Capitolul XIII.

A doua zi de dimineaţă, în toată mânăstirea domnea o mişcare neobişnuită. Porţile erau deschise într-adevăr şi credincioşii puteau să intre; slujba se ţinu ca de obicei, dar după predică toţi cei dinafară primiră poruncă să părăsească incinta mânăstirii. Însuşi preotul Kordecki, însoţit de spătarul de Sieradz şi de jupân Piotr Czarniecki, cercetă în amănunt parapetele şi contraforturile dinăuntru şi dinafară zidurilor. Ici şi colo, porunciră să se facă îndreptările de cuviinţă; fierarii din oraş primiră poruncă să pregătească cârlige înfipte în vârful unor prăjini lungi, suliţe, coase întărite în prelungirea cozilor de lemn, măciuci şi ghioage grele ghintuite. Şi pentru că se ştia că la Jasna Góra sunt rezerve însemnate de asemenea arme, prin oraş se împrăştie zvonul că mânăstirea se aşteaptă să fie atacată în curând. Poruncile care veneau una după alta păreau să întărească aceste presupuneri.

Două sute de oameni trebăluiră toată noaptea de-a lungul zidurilor. Cele douăsprezece tunuri grele, trimise de jupân Warszycki, castelanul de Cracovia, înainte de împresurarea oraşului, fură întărite pe afete noi şi pregătite de tragere.

Din magaziile mânăstirii, călugări şi slujitori cărară ghiulele, pe care le aşezară în grămezi lângă tunuri; se aduse pulberea şi se împărţiră muschete oamenilor. La turnuri şi la coturile zidurilor, urcară străjerii care aveau să vegheze zi şi noapte asupra împrejurimilor. În plus, oamenii trimişi în cercetare se răspândiră pretutindeni până la Przystajń, Kłobuck, Krzepice, Kruszyna şi Mstów.

În cămările şi aşa destul de pline ale mânăstirii, se aduseră rezerve de hrană din oraş, de la Częstochowa şi din alte sate care ţineau de mânăstire.

Zvonul se răspândi ca fulgerul în tot ţinutul. Târgoveţii şi ţăranii începură să se adune şi să chibzuiască ce-i de făcut. Multora nu le venea să creadă că vreun vrăjmaş ar cuteza să atace Jasna Góra.

Se spunea că numai Częstochowa avea să fie ocupată, dar era de ajuns, ca să se răzvrătească cu toţii, mai ales când unii îşi aduseră aminte că suedezii sunt eretici şi nu se vor da în lături să pângărească altarul Sfintei Fecioare.

Aşa că şovăiau, aci credeau, aci se îndoiau. Unii îşi frângeau mâinile, aşteptând prevestiri înfricoşătoare pe cer şi pe pământ, semne vădite ale mâniei dumnezeieşti, alţii se adânceau într-o disperare mută şi fără leac sau erau cuprinşi de o furie neomenească, de parcă luau foc. Şi, ca de fiecare dată când închipuirea omenească îşi ia zborul, începură să umble tot felul de zvonuri, care mai de care mai înfricoşătoare.

Aşa cum mişună roiul de furnici, se învălătuceşte, răsfirându-se şi adunându-se neliniştit, atunci când cineva înfige băţul în muşuroi sau aruncă jar, tot aşa începură să fiarbă oraşul şi satele dimprejur.

După-amiază, grupuri de târgoveţi şi ţărani cu neveste şi copii înconjurară zidurile mânăstirii, de parcă vroiau, să dea năvală asupra lor, plângând şi suspinând… În scăpatul soarelui, ieşi la ei preotul Kordecki şi, pierzându-se în mulţime, întrebă:

— Ce căutaţi aici, oameni buni?

— Vrem să luptăm pentru mânăstire, s-o apărăm pe Născătoarea lui Dumnezeu! strigară bărbaţii, înălţându-şi îmblăciele, furcile şi alte arme.

— Vrem s-o mai vedem o dată pe Sfânta Fecioară! se văietară femeile.

Preotul Kordecki se opri pe un colţ de stâncă mai ridicat şi spuse:

— Urdiile iadului nu vor frânge puterile cerului. Liniştiţi-vă şi aveţi încredere că piciorul ereticilor nu va călca în acest sfânt lăcaş, iar eresurile luterane sau calvineşti nu vor răsuna în acest aşezământ al virtuţii şi credinţei. Nu ştiu dacă vrăjmaşul va cuteza să vie până aici, dar ştiu că dacă va veni, musai să plece cu ruşine şi umilinţă, pentru că puterea lui va fi sfărâmată de o putere mai mare, înverşunarea i se va frânge, va fi nimicit şi norocul lui se va schimba. Umpleţi-vă inimile de încredere! O veţi vedea şi altă dată pe Ocrotitoarea noastră înconjurată de o slavă şi mai mare. Veţi avea parte şi de alte minuni. Nu vă pierdeţi cu firea, ştergeţi-vă lacrimile şi întăriţi-vă în credinţă, deoarece vă zic vouă, iar prin mine vorbeşte Duhul Sfânt, suedezul nu va păşi nicicând înăuntrul acestor ziduri; va spori doar slava lui Dumnezeu, căci bezna nu poate întuneca lumina, aşa cum noaptea care se apropie nu poate împiedica venirea zilei de mâine.

Tocmai amurgea. Mohoreala înserării acoperise împrejurimile, doar biserica lucea roşietic în ultimele raze ale soarelui. Văzând aceasta, oamenii îngenuncheară în jurul zidurilor şi încrederea umplu inimile. În acest timp, clopotele din turnuri începură să bată de Angelus. Preotul Kordecki începu să cânte Îngerul Domnului, iar mulţimea îi urmă pilda. Şleahticii şi oştenii de pe ziduri îşi uniră glasurile cu ale lor, clopotele cele mari şi cele mici răsunară, aşa că se părea că toată colina cântă ca o orgă uriaşă, auzindu-se până departe în cele patru părţi ale lumii.

Cântară până târziu; preotul Kordecki îi binecuvântă pe cei care plecau la drum, apoi spuse:

— Aceia dintre bărbaţi care au fost la război ştiu să mânuiască armele şi îşi simt inima vitează să se înfăţişeze la mânăstire mâine dimineaţa.

„Eu am fost!… Eu am slujit ca pedestraş!… Vin şi eu!” strigară glasuri numeroase.

Şi mulţimile se împrăştiară cu încetul. Noaptea se scurse în linişte. Se treziră cu toţii în strigăte de bucurie: „N-au venit suedezii!” Cu toate acestea, meşteşugarii cărară toată ziua armele arvunite.

Negustorii de mărunţişuri, care-şi ţineau tarabele mai ales în faţa zidului dinspre răsărit primiră şi ei poruncă să-şi aducă marfa înăuntrul mânăstirii, unde se muncea mereu la zidul de apărare. Se întăreau îndeosebi acele deschizături înguste numite „treceri”, care nu erau închise cu porţi şi puteau sluji la ieşiri împotriva duşmanului. Jupân Różyc Zamoyski porunci să fie astupate cu scânduri, cărămidă şi băligar în aşa fel, ca la nevoie să poată fi descoperite cu uşurinţă dinăuntru.

Toată ziua veniră care încărcate cu proviant şi sosiră şi câteva familii de şleahtici speriaţi de vestea apropierii vrăjmaşului, Pe la amiază se întoarseră oamenii trimişi cu o zi înainte în cercetare, dar nici unul nu văzuse suedezi şi nici măcar nu auzise de alţii, afară de cei care stăteau la Krzepice.

Cu toate acestea, la mânăstire pregătirile nu conteniră nici o clipă. La porunca preotului Kordecki, veniră târgoveţii şi ţăranii care slujiseră mai înainte ca pedestraşi şi cunoşteau meşteşugul armelor. Conducerea lor i se încredinţa lui jupân Zygmunt Mosiński care avea în pază turnul dinspre miazănoapte şi răsărit. Iar jupân Zamoyski îşi petrecu toată ziua aşezând oamenii la locurile lor, învăţându-l pe fiecare ce avea de făcut sau sfătuindu-se cu sfinţii părinţi la trapezărie.

Kmicic privea cu bucurie la pregătirile de luptă, la muştrul oştenilor şi la tunuri, la grămezile de muschete, suliţe şi cuţitoaie. Asta era lumea lui. Printre gurile de foc ameninţătoare, în vălmăşagul pregătirilor şi fierbinţeala luptei, se simţea cum nu se poate mai bine, era uşor şi vesel. Îşi uşurase sufletul la spovedanie de toate păcatele făptuite, ca tot omul înainte de a muri şi, în ciuda tuturor aşteptărilor, fusese iertat, deoarece duhovnicul avusese în vedere dorinţa lui sinceră de a se îndrepta şi hotărârea cu care păşise pe drumul cel bun.

Jupân Andrzej scăpase astfel de povara care era cât pe ce să-l doboare. I se hotărâse caznă aspră şi în fiecare seară gârbaciul lui Soroka îi sângera spinarea; i se poruncise, de asemenea, să se arate umil, ceea ce era şi mai greu, deoarece inima lui era plină de trufie deşartă; îndeplinea mai lesne a treia poruncă, aceea de a-şi dovedi îndreptarea prin fapte bune. Nici el nu-şi dorea altceva. Sufletu-i tânăr îl îndemna la fapte pe care le înţelegea ca pe o luptă necurmată şi fără milă împotriva suedezilor. Spre asemenea isprăvi, vrednice de toată lauda, avea acum drumul deschis. Avea să-i bată pe suedezi nu numai pentru a-şi apăra ţara şi regele, căruia îi jurase credinţă, ci şi pentru a o apăra pe Regina îngerilor: era un noroc pe care nu-l merita.

Unde era vremea când se afla parcă la o răspântie şi se întreba încotro s-o apuce, unde era vremea când nu ştia ce să facă, când întâlnea pretutindeni descurajarea şi începea să-şi piardă speranţa?

Aici, călugării aceştia în rantii albe şi mâna de ţărani şi de şleahtici se pregăteau să se apere, să lupte pe viaţă şi pe moarte. Era singurul loc de acest fel în toată Republica şi jupân Andrzej nimerise tocmai aici, călăuzit parcă de steaua-i norocoasă. Chiar dacă suedezii aveau să împresoare aceste ziduri, credea cu sfinţenie în izbândă. De aceea, inima îi era plină de rugăciuni, bucurie şi recunoştinţă.

În asemenea stare sufletească se preumbla pe ziduri, cerceta totul şi vedea că treaba merge bine. Cu ochi de cunoscător, îşi dădea seama dintr-o dată că pregătirile erau făcute de oameni cu experienţă, care abia la nevoie aveau să arate ce ştiau. Îi plăcea liniştea preotului Kordecki pe care îl admira din toată inima, îi plăcea statornicia spătarului de Sieradz şi nu-i întorcea spatele nici măcar lui jupân Czarniecki, deşi nu-l putea suferi. Acesta, în schimb, îl privea cu asprime şi, întâlnindu-l pe întărituri a doua zi după întoarcerea din cercetare a oamenilor, îi spuse:

— Suedezii parcă nu s-ar vedea, jupâne cavaler, iar dacă nu vor veni deloc, bunul domniei tale renume va fi vrednic de dat la câini.

— Decât să vie şi să aducă vreo pagubă sfântului lăcaş, mai bine să-mi mănânce mie câinii bunul renume! răspunse Kmicic.

— Nu prea vrei să vezi cum miroase pulberea lor. Cunoaştem noi şi asemenea cavaleri care au cizmele căptuşite cu piele de iepure!

Kmicic lăsă ochii în pământ ca o jupâniţă.

— Haide, domnia ta, lasă cearta, spuse împăciuitor. Ce ţi-am făcut? Eu am uitat jignirea, uit-o şi domnia ta.

— Ai spus că sunt un şleahtic prăpădit, se burzului jupân Piotr. Mă rog, domnia ta cine eşti? Cu ce e mai bun Babinicz decât Czarniecki?… Te tragi din vreun neam de senatori?

— Domnia ta,răspunse vesel Kmicic, dacă n-ar fi umilinţa care mi s-a poruncit la spovedanie, dacă n-ar fi şfichiuiturile gârbaciului care-mi vrâstează spinarea în fiecare seară, ţi-aş mai spune şi altele, dar mi-e teamă să nu cad iarăşi în vechiul păcat. Cât priveşte întrebarea dacă Babinicz e mai bun decât Czarniecki, asta se va arăta, când vor veni suedezii.

— Păi ce însărcinare crezi că ai să primeşti?… Gândeşti oare că vei fi una dintre căpetenii?

Kmicic se posomorî.

— M-aţi bănuit că vreau răsplată, iar acum domnia ta vorbeşti de însărcinare. Află dar că n-am venit aici după ranguri, fiindcă în altă parte puteam sa ajung şi mai sus. Voi sluji ca oştean de rând, fie şi la porunca domniei tale.

— De ce „fie şi”?

— Pentru că domnia ta mă judeci strâmb şi m-ai putea prigoni.

— Hm, ce să zic! Frumos din partea domniei tale că vrei să lupţi ca oştean de rând, văd că eşti grozav de isteţ şi nu-ţi vine prea uşor să te umileşti. Ai fi bucuros să te baţi?

— Se va arăta, când vor veni suedezii, cum am spus.

— Ei, şi dacă suedezii n-o să vină?

— Atunci ştii ce, domnia ta? Vom merge să-i căutăm împreună! zise Kmicic.

— A, da ştii că-mi placi! strigă jupân Piotr Czarniecki. Am putea aduna o ceată pe sprânceană… Aici nu suntem prea departe de Śląsk, aşa că oşteni s-ar găsi numaidecât. Căpeteniile şi-au dat cuvântul, ca şi unchiul meu, că nu vor mai lupta, dar oştenii nu s-au legat prin nimic. La cel dintâi semn s-ar aduna cu nemiluita!

— Ar fi o bună pildă şi pentru alţii! întări Kmicic cu înflăcărare. Am şi eu o mână de oameni… De i-ai vedea la treabă!

— Pe legea mea! nu se mai putu stăpâni jupân Piotr. Lasă-mă să te îmbrăţişez!

— Pofteşte, domnia ta! se bucură Kmicic.

Şi fără să mai stea pe gânduri, se aruncară unul în braţele celuilalt.

Tocmai trecea preotul Kordecki care, văzând ce se petrece, începu să-i binecuvânteze, iar ei îi mărturisiră legământul lor. Preotul se mulţumi să zâmbească şi plecă mai departe, vorbind de unul singur.

— Bolnavul începe să se însănătoşească.

Până seara sfârşiră toate pregătirile şi fortăreaţa era gata de apărare. Avea de toate din belşug; pulbere, tunuri, ziduri destul de puternice şi o mulţime de luptători.

Częstochowa, mai degrabă Jasna Góra, cu toate că era greu de cucerit din pricina aşezării şi a întăriturilor, era socotită una dintre fortăreţele mai mici şi mai slabe ale Republicii. Cât priveşte oştenii, putea să aibă oricâţi, dar preoţii nu chemaseră înadins prea mulţi, gândindu-se să le ajungă rezervele cât mai mult timp.

Cu toate acestea, erau unii, mai ales printre tunarii nemţi, care credeau că Częstochowa nu se va putea apăra.

Proştii! Socoteau că mânăstirea nu e apărată decât de ziduri; nu ştiau ce înseamnă oamenii însufleţiţi de credinţă. Preotul Kordecki, temându-se să nu împrăştie îndoiala printre apărători, îi îndepărtă pe toţi, afară de unul care trecea drept meşter neîntrecut.

În aceeaşi zi, veni la Kmicic bătrânul Kiemlicz cu cei doi feciori, rugându-l să-i sloboadă din slujbă.

Jupân Andrzej fu cuprins de mânie.

— Câinilor, îi certă, vă lepădaţi de bunăvoie de asemenea noroc şi nu vreţi s-o apăraţi pe Sfânta fecioară!… Prea bine, fie şi aşa! Plata pentru cai aţi primit-o, veţi căpăta îndată şi restul ce vi se cuvine.

Scoase o pungă din sipet şi le-o zvârli la picioare,

— Iată-vă leafa! Credeţi că e mai bine să căutaţi prada în afara zidurilor! Vreţi mai degrabă să fiţi tâlhari decât apărătorii Mariei…?! Pieriţi din ochii mei! Nu sunteţi vrednici să staţi aici, nu sunteţi vrednici să vă' aflaţi printre creştini, nu meritaţi să muriţi de moartea care ne aşteaptă pe noi aici!… Afară, afară!

— Nu suntem vrednici, răspunse bătrânul, desfăcându-şi braţele şi plecându-şi capul, nu suntem vrednici să vedem frumuseţile de la Jasna Góra. Poartă a raiului! Luceafăr de ziuă! Alinare a păcătoşilor! Nu suntem vrednici, nu suntem vrednici! Apoi făcu o plecăciune adâncă, atât de adâncă încât aproape că se frânse în două, şi în acelaşi timp cu mâna-i slabă, răşchirată, luă punga de jos.

— Dar nici în afara zidurilor, adăugă, nu vom înceta să slujim… Înălţimea ta… La nevoie, o să te vestim de tot ce se întâmplă… Ne ducem unde trebuie… Vom face tot ce trebuie. Înălţimea ta o să ai oameni gata să te slujească şi dincolo de ziduri.

— Afară! repetă jupân Andrzej.

Ieşiră toţi trei ploconindu-se până la pământ; spaima le tăia răsuflarea şi erau fericiţi că totul se sfârşise cu bine. În faptul serii nu mai erau în fortăreaţă.

Se lăsă o noapte neagră şi ploioasă. Era ziua de opt noiembrie. Iarna începea de timpuriu şi odată cu stropii de ploaie cădeau pe pământ primii fulgi de zăpadă muiată. Liniştea era întreruptă doar de chemările prelungi ale străjilor care strigau de la un turn la altul: „Păzeaaa!” Ici şi colo se iţea, strecurându-se prin întuneric, rantia albă a preotului Kordecki. Kmicic nu dormea; se afla pe ziduri împreună cu jupân Czarniecki şi tăifăsuiau despre luptele la care luaseră parte. Kmicic povestea desfăşurarea ciocnirilor cu Chowański, nepomenind, fireşte, nici o vorbă despre isprăvile lui, iar jupân Piotr istorisea încăierările cu suedezii de la Przedbórze, Zarnowce şi prin împrejurimile Cracoviei, cu care prilej se cam fălea spunând:

— Am făcut şi eu ce-am putut. Când izbuteam să dobor un suedez, făceam un nod la eşarfa săbiei. Până acum am şase noduri şi cu ajutorul lui Dumnezeu vor fi şi mai multe! Tocmai de aceea port sabia din ce în ce mai sus… Nu peste multă vreme eşarfa nu va mai fi bună la nimic, dar nu voi dezlega nodurile, ci am să înfig în ele câte o turcoază şi am s-o duc în dar la icoana Maicii Domnului. Domnia ta, ai vreun suedez pe conştiinţă?

— Nu! răspunse Kmicic ruşinat. Nu departe de Sochaczew am zdrobit o ceată, dar erau tâlhari de drumul mare…

— În schimb, cred că ai doborît o groază de hiperborei?

— E, din ăştia ar fi câţiva!

— Cu suedezii e mai greu, fiindcă mai toţi sunt vrăjitori… Au învăţat de la finlandezi să se slujească de diavoli şi fiecare are câte doi-trei scrădiţi care-l ajută; sunt şi din aceia care au câte şapte. Grozav îi mai păzesc în timpul încăierărilor… Dar dacă vor veni aici, împieliţaţii nu le vor fi de nici un ajutor, deoarece puterea diavolească nu poate să facă nici un rău acolo unde se văd turnurile mânăstirii. Domnia ta, ai auzit de asta!

Kmicic nu răspunse, clătină din cap şi începu să asculte cu luare-aminte.

— Vin! spuse deodată.

— Ce? Pentru Dumnezeu! Ce vorbeşti, domnia ta?

— Aud călărimea.

— E ropotul ploii învârtejite de vânt.

— Pe rănile lui Christos, asta nu e ploaie, sunt cai! Nu mă înşală auzul. Vin mulţi călăreţi… şi sunt aproape, dar nu se aud din pricina ploii. Păzea, păzea!

Glasul lui Kmicic trezi străjile care moţăiau de frig prin apropiere, dar nici nu apucă să se stingă în ropotul ploii, când în întunericul din vale se auziră sunetele ascuţite ale trâmbiţelor care începură să ţiuie prelung, jalnic, înfricoşător. Zvâcniră cu toţii înspăimântaţi şi se întrebară unul pe altul:

— Nu sunt cumva trâmbiţele care vestesc judecata de apoi în noaptea asta surdă…?

Călugării, oştenii şi şleahticii începură să se strângă pe medean. Clopotarii alergară la turnuri şi în curând dangătul clopotelor umplu văzduhul; băteau toate, cele mari, mijlocii şi cele mici de tot, ca de foc, amestecându-şi gemetele cu glasul trâmbiţelor care sunau mereu.

Aprinseră fitiluri în butoaiele cu smoală, pregătite înadins şi legate cu lanţuri, pe care le traseră după aceea în sus pe scripete. Lumina roşie se revărsă peste povârnişul stâncos şi cei de pe întărituri văzură la poale mai întâi grupul trâmbiţaşilor călări, care se aflau mai aproape cu trâmbiţele la gură, iar înapoia lor şirurile lungi ale raitierilor cu flamurile desfăşurate.

Trâmbiţele mai răsunară o vreme, de parcă vroiau să arate prin aceste sunete de aramă toată puterea suedeză şi să înfricoşeze de moarte pe călugări. În cele din urmă, tăcură; unul din trâmbiţaşi se desprinse din rând şi se apropie de poartă, fluturând o năframă albă deasupra capului.

— În numele măriei sale, strigă, prealuminatul rege al suedezilor, goţilor şi vandalilor, mare prinţ de Finlanda, Estonia, Carelia, Brema, Wereda, Szczecin, Pomerania, Caşubia şi Wandalia, prinţ de Rugia, stăpân peşte Ingria, Wismark şi Bavaria, graf palatin de Rin, Juliah, Kliwia,Berg… deschideţi!

— Lăsaţi-l să intre! se auzi glasul preotului Kordecki.

Se deschise doar uşiţa din poarta cea mare. Călăreţul şovăi o clipă, apoi coborî de pe cal, intră în incinta zidurilor şi, văzând mai multe rantii albe, întrebă:

— Care dintre voi este mai-mare peste călugări?

— Eu! răspunse preotul Kordecki.

Călăreţul îi dădu o scrisoare cu peceţi şi spuse:

— Graful Wrzeszczowicz aşteaptă răspunsul la biserica Sfintei Barbara.

Preotul Kordecki chemă îndată călugării şi şleahticii la sfat.

Pe drum, jupân Czarniecki îi zise lui Kmicic:

— Hai şi tu!

— Merg, dar numai aşa, ca să văd ce este, consimţi jupân Andrzej, pentru că altminteri n-am ce căuta acolo! De-acum nu cu gura vreau s-o slujesc pe Sfânta Fecioară!

Când se adunară cu toţii în trapezărie, preotul Kordecki rupse peceţile şi citi cele ce urmează: „Cinstiţi părinţi, cunoaşteţi prea bine ce gânduri bune am nutrit în inima mea pentru acest lăcaş şi pentru frăţia voastră, ca şi statornicia cu care v-am ocrotit, copleşindu-vă cu binefaceri. De aceea, aş dori să fiţi convinşi că bunăvoinţa şi dărnicia mea au rămas aceleaşi şi în timpurile de acum. Nu ca vrăjmaş vin astăzi la voi, ci ca prieten, lăsaţi deci fără teamă mânăstirea în grija mea, cum o cer vremurile şi împrejurările de acum. Astfel veţi dobândi liniştea pe care o doriţi şi veţi trăi fără primejdie. Vă făgăduiesc cu mâna pe inimă că nu se va atinge nimeni de lucrurile sfinte, bunurile voastre nu vor suferi stricăciune, dimpotrivă, voi spori avutul mânăstirii, luând toate cheltuielile asupra mea. Prin urmare, chibzuiţi bine câte foloase veţi avea, dacă mă veţi mulţumi şi-mi veţi încredinţa mânăstirea. Mai luaţi aminte că vă paşte o nenorocire şi mai mare din partea ghinărarului Miller, ale cărui porunci vor fi cu atât mai apăsătoare, cu cât el este un eretic şi urăşte credinţa cea adevărată. De va veni el, veţi fi siliţi să vă supuneţi şi să-i împliniţi voile; atunci în zadar veţi arăta căinţă cu durerea în suflet că n-aţi dat ascultare sfatului meu.”

Călugării fură adânc mişcaţi, aducându-şi aminte de binefacerile lui Wrzeszczowicz. Unii dintre ei aveau încredere în bunăvoinţa lui şi gândeau că, dacă-i vor urma sfatul, vor îndepărta nenorocirile viitoare.

Dar nu îndrăznea nici unul să vorbească, aşteptând să vadă ce va spune preotul Kordecki; o vreme priorul tăcu, mişcându-şi buzele în şoapta rugăciunii, apoi rosti:

— Un prieten adevărat ar veni oare pe timp de noapte şi ar speria cu glasul înfricoşător al surlelor şi al trâmbiţelor pe slugile lui Dumnezeu? Ar veni oare în fruntea miilor de oşteni înarmaţi care aşteaptă acum în faţa zidurilor? N-a venit de unul singur, n-a venit numai cu zece oameni, deşi ca binefăcător al nostru putea să se aştepte la o primire bucuroasă. Ce pot să însemne aceste cete năprasnice, dacă nu o ameninţare pentru împrejurarea când n-am vrea să predăm mânăstirea?… Fraţilor dragi, nu uitaţi că vrăjmaşul acesta nu şi-a respectat niciodată cuvântul dat, jurămintele şi făgăduielile. Deşi nu i-au cerut-o regele ne-a trimis hârtie în care stă scris negru pe alb că mânăstirea nu va fi ocupată, iar acum oştenii se află înaintea întăriturilor, trâmbiţându-şi minciuna cu uriaşe glasuri de aramă. Fraţilor dragi, înălţaţi-vă inimile spre cer, ca să vă lumineze Sfântul Duh, şi fiecare să-şi spună părerea după cum îi porunceşte conştiinţa şi binele sfântului aşezământ.

Deodată, se auzi glasul lui Kmicic:

— La Kruszyna, spuse, l-am auzit pe Lisola întrebând: „Dar nu-i aşa că veţi goli vistieria călugărilor?” la care Wrzeszczowicz, cel care stă acum înaintea zidurilor, a răspuns: „Maica Domnului n-are trebuinţă de talerii din cufărul priorului.” Acum acelaşi Wrzeszczowicz vă scrie, cinstiţi părinţi, că va lua toate cheltuielile asupra lui, sporindu-vă şi mai mult avutul. Vedeţi cât e de prefăcut!

Îi răspunse preotul Mielecki, unul dintre cei mai vârstnici din adunare şi pe deasupra fost oştean:

— Noi trăim în sărăcie, iar banii se păstrează în faţa altarului spre slava Sfintei Fecioare. Chiar dacă i-am lua de acolo, ca să răscumpărăm tihna sfântului lăcaş, cine ar pune chezăşie că-şi vor ţine făgăduiala, că nu vor smulge darurile şi sfintele odăjdii cu mâinile lor pângărite, că nu vor pune mâna pe lucrurile bisericii”? Ne putem încrede oare în nişte mincinoşi?

— Nu putem hotărî nimic în lipsa episcopului, căruia îi suntem datori ascultare! spuse părintele Dobrosz.

Iar preotul Tomicki adăugă:

— Războiul nu e treaba noastră, să ascultăm, aşadar, ce spun cavalerii care s-au adăpostit la mânăstire.

Ochii tuturor se îndreptară spre jupân Zamoyski, cel mai mare ca vârstă, bogăţie şi rang, care se ridică şi vorbi cele ce urmează:

— E vorba de soarta voastră, cinstiţi părinţi. De aceea, puneţi alături puterea vrăjmaşului cu împotrivirea de care sunteţi în stare cu forţele şi mijloacele avute la îndemână, şi faceţi cum credeţi de cuviinţă. Ce sfat putem să vă dăm noi, ca oaspeţi ce ne aflăm? Totuşi, de vreme ce ne întrebaţi şi pe noi ce-i de făcut, eu zic aşa…:departe de noi gândul de a ne preda, atâta timp cât nu suntem siliţi s-o facem. Nu ne putem îngădui să cumpărăm o pace nesigură printr-o supunere ruşinoasă de la un vrăjmaş care-şi calcă jurămintele. Ne-am adăpostit aici de bunăvoie cu femeile şi copiii noştri, lăsându-ne în grija Sfintei Fecioare, şi am hotărât cu nezdruncinată credinţă să trăim alături de voi, iar dacă asta va fi voia Domnului, să murim împreună cu voi. E mai bine aşa decât să primim o robie ruşinoasă şi să fim de faţă la pângărirea lucrurilor sfinte… Nu încape îndoială că Maica celui prea înalt, care ne-a înflăcărat inimile cu dorinţa de a o apăra împotriva ereticilor nemernici şi fără Dumnezeu, va veni în ajutorul slugilor sale cucernice şi va sprijini lupta noastră dreaptă! Spătarul de Sieradz tăcu; cumpăneau cu toţii vorbele lui întărindu-se în credinţă, iar Kmicic, care se gândea totdeauna după ce făcea, se repezi şi duse la buze mâna bătrânului.

Cei de faţă căpătară curaj la această privelişte şi înflăcărarea tânărului fu socotită de toţi ca o prevestire bună aşa că dorinţa de apărare a mânăstirii crescu şi umplu inimile.

Deodată, se arătă încă un semn bun; la fereastra trapezăriei răsună pe neaşteptate glasul tremurător al cerşetoarei Konstancja care îngâna un cântec pios:

În zadar ameninţarea-ţi zvârli spre mine, husit aspru, În zadar chemi să te-ajute ale diavolului coarne.

Arzând totul împrejuru-ţi, în zadar împroşti cu sânge, Pe mine nu mă vei frânge!

De-ar veni aici păgânimea toată-n stoluri.

Oştiri falnice şi fameni zburători pe cei balauri, Paloşul, focul şi truda şi vitejii n-au dobânda.

A mea doar va fi izbânda!

— Iată sfatul, spuse preotul Kordecki, pe care ni-l trimite Dumnezeu prin gura bătrânei cerşetoare. Să ne apărăm, fraţilor, fiindcă nici o cetate împresurată n-a avut ajutorul pe care-l vom primi noi!

— Suntem gata să ne dăm viaţa! strigă jupân Piotr Czarniecki.

— Să nu ne încredem în aceşti călcători de jurăminte! Să nu ne încredem în eretici şi în acei catolici care au intrat în slujba necuratului! strigară alte glasuri, nelăsându-i să vorbească pe cei care vroiau să se împotrivească.

Hotărâră să trimită doi preoţi la Wrzeszczowicz, care să-i aducă la cunoştinţă că porţile vor rămâne închise, iar asediaţii se vor apăra, îndreptăţiţi fiind de făgăduiala regelui.

Pe de altă parte, trimişii aveau să-l roage cu umilinţă pe Wrzeszczowicz să se lase păgubaş sau măcar să amâne negocierile până când călugării vor cere îngăduinţa părintelui Teofil Broniewski, mai-marele ordinului, care se află în Śląsk.

Trimişii, părintele Benedykt Jaraczewski şi Marceli Tomicki, ieşiră pe poartă, iar ceilalţi rămaseră să-i aştepte cu sufletul la gură în trapezărie. Neobişnuiţi cu războiul, călugării se temeau că le-a bătut ceasul de pe urmă şi a venit timpul când trebuiau să aleagă între datorie şi mânia şi răzbunarea vrăjmaşului.

Nu se scursese decât o jumătate de ceas, când cei doi călugări se arătară iarăşi înaintea sfatului. Stăteau cu capetele în piept, iar pe chipurile palide se citea tristeţea. Îi întinseră în tăcere preotului Kordecki o nouă scrisoare de la Wrzeszczowicz, iar acesta o luă şi o citi cu glas tare. Erau cele opt puncte prin care Wrzeszczowicz le punea în vedere călugărilor să se supună.

După ce sfârşi de citit, priorul se uită îndelung la cei de faţă, apoi rosti cu glas solemn:

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! În numele Preacuratei şi Sfintei Născătoare de Dumnezeu! Pe ziduri, fraţi iubiţi!

— Pe ziduri, pe ziduri! îi răspunseră toţi în cor.

Curând după aceea, flăcările luminară poalele povârnişului pe care se afla mânăstirea. Wrzeszczowicz dăduse foc la clădirile din jurul bisericii sfintei Barbara. Pojarul, cuprinzând acareturile vechi, se întindea cu fiecare clipă. Spre cer se învălătuciră stâlpi de fum roşu, printre care jucau limbile focului. În cele din urmă, jariştea flăcărilor se revărsă asupra norilor.

La lumina focului, se vedeau cetele de călăreţi, mişcându-se cu iuţeală dintr-un loc în altul. Începeau jafurile oştenilor. Raitierii scoteau din ocoale vitele care fugeau speriate, umplând văzduhul cu mugete jalnice; oile, strânse ciopor, se îmbulzeau orbeşte spre foc. Mirosul de ars se împrăştia în toate părţile, ajungând până la zidurile mânăstirii. Mulţi dintre apărători vedeau întâia oară faţa sângeroasă a războiului şi li se strângea inima la vederea oamenilor urmăriţi de oşteni şi hăcuiţi cu paloşele sau a femeilor târâte de păr pe medean. În strălucirile sângerii ale pârjolului, se vedea totul ca-n palmă. Strigăte şi vorbe răzleţe ajungeau la urechile asediaţilor.

Deoarece tunurile mânăstirii nu trăseseră până acum, raitierii descălecară şi se apropiară până la piciorul praporului, scuturându-şi paloşele şi muschetele deasupra capului.

În fiecare clipă, câte un vlăjgan în tunică verde de raitier se apropia şi, ducându-şi mâinile pâlnie la gură, îi ocăra şi-i ameninţa pe asediaţii care ascultau răbdători, stând lângă tunurile cu fitilurile aprinse.

Jupân Kmicic se afla alături de jupân Czarniecki în dreptul bisericii şi vedea totul foarte bine. Obrajii i se rumeniseră ca para focului, iar ochii îi semănau cu două torţe aprinse; ţinea în mână un arc grozav, moştenit de la tatăl său, care-l cucerise la Hotin de la un agă faimos. Ascultă ameninţările şi mascările, iar când, în cele din urmă, raitierul uriaş se apropie de stâncă şi începu să zbiere, jupân Andrzej se întoarse către Czarniecki:

— Pentru Dumnezeu, huleşte împotriva Sfintei Fecioare… Eu înţeleg limba nemţilor… spune vorbe înfricoşătoare!… Nu mai pot să rabd!

Şi coborî arcul, dar jupân Czarniecki îl lovi peste mână.

— Dumnezeu îl va pedepsi pentru vorbele-i de ocară, spuse. Preotul Kordecki nu îngăduie să tragem noi cei dintâi, aşa că să-i lăsăm să deschidă ei focul.

Abia sfârşi, că raitierul îşi lipi patul muschetei de faţă, împuşcătura porni, dar plumbul nu ajunse până la ziduri, pierzându-se printre crăpăturile stâncii.

— Acum se poate? strigă Kmicic.

— Se poate! răspunse Czarniecki.

Ca un adevărat om al războiului, Kmicic se linişti într-o clipă. Raitierul, ducându-şi mâna streaşină la ochi, se uita pe urma plumbului. Tânărul încorda arcul şi ciupi coarda cu degetul, de ciripi ca o rândunică, apoi se aplecă şi strigă:

— Moarte, moarte!

În acelaşi timp, răsună şuierul jalnic al groaznicei săgeţi; raitierul dădu drumul la muschetă, îşi ridică amândouă braţele, înălţă capul şi se prăbuşi pe spate. Un timp se zbătu ca peştele pe uscat, bătând pământul cu picioarele, apoi se încordă deodată şi rămase nemişcat.

— Ăsta-i primul! spuse Kmicic.

— Fă un nod la eşarfă! îl îndemnă jupân Piotr.

— N-o să-mi ajungă nici frânghia din clopotniţă, dacă mi-o ajuta Dumnezeu! strigă jupân Andrzej.

Tocmai atunci se apropie de raitierul doborât un altul, vrând să vadă ce are sau să-i ia punga, dar săgeata şuieră din nou şi vrăjmaşul nimerit căzu peste cel dinainte.

În acest timp, bubuiră tunurile mici de câmp, pe care Wrzeszczowicz le adusese cu sine. Nu putea să dărâme fortăreaţa cu ele, tot aşa cum nu putea gândi s-o cucerească numai cu călărimea, dar porunci să se tragă, ca să-i sperie pe călugări. Începutul era făcut.

Preotul Kordecki se ivi lângă jupân Czarniecki aducându-l şi pe părintele Dobrosz care avea în grijă tunurile mânăstirii în timp de pace şi trăgea cu ele de sărbători, faptă pentru care trecea drept cel mai bun tunar printre călugări.

Priorul făcu semnul crucii asupra tunului şi i-o arătă părintelui Dobrosz, iar acesta îşi suflecă mânecile şi îndreptă ţeava spre locul dintre două clădiri, unde se aflau vreo cincisprezece călăreţi conduşi de o căpetenie cu rapiera în mână. Părintele Dobrosz ochi îndelung, fiindcă era în joc renumele-i de cel mai bun tunar în sfârşit, luă fitilul şi-l lipi de deschizătură.

Bubuitura cutremură văzduhul şi fumul acoperi vederea. După o clipă îl împrăştie vântul. Între cele două case nu mai era nici un călăreţ. Câţiva zăceau pe jos sfârtecaţi împreună cu caii, iar ceilalţi pieriseră.

Călugării începură să cânte pe întărituri. Cântecul lor era însoţit de troznetele clădirilor care se prăbuşeau în jurul bisericii” sfintei Barbara. Întunericul se făcu şi mai negru, doar jerbele uriaşe de scântei împroşcate de bârnele care se prăvăleau se înălţau în văzduh.

Trâmbiţele sunară iarăşi în rândurile suedezilor care începură să se depărteze. Pojarul se stingea. La picioarele colinei coborâră beznele. Ici şi colo, se mai auzea nechezatul cailor, dar tot mai departe şi din ce în ce mai slab. Wrzeszczowicz se retrăgea spre Krzepice.

Preotul Kordecki îngenunche pe zidul de apărare.

— Marie! Maică a lui Dumnezeu! rosti cu glas puternic. Fie ca cel ce va veni după ei să plece tot aşa cu ruşinea şi mânia deşartă în suflet.

În timp ce se ruga, norii se desfăcură deasupra capului său şi strălucirea lunii albi turnurile, zidurile, pe priorul îngenuncheat; şi dărâmăturile arse ale clădirilor de lângă biserica Sfintei Barbara.