Capitolul XII.

De la poarta zidului de apărare, ţărani şi şleahtici, orăşeni de pretutindeni, oameni de toate vârstele şi din toate stările, bărbaţi şi femei, se apropiau de biserică mergând în genunchi şi îngânând cântece cucernice. Râul acesta de oameni înainta foarte încet şi se oprea întruna, atunci când îmbulzeala trupurilor era prea mare. Sfintele flamuri fluturau pe deasupra ca nişte curcubeie. La răstimpuri, cântecele conteneau şi mulţimea începea să rostească rugăciuni, iar atunci tunetul vorbelor răsuna de la un cap la altul. După fiecare cântec şi după fiecare rugăciune, mulţimea tăcea şi bătea mătănii sau se prăpăstuia cu faţa la pământ în formă de cruce; atunci se auzeau doar glasurile rugătoare şi ascuţite ale cerşetorilor care, aşezaţi pe amândouă marginile râului omenesc, îşi descopereau în văzul tuturor mădularele schiloade. Tânguirile lor se amestecau cu clinchetul paralelor aruncate în străchinile de tinichea sau de lemn. Şi iarăşi râul de capete curgea mai departe şi iarăşi răsunau cântecele.

Pe măsură ce valul de oameni se apropia de uşa bisericii, înflăcărarea creştea, preschimbându-se în patimă. Braţele şi ochii se înălţau spre cer, feţele păleau de emoţie sau se îmbujorau de evlavie.

Deosebirile dintre stări piereau; sumanele ţăranilor se amestecau cu contăşele şleahticilor, scurtele de piele ale oştenilor cu surtucele târgoveţilor.

În uşa bisericii, îmbulzeala era şi mai mare. Trupurile oamenilor nu mai semănau cu un râu, ci cu un pod peste care ai fi putut trece, călcând pe capete şi pe umeri, fără să atingi pământul cu picioarele. Piepturile simţeau nevoia de aer, trupurile se striveau, dar credinţa care-i însufleţea le dădea puterea să reziste. Se rugau cu toţii, nimeni nu se mai gândea la altceva; fiecare răbda înghesuiala şi greutatea tuturor, dar nici unul nu cădea şi, împins de miile de oameni, simţea în el puterea miilor de credincioşi cu care răzbea înainte, adâncit în rugăciune şi îmbătat de evlavie.

Kmicic, care se târa în genunchi cu oştenii lui în primele rânduri, intră printre cei dintâi în biserică, apoi fu împins spre capela minunilor, unde mulţimea se prăbuşea cu faţa în jos, plângând şi sărutând lespezile cu înflăcărare. Jupân Andrzej făcu şi el la fel, iar când îndrăzni să-şi ridice capul, fu cuprins de un simţământ de încântare şi fericire, amestecat cu o spaimă de moarte, din pricina căruia era aproape să-şi piardă cunoştinţa.

În capelă domnea un întuneric roşietic pe care flăcările lumânărilor aprinse înaintea altarului nu izbuteau să-l împrăştie cu totul. Lumina colorată pătrundea şi prin ferestre şi toate luciturile acelea roşii, albăstrui şi aurii tremurau pe pereţi, alunecau peste sculpturi şi adâncituri, pătrundeau în firidele întunecate, scoţând la iveală lucruri nedesluşite, cufundate parcă în somn. Licăririle tainice se pierdeau treptat, înfrăţindu-se cu întunericul pe nesimţite, în aşa fel, încât pierea orice deosebire între lumină şi umbră. Lumânările de la altar aveau nimburi aurii. Fumul cădelniţelor se închega într-o ceaţă purpurie; rantia albă a călugărului care făcea slujba juca în culori de curcubeu. Văzute numai pe jumătate, toate păreau nepământene; străluciri şi întuneric de pe altă lume, tainică, sărbătorească, binecuvântată, plină de evlavie, sfântă…

Din naosul cel mare al bisericii, răzbătea murmurul nedesluşit al glasurilor omeneşti, asemenea talazurilor mării, dar aici domnea liniştea adâncă, întreruptă doar de călugărul care cânta liturghia.

Icoana era şi acum tot acoperită, aşa că mulţimea aştepta cu răsuflarea tăiată. Se vedeau numai ochi pironiţi într-un loc anume, chipuri neclintite, desprinse parcă de viaţa pământească, şi mâini împreunate la gură, ca la îngerii zugrăviţi pe icoane.

Glasul călugărului era însoţit de orga care scotea sunete blânde şi dulci, asemenea unor flaute nepământene. Din când în când, aminteau susurul apei de izvor, apoi iarăşi răsunau blajine şi dese, ca o ploaie repezită de mai.

Deodată, se auzi bubuitul tobelor şi sunetul trâmbiţelor; inimile se înfiorară. Perdeaua care acoperea icoana alunecă în amândouă părţile şi un potop de lumină ţâşni de sus asupra credincioşilor.

Gemete, plânsete şi strigăte răsunară în capelă.

— Salve Regina, tunară şleahticii, monstra te esse matrem{29}, în timp ce ţăranii strigau şi ei:

— Sfântă Fecioară! Regină a îngerilor, scapă-ne, ajută-ne, mângâie-ne în durerea noastră şi îndură-te de noi!

Strigătele acestea, amestecate cu suspinele femeilor, vaietele nefericiţilor şi rugăminţile bolnavilor sau ale schilozilor de a-i vindeca printr-o minune nu conteniră multă vreme.

Kmicic aproape că nu mai ştia de el: simţea doar că are dinainte nemărginirea în faţa căreia totul piere şi pe care el nu putea s-o cuprindă şi s-o înţeleagă. Ce mai însemnau îndoielile lui faţă de această încredere pe care n-o putea cuprinde o lume; ce era suferinţa lui faţă de această bucurie; puterea suedeză faţă de această apărare; răutatea oamenilor faţă de asemenea oblăduire…?

Nu se mai gândi la nimic, lăsându-se în seama acestor simţăminte: uită de el, nu-şi mai dădu seama cine este şi unde se află… I se părea că murise şi sufletul îi zboară odată cu sunetele orgii, amestecându-se cu fumul cădelniţelor; mâinile, învăţate cu sabia şi vărsarea de sânge, şi le întinse în sus şi îngenunche îmbătat de fericire.

În acest timp, slujba se sfârşi. Fără să-şi dea seama jupân Andrzej ajunse iarăşi în naosul cel mare. Preotul rostea predica, dar Kmicic nu auzi şi nu pricepu nimic multă vreme, ca omul care se trezeşte din somn şi nu înţelege de la început unde se termină visul şi unde începe lumea adevărată.

Primele cuvinte pe care le auzi fură: „Aici se schimbă inimile şi sufletele se îndreaptă, deoarece nici suedezul nu poate înfrânge această putere, cum nici cei ce sălăşluiesc în întuneric nu pot să biruie lumina cea adevărată!” „Amin!” sfârşi Kmicic în gând şi începu să se bată cu pumnii în piept în semn de căinţă, fiindcă i se părea că păcătuise greu, socotind că nu mai e nimic de făcut, că nu mai e nici o scăpare de nicăieri.

După ce se sfârşi predica, îl opri pe primul călugăr, pe care-l întâlni, şi-i spuse că vrea să-l vadă pe prior într-o treabă care privea biserica şi mânăstirea.

Priorul îl chemă numaidecât. Era un om în vârstă, care începea să se încovoaie sub povara anilor. Avea faţa senină. Barba neagră şi deasă îi înrăma obrazul, iar ochii îi erau albaştri, liniştiţi şi pătrunzători. În rantia-i albă semăna cu un sfânt. Kmicic îi sărută mâneca, iar el îi luă capul în mâini şi-l întrebă cine este şi de unde vine?

— Vin din Samogiţia, răspunse jupân Andrzej, ca să intru în slujba Sfintei Fecioare, a ţării urgisite şi a nefericitului nostru rege, împotriva cărora am păcătuit greu până acum; am să mărturisesc totul în amănunt la sfânta spovedanie, de aceea, îngăduie-mi, părinte, să mă spovedesc chiar astăzi sau mâine de dimineaţă, căci aşa îmi porunceşte căinţa pentru vinovăţia mea. Am să-ţi spun, părinte, şi numele-mi adevărat, dar numai sub taina spovedaniei, fiindcă i-aş pune pe oameni împotriva mea şi asta m-ar putea împiedica să mă îndrept. În faţa oamenilor, vreau să mă cheme Babinicz, după o moşie a mea încălcată de vrăjmaşi. Acum îţi aduc părinte o veste însemnată pe care te rog s-o asculţi cu răbdare, fiindcă e vorba de acest sfânt aşezământ şi de mânăstire.

— Dorinţa domniei tale de a-ţi îndrepta viaţa e vrednică de toată lauda, răspunse priorul Kordecki. Cât priveşte spovedania, nu mă voi arăta leneş în a-ţi îndeplini rugămintea, iar acum te ascult cu luare-aminte.

— Am umblat mult, începu Kmicic, am văzut o mulţime de lume şi am suferit grozav… Pretutindeni s-a întărit vrăjmaşul, pretutindeni ereticii înalţă capul şi până şi catolicii se duc în tabăra duşmanului care, încurajat astfel, ca şi de cucerirea celor două oraşe de scaun, cutează acum să ridice mâna-i pângăritoare asupra Jasnei Góra.

— De la cine ai domnia ta asemenea veste? întrebă preotul Kordecki.

— În noaptea din urmă, am poposit la Kruszyna. Au venit acolo Weyhard Wrzeszczowicz şi Lisola, trimisul împăratului, care se întorcea de la curtea din Brandenburg, ducându-se la regele suedez.

— Regele suedez nu mai e la Cracovia, îl întrerupse preotul, privindu-l cu vioiciune în ochi.

Dar jupân Andrzej nu-şi plecă privirile şi vorbi astfel mai departe:

— Eu nu ştiu dacă este sau nu mai este acolo… Ştiu doar că Lisola se ducea la el, iar Wrzeszczowicz a fost trimis cu oameni de pază, ca să-l însoţească mai departe. Amândoi au vorbit în faţa mea nemţeşte, fără să se ferească de mine, deoarece credeau că nu înţeleg nimic, dar eu, ştiind limba încă din copilărie, tot atât de bine ca şi pe cea polonă, am priceput tot: Weyhard l-a îndemnat pe rege să ocupe mânăstirea şi să pună mâna pe vistierie, iar acesta i-a dat chiar lui această însărcinare.

— Ai auzit cu urechile domniei tale?

— Întocmai, aşa cum mă aflu aici.

— Se va face voia Domnului! rosti preotul liniştit.

Kmicic începu să se teamă. Credea că preotul numeşte voia Domnului porunca regelui suedez şi nu se gândeşte să-i stea împotrivă, aşa că spuse descumpănit:

— La Pułtusk am văzut o biserică în mâna suedezilor, oşteni jucând cărţi în sfântul lăcaş, butoaie de bere în altare şi femei neruşinate, tăvălindu-se cu oştenii.

Preotul se uita mereu în ochii cavalerului.

— Lucru de mirare, spuse, în ochii domniei tale citesc adevărul…

Kmicic se făcu stacojiu.

— Să mor pe loc, dacă nu-i adevărat tot ce spun!

— Oricum, sunt veşti însemnate, asupra cărora se cade să ne sfătuim. Domnia ta, îngăduie-mi să poftesc aici pe sfinţii părinţi mai în vârstă şi pe câţiva şleahtici care se află acum la noi şi ne ajută cu sfatul în aceste vremuri de cumplire. Domnia ta ai să-mi îngădui…

— Nu mă dau în lături să repet totul în faţa lor.

Preotul Kordecki ieşi şi, după un sfert de ceas, se întoarse cu cei patru călugări.

Curând după aceea intrară jupân Różyc Zamoyski, spătarul de Sieradz, un om aşezat; jupân Okielnicki, stegarul de Wieluń; jupân Piotr Czarniecki, un cavaler tânăr cu faţa ameninţătoare şi bătăioasă, puternic şi înalt ca un stejar, şi alţi câţiva şleahtici de vârste diferite. Preotul Kordecki îl prezentă pe jupân Babinicz din Samogiţia, după care repetă de faţă cu toţi ştirile aduse de Kmicic. Rămaseră foarte miraţi şi începură să-l măsoare din ochi pe jupân Andrzej, cercetător şi bănuitor în acelaşi timp; cum nimeni nu vroia să vorbească cel dintâi, preotul Kordecki spuse:

— Să mă ferească Dumnezeu să-l bănuiesc pe acest cavaler de cine ştie ce uneltire sau de minciună, dar noutăţile pe care le-a adus par atât de ciudate, încât am crezut de cuviinţă să le cercetăm împreună. Chiar dacă ne doreşte numai binele, cavalerul putea să se înşele, să nu audă bine, să înţeleagă greşit sau să fie păcălit cu bună ştiinţă de niscaiva eretici. Să ne umple inimile de spaimă, să răspândească panică în sfântul lăcaş, şi să împiedice ţinerea slujbei – iată o mare bucurie pentru ei, de care, în răutatea lor, n-ar vrea să se lipsească nici unul.

— Se prea poate, răspunse părintele Nieszkowski, cel mai bătrân dintre toţi.

— Mai întâi ar trebui să aflăm dacă acest cavaler nu e şi el vreun eretic, se amestecă Piotr Czarniecki.

— Sunt catolic, ca şi domnia ta! răspunse Kmicic.

— S-ar cuveni să chibzuim asupra împrejurărilor, îşi dădu cu părerea jupân Zamoyski.

— Trăim asemenea vremuri, răspunse preotul Kordecki, încât numai Dumnezeu şi Sfânta-i Familie puteau să-l orbească pe vrăjmaş într-atâta, încât să întreacă măsura nelegiuirilor. Altminteri nu s-ar fi încumetat niciodată să ridice paloşul asupra acestui sfânt aşezământ. N-a cucerit Republica numai cu forţele lui, ci ajutat fiind de fiii ei. Dar cu toate că poporul nostru a căzut atât de jos, cu toate că se bălăceşte în păcat, este şi aici o margine pe care n-ar îndrăzni s-o treacă. S-a lepădat de rege, s-a lepădat de Republică, dar n-a încetat să-şi cinstească pe Mama, Ocrotitoarea şi Stăpâna lui. Vrăjmaşul ne batjocoreşte şi ne arată dispreţ, întrebând ce ne-a mai rămas din vechile virtuţi. Am să-i răspund aşa: Toate au pierit, dar tot a mai rămas ceva, fiindcă ne-a rămas credinţa în Sfânta Fecioară, iar pe această temelie putem să le înălţăm iarăşi pe toate celelalte. Văd limpede, dacă măcar un suedez va zgâria aceste ziduri sfinte, atunci până şi cei mai crânceni îi vor părăsi. Prietenii se vor preschimba în duşmani care vor ridica săbiile asupra lor. Dar şi suedezii ştiu şi înţeleg prea bine din ce parte le-ar putea veni pieirea… De aceea, chiar dacă Dumnezeu i-a orbit într-adins, nu vor cuteza niciodată să atace Jasna Góra, deoarece în ziua aceea norocul îi va părăsi, iar noi ne vom veni în fire.

Kmicic asculta cu uimire vorbele preotului Kordecki, care erau totodată şi un răspuns la cele ce spusese Wrzeszczowicz despre poporul polonez. Se stăpâni însă şi cuvântă astfel:

— Sfinte părinte, de ce n-am putea crede că însuşi Dumnezeu i-a orbit pe vrăjmaşii noştri? Dacă vom ţine seamă de îngâmfarea lor, de lăcomia pentru bunurile pământeşti, de povara asupririi şi de birurile pe care le pun până şi asupra duhovnicilor, atunci vom înţelege cum nu se poate mai bine că nu se vor da în lături de la nimic.

Preotul Kordecki nu răspunse de-a dreptul la întrebarea lui Kmicic, ci, întorcându-se către cei de faţă, le vorbi după cum urmează:

— Cavalerul acesta spune că l-a văzut pe Lisola, ducându-se la regele suedez; cum se poate una ca asta, când eu am veste sigură de la călugării paulini din Cracovia că regele nu se mai află acolo şi nici în altă parte în Małopolska, deoarece a plecat, la Varşovia îndată după predarea oraşului…

— Nu e cu putinţă, spuse Kmicic şi cea mai bună dovadă e că aşteaptă supunerea oştilor regale care se află sub conducerea lui jupân Potocki.

— Actul de supunere va fi primit în numele regelui de ghinărarul Duglas, răspunse preotul, aşa mi s-a scris de la Cracovia.

Kmicic tăcu; nu ştia nici el ce să zică.

— Dar să presupunem, urmă preotul, că regele suedez n-a vrut să-l vadă pe trimisul împăratului şi s-a încrucişat înadins cu el pe drum. Lui Carol îi cam place să vie şi să plece pe nepusă masă; pe de altă parte, nu-i convine mijlocirea împăratului, aşa că socotesc mai degrabă că a plecat, prefăcându-se că n-are ştiinţă de venirea solului. Nu mă mir că l-a trimis în întâmpinarea lui Lisola pe graful Wrzeszczowicz, o persoană atât de suspusă, deoarece se prea poate să fi vrut să îndulcească dezamăgirea trimisului printr-o purtare aleasă, dar cum pot să cred că Wrzeszczowicz s-a grăbit să-i destăinuiască planurile regelui baronului Lisola, care-i catolic şi arată multă bunăvoinţă Republicii şi regelui nostru izgonit?

— Nu e cu putinţă! consimţi părintele Nieszkowski.

— Nici eu nu pot să cred, adăugă spătarul de Sieradz.

— Iar Wrzeszczowicz e şi catolic şi ne-a făcut mult bine, spuse alt pater.

— Cavalerul spune că a auzit cu urechile lui? întrebă jupân Piotr Czarniecki cu asprime.

— Domniile voastre, adăugă priorul, mai gândiţi-vă că eu am hârtie la mână de la însuşi Carol Gustav, cum că mânăstirea şi biserica nu vor fi ocupate niciodată pentru folosul oştilor.

— Trebuie să recunoaştem, spuse grav jupân Zamoyski, că veştile aduse nu se prea leagă între ele. În loc să câştige ceva, suedezii ar avea numai de suferit, dacă ar ataca Częstochowa, regele nu e la Cracovia, aşa că Lisola nu putea să se ducă la el, iar Wrzeszczowicz n-avea cum să i se destăinuiască; pe deasupra, nu e un eretic, ci catolic, aşadar nu vrea răul mânăstirii, ci e binefăcătorul ei şi, chiar dacă l-ar îndemna însuşi diavolul, n-ar cuteza să atace lăcaşul împotriva poruncii şt făgăduielii regelui.

Aici se întoarse spre Kmicic:

— Ce mai ai de spus cavalere, în ce scop vrei să-i sperii pe sfinţii părinţi şi pe noi cei de faţă?

Kmicic stătea ca un osândit în faţa judecăţii. Pe de o parte, îl apuca deznădejdea, gândindu-se că dacă nu-i vor da crezare, mânăstirea va fi prădată de vrăjmaş, pe de altă parte, îi ardeau obrajii de ruşine, căci înţelegea şi el că toate se împotriveau veştilor aduse de el, aşa că nu era prea greu să fie socotit un mincinos. La gândul acesta se cutremură de furie, se trezeau în el vechile porniri nestăpânite, ambiţia călcată în picioare, Kmicic cel de altădată. Dar se stăpânea din răsputeri şi făcea fete-feţe, chemându-şi în ajutor întreaga răbdare şi repetându-şi: „Pentru păcatele mele, pentru păcatele mele…!

— Repet încă o dată ce-am auzit: Weyhard Wrzeszczowicz va ataca mânăstirea. Nu ştiu când, dar gândesc că va fi foarte curând… Eu vă previn, domniile voastre veţi purta răspunderea, dacă nu-mi veţi da ascultare…!

La acestea, jupân Piotr Czarniecki răspunse apăsat:

— Domol, cavalere, domol. Să nu ridici glasul!

După care se întoarse către ceilalţi

— Îngăduiţi-mi vrednici părinţi, să-i pun câteva întrebări acestui cavaler…

— Domnia ta, n-ai dreptul să mă umileşti! strigă Kmicic.

— Nici nu doresc, răspunse rece jupân Piotr. Dar aici e vorba de mânăstire şi despre Maica Precestă, despre lăcaşul ei. Iată de ce domnia ta trebuie să laşi supărarea dacă nu la o parte, cel puţin pentru altă dată, pentru că te asigur că nu voi da înapoi. Domnia ta ai adus veşti, noi dorim să le cercetăm, iar dacă nu vrei să răspunzi, vom gândi că te temi să nu te încurci.

— Prea bine, întreabă, domnia ta! consimţi Babinicz printre dinţii încleştaţi.

— Aşa mai merge. Domnia ta zici că eşti din Samogiţia?

— Întocmai.

— Şi ai venit aici, pentru că nu vrei să slujeşti pe suedezi şi pe trădătorul Radziwiłł?

— Întocmai.

— Acolo mai sunt şi alţii care nu-i slujesc şi luptă pentru ţară, sunt steagurile răzvrătite, e jupân Sapieha, de ce nu te-ai dus la ei?

— Asta e treaba mea!

— Aha, e treaba domniei tale! spuse Czarniecki. Atunci poate îmi vei răspunde la altă întrebare?

Mâinile lui jupân Andrzej tremurau, îşi pironi ochii pe clopoţelul greu de aramă, care se afla pe masă în faţa lui, apoi şi-l mută pe capul celui care întreba. Avea o poftă nebună, nestăpânită, să ia clopoţelul şi să-l arunce în tigva lui jupân Czarniecki. Vechiul Kmicic ieşea iarăşi învingător în lupta cu piosul şi umilitul Babinicz. Dar se înfrânse încă o dată şi zise:

— Întreabă!

— Dacă eşti cu adevărat din Samogiţia, trebuie să ştii ce se petrece la curtea trădătorului. Spune-mi-i pe cei care l-au ajutat să piardă ţara, spune-mi numele polcovnicilor care au rămas alături de el.

Kmicic păli ca ceara, înşiră totuşi câteva nume. Jupân Czarniecki ascultă spuse:

— Am un prieten care se află alături de rege, jupân Tyzenhauz. El mi-a vorbit de încă unul, cel mai însemnat. Nu ştii nimic despre acest tâlhar?

— Nu ştiu…

— Cum se poate? N-ai auzit de acela care, asemenea lui Cain, a vărsat sânge de frate?… Vii din Samogiţia şi n-ai auzit de Kmicic?

— Sfinţi părinţi! strigă deodată jupân Andrzej, tremurând ca de friguri. Îndur orice, numai să mă întrebe unul dintre voi… Dar, pe viul Dumnezeu, nu-i mai îngăduiţi acestui prăpădit de şleahtic să mă chinuiască…!

— Dă-i pace, domnia ta! rosti preotul Kordecki, întorcându-se spre jupân Piotr. Acum nu e vorba de acest cavaler.

— Doar o întrebare vreau să-i mai pun, zise spătarul de Sieradz şi întorcându-se spre Kmicic, îl întrebă:

— Domnia ta nu te aşteptai să nu dăm crezare veştilor?

— Fără îndoială! răspunse jupân Andrzej.

— Şi ce răsplată gândeai că ai să capeţi?

În loc să răspundă, jupân Andrzej îşi băgă amândouă mâinile în săculeţul de piele care-i atârna de cingătoare şi, scoţându-le, vărsă pe masă doi pumni de perle, smaragde, turcoaze şi alte pietre scumpe.

— Uite ce e!… spuse gâfâind. N-am venit aici după bani!… Nu pentru răsplată!… Iată perle şi alte pietricele… Toate sunt pradă de luptă, le-am smuls din calpacele boiereşti!… Acum vedeţi că n-am nevoie de răsplată?… Vroiam să le dăruiesc Sfintei Fecioare… după spovedanie… cu inima curată!… Luaţi-le… nu-mi trebuie răsplată… Mai am şi altele… Bătu-v-ar…!

Tăcură cu toţii cuprinşi de uimire; vederea pietrelor de preţ, vărsate ca boabele de mei dintr-un sac, făcu o impresie adâncă asupra lor. Fiecare se întreba în sinea lui: ce pricină putea avea omul acesta să mintă, dacă nu vroia nici o răsplată?

Jupân Piotr Czarniecki rămase descumpănit, ca tot omul uluit de puterea şi bogăţia altuia. În cele din urmă, se spulberară şi bănuielile lui; cum putea presupune că asemenea magnat, care risipea în dreapta şi-n stânga pietre scumpe, vroia să-i înfricoşeze pe călugări cu gândul la vreo răsplată?

Cei de faţă se uitau unii la alţii, în timp ce el stătea cu capul sus, ca un vulturaş zădărât, cu flăcări în priviri şi rumeneala în obraji. Rana proaspătă, care-i brăzda tâmpla şi obrazul, se învineţi şi jupân Babinicz arăta înspăimântător cu privirea-i ameninţătoare îndreptată, mai ales spre Czarniecki.

— Prin mânia domniei tale răzbate adevărul, rosti preotul Kordecki. Ascunde pietrele astea, deoarece Sfânta Fecioară nu poate primi ce i se oferă la mânie şi, pe bună dreptate. Dealtfel, cum spuneam, nu e vorba de domnia ta, ci de veştile care ne-au umplut de groază. Dumnezeu, ştie dacă nu e vreo neînţelegere la mijloc sau vreo greşeală, fiindcă ai văzut şi domnia ta că nu prea se leagă una cu alta. Cum putem să-i gonim pe credincioşi, să ştirbim cinstirea Sfintei Fecioare şi să ţinem porţile închise ziua şi noaptea?

— Închideţi porţile, pentru mila lui Dumnezeu! Închideţi porţile!… strigă Kmicic, frângându-şi mâinile, de-i trozniră degetele de la încheieturi.

În glasul lui era atâta adevăr şi deznădejde neprefăcută, încât cei de faţă se înfiorară fără voie, de parcă primejdia era aproape, iar jupân Zamoyski zise:

— Şi aşa veghem asupra împrejurimilor şi dregem zidurile. Ziua putem să lăsăm oamenii la slujbă, dar trebuie să fim prevăzători, fie şi pentru că regele Carolus a plecat, iar Wittemberg conduce cu mână de fier la Cracovia, asuprindu-i pe toţi deopotrivă.

— Deşi nu cred într-un atac, n-am nimic împotriva prevederii! răspunse jupân Piotr Czarniecki.

— Iar eu am să trimit călugări la Wrzeszczowicz, adăugă preotul Kordecki, să-l întrebe dacă porunca scrisă a regelui mai înseamnă ceva?

Kmicic răsuflă uşurat.

— Slavă Domnului, slavă Domnului! strigă.

— Jupâne cavaler! îi spuse preotul Kordecki. Dumnezeu să-i răsplătească gândurile bune… Dacă ne-ai prevenit cu temei, Sfânta Fecioară şi ţara îţi vor pomeni meritele în veci; să nu te miri că nu ţi-am dat crezare de la început. Nu o dată ne-au speriat degeaba; unii din vrăjmăşie faţă de credinţa noastră şi ca să-i împuţineze slava Sfintei Fecioare, alţii din lăcomie, pentru răsplată, iar câţiva numai ca să aducă şi ei vreo veste şi să capete însemnătate în ochii oamenilor. Poate că unii au fost înşelaţi, cum presupunem că s-a întâmplat şi cu domnia ta. Diavolul este grozav de pornit împotriva acestui lăcaş şi se străduieşte în fel şi chip să împiedice slujba şi să împuţineze numărul credincioşilor care vin să se roage. Nimic nu înfurie mai tare diavoleasca hoardă ca cinstirea aceleia care a zdrobit capul şarpelui… E timpul să începem vecernia. Să implorăm dar îndurarea ei, să ne încredinţăm milei ei şi fiecare să meargă liniştit la culcare, căci unde poate fi tihnă şi loc fără primejdie, dacă nu sub aripa-i ocrotitoare?

Plecară cu toţii.

După vecernie însuşi preotul Kordecki îl chemă pe jupân Andrzej şi-l spovedi îndelung în biserica pustie; apoi jupân Andrzej se întinse cu faţa în jos înaintea uşii de la capelă şi stătu aşa până la miezul nopţii.

La miezul nopţii, se întoarse în chilia lui şi-i porunci lui Soroka să-l biciuiască înainte de culcare până când spinarea şi umerii i se umplură de sânge.