Capitolul XI.

Cuvintele fiicei starostelui de Sochaczew îl îmbărbătară mult pe jupân Kmicic şi timp de trei zile nu-i ieşiră din minte. Ziua pe cal şi noaptea în pat se gândea întruna la cele întâmplate, spunându-şi de fiecare dată că nu putea fi vorba numai de o întâmplare obişnuită, ci mai degrabă de un semn al lui Dumnezeu, de prevestirea că, dacă nu se va abate din drumul pe care i-l arătase Oleńka, jupâniţa avea să-i păstreze credinţă, dăruindu-l cu dragostea dinainte.

„Pentru că, dacă fiica starostelui, cugetă jupân Kmicic, îi va păstra credinţă lui Andrzej al ei, care încă nu începuse să se îndrepte, atunci putea să nădăjduiască şi el, fiindcă nutrea cele mai bune gânduri de a sluji ţara, virtutea şi regele!”

Dar, pe de altă parte, jupân Andrzej era cuprins de îngrijorare. Era într-adevăr însufleţit de cele mai bune intenţii, dar nu era oare prea târziu? Mai există vreun mijloc, vreo cale de scăpare? Cu fiecare zi Republica părea că se prăbuşeşte tot mat mult şi-i era greu să închidă ochii în faţa groaznicului adevăr: nu mai era nici o scăpare. Kmicic nu-şi mai dorea decât să întreprindă ceva dar nu vedea oamenii care l-ar fi urmat. În timpul călătoriei, se perindaseră o mulţime de chipuri pe dinaintea lui, dar vederea lor, discuţiile pe care le auzise îi spulberaseră orice nădejde.

Unii trecuseră cu trup şi suflet în tabăra suedezilor, urmărindu-şi propriul interes; aceştia beau, chefuiau şi se veseleau ca la parastas, înecându-şi în vin şi deşănţare ruşinea şi cinstea de şleahtic.

Alţii trăncăneau într-o orbire de neînţeles despre puterea care va lua naştere din unirea Republicii cu Suedia sub sceptrul celui mai mare războinic din lume şi aceştia erau cei mai primejdioşi, deoarece erau sincer convinşi că orbis terrarum{27} trebuie să-şi plece grumazul în faţa unei asemenea puteri.

Câte unii, cum era starostele de Sochaczew, oameni vrednici care vroiau binele Republicii, cercetau semnele de pe pământ şi de pe cer, repetau prorociile şi, văzând în toate câte se întâmplaseră voinţa lui Dumnezeu şi a sorţii neînduplecate, ajungeau la concluzia că nu mai e nici o speranţă, nici o scăpare, că se apropie sfârşitul lumii, aşa că ar fi curată nebunie să se gândească la izbăvirea pământească şi nu la cea din ceruri. În sfârşit alţii se ascundeau prin păduri sau treceau hotarul şi fugeau printre străini.

Iată de ce, jupân Kmicic nu întâlnise în drumul lui decât oameni certaţi cu legea, tâlhari, nebuni, înspăimântaţi sau disperaţi; nu întâlnise nici unul care să mai creadă în izbândă.

În acest timp, suedezilor le surâdea mereu norocul. Vestea că rămăşiţele oştirii se răscoală, se unesc, ameninţă pe hatmani şi vor să treacă la suedezi, se adeverea tot mai mult. Zvonul că stegarul Koniecpolski se supusese lui Carol Gustav cu toate polcurile lui căzu ca trăznetul şi se răspândi în toate colţurile Republicii, izgonind şi bruma de încredere ce mai rămăsese în inimi, deoarece jupân Koniecpolski era luptător de la Zbaraż. Îi mai urmară pilda starostele de Jaworów şi prinţul Dymitr Wiśniowiecki care nu se mai gândi la slava nepieritoare a numelui său.

Oamenii începeau să se îndoiască şi de mareşalul Lubomirski. Cei care-l cunoşteau bine susţineau că ambiţia îi întrecea înţelepciunea şi dragostea de ţară şi că stătuse până acum alături de rege numai pentru că se simţea măgulit că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui; şi unii şi alţii trăgeau de el şi-l rugau să treacă de partea lor, spunându-i că soarta Republicii se află în mâinile lui. Faţă de norocul suedezilor, Lubomirski începu într-adevăr să şovăie, să amâne şi, împins de trufie, să-l facă să simtă pe nefericitul Jan Kazimierz că stă în puterea lui să-l scape sau să-l piardă cu totul.

Regele pribeag stătea la Głogowa şi din mâna de oameni credincioşi, care-i împărtăşeau soarta, se desprindea mereu câte unul, alăturându-se suedezilor. Aşa se frâng cei slabi în clipele de cumpănă; chiar şi acela cărora primul imbold al inimii le porunceşte să aleagă drumul cinstit şi plin de spini. Carol Gustav îi primea cu braţele deschise, îi răsplătea, făgăduindu-le marea cu sarea, îi chema şi-i ademenea şi pe ceilalţi, lăţindu-şi stăpânirea din ce în ce mai mult; norocul îi îndepărta toate piedicile din cale, cucerea Polonia cu ajutorul oştilor polone, învingea fără luptă.

Voievozi, castelani, dregători din Polonia şi din Lituania, mulţimi de şleahtici înarmaţi, steaguri întregi ale neîntrecutei călărimi polone se aflau în tabăra lui, privind în ochii noului stăpân, gata să pornească la un semn al lui.

Oştile, coroanei îi strigau tot mai stăruitor hatmanului:Du-te şi pleacă-ţi capul cărunt înaintea măreţiei lui Carol… Du-te, pentru că vrem să fim ai suedezilor!”

— La suedezi, la suedezi!

Şi în sprijinul vorbelor străluceau mii de săbii.

În acelaşi timp, prăpădul războiului se întindea mereu în răsărit. Înfricoşătorul Chmielnicki împresurase iarăşi Lwów, iar hoardele aliaţilor lui, trecând pe apă pe lângă zidurile necucerite ale cetăţii Zamość, se revărsau peste ţinutul Lublinului, ajungând până la oraşul voievodal.

Lituania se afla în mâinile suedezilor şi ale lui Chowański. Radziwiłł începuse războiul în Podlasie, iar electorul întârzia, întărindu-se între timp în Prusia regală; putea să dea oricând Republicii lovitura din urmă.

Din toate părţile veneau solii la regele suedez să-l firitisească pentru cuceririle sale.

Se apropia iarna, frunzele cădeau din copaci, cârduri de ciori, corbi şi stănci părăseau pădurile, ridicându-se deasupra satelor şi oraşelor Republicii.

Dincolo de Piotrków, Kmicic intră iarăşi printre pâlcurile suedeze care înţesau toate şleahurile şi drumurile. Unele, după cucerirea Cracoviei, mărşăluiau spre Varşovia, deoarece se spunea că regele Carol Gustav, primind jurământul de credinţă al ţinuturilor de la miazăzi şi răsărit şi iscălind supunerea lor, aştepta doar predarea oştilor de sub conducerea lui jupân Potocki şi Lanckoroński, după care avea să pornească îndată spre Prusia; tocmai de aceea îşi trimitea polcurile înainte. Jupân Andrzej nu fu oprit nicăieri din drum, fiindcă şleahticii nu stârneau bănuieli şi o mulţime de călăreţi înarmaţi mergeau alături de suedezi; unii se duceau la Cracovia să se închine noului domn, ca să capete ceva de la el, aşa că nimeni nu era întrebat de scrisori de liberă trecere sau de alte hârtii doveditoare, cu atât mai mult, cu cât în apropierea lui Carol, care se prefăcea binevoitor cu toţi, nu cutezau să facă stricăciuni nimănui.

Ultimul popas, înainte de a ajunge la Częstochowa, îl făcu jupân Andrzej la Kruszyna, dar nici nu apucă să se pregătească bine pentru noapte, că sosiră noi oaspeţi. Mai întâi veni o roată de suedezi, numărând vreo sută de călăreţi, conduşi de o căpetenie însemnată. Era un bărbat de vârstă mijlocie cu o-înfăţişare destul de arătoasă, înalt, puternic, spătos şi cu privirea ageră. Cu toate că purta veşminte străine şi părea de altă naţie, când intră în cârciumă, i se adresă lui jupân Andrzej în cea mai curată polonă, întrebându-l cine este şi încotro se duce.

De astă dată, jupân Andrzej se dădu drept şleahtic din Sochaczew, deoarece ar fi părut ciudat ca un supus al electorului să călătorească atât de departe. În schimb, aflând că jupân Andrzej se duce să se plângă regelui suedez că nu i se plătiseră banii cuveniţi pentru cai, căpetenia spuse:

— Totdeauna e mai bine să te rogi la altarul cel mare şi domnia ta nu faci rău că te duci la rege. Deoarece, cu toate că are o mie de treburi pe cap, ascultă pe toată lumea, iar cu voi şleahticii se arată atât de îndatoritor, încât suedezii au ajuns să vă pizmuiască.

— Numai să aibă bani în vistierie…

— Carol Gustav nu e ca fostul vostru rege, Jan Kazimierz, care era silit să împrumute până şi de la ovrei, fiindcă dăruia tot ce avea primului venit. Dealtfel, vistieria nu va fi goală, dacă va izbuti planul nostru.

— Despre care plan vorbeşti, domnia ta?

— Jupâne cavaler, ne cunoaştem prea puţin, ca să-ţi dezvălui taina. Află că peste o săptămână sau două vistieria regelui suedez va fi tot atât de plină ca şi a sultanului.

— Ehe, numai un alchimist i-ar putea face atâţia bani, fiindcă în ţara asta nu văd de unde i-ar putea lua.

— În ţara asta? Ajunge să întinzi mâna cu îndrăzneală, iar noi nu ducem lipsă de aşa ceva. Dovadă că ne aflăm aici.

— Adevărat, adevărat! consimţi Kmicic, suntem foarte bucuroşi, mai ales dacă ne învăţaţi şi pe noi cum să facem bani din nimic…

— Asta puteaţi s-o faceţi şi voi, dar aţi fi vrut mai bine să muriţi de foame, decât să luaţi de acolo.

Kmicic se uita cu vioiciune la căpetenie.

— Pentru că sunt asemenea locuri, asupra cărora până şi tătarii se tem să ridice mâna! zise.

— Eşti prea isteţ, jupâne cavaler, răspunse suedezul. Nu uita că la suedezi te duci să-ţi capeţi banii nu la tătari.

Vorbirea le fu întreruptă de sosirea altor călăreţi. Se vede că suedezul îi aştepta, fiindcă ieşi în grabă afară. Kmicic ieşi după el şi se opri în uşa de la tindă, ca să vadă cine venea.

Înaintea cârciumii trase o caleaşcă închisă cu patru cai, înconjurată de o ceată de raitieri suedezi. Căpetenia cu care vorbise Kmicic se apropie repede şi, deschizând uşa, făcu o plecăciune adâncă celui care se afla înăuntru.

„Trebuie să fie cineva de soi…”, se gândi Kmicic.

În acest timp, din cârciumă se aduseră torţe aprinse. Din carâtă coborî o persoană însemnată, îmbrăcată în negru, în haine străine; purta o mantie lungă până la genunchi, căptuşită cu blană de vulpe, şi o pălărie cu pene.

Căpetenia luă torţa din mâna unui raitier şi, înclinându-se încă o dată, spuse:

— Pe aici, luminăţia ta!

Kmicic se retrase cât putu de repede în cârciumă, iar ei intrară în urma lui. Căpetenia se ploconi a treia oară şi zise:

— Luminăţia ta, sunt Weyhard Wrzeszczowicz, ordinarius proviant magister{28} măriei sale Carol Gustav; am fost trimis cu oşteni de pază în întâmpinarea luminăţiei tale.

— Sunt bucuros să cunosc un cavaler atât de vrednic, rosti omul îmbrăcat în negru, răspunzându-i la fiecare plecăciune.

— Luminăţia ta, vrei să te opreşti mai mult aici sau pleci îndată mai departe?… Măria sa doreşte să te vadă cât mai repede.

— Aveam de gând să mă opresc la Częstochowa pentru slujbă, răspunse noul sosit, dar la Wieluń am primit veste că măria sa îmi porunceşte să mă grăbesc, aşa că mă odihnesc puţin şi pornesc mai departe. Domnia ta, mulţumeşte rotmistrului din partea mea şi trimite înapoi oştenii care m-au însoţit până aici.

Căpetenia ieşi să dea poruncile de cuviinţă. Jupân Andrzej îl opri în drum.

— Cine este? întrebă.

— Baronul Lisola, trimisul împăratului, care vine la regele nostru de la curtea din Brandenburg, răspunse suedezul.

Apoi ieşi, dar se întoarse curând.

— Porunca luminăţiei tale a fost îndeplinită, îi spuse baronului.

— Mulţumesc! răspunse Lisola.

Şi cu mare bunăvoinţă, deşi nu fără anume semeţie, îi arătă lui Wrzeszczowicz un loc înaintea lui.

— Afară a început să şuiere vântul şi ploaia s-a înteţit, spuse. Poate că va trebui să poposim mai mult timp aici. Dar să mai stăm de vorbă înainte de cină. Ce se aude pe aici? Mi s-a spus că ţinuturile din Małopolska s-au supus regelui suedez.

— Aşa este luminăţia ta. Măria sa aşteaptă să se predea şi oştile care au mai rămas, după care va pleca numaidecât la Varşovia şi spre Prusia.

— E sigur oare că se vor preda?

— Deputăţiile oştenilor au venit la Cracovia. Dealtminteri, nu pot să facă altfel fiindcă n-au de ales. Dacă nu trec de partea noastră, o să-i nimicească Chmielnicki până la unul.

Lisola îşi lăsă capul în piept.

— E nemaipomenit, îngrozitor! spuse.

Vorbeau nemţeşte, dar lui Kmicic nu-i scăpă nici o vorbă.

— Luminăţia ta, răspunse Wrzeszczowicz, s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple.

— E cu putinţă, dar nu se poate să nu compătimeşti această putere care s-a prăbuşit sub ochii noştri; afară de suedezi, toţi ceilalţi s-ar cuveni să se înduioşeze de soarta ei.

— Eu nu sunt suedez, dar de vreme ce nici polonezii nu se lasă înduioşaţi, de ce m-aş lăsa eu? răspunse Wrzeszczowicz.

Lisola îl privi cu luare-aminte.

— E adevărat că numele domniei tale nu e suedez. De ce naţie eşti, domnia ta?

— Sunt ceh.

— Ia te uită! aşadar, supus al împăratului nemţesc?… Slujim acelaşi stăpân.

— Eu mă aflu în slujba măriei sale regele Suediei, răspunse Wrzeszczowicz cu o plecăciune.

— Nici nu-mi trece prin minte să te dojenesc, zise Lisola, dar asemenea slujbe sunt trecătoare, aşa că fiind supusul milostivului nostru împărat, oriunde te-ai afla şi oricui ai sluji, nu poţi să-ţi nesocoteşti adevăratul stăpân.

— Asta aşa-i.

— Ţi-o spun dar din toată inima, domnia ta, stăpânului nostru îi pare rău de această Republică înfloritoare, de soarta regelui ei şi nu poate privi cu ochi binevoitori la aceia dintre supuşii lui care ajută la nimicirea unei ţări prietene. Ce ţi-au făcut polonezii domniei tale, de ce te arăţi atât de pornit împotriva lor…?

— Luminăţia ta, aş putea să-ţi spun o mulţime de lucruri, dar mă tem să nu profit prea mult de răbdarea luminăţiei tale.

— Domnia ta, îmi pari a fi nu numai o căpetenie destoinică, dar şi un om înţelept, iar însărcinarea mea îmi porunceşte să văd, să ascult şi să întreb; aşa că, domnia ta, vorbeşte cât mai pe larg şi nu te teme că ai să-mi pui răbdarea la încercare. Dimpotrivă, dacă ai să vrei să intri în slujba împăratului, ceea ce îţi doresc să se întâmple cât mai repede, ai să găseşti în mine un prieten de nădejde care te va sprijini şi va lămuri pricinile slujbei de acum, în caz că cineva ţi-ar lua-o în nume de rău.

— Atunci am să spun tot ce-mi stă pe limbă. Asemenea multor şleahtici, fii mai mici la părinţii lor, am fost nevoit şi eu să-mi caut norocul printre străini. Am venit deci aici, unde poporul e înrudit cu al meu, iar străinii sunt primiţi în slujbe cu bucurie.

— Pe domnia ta cum te-au primit?

— La început mi s-au dat în grijă minele de sare. În felul acesta, am găsit drumul spre avere, spre oameni şi spre rege. Acum îi slujesc pe suedezi şi, cu toate acestea, dacă cineva m-ar socoti nerecunoscător, aş fi nevoit să mă împotrivesc.

— Şi din care pricină, rogu-te?

— Păi, din care pricină mi se poate cere mie mai mult decât polonezilor? Unde sunt polonezii acum! Unde se află senatorii acestui regat, prinţii, magnaţii, şleahticii şi cavalerii, dacă nu în tabăra suedeză? Ei ar trebui să ştie cei dintâi ce se cuvine să facă, unde-i izbăvirea şi unde-i pierzania Republicii. Eu am făcut ce au făcut şi ei, aşa că nici unul dintre ei n-are dreptul să mă numească nerecunoscător. De ce eu, un străin, sunt dator să păstrez credinţă regelui polonez şi Republicii, iar ei nu? De ce-aş dispreţui o slujbă spre care ei înşişi dau buzna?

Lisola nu răspunse nimic. Îşi sprijini capul în pumn şi căzu pe gânduri. Părea că ascultă şuierul vântului şi răpăiturile ploii de toamnă, care începuse să bată în ferestrele cârciumii.

— Vorbeşte, domnia ta, vorbeşte mai departe, rosti în sfârşit. Spui lucruri vrednice de tot interesul.

— Eu îmi caut norocul acolo unde pot să-l găsesc, zise Wrzeszczowicz, şi nu trebuie să-mi bat capul cu pieirea acestui popor mai mult decât polonezii. Dealtfel, ar fi zadarnic, fiindcă tot trebuie să piară!

— Cum aşa?

— Mai întâi, pentru că asta vor cu toţii, iar în al doilea rând, pentru că merită. Luminăţia ta, mai e vreo ţară, în care să domnească atâta neorânduială şi samavolnicie?… Ce fel de stăpânire mai e şi asta? Regele nu cârmuieşte, fiindcă nu-l lasă… Seimul nu poate face nimic, fiindcă-l întrerup mereu… Nu există oştire, pentru că nu vor să plătească dările; nu există ascultare, pentru că ascultarea stânjeneşte libertatea; nu există dreptate, pentru că n-are cine împlini hotărârile pe care le încalcă toţi cei avuţi; în acest popor nu mai există credinţă, fiindcă iată că şi-au părăsit cu toţii regele; nu există dragoste de ţară, pentru că au supus-o suedezilor în schimbul făgăduielii că nu-i va împiedica să trăiască în samavolnicie, ca şi până acum…

Unde s-a mai pomenit una ca asta? Care popor de pe lume ar putea ajuta vrăjmaşul să-i cucerească ţara? Cine şi-ar mai părăsi regele nu din pricina tiraniei şi a faptelor nesăbuite, ci pentru că a venit unul mai puternic? Unde-i acela care să aibă în vedere interesul propriu în dauna celui obştesc? Ce au ei, luminăţia ta?… Să-mi arate cineva măcar una dintre virtuţi; sunt oare statornici, înţelepţi, îndemânatici, stăruitori sau cumpătaţi? Ce au ei? Călărime bună? Aşa-i, nimic altceva… Dar şi Numidia era vestită prin călărimea ei, şi Galia, cum se poate citi în cărţile istoricilor romani, avea călăreţi neîntrecuţi, şi unde sunt? Au pierit, tot aşa cum vor pieri şi aceştia. Cine mai vrea să-i scape, îşi pierde vremea, fiindcă ei înşişi nu mai vor să se mântuie!… Numai nebunii, samavolnicii, răii şi vânzătorii mai locuiesc în ţara asta!

Wrzeszczowicz rosti ultimele cuvinte cu o adevărată izbucnire de ură, neînţeleasă la un străin care mâncase din pâinea acestui popor, dar Lisola nu se miră. Priceput cum era în treburile diplomaticeşti, cunoştea lumea şi oamenii, ştia că cine nu-şi poate răsplăti binefăcătorul cu dragoste, acela îi caută cu lumânarea vinovăţia cu care să-şi acopere nerecunoştinţa. Sau poate că îi da dreptate lui Wrzeszczowicz, pentru că nu se împotrivi, în schimb întrebă brusc:

— Jupâne Weyhard, domnia ta eşti catolic?

Wrzeszczowicz rămas descumpănit,

— Sunt luminăţia ta! răspunse.

— La Wieluń am aflat că unii îl îndeamnă pe măria sa Carol Gustav să ocupe mânăstirea de pe Jasna Góra… Să fie oare adevărat?

— Luminăţia ta, mânăstirea e foarte aproape de hotarul silezian şi Jan Kazimierz poate primi ajutoare însemnate de aici. Suntem siliţi s-o ocupăm, ca să nu se întâmple una ca asta… Eu am fost cel dintâi care i-am deschis ochi măriei sale şi tocmai de aceea mi-a încredinţat mie această însărcinare.

Aici Wrzeszczowicz se întrerupse dintr-o dată, aducându-şi aminte de Kmicic care stătea în celălalt colţ al încăperii; se apropie de el şi-l întrebă:

— Jupâne cavaler, înţelegi nemţeşte?

— Nici o boabă, de m-ar jupui de viu! răspunse jupân Andrzej.

— Mare păcat, fiindcă vroiam să te poftesc să stăm de vorbă împreună.

Apoi se întoarse spre Lisola:

— E un şleahtic străin, dar nu pricepe nemţeşte, aşa că putem să vorbim nestânjeniţi.

— N-am nimic de ascuns, răspunse Lisola, dar pentru că sunt şi eu catolic, n-aş vrea ca sfântul lăcaş să cunoască vreo stricăciune… Şi fiindcă nu mă îndoiesc că şi împăratul nutreşte aceleaşi simţăminte, am să-l rog pe măria sa regele să-i cruţe pe călugări. Prin urmare, domnia ta să nu întreprinzi nimic până când nu afli noua hotărâre.

— Deşi tainice, am porunci limpezi în această privinţă, pe care nu le ascund înaintea luminăţiei tale, întrucât doresc să slujesc cu credinţă pe stăpânul meu, împăratul. Luminăţia ta poţi să fii liniştit, sfântul lăcaş nu va fi pângărit. Eu sunt catolic şi…

Lisola zâmbi şi, vrând să scoată tot adevărul de la un om mai puţin iscusit, îl întrebă în glumă:

— Dar nu-i aşa că veţi goli vistieria călugărilor? Fără asta nu se va putea, ai?

— S-ar putea întâmpla, răspunse Wrzeszczowicz. Sfânta Fecioară n-are trebuinţă de talerii din cufărul priorului. De vreme ce toţi plătesc, să plătească şi călugării.

— Şi dacă se vor apăra?

Wrzeszczowicz izbucni în râs:

— În ţara asta nu se va apăra nimeni, astăzi nu mai poate nimeni să se apere, chiar dacă ar vrea. Au avut tot timpul, dar acum e prea târziu.

— E, prea târziu! repetă Lisola.

Şi cu acestea, vorbirea luă sfârşit. După cină plecară. Kmicic rămase singur. Petrecu aici cea mai cumplită noapte de când plecase de la Kiejdany.

Ascultând cuvintele lui Weyhard Wrzeszczowicz, se străduise în fel şi chip să se stăpânească, să nu strige: „Minţi câine!” şi să nu se repeadă asupra lui cu sabia N-o făcuse pentru că, din nefericire, simţise şi cunoscuse că vorbele veneticului spuneau adevărul, înfricoşător şi dureros ca împunsătura de jungher, dar adevărul curat.

„Ce-aş fi putut să-i răspund? se gândea, ce argumenta aş fi putut întrebuinţa în afară de pumni, cum i-aş fi dovedit că minte?… A spus adevărul în toată goliciunea lui… Trăzni-l-ar!… Până şi omul împăratului recunoscuse că e prea târziu pentru orice împotrivire.”

Poate că jupân Kmicic suferea atâta tocmai pentru că acel „prea târziu” însemna nu numai pieirea ţării, ci şi spulberarea fericirii lui. Se chinuise destul; nu mai avea putere să îndure, fiindcă de săptămâni întregi nu auzea decât că totul e pierdut, că nu mai e timp, că e prea târziu. Nici o rază de nădejde nu-i înviora sufletul nicăieri.

Călărind tot mai departe, se grăbise zi şi noapte, ca să scape de aceste văicăreli, să găsească un loc sau vreun om care să-i toarne măcar o picătură de încredere peste focul inimii. Pretutindeni nu aflase decât decădere şi descurajare. Iar cuvintele lui Wrzeszczowicz umpluseră paharul acesta de amărăciune şi fiere; îi arătaseră limpede ceea ce până atunci presimţise doar nedesluşit: nu atât suedezii, septentrionii şi cazacii pierduseră ţara, cât întregul popor.

„Numai nebunii, samavolnicii, mişeii şi vânzătorii locuiesc în ţara asta, repeta jupân Kmicic după Wrzeszczowicz. Alţii nu mai sunt!… Nu ascultă de rege, întrerup adunările, nu-şi plătesc dările şi ajută duşmanul să cucerească Republica. Trebuie să piară!

Pentru Dumnezeu, de-ar fi putut să-i dovedească măcar o singură minciună! Afară de călărime să nu mai fie oare nimic vrednic de laudă la noi, nici o virtute, numai rău pretutindeni?”

Jupân Kmicic căuta răspunsul înlăuntrul lui. Era atât de trudit de drum şi de griji, de toate întâmplările prin care trecuse, încât începu să vadă negru înaintea ochilor. Simţi că e bolnav şi îl cuprinse o sfârşeală de moarte. Mintea i se învălmăşea tot mai mult. Vedea chipuri cunoscute şi necunoscute, unele pe care le ştia mai demult, altele pe care le întâlnise pe drum.

Vedeniile acelea discutau ca în adunarea Seimului, rosteau sentinţe, prorocii şi toate se refereau la Oleńka. Ea aştepta s-o scape Kmicic, dar Wrzeszczowicz îl ţinea de mâini şi-i repeta, privindu-l în ochi: „Prea târziu, ce-i al suedezilor va rămâne al suedezilor! iar Bogusław Radziwiłł râdea şi-i ţinea isonul lui Wrzeszczowicz. După care începeau să strige cu toţii: „Prea târziu, prea târziu, prea târziu!” şi luând-o pe Oleńka, dispăreau cu ea în bezna nepătrunsă.

Lui Kmicic i se părea că Oleńka e totuna cu ţara şi le pierduse pe amândouă, dându-le de bunăvoie suedezilor. Atunci îl cuprindea o jale nemărginită, de se trezea şi privea uimit împrejur sau asculta vântul care şuiera în horn, prin pereţi şi pe acoperiş pe multe glasuri, cântând prin toate crăpăturile ca la orgă.

Vedeniile se întorceau. Oleńka şi Republica se contopeau iarăşi în mintea lui într-o singură fiinţă pe care Wrzeszczowicz o ducea cu el spunând: „Prea târziu, prea târziu!”

Jupân Andrzej aiura aşa toată noaptea. În clipele când judecata i se limpezea, cugeta că va cădea la pat şi vroia să-l cheme pe Soroka să-i sloboadă sânge. Dar începu să se lumineze de ziuă; Kmicic zvâcni în picioare şi ieşi înaintea hanului.

Primele luciri trandafirii împrăştiau întunericul, prevestind o zi senină; norii se clădăriseră în fâşii lungi spre apus, dar la răsărit cerul era curat; pe bolta care pălea cu încetul licăreau stelele neînceţoşate de abureala zilei. Kmicic îşi trezi oamenii, se îmbrăcă în veşminte de sărbătoare, pentru că era duminică, şi porniră la drum.

După noaptea chinuitoare de nesomn, Kmicic îşi simţea trupul, istovit şi sufletul gol.

Nici măcar dimineaţa de toamnă, palidă, dar proaspătă, înrourată şi senină, nu putea să împrăştie tristeţea care-i apăsa inima cavalerului. Nădejdile i se spulberaseră treptat, ca o lampă care se stinge cu încetul pentru că nu mai are gaz. Ce avea să-i aducă ziua de azi? Nimic! Aceeaşi mâhnire, aceleaşi griji care-l vor împovăra şi mai mult.

Călărea, în tăcere cu privirile aţintite într-un punct care strălucea puternic la marginea zării. Caii sforăiau a vreme bună, oamenii începură să îngâne cu glasuri somnoroase rugăciunea de dimineaţă.

Se lumina din ce în ce mai mult, din palid cerul se făcu verzui şi auriu, iar punctul acela de la marginea zării începu să strălucească atât de tare, încât ochii se mijeau, apărându-se de potopul de raze.

Oamenii încetară litania şi priviră cu toţi spre lumina aceea; în sfârşit, Soroka zise:

— Să fie oare o minune?… Acolo e apusul, dar parcă răsare soarele!

Într-adevăr, lumina se mărea văzând cu ochii; punctul crescu cât o roată, apoi se făcu şi mai mare; de departe se putea crede că cineva aşezase deasupra pământului o stea uriaşă care răspândea raze nenumărate.

Kmicic şi oamenii lui priveau cu uimire la apariţia aceea luminoasă, tremurătoare, neştiind ce să creadă.

Dinspre Kruszyna se apropia un ţăran într-un car cu loitre lungi. când se întoarse, spre el, Kmicic văzu că ţăranul îşi ţinea căciula în mână şi, privind la lumina din depărtare, se ruga.

— Omule întrebă jupân Andrzej ce luminează acolo?

— Biserica de la Jasna Góra! răspunse ţăranul.

— Slavă Sfintei Fecioare! strigă Kmicic şi îşi scoase căciula; ceilalţi făcură şi ei la fel.

După atâtea zile de zbucium, de îndoieli şi dezamăgiri, jupân Andrzej înţelese deodată că se petrece un lucru de mirare. Abia îi răsunaseră în urechi cuvintele: „Biserica de la Jasna Góra!” şi mâhnirea lui pierise, de parcă i-o luase cineva cu mâna.

O teamă nedesluşită puse stăpânire pe cavaler, teamă plină de respect pios, dar în acelaşi timp şi o bucurie, cum nu mai încercase. Dinspre biserica ce strălucea pe înălţime în primele raze ale soarelui venea speranţa, pe care jupân Kmicic n-o mai cunoscuse de multă vreme, curajul căutat în zadar, forţa de neînvins care avea să-i fie reazim. Parcă intrase în el o viaţă nouă care-i curgea prin vine odată cu sângele. Răsuflă adânc, ca un bolnav care se trezeşte din aiureala fierbinţelilor.

Iar biserica strălucea tot mai puternic, ca şi când ar fi luat toată lumina soarelui. Câmpul i se întindea la picioare, iar ea privea de pe înălţime ca un străjer proteguitor.

Multă vreme Kmicic nu putu să-şi desprindă ochii de la această lumină care îi ogoia rănile din suflet. Chipurile oamenilor erau serioase şi cuprinse de teamă.

Deodată, dangătul clopotului răsună în aerul liniştit al dimineţii.

— Descălecaţi! porunci jupân Andrzej.

Săriră cu toţii din şa şi, îngenunchind în pulberea drumului, începură să se roage. Kmicic rostea cuvintele, iar oştenii repetau în cor. În acest timp, sosiră şi alte care; ţăranii, văzând oamenii care se rugau în mijlocul drumului, li se alăturară; grupul se făcea din ce în ce mai mare.

După ce sfârşiră rugăciunea, jupân Andrzej se ridică urmat de oamenii săi şi porniră pe jos mai departe, ducând caii de frâu şi cântând: „Poarta cerului, lumina…”

Jupân Andrzej mergea atât de sprinten, de parcă îi crescuseră aripi la umeri. Biserica aci dispărea, aci se ivea din nou la cotiturile drumului. Când n-o mai vedea din pricina colinelor sau a vreunei râpe, lui Kmicic i se părea că beznele se lasă peste pământ, dar când strălucea iarăşi, toate chipurile se luminau.

Merseră aşa multă vreme. Biserica, mânăstirea şi zidurile înconjurătoare se vedeau tot mai limpede, apărând din ce în ce mai frumoase şi mai impunătoare. În cele din urmă, zăriră în depărtare şi oraşul, iar la poalele colinei şirurile de case şi colibe care păreau nişte cuiburi de păsări pe lângă biserica uriaşă.

Era zi de duminică, aşa că atunci când soarele se ridică de-o suliţă pe bolta cerească, drumul se umplu de căruţe şi de norodul care venea pe jos la sfânta slujbă. În turnurile înalte începură să bată clopotele mai mari şi mai mici şi văzduhul răsuna de dangăte sărbătoreşti. În această privelişte şi în aceste glasuri de bronz se simţea o putere neînţeleasă, o măreţie fără seamăn, dar şi o tihnă alinătoare. Împrejurimile de la poalele Jasnei Góra nu semănau deloc cu restul ţării.

Mulţimea norodului înnegrea în jurul zidurilor bisericii. La picioarele colinei se aflau sute de căruţe, brişte, căleşti; glasurile oamenilor se amestecau cu nechezatul cailor priponiţi de părugeni. Mai încolo, spre dreapta, de-a lungul drumului care ducea în sus, se vedeau şiruri de tarabe în care se vindeau figurine de metal şi de ceară, lumânări, icoane şi scapularii. Oamenii mişunau pretutindeni.

Porţile erau deschise la perete, intra şi ieşea oricine; pe ziduri şi la tunuri nu se vedea nici un oştean. Biserica şi mânăstirea erau păzite se vede de sfinţenia locului ori poate se încredeau cu toţii în scrisorile lui Carol Gustav care făgăduise că nu se va atinge nimeni de aşezământul călugărilor.