar Marie e ca un boboc de trandafir; va fi un trandafir minunat când va înflori… Ma foi! nimeni pe lume n-are un picior atât de frumos, iar cosiţele îi ajung până la pământ…

— Aşa de frumoasă ţi s-a părut? Bine că ţi-a trimis Dumnezeu gândul să vii aici. Mă simt mai bine când te văd!… Dar ce noutăţi îmi aduci?… Ce-i cu electorul? Ştii că s-a aliat cu oraşele prusiene?

— Ştiu.

— Numai că nu prea au încredere în el. Oraşul Gdańsk n-a vrut să-i primească garnizoana… Nemţii au nas bun.

— Şi asta ştiu. Nu i-ai scris? Ce gândeşte despre noi?

— Despre noi? repetă prinţul Bogusław cu nepăsare.

Şi începu să se uite prin încăpere, după care se ridică; prinţul Janusz se gândi că vărul lui caută ceva, dar acesta alergă la oglinda care se afla în colţ şi, mişcând-o până se văzu, începu să-şi pipăie faţa cu degetele mâinii drepte, în sfârşit, spuse:

— Mi s-a cam umflat pielea pe drum, dar până mâine o să-mi treacă… Ce gândeşte electorul despre noi? Nimic… Mi-a scris că nu ne va uita.

— Cum adică nu ne va uita?

— Am scrisoarea la mine, o să ţi-o arăt… Scrie că orice s-ar întâmpla, el nu ne va uita… Eu îl cred, pentru că aşa îi cere folosul lui. Electorul se îngrijeşte de Republică, aşa cum mă îngrijesc eu de o perucă veche, ar da-o cu plăcere suedezilor, dacă astfel ar pune mâna pe ţinuturile prusiene; dar puterea suedeză începe să-l neliniştească, aşa că şi-ar pregăti bucuros un aliat pentru viitor şi îl va avea, dacă tu vei urca pe tronul Lituaniei.

— Măcar de s-ar întâmpla aşa!… Nu vreau acest tron pentru mine!

— Poate că la început n-o să putem căpăta toată Lituania, ar fi bine dacă am dobândi, o bucată bună pe care s-o împlinim cu Biała Ruś şi Samogiţia.

— Şi suedezii?

— Suedezii vor fi şi ei bucuroşi să ne aşeze între ei şi răsărit.

— Îmi torni balsam pe rană…

— Balsam! Aha… La Taurogi, un vrăjitor a vrut să-mi vândă un balsam despre care spunea că cine se unge cu el nu mai poate fi rănit de sabie şi de suliţă. Am poruncit să-l ungă numaidecât şi să-l împungă un trabant cu suliţa. Ei bine, închipuieşte-ţi că l-a străpuns dintr-o parte în alta…!

Prinţul Bogusław începu să râdă, arătându-şi dinţii albi ca fildeşul. Dar lui Janusz nu-i plăceau asemenea vorbe, aşa că începu iarăşi de publicis.

— I-am scris regelui suedez şi altor mari dregători de-ai noştri, spuse. Cred că ai primit şi tu scrisoarea mea prin Kmicic.

— Ia stai! Întrucâtva am venit până aici şi din pricina lui. Tu ce crezi despre Kmicic?

— Se aprinde repede, e un om primejdios care nu poate să rabde zăbala, dar e unul din acei oameni rari care ne slujesc cu credinţă.

— Mai încape vorbă, răspunse Bogusław. Pe mine era cât pe ce să mă trimită în împărăţia cerului.

— Cum aşa? întrebă Janusz neliniştit.

— Vere, se spune că te înăbuşi la cea mai mică supărare. Făgăduieşte-mi că vei asculta cu răbdare şi vei rămâne liniştit, iar eu am să-ţi povestesc ceva despre Kmicic al tău, după care ai să-l cunoşti mai bine decât l-ai cunoscut până acum.

— Bine, voi avea răbdare, dar începe odată.

— Numai printr-o minune am scăpat din mâinile acestui diavol, răspunse prinţul Bogusław.

Şi începu să istorisească despre toate câte se întâmplaseră la Pilwiski.

Printr-o minune la fel de mare prinţul Janusz nu se înecă din pricina astmei, în schimb era cât pe-aci să moară de apoplexie. Tremura tot, scrâşnea din dinţi şi îşi apăra ochii cu degetele; în cele din urmă, începu să strige cu glasul răguşit:

— Aşa…?! prea bine!… A uitat se vede că jupâniţa e în mâinile mele…

— Pe viul Dumnezeu, stăpâneşte-te şi ascultă mai departe! îl dojeni Bogusław. M-am purtat cu el destul de cavalereşte şi, dacă n-am să trec în jurnal această întâmplare şi n-am să mă laud cu ea, e numai pentru că mi-e ruşine că m-am lăsat dus de nas ca un copil de acest necioplit, eu, despre care Mazarin spunea că în intrigi şi viclenie nu mă întrece nimeni la curtea din Franţa. Dar să lăsăm asta… La început am crezut că l-am ucis pe Kmicic al tău, dar acum am dovada că s-a vindecat.

— Nu-i nimic, o să-l găsim, o să-l scoatem fie şi din pământ! între timp, am să-i dau aici o lovitură mai dureroasă decât dacă aş porunci să-l jupoaie de viu.

— N-ai să faci nimic, îţi primejduieşti doar sănătatea. Ascultă! Venind încoace, am văzut un prăpădit pe un cal bălţat care se ţinea mereu nu prea departe de caleaşca mea. Am băgat de seamă tocmai pentru că fugarul era bălţat şi, în cele din urmă, am dat poruncă să-l cheme. „Unde te duci?” „La Kiejdany.” „Ce duci acolo?” „O scrisoare către prinţul voievod.” I-am spus să-mi dea mie scrisoarea şi, pentru că între noi nu este nici o taină, am citit-o… Iat-o!

Spunând acestea, îi înmână prinţului Janusz scrisoarea lui Kmicic, pe care acesta o scrisese înainte de a porni la drum eu cei trei Kiemliczi.

Prinţul îşi aruncă ochii peste ea, mototolind-o cu turbare, apoi începu să strige:

— Adevărat, pe legea mea, e prea adevărat! El are scrisorile mele, iar acolo sunt lucruri pentru care regele suedez nu numai că va intra la bănuială, dar se va simţi jignit de moarte…

Îl apucă sughiţul şi criza de astm începu. Deschise gura largă, înghiţind aerul repede, şi îşi rupse veşmântul la gât; văzând acestea, prinţul Bogusław bătu din palme, iar când veniră slujitorii, le spuse:

— Ajutaţi-l pe stăpânul vostru, iar când îşi va recăpăta răsuflarea, rugaţi-l să vină în odaia mea; în acest timp, am să mă odihnesc puţin.

Şi ieşi.

După două ceasuri, Janusz, cu ochii năpădiţi de sânge, cu pleoapele lăsate şi faţa vânătă, ciocăni la uşa lui Bogusław. Acesta îl primi culcat în pat cu faţa unsă cu lapte de migdale, care avea să-i redea pielii prospeţimea şi luciul. Fără perucă, fără pomadă şi cu sprâncenele neînnegrite, arăta mult mai în vârstă, dar prinţul Janusz nu băgă de seamă.

— M-am gândit totuşi, spuse, că Kmicic nu poate să publice scrisorile acelea, întrucât, dacă ar face-o, ar iscăli astfel osânda la moarte a jupâniţei. A priceput şi el că numai aşa mă are la mână, dar nici eu nu pot să mă răzbun şi asta mă roade, de parcă aş avea un câine turbat în piept.

— Scrisorile trebuie să le căpătăm neapărat înapoi! zise Bogusław.

— Da, dar quo modo?{18}

Trebuie să trimiţi la el un om îndemânatic; să lege prietenie cu el şi la cel dintâi prilej să pună mâna pe scrisori şi să-l înjunghie. Să-i făgăduim o răsplată mare…

— Cine să facă una ca asta?

— La Paris sau la nemţi, într-o singură zi ţi-aş fi găsit o sută de amatori, dar-în această ţară asemenea marfă lipseşte.

— E nevoie de un om de-al nostru, fiindcă de străini se fereşte şi el.

— Las' pe mine, poate că am să găsesc eu pe cineva potrivit în Prusia.

— Ehei, dacă l-ai prinde viu şi mi l-ai da pe mână! I-aş plăti pentru toate o dată. Îţi spun eu, cutezanţa acestui om a întrecut orice măsură. Tocmai de aceea l-am trimis cu scrisorile, începuse să mă încurce, se repezea la mine din te miri ce, ca un câine, vrând să-mi impună voinţă lui în tot ce făceam… Pe puţin de o sută de ori mi-a stat pe limbă să poruncesc să-l împuşte… Dar n-am putut, n-am putut…

— Spune-mi, e adevărat că se înrudeşte cu noi…?

— Se înrudeşte cu neamul Kiszka, iar prin el şi cu noi.

— E un diavol împieliţat… şi un potrivnic foarte primejdios!

— El? Puteai să-i porunceşti să se ducă la Ţarigrad şi să-l dea jos de pe tron pe sultan sau să-i smulgă barba regelui suedez şi să-l aducă la Kiejdany! Câte n-a făptuit în timpul războiului!

— Aşa şi arată. A făgăduit să lupte împotriva noastră până la ultima suflare. Din fericire, a învăţat de la mine că nu-i va fi prea uşor să se pună în poară cu noi. Recunoaşte că m-am purtat cu el ca un Radziwiłł; dacă vreun cavaler din Franţa s-ar putea lăuda cu asemenea faptă, ar înflori lucrurile zile întregi, afară de ceasurile de somn, de masă şi de sărutat; pe acolo, când se adună mai mulţi la un loc, mint de îngheaţă apele…

— E drept că l-ai cam strâns cu uşa, dar aş vrea mai bine să nu se fi întâmplat.

— Iar eu aş dori să-ţi alegi mai bine oamenii de încredere dintre cei care nutresc mai mult respect pentru stirpea Radziwiłłilor.

— Ah, scrisorile, scrisorile acelea.

Cei doi tăcură un răstimp, apoi Bogusław întrebă cel dintâi:

— Cine-i jupâniţa aceea?

— Billewiczówna.

— Billewiczówna ori Mieleszkówna, amândouă-mi sunt totuna. Ia aminte că mi-e tot atât de uşor să alcătuiesc stihuri, cum îi e altuia să scuipe. Eu însă nu te întreb cum o cheamă, ci dacă e frumoasă?

— Eu nu mai iau seama la astfel de lucruri, dar un lucru e sigur, nici regina Poloniei nu s-ar ruşina, dacă ar fi tot atât de frumoasă.

— Regina Poloniei? Maria Ludovica? Pe vremea lui Cinq-Mars poate că era într-adevăr frumoasă, dar acum urlă câinii la vederea ei. Dacă Billewiczówna ta e la fel, păstreaz-o pentru tine… Dar dacă e cu adevărat frumoasă, dă-mi-o la Taurogi, ca să ne gândim împreună să-l pedepsim pe Kmicic.

Janusz căzu pe gânduri.

— Nu ţi-o dau, răspunse în sfârşit, pentru că tu ai s-o iei cu forţa şi atunci Kmicic va face cunoscute scrisorile.

— Eu să folosesc forţa împotriva ciocârliei voastre?… Fără să mă laud, am avut de-a face cu altele mai de soi şi tot nu le-am luat cu de-a sila… Doar o dată, în Flandra… Era o proastă… fiica unui aurar… Au venit pe urmă pedestraşii spanioli şi am pus totul pe seama lor.

— Tu n-o cunoşti pe fata asta… E dintr-o familie aleasă, întruparea virtuţii, parcă e călugăriţă.

— Mă pricep eu şi la călugăriţe…

— Şi unde mai pui că ne şi urăşte, fiindcă hic mulier{19} e patrioată înfocată… Ea l-a convertit şi pe Kmicic… Printre femeile noastre nu se află prea multe ca ea… Are minte cât un bărbat… şi-l sprijină din toată inima pe Jan Kazimierz.

— Atunci o să-i înmulţim apărătorii.

— Nu e cu putinţă, pentru că Kmicic va arăta scrisorile… Trebuie s-o păzesc ca pe ochii din cap… până când i se va împlini sorocul. După aceea, am să ţi-o dau ţie ori dragonilor tăi, mi-e totuna!

— Atunci îţi dau cuvântul de cavaler că nu voi folosi forţa, iar cuvântul pe care mi-l dau în particular mi-l ţin întotdeauna. În treburile politiceşti e altă socoteală… Mi-ar fi şi ruşine, dacă n-aş ajunge la nimic numai prin mine însumi.

— N-ai să ajungi.

— În cel mai rău caz, am să primesc un bobârnac, dar, cum vine de la o femeie, nu-i nimic înjositor… Tu tot pleci în Podlasie, ce-ai să faci cu ea? Doar n-o s-o iei cu tine şi n-o s-o laşi nici aici, pentru că vor veni suedezii şi e nevoie ca fata să rămână comme otage{20} în mâinile noastre… Nu-i mai bine oare s-o iau la Taurogi… iar la Kmicic să trimit nu un ucigaş, ci un sol cu o scrisoare în care să-i propun: dă-mi scrisorile şi-ţi dau fata.

— E adevărat! consimţi prinţul Janusz. Mijlocul e bun.

— Iar dacă, vorbi mai departe Bogusław, am să i-o înapoiez nu tocmai cum a fost, acesta va fi începutul răzbunării noastre.

— Mi-ai dat cuvântul că n-ai să te foloseşti de forţă!

— Ţi l-am dat şi repet încă o dată că mi-ar fi ruşine…

— Atunci trebuie să-l iei şi pe unchiul ei, spătarul de Rosienie, care o însoţeşte.

— Nu-mi convine. Mai mult ca sigur că şleahticul poartă cizme cu urechi, după obiceiul vostru, şi eu nu pot suferi aşa ceva.

— Singură n-o să vrea să meargă.

— O să mai vedem. Pofteşte-i pe amândoi astă-seară la cină, ca s-o văd şi să-mi dau seama dacă merită osteneala; între timp, eu mă voi gândi cum să mă port cu ea. Numai, pentru Dumnezeu,să nu-i spui nimic de îndrăzneala lui Kmicic, pentru că va creşte în ochii ei şi o va hotărî să-i păstreze credinţă. Să nu negi nimic din ce voi spune eu. Ai să-mi cunoşti şiretlicurile şi ai să-ţi aduci aminte de anii tinereţii.

Prinţul Janusz dădu din mână a lehamite şi ieşi, iar prinţul Bogusław îşi împreună mâinile sub cap şi începu să se gândească.