Capitolul XIV.

În ziua următoare, la poalele Jasnei Góra domnea liniştea. Călugării se folosiră de acest prilej pentru a sfârşi pregătirile de apărare. Se făcură ultimele îndreptări pe ziduri şi la apărători şi se aduseră şi mai multe arme care aveau să slujească la respingerea năvălitorilor.

De la Zdebów, Krowodrza, Lgota şi Grabówka veniră încă cincisprezece ţărani care slujiseră mai demult ca pedestraşi. Fură primiţi cu toţii şi amestecaţi printre ceilalţi apărători. Preotul Kordecki trebăluia cât doi-trei la un loc. Lua parte la slujbă şi la sfat, supraveghea corurile de zi şi de noapte, iar în clipele de răgaz umbla pe ziduri cu şleahticii şi sătenii. Pe faţă şi în toată înfăţişarea i se citea atâta linişte, cum numai chipurile cioplite din piatră pot să aibă. Privindu-i obrazul palid de neodihnă, se putea crede că omul acesta doarme somn dulce şi uşor, dar resemnarea tăcută şi veselia care-i ardeau în priviri, buzele care i se mişcau rostind rugăciuni spuneau că veghează şi cugetă, se roagă şi se jertfeşte pentru toţi. Din sufletul acesta cu puterile încordate spre Dumnezeu curgea izvorul adânc şi liniştit al credinţei; sorbeau cu toţii şi cine avea sufletul bolnav, acela se înzdrăvenea. Acolo unde albea rantia lui, tihna senină se aşeza pe chipuri, ochii râdeau şi buzele rosteau: „Bunul nostru părinte şi apărător, mângâierea şi speranţa noastră.” Îi sărutau mâinile, iar el zâmbea ca aurora dimineţii şi trecea mai departe, răspândind în juru-i încredere şi seninătate.

Cu toate acestea, nu neglija nici mijloacele pământeşti de mântuire; călugării care intrau în chilia lui îl găseau fie în genunchi, fie aplecat peste scrisorile pe care le trimitea în toate părţile. Îi scrise astfel lui Wittemberg, căpetenia supremă de la Cracovia, rugându-l să aibă milă de sfântul lăcaş; lui Jan Kazimierz, care în ultima vreme făcea sforţări la Opole pentru scăparea norodului nerecunoscător; castelanului de Kiev, pe care propriul legământ îl ţinea înlănţuit la Siewierz; lui Wrzeszczowicz şi polcovnicului Sadowski, ceh şi luteran, care-l slujea pe Miller şi care, având un suflet ales, se străduia să abată gândul ghinărarului de la cucerirea mânăstirii.

În preajma lui Miller se înfruntau doi sfetnici. Wrzeszczowicz, aţâţat de împotrivirea pe care o cunoscuse la opt noiembrie, se străduia în fel şi chip să-l convingă pe ghinărar să pornească asupra mânăstirii; făgăduia, în schimb, comori nenumărate, spunând că în toată lumea nu sunt decât câteva biserici care să-şi poată măsura bogăţiile cu cele de la Częstochowa vel Jasna Góra. Iar Sadowski se împotrivea astfel:

— Luminăţia ta, îi spunea lui Miller, care ai cucerit atâtea cetăţi însemnate, încât oraşele nemţeşti te-au numit cu drept cuvânt Poliocertes, ştii de câtă vărsare de sânge şi timp este nevoie pentru supunerea unei fortăreţe oricât de slabe, dacă apărătorii vor să lupte pe viaţă şi pe moarte până la ultima suflare.

— Călugării nu se vor împotrivi, nu-i aşa? întrebă Miller.

— Eu cred că dimpotrivă. Bogaţi fiind, se vor apăra cu mai multă înverşunare, încrezători nu numai în puterea armelor, ci şi în sfinţenia locului, pe care eresul catolic din această ţară îl socoteşte ca inviolatum. Ajunge să ne aducem aminte de războiul cu nemţii; călugării au dovedit adesea curaj şi îndârjire, chiar atunci când oştenii, se îndoiau de izbândă. Se va întâmpla şi acum la fel, cu atât mai mult, cu cât fortăreaţa nu e chiar atât de neputincioasă, cum o socoteşte graful. E înălţată pe un povârniş stâncos în care nu se pot săpa tuneluri; spărturile zidurilor au fost şi ele astupate până acum, iar în ceea ce priveşte rezervele de arme, pulbere şi hrană, acestea trebuie să fie foarte mari la o mânăstire atât de bogată. Fanatismul va îmbărbăta inimile şi…

— Şi crezi, jupâne polcovnic, că mă vor sili să fac cale-întoarsă?

— Asta nu cred, dar sunt de părere că vom fi nevoiţi să pierdem prea multă vreme sub zidurile mânăstirii şi să trimitem după tunuri mai mari decât acelea pe care le avem, iar luminăţia ta musai să porneşti spre Prusia. Trebuie să socotim bine de cât timp avem nevoie la Częstochowa, pentru că, dacă măria sa ne va chema în Prusia pentru treburi mai grabnice, călugării nu vor întârzia să împrăştie vestea că te-au gonit. Atunci gândeşte-te şi luminăţia ta ce ştirbire va suferi faima luminăţiei tale de Poliocertes! Nu mai vorbesc că potrivnicii din toată ţara vor afla o pildă de urmat! Şi aşa… Sadowski coborî glasul, când se va afla că împresurăm mânăstirea, vom ajunge de pomină. Luminăţia ta nu ştii, cum nu poate să ştie nici un străin care nu e catolic, ce înseamnă Częstochowa pentru acest popor. Avem tot interesul să nu ne punem rău cu şleahticii, care s-au predat atât de uşor, cu magnaţii şi oştile regale care au trecut de partea noastră odată cu hatmanii. Fără ei n-am fi făcut tot ce-am făcut. Am cuprins aceste pământuri pe jumătate sau chiar mai mult cu mâinile lor, dar când va răsuna prima împuşcătură la Częstochowa… cine ştie… poate că nici un polonez nu va mai rămâne alături de noi… atât de mare este puterea eresului!… S-ar putea să înceapă un alt război cumplit!

În sinea lui, Miller îi da dreptate lui Sadowski; mai mult, pe toţi călugării, pe cei de la Częstochowa îndeosebi, îi socotea nişte vrăjitori, iar de vrăji ghinărarul suedez se temea mai mult decât de tunuri. Cu toate acestea, vrând să-l zădărască în glumă sau poate doar să lungească vorba, spuse:

— Domnia ta vorbeşti, ca şi când ai fi priorul mânăstirii de la Częstochowa sau… ca şi când ar începe plata răscumpărării cu domnia ta…

Sadowski era un războinic cutezător, iute din fire şi, pentru că ştia cât preţuieşte, se supăra foarte uşor:

— Nu mai scot nici o vorbă! spuse cu semeţie.

Miller se simţi şi el jignit de tonul cu care fuseseră rostite aceste cuvinte.

— Nici eu nu te rog, domnia ta! răspunse. Îmi ajunge sfatul grafului Weyhard care cunoaşte mai bine ţara asta.

— Rămâne de văzut! se împotrivi Sadowski şi ieşi din încăpere.

Weyhard îi luă locul, într-adevăr. Aduse scrisoarea pe care o primi între timp de la Warszycki din Cracovia, care-l ruga să lase mânăstirea în pace; dar nepriceput cum era, socoti altfel cele scrise şi spuse:

— Se roagă, aşadar ştiu prea bine că nu sunt în stare să se apere!

În ziua următoare, la Wieluń, se hotărî marşul asupra Częstochowei.

Cum nu făcea nimeni o taină din asta, părintele Jacek Rudnicki, călugăr de la mânăstirea din Wieluń, avu destul timp să ducă vestea la Częstochowa. Bietul călugăr nu credea nici el în ruptul capului că cei de la Jasna Góra aveau să se apere. Vroia doar să-i prevină, ca să ştie ce au de făcut şi să capete condiţii mai bune. Ştirea semăna într-adevăr descurajarea în inimile sfinţilor părinţi. Unii începură să şovăie. Dar preotul Kordecki îi îmbărbăta, pe cei abătuţi îi înflăcăra cu căldura inimii lui, vesti că se vor făptui adevărate minuni, făcând plăcută până şi vedenia morţii; îi convinse pe toţi cu puterea credinţei lui şi, aproape fără să ştie, începură să se pregătească de luptă cu năvălitorii, cum se pregăteau de obicei pentru sărbătorile bisericii, cu bucurie şi solemnitate.

În acelaşi timp, căpeteniile mirene ale apărătorilor, spătarul de Sieradz şi jupân Piotr Czarniecki, făceau şi ei ultimele pregătiri. Dădură foc la toate tarabele lipite de-a lungul zidurilor, care puteau să înlesnească năvala vrăjmaşului; nu fură cruţate nici măcar clădirile mai apropiate de la poale, aşa că toată ziua un inel de foc învălui fortăreaţa; tarabele, bârnele şi scândurile se prefăcură în cenuşă, aşa că tunurile mânăstirii aveau acum înainte o întindere pustie, neîngrădită de nici o piedică. Gurile negre scrutau depărtarea, aşteptând parcă nerăbdătoare venirea duşmanului, pe care vroiau să-l întâmpine cu bubuituri înfricoşătoare.

Iarna înainta cu paşi repezi. Dinspre miazănoapte sufla un vânt tăios care întărea noroaiele; dimineaţa băltoacele erau acoperite de pojghiţa de gheaţă; preotul Kordecki; mergând de-a lungul zidurilor, îşi freca mâinile învineţite de frig şi spunea:

— Dumnezeu ne trimite gerul în ajutor! Vrăjmaşilor le va fi greu să sape locaşurile pentru tunuri şi şanţuri; în vreme ce voi o să vă lăfăiţi în încăperi călduroase, lor o să li se facă lehamite de împresurare.

Tocmai de aceea Burchard Miller vroia să sfârşească totul cât se poate de repede. Aducea cu el nouă mii de oşteni, cei mai mulţi pedestraşi, şi douăsprezece tunuri. Mai avea şi două steaguri de călărime polonă, dar nu putea conta pe ea, mai întâi, fiindcă nu putea folosi călărimea pentru cucerirea unei fortăreţe aşezate pe un povârniş stâncos, iar în al doilea rând, fiindcă oştenii se arătaseră împotrivă şi declaraseră de la început că nu vor lua parte la lupte. Veneau cu el mai degrabă pentru a feri mânăstirea de lăcomia învingătorilor, în caz că avea să fie cucerită; cel puţin aşa le spuseseră polcovnicii oştenilor; mai veneau şi pentru că cei care porunceau erau suedezii, fiindcă toată oştirea Republicii se afla în tabăra lor şi trebuia să se supună.

De la Wieluń la Częstochowa nu era drum lung. În ziua de 18 noiembrie avea să înceapă împresurarea. Dar ghinărarul suedez socotea că nu va dura mai mult de câteva zile şi va ocupa fortăreaţa pe calea negocierilor.

Între timp, preotul Kordecki îi pregătea sufleteşte pe apărători. Se ţinu o slujbă ca la sărbătorile de mare bucurie şi, dacă n-ar fi fost teama şi paloarea de pe feţele unora, s-ar fi putut crede că se apropie acel vesel şi solemn Aleluia. Însuşi priorul celebră liturghia, apoi bătură toate clopotele. După liturghie, slujba continuă cu o procesiune impunătoare care ieşi pe întărituri.

Preotul Kordecki, care purta sfântul potir, era condus de braţ de spătarul de Sieradz şi de jupân Piotr Czarniecki. Înaintea lor păşeau copii în cămăşi albe cu cădelniţe în care fumega smirna şi tămâia. În faţa şi înapoia baldachinului mergeau călugări în rantii albe, cu ochii ridicaţi spre cer; oameni de vârste diferite, începând cu bătrâni încovoiaţi şi sfârşind cu tineri abia intraţi la noviciat. Flăcăruile galbene ale lumânărilor jucau în vânt, iar ei mergeau şi cântau adânciţi în credinţă, de parcă nu mai trăiau pe această lume. În urma lor se vedeau capetele tunse scurt ale şleahticilor şi feţele femeilor plânse, dar liniştite totuşi sub boabele lacrimilor şi însufleţite de credinţă. Veneau apoi ţăranii în sumane şi cu părul lung, asemenea primilor creştini; copii mici, fete şi flăcăi îşi uneau glasurile îngereşti cu ale celorlalţi. Şi Dumnezeu asculta acest cântec, această revărsare a inimilor, această fugă de sub poverile pământeşti la adăpostul aripilor dumnezeirii. Vântul stătu, văzduhul se linişti, cerul devenea tot mai albastru, iar soarele de toamnă îşi revărsa lumina blândă, palid aurie, caldă încă, peste pământ.

Procesiunea făcu înconjurul întăriturilor, dar nu se întoarse şi nici nu se împrăştie, ci merse mai departe. Strălucirea sfântului potir cădea pe faţa priorului, care părea o auroră ce împrăştia raze. Preotul Kordecki ţinea ochii închişi, iar pe buze avea un zâmbet aproape nepământesc de fericire, dulceaţă şi încântare; sufletul lui era în ceruri, în lumină, veşnică veselie şi linişte netulburată. Dar, ca şi când acolo primea poruncă să nu uite de această biserică de pe pământ, de oameni şi de fortăreaţă, de ceasul încercării ce avea să vie, se oprea din când în când, deschidea ochii, înălţa sfântul potir şi rostea binecuvântări.

Blagoslovi norodul, oştenii şi flamurile ca nişte flori, care jucau în culori de curcubeie; apoi blagoslovi zidurile şi înălţimea care privea la întinderile depărtate, tunurile mici şi pe cele mari, ghiulelele de plumb şi de fier, cutiile cu pulbere, parapetele de lemn şi grămezile de arme care slujeau la respingerea atacurilor; după aceea blagoslovi satele din depărtare şi toate cele patru părţi ale lumii: răsăritul şi apusul, miazăzi şi miazănoapte, de parcă vroia să răspândească puterea dumnezeiască asupra împrejurimilor şi a pământului întreg…

Bătură ceasurile două după-amiază şi procesiunea se afla încă pe ziduri când deodată, la marginea zării, acolo unde cerul părea că se împreună cu pământul şi se întindeau ceţuri alburii, se ivi ceva şi începu să se mişte; forme nedesluşite se apropiau târâş, la început tulburi, se întăreau treptat şi deveneau tot mai limpezi.

— Suedezii, vin suedezii!

Apoi se întronă liniştea, de parcă inimile şi limbile încremeniseră; doar clopotele băteau mai departe. Glasul preotului Kordecki răsună puternic, deşi liniştit.

— Fraţilor, să ne bucurăm, se apropie ceasul izbânzii şi al minunilor!

Iar după aceea:

— Sub ocrotirea ta alergăm, Maică, Stăpână şi Regină a noastră!

În acest timp, norul suedez se preschimbase într-un şarpe fără sfârşit, care aluneca din ce în ce mai aproape. I se zăreau inelele înfricoşătoare. Se răsucea, se îndrepta la loc, în răstimpuri răsfrângea lumina în pojghiţa lucitoare a oţelelor sau se înnegrea, ieşind din abureala depărtării…

În curând, cei care priveau de pe ziduri puteau să vadă totul în amănunt. În faţă venea călărimea, urmată de polcurile de pedestraşi; fiecare polc alcătuia un dreptunghi lunguieţ, deasupra căruia se înălţă unul mai mic, format din suliţe; mai departe, hăt! îndărătul pedestrimii, se târau tunurile cu ţevile întoarse înapoi şi aplecate spre pământ.

Trupurile lor greoaie şi leneşe, negre sau gălbui, luceau ameninţătoare în soare; în urma lor duruiau pe drumul cu hârtoape căruţele cu pulbere şi un şirag nesfârşit de care încărcate cu corturi şi tot felul de scule de război…

Apropierea acestei oştiri regulate care trecea prin faţa apărătorilor, vrând parcă să-i sperie, oferea o privelişte de toată frumuseţea, deşi ameninţătoare. Călărimea se desprinse de grosul trupelor şi porni la trap, tălăzuind ca un lan bătut de vânt. Se fărâmiţă repede în cete mai mici şi mai mari. Unele se apropiară de fortăreaţă, altele se risipiră cât ai clipi din ochi prin satele dimprejur după pradă, iar câteva porniră să înconjure zidurile, cercetând locul şi ocupând clădirile mai apropiate. Călăreţi singuratici se desprindeau mereu din grupele mai mari şi goneau spre pâlcurile de pedestraşi, vestind căpeteniile unde să se aşeze.

Tropotele şi nechezatul cailor, strigătele şi chemările, lărmuiala câtorva mii de glasuri şi huruitul surd al tunurilor ajungeau la urechile apărătorilor care stătuseră până atunci liniştiţi pe întărituri, privind uimiţi la alergătura şi foiala oştilor vrăjmaşe.

În cele din urmă, ajunseră şi polcurile de pedestrime şi începură să umble de colo-colo în jurul fortăreţei, căutând locurile cele mai potrivite pentru a se întări pe poziţii, între timp, loviră Częstochówka, o moşioară care ţinea de mânăstire, cu toate că aici nu se aflau oşteni; rămăseseră doar ţăranii încuiaţi prin colibe. Polcul de finlandezi, care ajunse primul acolo, se repezi cu înverşunare asupra prostimii neînarmate. Îi scoaseră din colibe, târându-i de păr, iar pe cei care se împotriveau îi hăcuiră cu săbiile. Toţi ceilalţi fură goniţi afară din conac, călărimea dădu năvală asupra lor şi-i risipi în cele patru vânturi.

Solul lui Miller, care cerea mânăstirii să se supună, trâmbiţase mai dinainte în faţa porţilor, dar apărătorii, la vederea măcelului şi cruzimii oştenilor la Częstochówka, îi răspunseră cu focul tunurilor.

Acum, când populaţia din partea locului fusese izgonită din toate aşezările mai apropiate, pe care le ocupaseră suedezii, se cuvenea să le dărâme cât mai repede, pentru ca vrăjmaşul adăpostit în ele să nu facă stricăciuni mânăstirii. Întăriturile se acoperiră de jur împrejur de fum, asemenea unei corăbii învăluite de furtună şi atacate de tâlhari. Bubuitul tunurilor cutremura văzduhul şi zidurile, la biserică şi prin clădirile apropiate zăngăneau geamurile. Ghiulele de foc, ca nişte norişori alburii, înscriau arcuri ameninţătoare, cădeau pe adăposturile suedezilor şi frângeau grinzile, dărâmând acoperişuri şi pereţi; în locurile în care nimereau, se înălţau îndată stâlpi de fum.

Vâlvătaia cuprindea aşezările.

Abia cartiruite, polcurile suedeze ieşeau în goană de prin case şi, nesigure de poziţiile lor, se împrăştiau în toate părţile. Neorânduiala începea să-şi facă loc. Tunurile neînţepenite în lăcaşuri de tragere, erau trase înapoi pentru a le feri de ghiulele. Miller rămase uimit, nu se aştepta la asemenea primire şi nici ca Jasna Góra să aibă astfel de tunari.

Cum se lăsă întunericul şi trebuia să înstăpânească ordinea, trimise un trâmbiţaş cu propunerea de încetare a focului.

Călugării căzură lesne la învoială. Cu toate acestea, în timpul nopţii aprinseră un hambar uriaş cu rezerve de proviant, unde se adăpostise polcul vestlandez. În timp ce ghiulele nimereau una după alta în locul ochit, flăcările cuprinseră clădirea atât de repede, că vestlandezii nu mai avură vreme să scoată muschetele şi muniţia sări în aer, împrăştiind până departe în jur torţe aprinse.

Suedezii nu închiseră ochii toată noaptea; se pregătiră în fel şi chip, săpară locaşuri pentru tunuri, umplură coşuri uriaşe cu pământ, pe scurt, îşi rânduiră tabăra. Deşi oştenii bătuseră multe războaie şi căpătaseră multă experienţă, deşi răzbătători şi stăruitori din fire, nu aşteptau cu bucurie ziua de mâine. Prima zi însemnase cât o înfrângere.

Tunurile mânăstirii făcură pagube atât de mari printre oameni, încât luptătorii mai vârstnici se îngrijorară foarte, punându-le pe seama împresurării lipsite de prevedere a fortăreţei şi a apropierii prea mari de întărituri.

Dar acel mâine, chiar dacă avea să aducă izbânda, nu făgăduia să aducă şi slava, pentru că ce putea să însemne supunerea unei fortăreţe fără importanţă şi a unei mânăstiri pentru cuceritorii atâtor oraşe de seamă de o sută de ori mai puternice? Doar prada bogată şi lăcomia îi mai însufleţeau, fiindcă teama înăbuşitoare cu care steagurile poloneze aliate veniseră la faimoasa Jasna Góra se împărtăşise şi suedezilor. Numai că unii erau înspăimântaţi la gândul pângăririi, pe când ceilalţi se temeau din pricini nedesluşite, de care nici ei nu-şi dădeau seama prea bine şi pe care le numeau farmece. De vreme ce credea în ele Burchard Miller, cum puteau să nu creadă oştenii de rând?

Doar văzură cu toţii că atunci când Miller se apropie de biserica sfintei Barbara, calul se opri deodată sub el, se trase îndărăt, ciuli urechile şi, sforăind cu frică pe nările fremătânde, nu mai vru să meargă înainte. Ghinărarul nu arătă că se teme, dar a doua zi îi porunci prinţului Weski să ocupe acest loc, iar el se mută cu tunurile în partea de miazănoapte a mânăstirii, spre satul Częstochowa. Acolo săpă şanţuri toată noaptea, ca să atace din ele a doua zi.

Aşadar, îndată după răsăritul soarelui, începu sfada tunurilor; de astă dată începură să tragă tunurile suedeze. Deocamdată vrăjmaşul nu se gândea să facă spărturi în zid, prin care să dea năvală în întărituri; vroia doar să-i înfricoşeze pe apărători, să trimită o grindină de ghiulele asupra bisericii şi a mânăstirii, să işte pojaruri, să sfărâme tunurile, să omoare oamenii şi să răspândească panica.

Pe zidurile mânăstirii se ivi iarăşi o procesiune, deoarece nimic nu-i întărea pe luptători ca vederea Sfântului Potir şi a călugărilor care-l însoţeau în linişte. Tunurile mânăstirii răspundeau pe cât puteau de fiecare dată cu bubuituri şi fulgere, tunarii zoreau din răsputeri. Pământul părea că se cutremură din temelie. Norii de fum acopereau mânăstirea şi biserica.

Ce clipe de neuitat, ce privelişte pentru oamenii care nu văzuseră niciodată chipul sângeros al războiului; în fortăreaţă erau mulţi din aceştia.

Mugetul necontenit, fulgerele, fumul, vuietul ghiulelelor care sfâşiau văzduhul, fâşâitul înfiorător al grenadelor, scrâşnetul ghiulelelor pe piatră, bufniturile surde în pereţi, zăngănitul geamurilor sparte, exploziile ghiulelelor aprinse, şuieratul schijelor, troznetele şi pârâiturile afetelor, vălmăşagul, prăpădul, iadul…!

În această vânzoleală fără preget, fără pic de odihnă pentru oamenii înăbuşiţi de fum, stoluri întregi de ghiulele îşi luau zborul, iar strigătele învălmăşite şi îngrozite porneau din toate părţile fortăreţei, ale bisericii şi ale mânăstirii.

— Arde, apă, apă!

— Pe acoperişuri cu securile!… Mai multe prelate!

În vreme ce pe întărituri răsunau răcnetele oştenilor înfierbântaţi de luptă:

— Ochiţi mai sus!… mai sus!… printre clădiri… foc…!

Pe la amiază, nimicirea se înteţi. Se părea că atunci când fumul se va împrăştia, ochii suedezilor vor zări doar un morman de ghiulele şi grenade în locul mânăstirii. Pulberea de var, iscată din pereţii loviţi de ghiulele; se amesteca cu fumul şi acoperea lumea. Preoţii ieşiră cu sfintele moaşte, ca să înlăture pulberea care îi împiedica pe apărători. Bubuitul tunurilor urmă cu întreruperi, dar atât de des, ca răsuflarea gâfâită a unui balaur.

Deodată, în turnul abia refăcut după pojarul de anul trecut, răsună glasul înfiorător al trâmbiţelor în măsurile unui cântec cucernic. Melodia pornea de sus şi se auzea pretutindeni în împrejurimi, ajungând până la tunurile suedeze.

La sunetele trâmbiţelor se adăugară în curând glasurile oamenilor şi printre mugete, şuierături, troznete şi pocnetele muschetelor se desluşeau cuvintele:

Maica Domnului, Fecioară, De Dumnezeu slăvită Marie!

Aici răbufniră mai multe grenade; troznetul şindrilei şi al grinzilor, apoi strigătul. „Apă!” împunse auzul şi… cântecul se scurse liniştit mai departe:

Fiul tău, stăpânul nostru, Să ne dea şi să ne-aducă Roadă multă, grâie multe.

Kmicic, stând pe întărituri lângă tunul dinspre satul Częstochowa, în care se afla poziţia lui Miller şi de unde trăgeau cele mai multe guri de foc, îl dădu la o parte pe tunarul nu prea îndemânatic şi-i luă locul. Şi trudi cu atâta înflăcărare, încât în curând, cu toate că era noiembrie şi ziua era friguroasă, se dezbrăcă de scurta de vulpe şi de ilic, rămânând numai în cămaşă şi nădragi.

Oamenilor neînvăţaţi cu războiul le creştea inima la vederea acestui luptător de meserie, pentru care tot ce se întâmpla – mugetul tunurilor, stolurile de ghiulele, moartea – păreau să fie viaţa de toate zilele, aşa cum era focul pentru salamandră.

Avea sprâncenele încruntate, flăcări în priviri, obrajii îmbujoraţi şi o bucurie sălbatică pe chip. Se pleca mereu asupra tunului, ochind cu luare-aminte, preocupat numai de luptă, nevăzând nimic din cele ce se petreceau în jurul lui; ochea, cobora sau urca ţeava, în sfârşit striga „Foc!” iar când Soroka lipea fitilul de deschizătură, el fugea pe metereze, privea şi exclama din când în când:

— La pământ, la pământ!

Ochii-i vultureşti străpungeau fumul şi pulberea; când vedea printre clădiri mai multe pălării sau coifuri la un loc, le nimicea îndată sau le împrăştia cu câte o ghiulea bine ţintită.

La răstimpuri, când prăpădul era mai mare, izbucnea în râs. Ghiulelele zburau deasupra şi în jurul lui, dar nu le lua în seamă; deodată, după ce împuşcătura porni, se repezi pe metereze, scrută depărtările şi strigă:

— Un tun l-am sfărâmat! Au mai rămas doar trei…!

Până la amiază nu avu nici o clipă de răgaz. Sudoarea îi şiroia pe frunte, cămaşa îi aburea; avea faţa înnegrită de funingine, iar ochii îi scânteiau.

Însuşi jupân Piotr Czarniecki îi admira priceperea, spunându-i de câteva ori în clipele de acalmie:

— Războiul nu e o noutate pentru domnia ta! Se vede numaidecât! Unde ai învăţat să lupţi atât de bine?

Pe la trei ceasuri după-amiază tăcu al doilea tun suedez, sfărâmat de o lovitură bine ochită a lui Kmicic. Celelalte fură scoase din lăcaşuri puţin mai târziu. Se vede că suedezii socoteau această poziţie cu neputinţă de păstrat.

Kmicic răsuflă uşurat.

— Odihneşte-te! îl îndemnă Czarniecki.

— Bine, mi-era şi foame, răspunse oşteanul. Soroka, dă-mi ce ai la îndemână!

Bătrânul vagmistru se descurcă la repezeală. Îi aduse horilcă în plosca de tinichea şi peşte afumat. Jupân Kmicic începu să înfulece cu vrednicie, ridicând ochii din când în când şi privind la grenadele care zburau prin apropiere ca nişte ciori.

Şi erau destul de multe, nu dinspre Częstochowa, ci dinspre partea opusă; mai ales acestea treceau peste mânăstire şi biserică.

— Tunarii lor nu fac două parale, ridică ţeava prea sus, spuse jupân Andrzej mâncând înainte. Toate trec pe deasupra şi ajung până la noi.

Îl auzi vorbind astfel un călugăraş tinerel, flăcău de vreo şaptesprezece ani, care abia începuse noviciatul. Mai înainte cărase ghiulele fără istov, cu toate că tremura tot de spaimă, pentru că vedea războiul pentru întâia oară. Kmicic îi impunea grozav prin liniştea lui; acum, auzindu-i vorbele, se ghemui fără să vrea lângă ei, vrând parcă să caute adăpost în apropierea acestui om puternic.

— Ar putea oare să ajungă până la noi din cealaltă parte? întrebă.

— De ce nu? întări jupân Andrzej. Dar ce, frăţioare dragă, şi ţie ţi-e teamă?

— Domnia ta, răspunse flăcăiandrul tremurând, mi-am zis şi eu că războiul nu e floare la ureche, dar nu mi-am închipuit să fie atât de cumplit!

— Nu orice ghiulea ucide, altfel, n-ar mai rămâne nimeni pe lume, căci mamele n-ar mai prididi să nască atâţia oameni.

— Cel mai mult mă tem de ghiulelele acelea luminoase, de grenade. De ce se sparg cu atâta zgomot?… Sfântă Născătoare, scapă-mă!… şi rănesc atâţia oameni…?

— Am să te lămuresc, părinţele, şi ai să capeţi experienţă. Pe deasupra ghiuleaua e de fier, dar înăuntru e scobită şi umplută cu pulbere. Într-un loc are o găurică în care se află o teacă de hârtie sau câteodată de lemn.

— Isuse din Nazaret, o teacă?

— Întocmai, iar în teacă sunt câlţi îmbibaţi cu pucioasă, care se aprind când porneşte lovitura. Ghiuleaua trebuie să cadă cu teaca în jos, ca să intre înăuntru şi focul să ajungă la pulberea care sparge învelişul de fier. Totuşi, o mulţime de ghiulele nu cad cu teaca în jos, dar asta nu înseamnă nimic, fiindcă şi aşa flacăra tot ajunge şi urmează explozia…

Deodată, Kmicic întinse mâna şi începu să vorbească repede:

— Uite, uite colo, acum ai să vezi!

— Isuse! Marie! Sfinte Jozef! strigă călugăraşul la vederea grenadei care venea în zbor.

În acest timp, grenada căzu pe medean şi, sfârâind şi troznind, începu să sară pe lespezi, lăsând în urmă o dâră de fum albăstrui; se rostogoli o dată, de două ori până la picioarele zidului pe care şedeau, se adânci în grămada de nisip, înălţată până aproape de podina de lemn şi, pierzându-şi iuţeala, rămase pe loc.

Din fericire, căzu cu teaca în sus, dar fitilul nu se stinse, pentru că firicelul de fum se înălţă numaidecât.

— La pământ!… Cu faţa la pământ!… strigară glasuri înspăimântate. La pământ, la pământ!

Dar Kmicic alunecă în aceeaşi clipă pe grămada de nisip, apucă fitilul cu o mişcare fulgerătoare, trase, îl smulse şi, ridicând mâna cu câlţii care ardeau, începu să strige;

— Ridicaţi-vă! Acum e ca un câine fără dinţi, nici o muscă nu mai e în stare să omoare!

Spunând acestea, lovi ghiuleaua cu piciorul. Cei de faţă încremeniseră, văzând acest curaj nemaipomenit şi o vreme nu cuteză nici unul să scoată o vorbă; în cele din urmă, Czarniecki strigă:

— Om nebun, dacă exploda, te făcea praf!

Jupân Andrzej izbucni în râs, arătându-şi dinţii ca de lup.

— Păi nu tot avem nevoie de pulbere? Aţi fi încărcat tunul cu mine şi i-aş fi hărtănit pe suedezi şi după moarte!

— Bătu-te-ar ghiulelele! Unde ţi-e teama, omule?

Călugăraşul îşi împreunase mâinile şi privea la Kmicic, mut de admiraţie. Preotul Kordecki, care tocmai se apropia, văzu şi el isprava. Veni la el, îi luă capul în mâini, apoi făcu semnul crucii asupra lui.

— Asemenea luptători nu vor preda Jasna Góra! rosti, dar îţi poruncesc să nu-ţi mai pui viaţa în primejdie. Bubuiturile se răresc şi vrăjmaşul îşi ia tălpăşiţa; cât despre ghiulea, scoate-i pulberea, apoi du-o Maicii Domnului la capelă. Va fi pentru ea un dar mai plăcut decât perlele şi pietrele scumpe pe care i le-ai dăruit!

— Părinte! se bâlbâi Kmicic înduioşat. Ce mare scofală!… Pentru Sfânta Fecioară eu aş… mi se-ncurcă limba în gură!… Aş îndura chinuri, moartea. Nici nu ştiu ce n-aş face, ca s-o slujesc…

Şi lacrimile luciră în ochii lui jupân Andrzej, iar preotul Kordecki zise:

— Du-i şi aceste lacrimi, până nu se usucă. Îndurarea ei va coborî asupră-ţi, te va linişti, te va mângâia şi te va împodobi cu cununa de slavă şi virtute!

Îl luă de braţ şi porniră amândoi spre biserică, iar jupân Czarniecki privi în urma lor un răstimp, apoi spuse:

— Am văzut o mulţime de cavaleri curajoşi la viaţa mea care-şi băteau joc de pericole, dar acest lituanian parcă ar fi diavo…

Aici jupân Piotr se lovi cu palma peste gură, ca să nu rostească numele necuratului în acest loc sfânt.