Capitolul XV.

Gâlceava tunurilor nu împiedica deloc negocierile. Sfinţii părinţi erau hotărâţi să se folosească de fiecare dată de ele, vrând să-l amăgească pe vrăjmaş şi să-l întârzie; între timp, puteau să primească vreun ajutor sau aveau să se pună gerurile. Cât despre Miller, el nu înceta să creadă că apărătorii vroiau doar să dobândească nişte condiţii mai bune.

Aşa că seara, după ce bubuiturile conteniră, îl trimise din nou pe polcovnicul Kuklinowski la mânăstire să-i someze pe călugări să se supună. Priorul îi arătă acestui Kuklinowski hârtia iscălită de regele suedez, cu care-i închise gura numaidecât. Dar Miller avea porunca de acum a lui Carol Gustav de a ocupa Bolesław, Wieluń, Krzepice şi Częstochowa.

— Domnia ta, du-le această poruncă, îi spuse lui Kuklinowski. Gândesc că acum n-o să mai găsească altă pricină de zăbavă.

Greşea însă.

Preotul Kordecki declară că, dacă porunca se referea la Częstochowa, ghinărarul nu are decât s-o ocupe; poate să fie sigur că nu va întâmpina nici o piedică din partea mânăstirii. Dar Częstochowa nu este Jasna Góra, iar aceasta din urmă nu este pomenită în porunca cea nouă.

Auzind aceasta, Miller înţelese că are de-a face cu oameni mai iscusiţi decât el; el era cel care nu mai avea argumente, rămânându-i numai tunurile.

Cu toate acestea, întreruperea focului se prelungi toată noaptea. Suedezii trudiră din greu la ridicarea unui parapet puternic, iar apărătorii Jasnei Góra cercetară pagubele de ieri, convingându-se cu mirare că nu prea aveau ce face. Doar, ici şi colo, un acoperiş spart şi grinzile frânte sau bucăţi de tencuială căzute de pe ziduri. Nu murise nici un om, nici unul nu era rănit. Preotul Kordecki, în timp ce făcea înconjurul întăriturilor, le spuse apărătorilor zâmbind:

— Ei, vedeţi că duşmanul nu e chiar, atât de înfricoşător pe cât se spune; şi nici bombardele lui! Nu o dată, după hram, sunt mai multe stricăciuni. Dumnezeu are grijă de noi şi ne păzeşte, să stăruim în credinţă şi vom vedea minuni şi mai mari!

Veni şi duminica închinată Maicii Domnului. Slujba se ţinu ca de obicei, fiindcă Miller aştepta ultimul răspuns pe care călugării făgăduiseră să-l dea după-amiază.

Aducându-şi aminte de slova scripturii: pentru înfricoşarea filistenilor, Izrael purtă arca lui Dumnezeu în jurul taberei, asediaţii ieşiră iarăşi cu Sfântul Potir pe ziduri.

Scrisoarea o trimiseră pe la ceasurile două, dar nu era vorba de supunere; era acelaşi răspuns pe care-l căpătase Kuklinowski: biserica şi mânăstirea poartă numele de Jasna Góra, iar Częstochowa nu ţine de mânăstire.

„De aceea, te rugăm, luminăţia ta, scria preotul Kordecki, să binevoieşti a da pace frăţiei noastre şi bisericii închinate lui Dumnezeu şi Sfintei Fecioare; cinstirea lui Dumnezeu să rămână neîntinată şi în viitor, iar noi ne vom ruga pentru sănătatea măriei sale. Socotindu-ne nevrednici să aducem rugăminţile noastre, ne lăsăm în seama bunăvoinţei tale, încrezându-ne în bunătatea pe care gândim că ne-o vei arăta şi în viitor.”

La citirea scrisorii, erau de faţă Wrzeszczowicz, Sadowski, Horn, mai-mare la Krzepice, de Fossis, priceput la inginerie, în sfârşit, prinţul Heski, un tânăr trufaş care, deşi asculta de Miller, îi făcea plăcere să-i arate ghinărarului că nu sunt de-o seamă. Zâmbind cu răutate, Heski repetă apăsat încheierea scrisorii:

— Se încred în bunătatea pe care le-o vei arăta şi în viitor; e vorba de un dar, luminăţia ta. Domniile voastre, vă pun o întrebare: călugării se roagă oare mai bine decât trag?

— Adevărat! întări Horn. În aceste zile am pierdut o groază de oameni, cât într-o bătălie în toată regula!

— În ce mă priveşte, continuă prinţul Heski, n-am nevoie de bani, n-o să mă acopăr aici de slavă, iar pe deasupra o să-mi degere picioarele în colibele astea. Ce păcat că n-am plecat în Prusia; ţară bogată, veselă, oraşe îndestulate.

Miller, al cărui braţ o lua întotdeauna înaintea judecăţii, abia acum înţelese tâlcul scrisorii, aşa că se roşi şi spuse:

— Domniile voastre, călugării îşi bat joc de noi!

— N-au vrut asta, dar totuna e! răspunse Horn!

— Aşadar, în şanţuri! Nu le-au ajuns focul şi ghiulelele de ieri!

Poruncile străbătură în zbor întăriturile suedeze de la un capăt la celălalt! Şanţurile se umplură de fumul albicios, iar mânăstirea răspunse numaidecât cu aceeaşi tărie. De astă dată, tunurile suedeze, aşezate mai bine, începură să facă stricăciuni mai mari. Trăgeau cu ghiulele încărcate cu pulbere, care lăsau în urma lor cozi de flăcări, dar aruncau şi torţe aprinse sau şomoioage de cânepă îmbibate cu răşină.

Cârdurile acestor soli de foc cădeau pe turnurile bisericii şi pe acoperişurile de şindrilă ale clădirilor asemenea stolului de cocori călători care, istoviţi de drum, năpădesc câte o colină mai înaltă. Cei care nu luau parte la luptă nu se vânzoleau pe lângă tunuri, se aflau pe acoperişuri. Unii scoteau apă din fântâni, alţii trăgeau găleţile cu frânghii sau înăbuşeau focul cu prelate ude. Câte o ghiulea, rupând scândurile ori vreo grindă, cădea în pod, iar fumul şi mirosul de ars se răspândea în toate încăperile. Dar şi podurile erau supravegheate de apărători cu butoaie pline cu apă. Ghiulelele mai grele străpungeau până şi tavanele. Cu toate strădaniile supraomeneşti, cu toată grija oamenilor, se părea că, mai devreme sau mai târziu, vâlvătaia va cuprinde mânăstirea. Torţele şi şomoiagele de cânepă, împinse cu prăjinile de pe acoperişuri, ardeau grămadă pe lângă pereţi. Geamurile plezneau din pricina căldurii, iar femeile şi copiii dinăuntru se înăbuşeau de fum şi dogoare.

Abia apucau să stingă focul într-un loc, abia se scurgea apa, că veneau în zbor alte cârduri de ghiulele, ghemotoace aprinse, scântei şi foc viu. Toată mânăstirea era acoperită de această grindină de foc, de credeai că s-a deschis cerul deasupra şi ploua cu trăznete; cu toate acestea, lumina, dar nu ardea, se aprindea din loc în loc, dar nu se dărâma; mai mult, în marea de flăcări, fortăreaţa începu să cânte aidoma acelui tânăr în cuptorul încins.

Ca şi în ziua dinainte, din turn răsună cântecul cucernic întovărăşit de glasul trâmbiţelor. Pentru apărătorii de pe întărituri şi cei de lângă tunuri, care puteau să creadă în fiecare clipă că înapoia lor totul arde şi se surpă, cântecul era un balsam alinător, deoarece le dădea de ştire că mânăstirea şi biserica se află în picioare, că focul nu învinsese încă strădania oamenilor. Se înstăpânea astfel obiceiul de a îndulci vitregia împresurării şi a feri auzul femeilor de răcnetele oştenilor înfierbântaţi prin asemenea cântece pioase.

Zvonul cântecelor făcu o impresie puternică şi în tabăra suedeză. La început, oştenii din şanţuri ascultară cu mirare, apoi cu o teamă superstiţioasă.

— Cum se poate? vorbeau între ei, am aruncat peste coteţul ăsta de, găini atâta fier şi foc, încât nu puţine fortăreţe s-ar fi prefăcut în scrum până acum, ei însă cântă de bucurie… Ce va să zică asta…?

— Farmece! răspundeau alţii.

— Ghiulelele nu dărâmă zidurile. Grenadele se rostogolesc de pe acoperişuri ca nişte gogoloaie de pâine. Farmece! farmece! repetau. Nu ne aşteaptă nimic bun aici!

Căpeteniile erau gata să creadă că sunetele acestea au şi alte rosturi tainice. Câte unii însă le tălmăceau altfel şi Sadowski rosti cu voce tare înadins, ca să-l poată auzi Miller:

— Trebuie s-o ducă tare bine, de vreme ce se veselesc; cu alte cuvinte, până acum am risipit în zadar atâta pulbere.

— Şi aşa n-aveam prea multă, adăugă prinţul Heski.

— Îl avem în schimb pe Poliocertes, răspunse Sadowski pe asemenea ton, încât nu se putea înţelege dacă glumeşte sau vrea să-l linguşească pe Miller.

Acesta socoti vorbele împotriva lui, deoarece îşi muşcă mustaţa.

— O să vedem, dacă o să mai cânte peste un ceas! rosti întorcându-se spre ceilalţi şi porunci să se înteţească focul tunurilor.

Dar poruncile fură îndeplinite cu prea multă înflăcărare; din pricina grabei, oştenii ridicară ţevile prea sus, aşa că ghiulelele începură să treacă pe deasupra ţintei. Unele, zburând peste biserică şi mânăstire, ajungeau în şanţurile suedeze din cealaltă parte, rupând afetele, aruncând în văzduh parapetele îngrădite şi omorând oamenii.

Se scurse un ceas, apoi al doilea. În turnul bisericii răsuna mereu cântecul de sărbătoare.

Miller se uita cu ocheanul din Częstochowa. Privi îndelung. Cei de faţă băgară de seamă că mâna cu care ţinea ocheanul îi tremura tot mai tare; în cele din urmă, se întoarse spre celelalte căpetenii şi strigă:

— Ghiulelele nu fac nici o stricăciune!

Bătrânul războinic fu cuprins de o mânie cumplită. Dădu cu ocheanul de pământ, de se făcu ţăndări.

— Cântecul ăsta mă înnebuneşte! zbieră.

Tocmai atunci veni în galop de Fossis.

— Luminăţia ta, zise, nu putem săpa tunelul. Sub stratul de pământ începe stânca. Aici e nevoie de mineri.

Miller înjură, dar nici nu apucă să sfârşească bine, că sosi iarăşi în goana calului o căpetenie din şanţurile de la Częstochowa, salută ostăşeşte şi spuse:

— Ne-au sfărâmat cel mai mare tun! Să aducem altul de la Lgota?

Focul slăbise întrucâtva şi cântecul se auzea acum mai limpede.

Miller se îndreptă fără o vorbă spre cvartirul său. Nu porunci să se oprească lupta. Era hotărât să-i istovească pe asediatori. Mânăstirea era apărată numai de două sute de oameni, pe când el avea destui oşteni de schimb.

Se lăsă noaptea, dar tunurile bubuiau fără încetare; apărătorii răspundeau acum mai des decât în timpul zilei, fiindcă focurile suedezilor le arătau mai bine unde să ţintească. De multe ori, abia izbuteau oştenii să se aşeze în jurul bobotăii, deasupra căreia atârna cazanul, că din întuneric şi venea în zbor dinspre mânăstire ghiuleaua aducătoare de moarte. Focul împroşca văzduhul cu vreascuri şi snopi de scântei, iar oştenii se împrăştiau cu ţipete îngrozite, căutându-şi adăpost alături de alţi tovarăşi sau rătăcind îngheţaţi, flămânzi şi înfricoşaţi prin bezna nopţii.

Pe la mijlocul nopţii, focul apărătorilor se înteţi atât de mult, încât nu mai era cu putinţă să aprinzi nici o mână de vreascuri în bătaia tunurilor. Se părea că cei împresuraţi vor să spună în graiul tunurilor: „Vreţi să ne obosiţi… Încercaţi, haideţi să ne luăm la întrecere!”

Se scurse un ceas, apoi al doilea. Începu să cadă o ploaie măruntă, ca o ceaţă rece şi pătrunzătoare, care se îndesea pe alocuri, alcătuind parcă stâlpi, coloane şi poduri ce păreau roşii în lumina focului.

Printre stâlpii aceia neobişnuiţi şi arcurile ploii se vedeau în răstimpuri zidurile ameninţătoare ale mânăstirii care se preschimba văzând cu ochii; o dată părea mai înaltă decât de obicei, apoi iarăşi parcă se prăbuşea într-o prăpastie. Între şanţuri şi ziduri se arcuiau parcă bolţi nedesluşite şi coridoare, alcătuite din ceţuri şi întuneric, prin care veneau în zbor ghiulelele morţii. Uneori văzduhul se limpezea deasupra mânăstirii, ca luminat de fulgere. Atunci întăriturile, pereţii semeţi şi turnurile albeau strălucitor, apoi se stingeau.

Oştenii începură să privească înaintea lor cu temeri mohorâte, superstiţioase. Din când în când se înghionteau între ei şoptind:

— Ai văzut? Mânăstirea asta apare şi dispare ca la poruncă… Nu e lucru curat!

— Eu am văzut şi altceva, spuse altul. În timp ce ocheam cu tunul care a fost sfărâmat, fortăreaţa a început deodată să sară şi să dănţuiască, ca şi când o trăgea cineva cu frânghia când în sus, când în jos. Mai nimereşte, dacă eşti în stare!

Spunând acestea, oşteanul zvârli peria tunului şi după o clipă adăugă:

— Degeaba stăm aici!… Nu punem noi mâna pe bănuţii lor… Brr, da frig mai e! Aveţi acolo o căldare cu smoală, daţi-i foc, să ne încălzim măcar mâinile!

Unul dintre oşteni se apucă să dea foc la smoală cu ajutorul unei feştile muiate în pucioasă. O aprinse mai întâi la un capăt, apoi începu s-o cufunde încet în smoală.

— Stingeţi lumina! tună glasul căpeteniei.

Dar aproape în acelaşi timp răsună explozia ghiulelei, un ţipăt scurt, întrerupt, şi lumina se stinse.

Noaptea aduse pagube mari suedezilor. Pieriră o mulţime de oameni pe lângă focuri; în câteva locuri se risipiră în toate părţile, astfel încât unele polcuri, o dată împrăştiate, nu se mai alcătuiră la loc până dimineaţa. Asediaţii, vrând parcă să arate că n-au nevoie de somn, trăgeau înainte cu sârg.

Zorii luminară pe ziduri feţele supte, palide de nesomn, dar înviorate de fierbinţeală. Preotul Kordecki îşi petrecu toată noaptea în biserică întins în formă de cruce; odată cu ivirea zorilor, apăru pe întărituri şi glasu-i blajin se auzi lângă tunuri, la parapete şi la poartă:

— Se-face dimineaţă, copii… Fie binecuvântată lumina Domnului! Nu sunt stricăciuni nici la biserică, nici la clădirile celelalte… Focul a fost stins şi n-a murit nimeni. Jupâne Mosiński, o ghiulea a căzut sub leagănul copilului domniei tale şi s-a stins fără să-i facă vreun rău. Mulţumeşte-i Sfintei Fecioare şi dă-ţi osteneala în semn de recunoştinţă.

— Să-i fie numele cinstit în veci! răspunse Mosiński. Fac tot ce pot!

Priorul porni mai departe. Când ajunse la Czarniecki şi la Kmicic, se luminase de-a binelea. Pe Kmicic nu-l văzu, pentru că acesta trecuse de cealaltă parte să cerceteze armătura de lemn, atinsă puţin de o ghiulea suedeză. Preotul întrebă numaidecât:

— Dar Babinicz unde e? Nu cumva doarme?

— Eu să dorm într-o noapte ca asta! răspunse jupân Andrzej, căţărându-se pe zid. Nu m-ar lăsa cugetul! Mai bine veghez la porunca Sfintei Fecioare.

— E mai bine, e mai bine, slugă credincioasă! întări preotul Kordecki.

Dar jupân Andrzej zări în aceeaşi clipă o luminiţă, care licărea departe în tabăra suedeză, şi strigă:

— Uite colo un foc, ocheşte, saltă mai sus, trageţi în feciorii de câini!

Preotul Kordecki zâmbi ca un arhanghel, văzând asemenea vrednicie, şi se întoarse la mânăstire, ca să le trimită celor trudiţi fiertură de bere amestecată din belşug cu bucăţi de brânză.

După vreo jumătate de ceas, se apropiară femeile, călugării şi cerşetorii bisericii, purtând în mâini străchini şi găleţi aburinde.

Oştenii le apucară în grabă şi în curând de-a lungul întăriturilor se auziră sorbituri lacome. Lăudară cu toţii fiertura, spunând:

— Hrană pe cinste, nu răbdăm de foame în slujba Sfintei Fecioare!

— Mai rău de suedezi! adăugară alţii. În noaptea asta nu şi-au putut fierbe ciorba, iar în cea următoare va fi şi mai rău.

— S-au săturat până în gât, câinii! Mai mult ca sigur că o să ne lase să ne odihnim în timpul zilei. Cred că şi tunurile le-au răguşit de atâta strănutat.

Oştenii se înşelau, fiindcă ziua nu avea să le aducă odihna râvnită.

Când căpeteniile veniră dimineaţa cu rapoartele şi-i spuseră lui Miller că, deşi trăseseră toată noaptea, nu făcuseră nici o stricăciune, suferind, în schimb pagube însemnate în oameni, ghinărarul se îndârji şi porunci să continue focul.

— Până la urmă tot trebuie sa obosească! îi spuse prinţului Heski.

— Facem mare risipă de pulbere! răspunse acesta.

— Şi ei nu fac?

— Ei trebuie să aibă din belşug rezerve de silitră şi pucioasă, iar cărbuni o să le dăm noi, dacă izbutim să aprindem măcar o clădire. La adăpostul nopţii m-am furişat la picioarele zidului de apărare şi, cu tot zgomotul, am auzit uruitul unei mori; nu poate fi decât o moară care face pulbere.

— Am să dau poruncă să se tragă până la asfinţitul soarelui cu aceeaşi tărie ca şi ieri. O să ne odihnim la noapte. Să vedem dacă nu trimit vreo solie.

— Luminăţia ta, ştii că au trimis la Wittemberg?

— Ştiu, o să trimit şi eu după balimezurile{30} cele mari. Dacă nu putem să-i înfricoşăm sau să iscăm pojarul în incinta zidurilor, va trebui să facem o spărtură.

— Aşadar, luminăţia ta, gândeşti că feldmareşalul va încuviinţa împresurarea?

— Feldmareşalul îmi cunoaşte planul şi n-a zis nimic, răspunse Miller cu asprime. Dacă nenorocul va continua să mă prigonească, feldmareşalul mă va certa, în loc să mă laude, şi va lăsa toată vina în spinarea mea. Iar regele, o ştiu prea bine, o să-i dea lui dreptate. Nu puţine am avut de suferit din pricina dispoziţiei proaste a feldmareşalului, de parcă eu sunt vinovat că-l chinuie mal francese, cum zic italienii.

— Nu mă îndoiesc că va arunca toată vina în spinarea luminăţiei tale, mai ales când se va arăta că Sadowski a avut dreptate.

— Ce fel de dreptate? Sadowski ţine partea călugărilor, ca şi când s-ar afla în slujba lor! Dar el ce spune?

— Spune că aceste bubuituri se vor auzi în toată ţara, de la Marea Baltică până la pragul Carpaţilor.

— În asemenea împrejurare, măria sa n-are decât să poruncească să-l jupoaie pe Wrzeszczowicz şi să-i trimită pielea în dar acestei mânăstiri, pentru că el a pus la cale împresurarea.

Miller îşi luă capul în mâini.

— Musai să sfârşim cât mai repede! Îmi spune mie ceva că la noapte vor trimite pe cineva să negocieze. Acum însă tunurile să vorbească!

Ziua se scurse, aşadar, ca şi cea de ieri, plină de bubuituri, fum şi flăcări. Multe altele aveau să mai treacă la fel peste Jasna Góra. Apărătorii stingeau pojarul şi trăgeau şi ei cu tot atâta vrednicie. Jumătate din oşteni se odihneau, iar cealaltă jumătate se afla pe întărituri.

Oamenii începură să se obişnuiască treptat cu bubuiturile care nu mai conteneau, mai ales când se convinseră că nu făceau pagube mari. Pe cei cu mai puţină experienţă îi întărea credinţa, dar erau printre ei şi oşteni, vechi, dedaţi cu războiul, care luptau ca nişte oameni de meserie. Aceştia îi înconjurau şi pe ţărani.

Soroka se bucura de multă trecere printre ei, deoarece, petrecându-şi o mare parte din viaţă în război, se arăta atât de nepăsător faţă de zgomotele năprasnice, ca şi hangiul la ţipetele beţivilor. Seara, când bubuiturile conteneau, le povestea celorlalţi despre asediul de la Zbaraż. El nu fusese acolo, dar aflase totul de la oştenii care scăpaseră cu viaţă şi le istorisea:

— La Zbaraż tăbărâseră atâţia cazaci, tătari şi turci, că numai bucătarii şi erau mai mulţi decât suedezii de aici. Şi ai noştri tot nu s-au supus. Afară de asta, duhurile rele n-au aici nici o putere, pe când acolo numai vinerea, sâmbăta şi duminica nu-i ajutau pe netrebnici, căci în celelalte zile îi înspăimântau pe apărători în fiecare noapte. Trimiteau moartea în întărituri, ca să se arate oştenilor şi să-i descurajeze. Ştiu asta de la unul care a văzut-o cu ochii lui.

— Cum a văzut-o? întrebară sătenii curioşi, îngrămădindu-se în jurul vagmistrului.

— Cu ochii lui! Tocmai se întorcea de la săpatul unei fântâni, fiindcă duceau mare lipsă de apă; bălţile miroseau îngrozitor. Merge el ce merge şi deodată zăreşte o făptură îmbrăcată în negru, care venea spre el.

— În negru, nu în alb?

— În negru; în timp de război moartea se îmbracă în negru. Se întuneca. Oşteanul se apropie şi întreabă: „Werdo?”{31} dar ea nimic. Trage de linţoliu şi vede un… schelet.,Ce cauţi aici?” întreabă. „Eu”- răspunde ea, „sunt moartea şi am să vin să te iau peste o săptămână.” Oşteanul a înţeles că nu-i a bună. „De ce, întreabă, abia peste o săptămână, mai repede nu poţi?” Iar ea: „Nu pot să-ţi fac nimic înainte de a trece o săptămână, aşa sună porunca.” Oşteanul îşi spune atunci în gând: „De, n-am ce face, dar dacă acum nu poate să-mi facă nici un rău, măcar să-i plătesc cum se cuvine.” Şi unde nu mi ţi-o învăluie în linţoliu şi începe s-o trântească de pietre! Ea începe să strige şi să-l roage: „O să vin peste două săptămâni.” „Nu se poate!” „O să vin peste trei, peste patru, peste zece, când se va sfârşi asediul, peste un an, peste doi, peste cincisprezece!” „Nu se poate!” „Vin peste cincizeci de ani!” Oşteanul se opreşte şi cugetă: „Acum am cincizeci şi cu încă cincizeci ajung suta. E destul!” I-a dat drumul şi trăieşte şi astăzi; la bătălie se duce ca la nuntă, ce-i pasă!

— Dacă-i era frică, se ducea pe copcă?

— De moarte nu e bine să te temi niciodată! răspunse Soroka. Oşteanul acela a făcut bine şi la alţii, fiindcă atâta a sfărâmat-o şi a căznit-o, că nu şi-a venit în fire trei zile, iar în acest răstimp n-a mai murit nimeni în tabără, deşi au ieşit la năvală asupra duşmanului.

— Nu ieşim şi noi în vreo noapte asupra suedezilor?

— Asta nu-i treaba noastră, răspunse Soroka. Întrebarea din urmă şi răspunsul le auzi şi Kmicic, care se afla nu prea departe, şi se lovi cu palma peste frunte. După aceea, se uită la şanţurile suedeze. Se lăsase întunericul. De vreun ceas se înstăpânise o linişte adâncă. Se vede că oştenii trudiţi adormiseră lângă tunuri.

Departe, la două bătăi de tun, licăreau focurile, dar în şanţurile cele mari domneau beznele nopţii.

— Nici nu le trece prin minte, nu bănuiesc nimic, n-au cum să bănuiască! şopti Kmicic de unul singur.

Şi se duse drept la jupân Czarniecki care, stând lângă afet, număra boabele mătăniilor şi îşi lovea unul de altul picioarele îngheţate.

— E un frig straşnic, rosti, văzându-l pe Kmicic, şi-mi plezneşte capul din pricina bubuiturilor; două zile şi o noapte fără întrerupere! îmi vâjâie urechile întruna.

— Cui nu i-ar vâjâi de atâta zgomot! Azi însă ne vor da pace. Dorm cu toţii buştean. Am putea să-i prindem în bârlogul lor, ca pe urs; cred că nu i-ar trezi nici împuşcăturile flintelor.

— Oho! făcu Czarniecki, ridicându-şi capul, la ce te gândeşti?

— Mă gândesc la Zbaraż, acolo asediaţii au făcut multă stricăciune, dând năvală asupra gloatelor.

— Tu eşti ca lupul noaptea, nu te gândeşti decât la sânge!

— Pe viul Dumnezeu şi pe rănile lui, hai să năvălim asupra lor! O să-i tăiem cum se taie şi o să le ţintuim tunurile. Nu se aşteaptă la nimic.

Jupân Czarniecki sări în picioare.

— Şi mâine o să-şi piardă minţile de furie! Se gândesc pesemne că ne-au înfricoşat destul şi aşteaptă să ne supunem. Vor avea răspunsul. Pe legea mea, îmi place gândul tău, asta zic şi eu ispravă vrednică de nişte viteji. Cum de nu mi-a trecut şi mie prin cap! Trebuie să-l vestim pe părintele Kordecki. El porunceşte aici!

Plecară.

Preotul Kordecki se sfătuia în trapezărie cu spătarul de Sieradz. Auzind paşi, înălţă capul şi, dând la o parte lumânarea, întrebă:

— Cine-i acolo? S-a întâmplat ceva?

— Eu sunt, Czarniecki. răspunse jupân Piotr, şi cu mine se află şi Babinicz. Nu putem să dormim, pentru că grozav mai miros suedezii ăştia. Babinicz, părinte, e un zvânturat care nu poate sta locului. Se tot învârte şi se răsuceşte, pentru că tare ar vrea să se ducă la suedezi, să-i întrebe dacă mâine vor trage la fel sau ne vor lăsa liniştiţi.

— Cum aşa? întrebă preotul Kordecki fără să-şi ascundă uimirea. Babinicz vrea să iasă din fortăreaţă…?

— Însoţit, însoţit, se grăbi să adauge jupân Piotr, de mine şi de câteva zeci de oameni. Se pare că cei din şanţuri dorm somn de piatră; nu se văd focuri şi nici străji. Ne cred tare neputincioşi.

— O să ţintuim tunurile! adăugă Kmicic cu înflăcărare.

— Daţi-l încoace pe Babinicz ăsta! strigă spătarul, că vreau să-l îmbrăţişez. Te mănâncă acul, bărzăune, ai vrea să înţepi şi noaptea? Asta e o treabă nemaipomenită, care se poate sfârşi cu mare folos. Dumnezeu ne-a dat un singur lituanian, dar e turbat rău şi colţos. Eu încuviinţez asemenea ispravă; nimeni nu se va pune împotrivă şi sunt gata să merg şi eu!

Preotul Kordecki, care se înspăimântase la început, temându-se de vărsarea-de sânge, mai ales că el nu-şi punea viaţa în primejdie, cercetă îndeaproape propunerea şi o socoti vrednică de apărătorii Mariei.

— Lăsaţi-mă să mă rog! spuse.

Şi, îngenunchind înaintea icoanei Maicii Domnului, se rugă o vreme cu braţele desfăcute, apoi se ridică înseninat.

— Acum rugaţi-vă şi voi, le zise, iar după aceea duceţi-vă!

Un sfert de ceas mai târziu, ieşiră tuspatru şi plecară pe întărituri. Şanţurile suedeze dormeau în depărtare. Noaptea era întunecoasă.

— Câţi oameni vrei să iei, domnia ta? îl întrebă preotul Kordecki pe Kmicic.

— Eu?… se miră jupân Andrzej. Eu nu sunt conducător şi nu cunosc locurile aşa de bine ca jupân Czarniecki. Merg şi eu cu sabia, dar oamenii să-i conducă jupân Czarniecki. Aş vrea să-l iau şi pe Soroka, fiindcă e tare priceput la treburi de astea.

Lui jupân Czarniecki şi priorului le plăcu răspunsul, în care văzură limpede dovada umilinţei. Se apucară îndată de treabă. Aleseră oamenii, porunciră tuturor să păstreze tăcere deplină şi începură să dea la o parte bulumacii, pietroaiele şi cărămizile care astupau locul de trecere.

Toate acestea durară aproape un ceas. În sfârşit, deschizătura era gata şi oamenii începură să coboare în adâncul îngust. Aveau săbii, pistoale, unii flinte, iar câţiva dintre ţărani – coase cu ascuţişul în prelungirea cozii de lemn, arme pe care le mânuiau cu cea mai mare îndemânare.

După ce ieşiră cu toţii în afara întăriturilor, se numărară; jupân Czarniecki trecu în frunte, Kmicic rămase la urmă şi porniră în tăcere de-a lungul zidului de apărare, ţinându-şi răsuflarea; ca lupii care se furişează la oi.

Cu toate acestea, se auzea uneori zăngănitul coaselor lovite una de alta sau scrâşnetul pietrei sub picior, care vesteau că merg mai departe. Ajungând aproape de poale, jupân Czarniecki se opri. Lăsă aici o parte,din oameni, nu departe de şanţuri, sub conducerea lui Janicz, un oştean ungur priceput, poruncindu-le să se arunce la pământ, iar el o luă puţin spre dreapta şi, călcând peste pământul moale care înăbuşea zgomotul paşilor, porni mai repede în fruntea celorlalţi. Vroia să ocolească şanţul, să-i lovească din spate pe suedezii adormiţi şi să-i împingă spre mânăstire în locul în care aşteptau oamenii lui Janicz. Aşa îl sfătuise Kmicic care, mergând acum lângă el cu sabia scoasă, îi şopti:

— Nu încape îndoială că între şanţ şi grosul taberei locul e pustiu. Străjile, dacă sunt, se află înaintea şanţului, nu de partea cealaltă… Aşa că îi înconjurăm nestingheriţi şi năvălim asupra lor dinspre tabără, de unde se aşteaptă cel mai puţin la un atac.

— Bine, răspunse jupân Piotr, nu trebuie să scape nici unul dintre ei!

— Domnia ta, dacă strigă vreunul după ce ajungem în spatele lor, mai spuse jupân Andrzej, să-mi îngădui să răspund eu… Mă pricep să ciripesc nemţeşte ca şi în polonă, aşa că o să creadă că vine cineva de la ghinărar din tabără.

— Numai să nu fie străji dincolo de şanţ.

— Dacă sunt, tragem şi dăm năvală îndată. Până să înţeleagă ce şi cum, am ajuns la ei.

— E timpul să cotim, se vede capătul şanţului, spuse jupân Czarniecki.

Se întoarse şi porunci încet:

— La dreapta, la dreapta!

Şiragul îndeplini porunca în tăcere. Deodată, luna tivi cu aur marginea norilor şi văzduhul se lumina puţin. Văzură întinderea pustie dinafară şanţului. După cum prevăzuse Kmicic, nu erau străji; la ce bun să mai pună oameni de pază între propriile şanţuri şi tabără care se afla mai departe. Nici cea mai pătrunzătoare căpetenie nu putea să-şi închipuie că din această parte avea să vie vreo primejdie.

— Acum să înaintăm în cea mai mare tăcere! porunci jupân Czarniecki. Se văd corturile.

— În două din ele este lumină… Oamenii veghează încă… Trebuie să fie căpeteniile.

— Intrarea din spate musai să fie destul de largă.

— Fără îndoială, adeveri Kmicic. Pe acolo intră tunurile şi oştenii… Uite că începe valul de apărare. Aveţi grijă să nu zăngănească armele… Ajunseră la valul înălţat în spatele şanţurilor. Se aflau, aici căruţele cu care aduceau pulberea şi ghiulelele, Nu le păzea nimeni, aşa că trecură de ele şi începură să se caţere fără greutate pe valul de pământ; panta era lină, cum prevăzuseră şi bine bătătorită. Aşa ajunseră la corturi şi se opriră cu armele pregătite în apropiere. În două licăreau într-adevăr luminiţe. Kmicic schimbă câteva cuvinte cu Czarniecki, apoi spuse:

— Întâi mă duc eu la cei care nu s-au culcat încă… Aşteptaţi să trag cu pistolul şi vă repeziţi asupra lor!

Spunând acestea, plecă.

Izbânda atacului era asigurată, aşa că nu se mai strădui să meargă fără cel mai mic zgomot. Trecu pe lângă câteva corturi cufundate în întuneric; nu se trezi nimeni, nu-l întreba nimeni: „Werda?”

Oştenii de la Jasna Góra auzeau hârşâitul paşilor îndrăzneţi şi bătaia propriilor inimi: Kmicic ajunse la cortul luminat, ridică pulpana care ţinea loc de uşă şi, intrând, se opri cu pistolul în mână şi cu sabia atârnând de lanţug.

Se opri, deoarece îl orbi o lumina puternică; pe o măsuţă de campanie se afla un sfeşnic cu şase braţe în care ardeau lumânări strălucitoare.

La măsuţă şedeau trei căpetenii aplecate deasupra hărţilor. Cea din mijloc lucra cu atâta râvnă, încât părul lung îi odihnea pe foile albe. Auzind că intra cineva, îşi înălţă capul şi întrebă cu glas liniştit:

— Cine-i acolo?

— Un oştean, răspunse Kmicic.

Atunci şi celelalte două căpetenii îşi îndreptară privirile spre el.

— Ce oştean, de unde? întrebă primul; era de Fossis care conducea lucrările de împresurare.

— De la mânăstire, răspunse Kmicic.

În glasul lui răsuna ameninţarea.

De Fossis zvâcni în picioare şi îşi feri ochii de lumină. Kmicic sta drept şi neclintit ca o vedenie, doar chipu-i ameninţător, semănând cu capul unei păsări, de pradă, prevestea primejdia.

Cu toate acestea, prin mintea lui de Fossis fulgeră gândul că poate să fie un fugar de la mânăstire, aşa că îl mai întrebă repezit:

— Şi ce pofteşti de la noi?

— Iată ce poftesc! tună Kmicic.

Şi trase cu pistolul drept în pieptul suedezului.

Atunci strigăte năprasnice, însoţite de împuşcături, răsunară în întărituri. De Fossis se prăbuşi, cum se prăbuşeşte pinul lovit de trăznet, a doua căpetenie se repezi cu spada la Kmicic, dar acesta îl izbi cu sabia între ochi, de se auzi scrâşnetul oţelului sfărâmând osul; al treilea suedez se aruncă la pământ, vrând să se strecoare pe sub peretele cortului, dar Kmicic sări după el, îi puse piciorul pe spinare şi-l ţintui la pământ cu o împunsătură de sabie.

În acest timp, noaptea liniştită se preschimbase în ziua judecăţii de apoi. Îndemnurile sălbatice: „Loveşte, ucide!” se amestecau cu urletul şi strigătele de ajutor ale suedezilor, înnebuniţi de spaimă, oştenii ieşeau afară din corturi, neştiind încotro s-o apuce şi pe unde să fugă. Unii, neînţelegând de la început din ce parte venea atacul, se repezeau orbeşte spre cei de la Jasna Góra şi piereau de săbii, coase şi securi, înainte de a izbuti să strige „pardon”. Alţii îşi străpungeau pe întuneric cu spadele proprii tovarăşii sau, neînarmaţi, îmbrăcaţi numai pe jumătate, fără pălării, încremeneau cu braţele ridicate; alţii, în sfârşit, cădeau la pământ printre corturile răsturnate. O mică parte vroiau să se apere, dar mulţimea înspăimântată îi împingea, îi răsturna şi-i călca în picioare. Gemetele muribunzilor, strigătele sfâşietoare ale suedezilor, care cerşeau îndurare, măreau şi mai mult învălmăşeala.

În cele din urmă, când ţipetele arătară limpede că năvala nu venise dinspre mânăstire, ci din spate, dinspre partea în care se aflau suedezii, oştenii din şanţuri, fură cuprinşi de o adevărată nebunie. Credeau pesemne că steagurile polone aliate îi atacaseră pe neaşteptate.

Pâlcuri întregi de pedestraşi săriră din şanţuri şi alergară spre mânăstire, de parcă vroiau să-şi afle adăpost între zidurile ei. Dar strigătele arătară că nimeriseră peste ceata ungurului Janicz, care-i tăie pe toţi la poalele fortăreţei.

Oştenii de la Jasna Góra, izbind, împingând şi călcând în picioare, ajunseră la tunuri. Oamenii cu piroanele pregătite se repeziră îndată la ele, iar ceilalţi îşi continuară truda sfâşietoare. Ţărani, care n-ar fi putut ţine piept luptătorilor muştruluiţi, se aruncau acum câte patru-cinci inşi asupra unor grupuri mult mai mari.

Viteazul polcovnic Horn, staroste de Krzepice, se strădui să adune în jurul lui oştenii risipiţi. Sări deci afară de şanţ şi începu să strige şi să facă semne cu spada. Suedezii îl recunoscură şi începură să se strângă din toate părţile, dar în spatele lor, şi odată cu ei, veneau şi atacatorii care nu puteau fi deosebiţi în bezna nopţii.

Deodată, se auzi şuieratul înfricoşător al coasei şi glasul lui Horn se frânse brusc. Oştenii se risipiră iarăşi ca frunzele bătute de vânt. Kmicic şi jupân Czarniecki se aruncară cu vreo cincisprezece oameni asupra lor şi-i hăcuiră până la cel din urmă.

Întăritura era cucerită.

Dar în tabăra suedeză trâmbiţele începură să sune de alarmă. Tunurile de la Jasna Góra bubuiră şi ghiulelele aprinse începură să zboare dinspre mânăstire, ca să lumineze drumul oştenilor. Aceştia se întorceau gâfâind şi năclăiţi de sânge, ca lupii care, făcând prăpăd printre oile de la stână, o iau la sănătoasa la auzul vânătorilor care se apropie. Jupân Czarniecki mergea în frunte, iar Kmicic încheia şirul.

După o jumătate de ceas, se reîntâlniră cu ceata lui Janicz, care nu răspunse la chemare; era singurul om care plătise cu viaţa această ieşire, fiindcă se îndepărtase urmărind o căpetenie suedeză şi fusese nimerit de un plumb tras de oamenii lui.

Oştenii intrară în incinta zidurilor de apărare în bubuitul tunurilor şi la lumina flăcărilor. La spărtură îi aştepta preotul Kordecki care-i număra pe măsură ce se strecurau prin deschizătură. Nu lipsea nici unul, afară de Janicz.

Doi oameni plecară să-l aducă şi, o jumătate de ceas mai târziu, se întoarseră cu trupul neînsufleţit; preotul Kordecki vroia să-l înmormânteze cu cinstea cuvenită.

Liniştea nopţii, o dată întreruptă, nu se mai înstăpâni până în faptul zilei. Pe ziduri trăgeau tunurile, în timp ce printre suedezi domnea o neorânduială cumplită. Vrăjmaşul, necunoscându-şi pagubele şi neştiind dincotro putea veni năvala, părăsi şanţurile cele mai apropiate de mânăstire. Polcuri întregi rătăciră cu deznădejdea în suflet până dimineaţa, nu o dată luându-i pe ai lor drept duşmani şi deschizând focul. Până şi în tabăra suedeză oştenii şi căpeteniile ieşiră din corturi, aşteptând sub cerul liber să treacă această noapte de groaza. Zvonuri temătoare zburau din gură în gură. Unii spuneau că ajutorul sosise, alţii susţineau că toate şanţurile apropiate fuseseră cucerite.

Miller, Sadowski, prinţul Heski, Wrzeszczowicz şi toate celelalte căpetenii făceau sforţări supraomeneşti să aducă la ordine polcurile înspăimântate. Totodată, tunurile suedeze începură să răspundă cu ghiulele aprinse, ca să împrăştie întunericul şi să îngăduie oştenilor risipiţi să-şi vie în fire.

O ghiulea căzu pe capelă, dar lovind acoperişul înclinat, se întoarse sfârâind spre tabără, împrăştiind prin văzduh jerbe de flăcări.

În cele din urmă, se sfârşi şi această noapte de pomină. Mânăstirea şi tabăra suedeză se liniştiră. Dimineaţa începu să albească acoperişurile bisericii, şindrila împrumută treptat ape roşietice, se lumina de ziuă.

Miller, însoţit de celelalte căpetenii, veni la şanţul cucerit. Cei de la mânăstire puteau să-l vadă şi să tragă în el, dar bătrânul ghinărar nu mai lua seama la nimic. Vroia să cerceteze cu ochii lui toate stricăciunile, să numere morţii. Ajutoarele călăreau în urma lui; erau cu toţii descumpăniţi, cu chipurile triste şi posomorâte. Ajungând la întăritură, descălecară şi începură să urce. Urmele luptei se vedeau pretutindeni; mai jos, nu departe de tunuri, se aflau corturile răsturnate; unele erau încă în picioare, pustii, tăcute.

Mormanele de morţi se înălţau mai ales prin corturi, trupurile pe jumătate goale, sfâşiate, cu ochii holbaţi şi spaima îngheţată în pupilele moarte, alcătuiau o privelişte cumplită. Se vede că toţi oamenii aceştia fuseseră surprinşi în timp ce dormeau adânc; unii nici nu erau încălţaţi, prea puţini strângeau spadele în mâinile înţepenite şi aproape nici unul nu avea coiful sau pălăria pe cap. Unii zăceau prin corturi, mai ales spre ieşire, se vede că aceştia abia izbutiseră să se trezească; alţii erau întinşi lângă aripile corturilor, omorâţi în clipa în care vroiau să scape prin fugă. Peste tot atâtea trupuri, iar în câteva locuri asemenea mormane, încât se putea crede că oştenii muriseră din pricina vreunui cataclism al naturii, dar rănile adânci de pe feţe şi piepturi, unele chipuri înnegrite de împuşcături atât de apropiate, încât nu mai apucase să ardă pulberea, vădeau cu prisosinţă că prăpădul fusese făcut de mâna omenească.

Miller urcă mai sus, spre tunuri; stăteau surde, ţintuite cu piroane, tot atât de ameninţătoare ca nişte biete trunchiuri de copaci; pe o ţeava atârna trupul unui tunar aproape retezat în două de o groaznică tăietură de coasă. Sângele se scursese peste afet, alcătuind sub el o băltoacă destul de întinsă. Miller cercetă totul în amănunt, în tăcere şi cu sprânceana încruntată. Nimeni nu cuteza să întrerupă această tăcere.

Dealtminteri, cum puteau să ogoiască mânia bătrânului ghinărar care, din pricina lipsei de prevedere, fusese bătut ca un începător. Nu era vorba numai de o înfrângere, ci şi de ruşine, pentru că el însuşi numise fortăreaţa coteţ de găini şi făgăduise s-o sfărâme între degete. El avea nouă mii de oşteni, iar garnizoana număra abia două sute. Pe de altă parte, ghinărarul era un războinic de meserie care lupta împotriva unor călugări.

Ziua nu începea prea bine pentru Miller.

Între timp, sosiră pedestraşii şi începură să care morţii. Patru dintre ei se opriră fără poruncă înaintea ghinărarului; pe năsălie se afla un trup omenesc.

Miller se uită şi îşi acoperi ochi!

— De Fossis… rosti surd.

Abia plecară aceştia, că se apropiară alţii; de astă dată Sadowski porni spre ei şi strigă de departe:

— E Horn!

Horn mai trăia încă şi mai avea înainte multe zile de chinuri îngrozitoare. Ţăranul care-l lovise îl ajunsese doar cu vârful coasei, dar tăietura îi deschise cuşca pieptului. Cu toate acestea, rănitul nu-şi pierduse cunoştinţa. Văzându-l pe Miller şi pe celălalt zâmbi, vru să spună ceva, dar, în locul glasului, îi ieşi din gură o spumă roşie, după care începu să clipească repede din ochi şi leşină.

— Duceţi-l în cortul meu! porunci Miller, şi doftorul meu să-l oblojească numaidecât.

Apoi căpeteniile îl auziră vorbind de unul singur:

— Horn, Horn… L-am visat azi-noapte… Îndată după ce m-am culcat… Ciudat lucru…

Şi, aţintindu-şi privirile în pământ, căzu adânc pe gânduri: deodată, glasul înfricoşat al lui Sadowski îl trezi din îngândurare:

— Luminăţia ta, priveşte acolo… mânăstirea…

Miller se uită şi încremeni uluit.

Se luminase bine de ziuă, fâşiile de ceaţă se întindeau peste pământ, dar cerul era senin şi trandafiriu în lucirile dimineţii. O trâmbă alburie învăluia vârful Jasnei Góra şi după rânduială firii trebuia să acopere biserica; în pofida aşteptărilor însă, biserica şi turnul se înălţau nu numai deasupra stâncii, ci şi deasupra ceţurilor, sus, tot mai sus, ca şi când se desprindeau de temelie şi atârnau în tăriile albastre.

Strigătele oştenilor vestiră că şi ei văzuseră minunea.

— Ceaţa înşeală ochii! strigă Miller.

— Ceaţa e sub biserică! răspunse Sadowski.

— Lucru de mirare, dar biserica se află acum de zece ori mai sus decât era ieri, şi atârnă în văzduh, întări prinţul Heski.

— Şi urcă şi mai sus, din ce în ce mai sus! exclamară oştenii. Se pierde din ochi…!

Într-adevăr, ceaţa care acoperea stânca începu să se ridice spre cer, asemenea unui stâlp de fum uriaş, iar biserica, înfiptă parcă în vârful acelui stâlp, părea că se înalţă tot mai sus. În acelaşi timp, sus de tot, aproape sub nori, turnul dispărea în abureala albicioasă; parcă se topea şi se tulbura, până când pieri cu totul.

Miller se întoarse spre celelalte căpetenii; în ochi i se citea uimirea amestecată cu o spaimă superstiţioasă.

— Domniile voastre, spuse, vă mărturisesc că în viaţa mea n-am văzut aşa ceva. E cu totul împotriva firii şi numai vrăjitoriile catolicilor pot să…

— I-am auzit, îl întrerupse Sadowski, pe oşteni strigând: „Cum poţi să mai nimereşti o fortăreaţă ca asta!” Într-adevăr, nici eu nu ştiu cum!

— Şi ce-o să se întâmple acum, domniile voastre? întrebă prinţul Heski. Biserica mai e acolo în ceaţă ori nu mai e?

Stătură multă vreme uimiţi şi tăcuţi până când prinţul Heski spuse:

— Chiar dacă întâmplarea este în firea lucrurilor, nu vesteşte nimic bun pentru noi. Uitaţi-vă şi domniile voastre, de când am venit aici, n-am făcut nici un pas mai departe!

— Ehei, se amestecă Sadowski, dacă ar fi numai atât! La drept vorbind, am suferit o înfrângere după alta… iar noaptea care a trecut a fost cea mai rea din toate. Oştenii îşi pierd curajul şi încep să lupte fără tragere de inimă. Domniile voastre habar n-aveţi ce se vorbeşte prin polcuri. Pe de altă parte, se întâmplă şi alte lucruri de neînţeles; de la o vreme, nimeni nu mai poate să iasă din tabără de unul singur sau în doi, căci cine cutează parcă-l înghite pământul. Îţi vine să crezi că lupii dau târcoale Częstochowei. Am trimis nu demult un stegar cu trei oameni la Wieluń după îmbrăcăminte mai groasă şi de atunci n-am mai auzit nimic de ei…!

— O să fie şi mai rău când se va aşeza iarna; de pe acum nopţile sunt destul de friguroase, adăugă prinţul Heski.

— Se răreşte ceaţa! spuse deodată Miller.

Într-adevăr, se iscase vântul şi începuse să se împrăştie abureala. În norii alburii, începu să licărească ceva, în sfârşit, răsări soarele şi văzduhul se limpezi.

Zidurile mânăstirii se iviră treptat, apoi apăru biserica, mânăstirea întreagă. Toate se aflau la locul lor. Fortăreaţa era liniştită şi tăcută, ca şi când ar fi fost pustie.

— Luminăţia ta, zise prinţul Heski repezit, mai încearcă să negociezi cu ei. Trebuie să sfârşim odată!

— Şi dacă negocierile nu vor duce la nimic, domniile voastre sunteţi de părere să ridicăm asediul? întrebă Miller posomorât.

Căpeteniile tăcură. Abia după o clipă, Sadowski începu să vorbească:

— Luminăţia ta, ştii mai bine ce se cuvine să faci.

— Ştiu, răspunse Miller trufaş, dar vă spun: blestem ziua şi ceasul în care am venit aici, ca şi pe sfetnicii care au pus la cale această împresurare, aici îl străpunse cu privirea pe Wrzeszczowicz. Aflaţi totuşi că, după cele întâmplate, nu voi pleca de aici, până când nu voi preface această fortăreaţă blestemată într-un morman de dărâmături sau voi muri eu însumi!

Pe chipul prinţului Heski se răsfrângea supărarea. Niciodată nu-l respectase prea mult pe Miller, iar vorbele de mai înainte le socotea drept lăudăroşenie deşartă, nepotrivită cu întăritura nimicită, cu morţii şi tunurile ţintuite. Se întoarse deci spre el şi-i răspunse batjocoritor:

— Luminăţia ta, nu poţi să făgăduieşti una ca asta, pentru că vei pleca la cea dintâi poruncă a regelui sau a mareşalului Wittemberg. Câteodată împrejurările ştiu să poruncească mai bine chiar decât regii şi mareşalii.

Miller îşi încruntă sprâncenele stufoase; Wrzeszczowicz, care-l văzu întunecându-se, spuse în grabă:

— Deocamdată să încercăm cu negocierile. O să se supună. Nu poate fi altfel!

Vorbele îi fură acoperite de glasul vesel al clopotului care chema la slujba de dimineaţă în biserica de la Jasna Góra. Ghinărarul întovărăşit de celelalte căpetenii, porni încet spre Częstochowa, dar n-apucă să ajungă în tabără, când sosi un trimis pe calul plin de spumă.

— Vine de la mareşalul Wittemberg! spuse Miller.

Călăreţul îi întinse o scrisoare. Ghinărarul rupse peceţile, îşi aruncă privirile pe scrisoare şi rosti încurcat:

— Nu! E de la Poznań… veşti proaste. În Wielkopolska se ridică şleahticii şi norodul se uneşte cu ei… În fruntea mişcării se află Krzysztof Źegocki care vrea să vie în ajutorul Częstochowei.

— Am spus eu că bubuiturile de aici se vor auzi din Carpaţi până la Marea Baltică, mormăi Sadowski. Poporul acesta e foarte schimbător. Nu-i cunoaşteţi încă pe polonezi, o să vedeţi mai târziu de ce sunt în stare.

— Bine, bine, o să vedem! răspunse Miller. Mai bine un vrăjmaş pe faţă, decât un aliat prefăcut… S-au predat de bunăvoie, iar acuma pun mâna pe arme… Prea bine, o să cunoască şi ei puterea armelor noastre!

— Şi noi pe a lor, se repezi Sadowski. Luminăţia ta, să sfârşim cu Częstochowa asta pe calea negocierilor; să primim orice condiţii… Nu mai e vorba de o fortăreaţă, ci de stăpânirea măriei sale în această ţară.

— Călugării se vor supune, zise Wrzeszczowicz. Azi, mâine se vor supune!

Astfel se sfădeau între ei, în vreme ce la mânăstire, după slujba de dimineaţă, domnea o bucurie nemărginită. Cei care nu luaseră parte la năvală îi întrebau pe cei ce se întorseseră cum a fost, iar aceştia se făleau grozav, ridicând în slavă vitejia lor şi pierderile duşmanului.

Curiozitatea se înstăpâni până şi printre călugări şi femei. Rantiile albe şi veşmintele femeieşti înfloriră pe ziduri. Era o zi frumoasă, de bucurie deplină. Nevestele se îmbulziră în jurul lui jupân Czarniecki, strigând:

— Izbăvitorul şi ocrotitorul nostru!

El se apără din răsputeri, mai ales când vrură să-i sărute mâinile, şi le spuse, arătând spre Kmicic:

— Mulţumiţi-i şi lui! El e Babinicz, dar nu seamănă deloc cu o babă! N-o să vă lase să-i sărutaţi mâinile pentru că sunt încă lipicioase de atâta sânge, dar dacă vreuna din cele mai tinerele va îndrăzni să-l sărute pe gură, gândesc că nu se va arăta scârbit.

Cele mai tinere aruncau priviri ruşinate şi şăgalnice totodată spre jupân Andrzej, admirându-i boiul frumos: el însă nu răspunse din ochi la întrebările acelea mute, deoarece vederea acestor jupâniţe îi aduse aminte de Oleńka.

„Ei, draga mea dragă, se gândi, dacă ai şti că mă aflu la porunca Sfintei Fecioare, că o apăr împotriva vrăjmaşilor pe care spre nenorocul meu i-am slujit mai demult…”

Îşi făgădui să-i scrie lui Kiejdany îndată după ridicarea împresurării şi să-l trimită pe Soroka cu scrisoarea. „Acum nu-i trimit numai vorbe goale şi făgăduieli, fiindcă stau mărturie faptele mele pe care, fără laudă deşartă, am să le înfăţişez în amănunt. Să afle că e meritul ei şi să se bucure!”

Îl cuprinse o bucurie atât de mare, încât nici nu băgă de seamă jupâniţele care-şi şopteau, depărtându-se:

— E un cavaler vrednic, dar pesemne că nu-i stă gândul decât la război şi e tare posac…