Capitolul XIX.

Sfărâmarea tunului uriaş îl învenină pe Miller din cale-afară, deoarece îşi legase toate nădejdile de acest balimez. Pedestrimea aştepta să dea năvală, se pregătiseră scări şi grămezi de faşine, iar acum era nevoit să renunţe la orice gând de atac.

Planul aruncării mânăstirii în aer cu ajutorul tunelelor se spulberase. Minerii aduşi înainte de la Olkusz scobeau stânca, apropiindu-se pieziş de mânăstire, dar treaba înainta cu greutate. Cu toate măsurile de prevedere, săpătorii cădeau răpuşi de apărători cu duiumul şi lucrau fără tragere de inimă. Mulţi preferau să piară, decât să ajute la cucerirea sfântului lăcaş.

Miller simţea că murmurele de împotrivire creşteau de la o zi la alta; din pricina gerului, oştenii abătuţi îşi pierdură şi bruma de curaj ce le mai rămăsese; spaima şi credinţa că această mânăstire nu putea fi cucerită de puterea oamenilor se lăţeau din zi în zi tot mai mult.

În cele din urmă, până şi Miller începu să-şi piardă speranţa, iar după spargerea balimezului îl cuprinse deznădejdea. Simţământul propriei neputinţe îl paraliza.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, întruni sfatul mai mult ca să audă îndemnurile căpeteniilor de a părăsi fortăreaţa.

Începură să se adune; toţi erau abătuţi şi posomoriţi. În ochii nici unuia dintre ei nu se vedea nădejdea şi înflăcărarea ostăşească. Se aşezară tăcuţi în jurul mesei din încăperea uriaşă şi rece; aburul răsuflărilor le acoperea chipurile şi se vedeau unii pe alţii ca prin ceaţă. Fiecare se simţea vlăguit şi descurajat, fiecare îşi spunea în sinea lui că nu mai poate împărtăşi celorlalţi alt sfat, decât acela pe care nu e bine să-l înfăţişezi niciodată cel dintâi. Toţi aşteptau să vadă ce va spune Miller; acesta însă porunci înainte de toate să se aducă din belşug vin fiert, socotind că sub înrâurirea băuturii fierbinţi îi va fi mai uşor să afle de la aceste făpturi mute gândurile ascunse şi îndemnul de a părăsi fortăreaţa.

În cele din urmă, când crezu că vinul şi-a făcut efectul, vorbi după cum urmează:

— Domniile voastre, luaţi aminte că nici unul dintre polcovnicii polonezi n-a venit la sfat, deşi i-am înştiinţat pe toţi.

— Luminăţia ta cunoşti, fără îndoială, că slujitorii din steagurile polone au găsit argintăria mânăstirii în timp ce pescuiau şi s-au încăierat cu oştenii noştri din această pricină. Au fost omorâţi aproape cincisprezece oameni.

— Cunosc. Cea mai mare parte din argintărie am izbutit s-o smulg din mâinile lor. Este aici şi o să văd ce fac cu ea.

— Se vede că asta e pricina supărării polcovnicilor. Ei zic că, de vreme ce polonezii au găsit argintăria, a lor se cuvine să rămână.

— Ce pretenţie! sări Wrzeszczowicz.

— După părerea mea, au şi ei dreptate, răspunse Sadowski. Cred că dacă ai fi găsit-o domnia ta, n-ai fi socotit de cuviinţă s-o împărţi nu numai cu polonezii, dar nici măcar cu mine care sunt ceh…

— În primul rând, n-aş împărţi bunăvoinţa pe care domnia ta o arăţi duşmanilor regelui nostru! răspunse Wrzeszczowicz întunecat.

— În schimb, noi trebuie să împărţim cu domnia ta ruşinea de a nu izbândi nimic în faţa acestei fortăreţe la care am venit sfătuiţi de domnia ta.

— Aşadar, domnia ta ai pierdut orice speranţă?

— Dar domnia ta mai ai vreuna?

— Ba bine că nu şi gândesc că domniile lor vor prefera să împartă cu mine nădejdea biruinţei, decât spaima cu domnia ta.

— Mă socoteşti cumva fricos, Jupâne Wrzeszczowicz?

— Nu socotesc că ai mai mult curaj decât arăţi.

— Eu cred însă că domnia ta ai şi mai puţin.

— Iar eu, se amestecă Miller care de la o vreme nu-l mai privea cu ochi buni pe Wrzeszczowicz din cauza acestei campanii fără noroc, hotărăsc să trimitem argintăria la mânăstire. Poate că prin bunătate şi bunăvoinţă vom dobândi mai mult de la aceşti călugări neciopliţi decât cu tunurile şi ghiulelele noastre. Să priceapă odată că vrem să cucerim fortăreaţa, nu comorile lor.

Căpeteniile priviră cu uimire la Miller; nu erau deloc obişnuite cu asemenea dărnicie din partea ghinărarului.

În sfârşit, Sadowski zise:

— E lucrul cel mai bun pe care-l putem face, pentru că în acest fel vom închide şi gura polcovnicilor polonezi care pretind că argintăria e a lor. De asemenea, nu încape îndoială că va face o bună impresie şi la mânăstire.

— Cea mai bună impresie o va face moartea acelui Kmicic, răspunse Wrzeszczowicz. Cred că Kuklinowski l-a şi jupuit de piele până acum.

— Nici eu nu cred că mai trăieşte, spuse Miller, dar numele lui îmi aduce aminte de o mare pierdere. Era cel mai mare tun din artileria măriei sale. Nu vă ascund că îmi pusesem toată nădejdea în el. Spărtura era gata şi spaima se răspândea printre apărători. Încă două-trei zile şi am fi dat năvală. Acum toată truda şi sforţările noastre sunt zadarnice. O să dreagă zidul într-o singură zi. Iar tunurile pe care le mai avem nu sunt mai bune decât cele din fortăreaţă şi pot fi sfărâmate cu uşurinţă. Altele mai mari n-avem de unde lua, fiindcă nici mareşalul Wittemberg nu mai are. Domniile voastre, cu cât socotesc mai mult, cu atât nenorocirea mi se pare mai mare!… Şi când mă gândesc că toată paguba asta a făcut-o un singur om!… Un câine! Un diavol!… Îmi vine să-mi iau câmpii, pe toţi dracii din iad…!

Miller izbi cu pumnul în masă cuprins de o furie nestăpânită; neputinţa îl făcea să turbeze.

După un răstimp scurt, întrebă:

— Ce va spune măria sa, când va auzi de această pierdere…?!

Apoi adăugă:

— Şi ce-o să facem noi?… Cu dinţii nu putem sfărâma stânca! Lovi-i-ar ciuma pe cei care m-au îndemnat să viu aici…!

Spunând acestea, înhaţă o cupă de cristal şi o trânti mînios de podele, spărgând-o în mii de cioburi.

Căpeteniile tăceau. Furia lipsită de cuviinţă a ghinărarului, mai potrivită pentru un necioplit decât pentru un războinic cu un rang atât de înalt, îi amărî şi mai mult pe toţi cei de faţă.

— Spuneţi-vă părerea, domniile voastre! strigă Miller.

— Asta putem s-o facem numai în linişte, răspunse prinţul Heski.

Miller începu să răsufle adânc şi să pufnească. După o vreme se linişti şi, alunecându-şi privirea peste cei adunaţi, spuse parcă încurajându-i din ochi:

— Domniile voastre, mă rog de iertare, dar mânia mea nu e de mirare. Nu mai pomenesc toate oraşele pe care le-am cucerit, de când am fost făcut ghinărar în locul lui Torstenson, pentru că, în nenorocirea de acum, nu vreau să mă laud cu izbânzile de altădată. Mintea omenească nu e în stare să priceapă ce se petrece aici. Trebuie totuşi să facem ceva… De aceea v-am chemat, ca să chibzuim cu toţii. Spuneţi-vă părerea şi ce va hotărî sfatul va fi lege şi pentru mine.

— Luminăţia ta, despre ce trebuie să vorbim? întrebă prinţul Heski. Numai despre cucerirea fortăreţei sau putem să ne referim şi la ridicarea asediului?

Miller nu vroia să spună lucrurilor pe nume şi nici ca acel ori aşa – ori aşa să pornească de la el, de aceea zise:

— Fiecare dintre domniile voastre să spună limpede ce gândeşte. Cu toţii trebuie să avem în vedere binele şi slava măriei sale.

Dar, cum nici una dintre căpetenii nu voia să înceapă vorba despre ridicarea împresurării, se aşternu iarăşi tăcerea.

— Jupâne Sadowski, rosti Miller după o vreme cu un glas pe care se străduia să-l facă plăcut şi binevoitor, domnia ta ai întotdeauna mai mult curaj şi spui tot ce gândeşti, deoarece bunul renume te apără de orice bănuială…

— Luminăţia ta, răspunse polcovnicul, cred că acel Kmicic era unul dintre cei mai mari oşteni ai zilelor noastre, iar situaţia noastră este de-a dreptul deznădăjduită…

— Domnia ta erai de părere să ridicăm asediul…?

— Cu îngăduinţa luminăţiei tale, eram de părere să nu începem asediul… Asta-i cu totul altceva.

— Şi acum ce crezi că trebuie să facem?

— Acum îl las să vorbească pe jupân Wrzeszczowicz…

Miller înjură ca un păgân.

— Jupân Weyhard va răspunde pentru această campanie nefericită! spuse.

— N-au fost îndeplinite toate sfaturile mele, răspunse Wrzeszczowicz cu îndrăzneală, aşa că nici răspunderea nu mai e a mea. Au fost unii care s-au pus împotrivă, iar alţii, arătând o bunăvoinţă într-adevăr ciudată şi de neînţeles faţă de călugări, te-au împiedicat pe luminăţia, ta să foloseşti mijloace mai aspre. Eu am fost de părere să-i spânzurăm pe cei doi soli de la mânăstire şi sunt… convins că dacă s-ar fi întâmplat aşa, spaima ne-ar fi deschis porţile acestui coteţ de găini.

Wrzeszczowicz se uită la Sadowski, dar înainte ca acesta să răspundă, se amestecă prinţul Heski.

— Jupâne Wrzeszczowicz, spuse, nu numi fortăreaţa coteţ de găini, deoarece cu cât îi vei scădea însemnătatea, cu atât ruşinea noastră va fi mai mare.

— Totuşi, eu am spus să-i spânzure pe cei doi soli. Spaima şi iarăşi spaima, iată ce-am repetat întruna, dar jupân Sadowski a ameninţat că-şi dă demisia şi călugării au plecat înapoi.

— Domnia ta, îi răspunse Sadowski, du-te acum la fortăreaţa şi aruncă în aer tunul lor cel mai mare, cum a făcut Kmicic cu al nostru, şi te asigur că astfel vei împrăştia mai multă spaimă, decât ucigându-le solii tâlhăreşte…

Wrzeszczowicz se întoarse spre Miller:

— Luminăţia ta! Socotesc că ne-am adunat aici ca să chibzuim, nu să facem glume!

— Domnia ta, afară de învinuiri deşarte, mai ai de spus şi altceva? întrebă Miller

— Mai am, cu toată veselia acestor jupâni, pe care ar putea să şi-o păstreze pentru vremuri mai bune.

— O, fiu al lui Laerte{36}, cunoscut prin şiretenia ta! exclamă prinţul Heski.

— Domniile voastre, răspunse Wrzeszczowicz, se ştie că nu v-aţi ales ca ocrotitoare pe Minerva, iar pentru că Marte nu v-a ajutat şi n-aţi catadicsit să vorbiţi, îngăduiţi-mi s-o fac eu.

— Muntele începe să geamă, în curând vom vedea coada unui şoricel! strecură Sadowski.

— Tăcere! porunci Miller cu asprime. Vorbeşte, domnia ta, dar nu uita că sfaturile de până acum au dat roade amare.

— Pe care, deşi e iarnă, trebuie să le ronţăim ca pe nişte pesmeţi sfoiegiţi! se amestecă şi prinţul Heski.

— Aşa se lămureşte de ce domnia ta bei atâta vin, răspunse Wrzeszczowicz, şi cu toate că vinul nu ţine loc de minte, te ajută să rumegi până şi ruşinea cu bucurie. Dar să lăsăm asta! Ştiu bine că în fortăreaţă sunt unii care doresc demult să se supună, şi numai neputinţa noastră, pe de o parte, şi îndărătnicia neomenească a priorului, de altă parte, îi ţin în frâu. Acestora spaima le va da aripi, de aceea trebuie să arătăm că nu ne pasă de pierderea balimezului şi să tragem mai departe cu tărie sporită.

— Asta-i tot?

— Chiar dacă ar fi aşa, socotesc că asemenea sfat se potriveşte mai bine cu onoarea oştenilor suedezi, decât glumele nesărate la un pahar şi somnul de după beţie. Dar n-am isprăvit. Trebuie să răspândim printre oştenii noştri şi mai ales printre cei polonezi vestea că săpătorii care trudesc acum la tuneluri au dat peste vechea trecere pe sub pământ, care duce până la mânăstire şi biserică…

— Domnia ta ai dreptate, sfatul e bun! se bucură Miller.

— Când vestea se va împrăştia printre oştenii noştri şi cei polonezi, aceştia din urmă îi vor îndemna pe călugări să se supună, fiindcă şi ei, ca şi călugării, vor ca acest cuib de eresuri să rămână neatins.

— Pentru un catolic nu e prea rău! mormăi Sadowski.

— Dacă-i slujea pe turci, atunci numea Roma cuib de eresuri! adăugă prinţul Heski.

— Atunci polonezii vor trimite fără întârziere soli la călugări, vorbi mai departe Weyhard, cei care vor să se predea îşi vor înteţi sforţările de frică şi, cine ştie, dacă nu-l vor sili pe prior şi pe ceilalţi îndărătnici să deschidă porţile.

— Oraşul lui Priam{37} pieri-va prin viclenia zeescului fecior ai lui Laerte…”, începu să declame prinţul Heski.

— Pe legea mea repetă întâmplarea de la Troia şi i se pare că a născocit ceva nou! îl susţinu şi Sadowski.

Lui Miller sfatul îi plăcea, la urma urmei nefiind chiar atât de rău. Facţia de care pomenise Wrzeszczowicz exista cu adevărat la mânăstire. Făceau parte din ea şi unii dintre călugării mai slabi de înger. Pe de altă parte, spaima putea să se împrăştie printre apărători, cuprinzând şi pe aceia care vroiau să se apere până la ultima picătură de sânge.

— O să încercăm, o să încercăm! spuse Miller care se agăţa ca înecatul şi de un fir de pai, trecând repede de la deznădejde la speranţă. Dar Kaliński sau Zbrożek vor consimţi oare să se mai ducă la mânăstire ca soli, vor crede în tunelul acela şi vor vrea să-i vestească pe călugări?

— Kuklinowski cred că nu se va da în lături, răspunse Wrzeszczowicz, dar tot ar fi mai bine dacă ar crede şi el că săpătorii au descoperit trecerea cu adevărat.

Înaintea cvartirului răsună tropot de copite.

— Uite că a venit şi jupân Zbrożek! zise prinţul Hesky privind pe fereastră.

Curând, în tindă se auzi clinchetul pintenilor şi Zbrożek intră, mai degrabă dădu buzna înăuntru. Faţa îi era palidă, răvăşită şi, înainte ca celelalte căpetenii să apuce să-l întrebe de pricina acestei schimbări, polcovnicul strigă:

— Kuklinowski a murit!

— Cum aşa? Ce tot vorbeşti domnia ta? Ce s-a întâmplat? întrebă Miller.

— Îngăduiţi-mi să-mi trag sufletul, zise Zbrożek, pentru că ce-am văzut întrece orice închipuire…

— Spune mai repede, l-au omorât? strigară cu toţii.

— Kmicic! răspunse Zbrożek.

Căpeteniile săriră de la locurile lor şi începură să se uite la Zbrożek ca la un nebun; el însă, slobozind pe nări trâmbe de aburi, vorbi astfel:

— Dacă nu vedeam cu ochii mei, nu credeam nici eu, deoarece e cu adevărat lucru de minune. Kuklinowski mort, trei oşteni ucişi, iar Kmicic nicăieri. Ştiam că e un viteaz fără pereche. Faima lui l-a făcut cunoscut în toată Republica… Dar, fiind prins şi legat fedeleş, nu numai să scapi, ci să ucizi şi trei oşteni, iar pe Kuklinowski să-l torturezi… aşa ceva nu poate să făptuiască un singur om fără ajutorul diavolului!

— Nemaipomenit… De necrezut! şopti Sadowski.

— Kmicic ăsta a arătat de ce e-n stare! spuse prinţul Heski. Ieri nu i-am crezut pe polonezi, când ne-au spus ce pasăre rară este; credeam că umflă lucrurile ca de obicei.

— Te apucă nebunia nu alta! strigă Wrzeszczowicz.

Miller îşi sprijinise capul în mâini şi nu mai zicea nimic. Când, în cele din urmă, îşi ridică ochii, fulgerele de mânie se încrucişau în ei cu sticlirile bănuielilor.

— Jupâne Zbrożek, spuse, chiar dacă era diavol, nu om, fără nici un ajutor şi fără trădarea nimănui nu putea să facă una ca asta. Kmicic avea aici admiratorii lui care-l duşmăneau pe Kuklinowski, iar domnia ta făceai parte dintre ei!

Zbrożek era un războinic neînfricat în adevăratul înţeles al cuvântului, prin urmare, auzind asemenea bănuială care-l ţintea de-a dreptul, păli şi mai mult, zvâcni de la locul lui, se apropie de Miller şi oprindu-se înaintea lui îl privi în albul ochilor:

— Luminăţia ta, mă bănuieşti pe mine?… Întrebă.

Se aşternu o tăcere apăsătoare. Cei de faţă nu aveau nici cea mai mică îndoială că dacă Miller nu va tăgădui, va urma ceva nemaiauzit în istoria războaielor. Toate mâinile se odihniră pe mânerele spadelor. Sadowski şi-o scoase din teacă pe a lui.

În aceeaşi clipă însă, căpeteniile văzură pe fereastră că bătătura mişuna de călăreţi polonezi. Pesemne că veniseră cu veşti despre Kuklinowski, dar în cazul unei încăierări, ar fi trecut îndată de partea lui Zbrożek. Îi văzu şi Miller şi, deşi sângele îi fugi din obraji din pricina furiei, se înfrână şi prefăcându-se că nu vede nici o sfidare în purtarea lui Zbrożek, răspunse cu un glas care voia să pară cât mai firesc:

— Domnia ta, povesteşte în amănunt ce s-a întâmplat!

Zbrożek stătu o vreme cu nările fremătânde, dar se stăpâni şi el, şi gândurile i se îndreptară în altă parte, deoarece tocmai atunci intrară şi alţi oşteni de elită.

— Kuklinowski a fost ucis! repetau unul după altul.

— Kuklinowski e mort!

— Polcul lui se risipeşte! Oştenii îşi fac de cap!

— Domniile voastre, îngăduiţi-i lui jupân Zbrożek să vorbească, deoarece el ne-a adus vestea cel dintâi! îi potoli Miller.

Se făcu linişte îndată şi jupân Zbrożek începu să vorbească astfel:

— Domniile voastre cunoaşteţi că ieri l-am chemat la luptă pe Kuklinowski. Îl admiram într-adevăr pe Kmicic, pentru că şi domniile voastre, deşi sunteţi duşmanii lui, trebuie să recunoaşteţi că nu oricine putea, să arunce balimezul în aer. Curajul se cuvine preţuit şi când e vorba de un vrăjmaş, de aceea am vrut să-i strâng mâna; dar el n-a primit şi m-a numit trădător. Atunci mi-am zis: Kuklinowski n-are decât să facă ce pofteşte cu el… Voiam doar ca polcovnicul Kuklinowski să nu păteze cinstea de cavaler, fiindcă ruşinea s-ar fi abătut asupra tuturor polonezilor, printre alţii şi asupra mea. Iată de ce ţineam morţiş să mă bat cu Kuklinowski şi astăzi de dimineaţă am plecat cu doi tovarăşi spre tabăra lui. Ajungem la cvartirul lui… şi mi se spune că nu-i acasă. Trimit un oştean aici, dar nu e de găsit nicăieri. La cvartirul lui aflu că a lipsit toată noaptea, dar nu erau neliniştiţi, întrucât credeau că rămăsese cu luminăţia ta. Un oştean ne spune însă că a plecat noaptea cu Kmicic la o şură, în care avea să-l pârporească la foc. Mă duc la şură, poarta vraişte. Intru înăuntru şi văd un trup despuiat, agăţat de o grindă… Am crezut că e Kmicic, dar când mi s-au învăţat ochii cu întunericul, mi s-a părut că arată cam slab şi prea osos pentru un Hercule ca el… Mi-am zis că într-o noapte nu putea să se împuţineze atât de mult… M-am apropiat şi… era Kuklinowski!

— Agăţat de grindă? întrebă Miller.

— Întocmai! Mi-am făcut cruce… Am crezut că sunt niscaiva farmece sau am vedenii… Abia după ce am văzut şi trupurile celor trei oşteni, am înţeles tot adevărul. Acest om cumplit a ucis trei oameni, l-a atârnat de grindă pe Kuklinowski şi l-a chinuit cu foc, apoi a şters-o!

— Până la hotarul silezian nu e prea departe spuse Sadowski.

O vreme se aşternu tăcerea.

Din mintea lui Miller pieri orice bănuială în privinţa lui Zbrożek. Cele întâmplate însă îl puseră în încurcătură, speriindu-l şi umplându-l de temeri nedesluşite. Vedea nenorocirile îngrămădindu-se în jurul lui, mai degrabă umbrele lor, împotriva cărora nu ştia cum să lupte; simţea că lanţul nenorocului se strângea tot mai mult. Primele verigi le avea sub ochi, dar celelalte erau învăluite în bezna viitorului. Avea impresia că trăieşte într-o casă cu zidurile crăpate, care putea să se năruie oricând peste el. Nesiguranţa îl apăsa ca o povară îngrozitoare şi se întreba ce-i rămânea de făcut?

Deodată Wrzeszczowicz se lovi cu palma peste frunte.

— Pentru Dumnezeu! exclamă. De ieri, de când l-am văzut pe Kmicic ăsta, mi s-a părut că-l cunosc de undeva. Acum iarăşi îi văd chipul şi-mi aduc aminte de sunetul glasului. Cred că l-am întâlnit vreodată seara, pe întuneric îmi umblă prin cap, dar…

Începu să-şi şteargă fruntea cu mâna.

— Ce folos? spuse Miller. Chiar dacă ai să-ţi aminteşti, tot n-ai să lipeşti balimezul la loc; şi nici pe Kuklinowski nu poţi să-l înviezi!

Apoi se întoarse spre celelalte căpetenii:

— Domniile voastre, cine vrea, să meargă cu mine la locul întâmplării!

Îl urmară cu toţii, împinşi de curiozitate.

Li se aduseră caii şi porniră în trap întins cu ghinărarul în frunte. Când se apropiară de şură, văzură câteva zeci de călăreţi polonezi împrăştiaţi pe câmp şi pe drum.

— Cine sunt oamenii aceştia? îl întrebă Miller pe Zbrożek.

— Trebuie să fie ai lui Kuklinowski. Luminăţia ta, adunătura asta a înnebunit de-a binelea…

Zbrożek făcu semn cu mâna unui călăreţ să se apropie.

— Hei, repede la mine!

Oşteanul veni în grabă.

— Sunteţi oamenii lui Kuklinowski?

— Întocmai.

— Unde sunt ceilalţi?

— S-au împrăştiat în toate părţile. Nu mai vor să lupte împotriva Jasnei Góra.

— Ce spune? întrebă ghinărarul.

Zbrożek îl lămuri.

— Domnia ta, întreabă-l unde s-au dus? spuse ghinărarul.

Zbrożek repetă întrebarea.

— Nu se ştie, răspunse oşteanul. Unii au plecat spre Śląsk. Alţii au spus că se duc să slujească sub conducerea lui Kmicic, fiindcă asemenea polcovnici nu se mai află nici printre polonezi, nici printre suedezi.

După ce Zbrożek îi traduse vorbele oşteanului, Miller căzu pe gânduri. Într-adevăr, oamenii pe care-i avea Kuklinowski erau gata oricând să treacă sub conducerea lui Kmicic. Iar atunci puteau să devină primejdioşi dacă nu pentru armata lui Miller, atunci pentru convoaiele de hrană şi podghiazurile de legătură.

Valul nenorocirilor se înălţa tot mai sus în jurul fortăreţei blestemate.

Se vede că Zbrożek gândea şi el la fel de vreme ce spuse, răspunzând parcă la gândurile lui Miller:

— Nu mai e nici o îndoială că întreaga Republică a început să se mişte. E de ajuns ca unul ca acest Kmicic să facă un semn, şi sute, mii de oşteni vor veni în jurul lui, mai ales când se va afla ce-a făcut.

— Şi care va fi folosul? întrebă Miller.

— Luminăţia ta, cată să-ţi aminteşti că acest om i-a făcut mult sânge rău lui Chowański care, împreună cu cazacii, avea de şase ori mai mulţi oameni ca noi… Nici un convoi nu va mai ajunge la noi fără îngăduinţa lui, iar conacele sunt destul de ruinate şi foamea bate la uşă. Afară de asta, Kmicic se poate uni cu Żegocki şi Kulesza şi atunci va avea la îndemână câteva mii de săbii. E un om cu greutate şi poate să devină molestissimus{38}.

— Dar domnia ta eşti sigur de oştenii pe care îi ai?

— Mai sigur decât de mine însumi, răspunse Zbrożek apăsat.

— Cum adică?

— Pentru că, la drept vorbind ne-am cam săturat cu toţii de asediul ăsta!

— Trag nădejde că se va isprăvi curând!

— Întrebarea e, cum? La urma urmelor, cucerirea acestei fortăreţe este o nenorocire tot atât de mare ca şi ridicarea asediului.

Ajunseră la şură. Miller descăleca, celelalte căpetenii făcură la fel şi intrară cu toţii înăuntru. Oştenii îl dezlegară pe Kuklinowski şi acoperindu-l cu o pătură, îl aşezară cu faţa în sus pe paie. Cele trei trupuri ale oştenilor zăceau alături întinse unul lângă celălalt.

— Oştenii au fost ucişi cu jungherele, şopti Zbrożek.

— Şi Kuklinowski?

— Kuklinowski nu are răni pe trup, numai şoldul este ars şi mustăţile pârlite. A îngheţat de frig sau s-a înăbuşit, pentru că mai ţine şi acum căciula în gură.

— Descoperiţi-l!

Un oştean ridică un colţ al păturii şi descoperi o faţă umflată, înfricoşătoare, cu ochii bulbucaţi. Pe mustăţile pârlite răsuflarea îngheţase în ţurţuri care se amestecaseră cu funinginea, alcătuind parcă nişte colţi care-i ieşeau din gură. Chipul era atât de hidos, că Miller, deşi obişnuit cu tot felul de privelişti înfricoşătoare, se cutremură şi zise:

— Acoperă-l repede! Groaznic! Groaznic!

În şură se înstăpâni o linişte mohorâtă.

— De ce-am venit aici? întrebă prinţul Heski scuipând. Toată ziua n-o să mă pot atinge de mâncare.

Miller fu cuprins deodată de o furie neobişnuită, învecinată aproape cu nebunia. Faţa i se învineţi, pupilele i se lărgiră şi începu să scrâşnească din măsele. Simţi o sete sălbatică de sânge, de răzbunare cumplită, aşa că se întoarse spre Zbrożek şi întrebă:

— Unde-i oşteanul care l-a văzut pe Kuklinowski în şură? Aduceţi-l aici; trebuie să fie şi el amestecat.

— Nu ştiu dacă oşteanul acela se mai află aici, răspunse Zbrożek. Toţi oamenii lui Kuklinowski s-au răspândit ca potârnichile.

— Atunci caută-l şi prinde-l! mugi Miller mânios.

— Prinde-l luminăţia ta! strigă Zbrożek la fel de furios.

Şi iarăşi răbufnirea înfricoşătoare atârnă de un fir de păianjen deasupra capetelor suedezilor şi ale polonezilor. Cei din urmă începură să se strângă în jurul lui Zbrożek, mişcându-şi avan mustăţile uriaşe şi zăngănindu-şi săbiile.

Deodată, afară răsunară împuşcături şi tropotul câtorva cai, şi o căpetenie de raitieri suedezi se năpusti în şură.

— Luminăţia ta! strigă, apărătorii au dat năvală iarăşi asupra noastră. Au omorât toţi săpătorii şi au împrăştiat un pâlc de pedestraşi.

— O să-mi pierd minţile! tună Miller, luându-se cu mâinile de păr. Pe cai!

După o clipă, goneau cu toţii ca vijelia spre mânăstire; bulgării de zăpadă îngheţată se risipeau ca grindina de sub copitele cailor. O sută dintre călăreţii lui Sadowski, conduşi de fratele lui, se alăturară suitei lui Miller, alergând în ajutor. Pe drum întâlniră cete de pedestraşi înfricoşaţi, fugind în neorânduială; atât de mult scăzuse curajul oştenilor suedezi cândva neîntrecuţi. Părăsiseră până şi întăriturile pe care nu le ameninţa nici o primejdie. Căpeteniile şi raitierii călcară în copitele cailor vreo cincisprezece dintre ei. Ajunseră, în sfârşit, la câteva sute de paşi, dar numai ca să vadă pe năvălitori întorcându-se teferi spre mânăstire pe colina care se vedea ca-n palmă. Cântecele, strigătele de bucurie şi râsetele ajungeau până la urechile lui Miller.

Unii dintre ei se opreau şi ameninţau căpeteniile suedeze cu săbiile mânjite de sânge. Polonezii aflaţi alături de ghinărar îl recunoscură pe însuşi Zamoyski care condusese această năvală şi care acum, văzând alaiul lui Miller, se opri şi se închină adânc, cu căciula în mână. Nu e de mirare! La adăpostul tunurilor mânăstirii nu se mai temea de nici o primejdie.

Zidul de apărare se acoperi de fum şi un cârd de ghiulele căzură sfârâind îngrozitor printre căpeteniile suedeze. Câţiva raitieri se clătinară în şa şi şuieratul fu urmat de gemete.

— Suntem în bătaia tunurilor, înapoi! porunci Sadowski.

Zbrożek apucă de frâu calul lui Miller.

— Luminăţia ta, ne retragem! Aici e primejdie de moarte.

Miller parcă încremenise, nu răspunse nici o vorbă şi se lăsă scos din bătaia ghiulelelor. Întorcându-se la cvartirul său, se închise înăuntru şi până seara nu mai vru să vadă pe nimeni.

Se gândea pesemne la faima lui de Poliocertes.

În lipsa lui, Wrzeszczowicz luă toată puterea în mână şi începu cu multă râvnă pregătirile de atac. Fură săpate noi şanţuri, în vreme ce oştenii, înlocuindu-i pe mineri, spărgeau stânca pentru aşezarea minelor. În toată tabăra suedeză domnea o frământare neobişnuită; parcă atacatorii primiseră ajutoare proaspete, care-i înflăcăraseră din nou.

Câteva zile mai târziu, în tabăra suedeză şi printre steagurile polone aliate, căzu ca un trăsnet vestea că săpătorii găsiseră o trecere pe sub pământ care ducea până sub biserică şi mânăstire, aşa că aruncarea fortăreţei în aer depindea acum numai de bunul plac al ghinărarului., O bucurie fără margini puse stăpânire pe oştenii istoviţi de foame, de trudă zadarnică şi frig.

Strigătele: „Częstochowa e a noastră!… O să dărâmăm coteţul ăsta de găini!” alergau din gură în gură. Începură ospeţele şi beţia.

Wrzeszczowicz se afla pretutindeni, încuraja oştenii întărindu-le încrederea în izbândă; adeverea de o sută de ori pe zi vestea găsirii galeriei şi îndemna pe toţi să bea şi să se veselească.

Ecourile acestei bucurii pătrunseră în cele din urmă şi în fortăreaţă. Ştirea despre minele aşezate, gata să arunce totul în aer, se răspândi cu iuţeala fulgerului de la un capăt la altul al întăritorilor. Până şi cei mai curajoşi fură cuprinşi de teamă. Femeile începură să înconjure plângând chilia priorului şi să înalţe copilaşii spre el, când se arăta pentru o clipă, şi să strige:

— Nu pierde nişte nevinovaţi!… Sângele lor va cădea asupra ta…!

Cei mai fricoşi se arătau şi cei mai îndârjiţi, îndemnându-l pe preotul Kordecki să nu primejduiască sfântul lăcaş al Maicii Domnului.

Pentru viteazul în rantie albă veniră clipe grele şi atât de chinuitoare, cum nu mai încercase până atunci. Bine că şi suedezii încetaseră focul, ca să arate celor împresuraţi că nu mai aveau nevoie să risipească ghiulelele, fiind de ajuns doar aprinderea unui fitil. Cei de la mânăstire se înfricoşară; din aceeaşi pricină. În nopţile tăcute, celor mai fricoşi li se părea că aud în pământ zgomote şi mişcări nedesluşite, că suedezii se află sub mânăstire. În cele din urmă, îşi pierdură curajul şi unii dintre călugări. Aceştia, în frunte cu părintele Stradomski, se duseră la prior, rugându-l să înceapă fără întârziere negocierile pentru a supune mânăstirea. Îi însoţeau mai mult de jumătate din oşteni şi câţiva şleahtici.

Atunci preotul Kordecki ieşi în curte, iar când mulţimea făcu cerc în jurul lui, începu să vorbească după cum urmează:

— N-am jurat oare să apărăm aşezământul sfânt până la ultima picătură de sânge? Adevăr vă zic vouă, dacă pulberea ne va arunca în văzduh, doar trupurile noastre, doar rămăşiţele noastre lumeşti vor cădea înapoi pe pământ; sufletele nu se vor mai întoarce… Cerul se va deschide înaintea lor şi acolo vor intra în veşnică veselie şi fericire fără margini. Acolo Isus Christos şi Maica Domnului le vor ieşi în întâmpinare, iar ele se vor aşeza ca nişte albine de aur pe mantia ei, se vor cufunda în lumina, şi chipul lui Dumnezeu vor privi.

Strălucirile sfinte îi înfloriră pe faţă, îşi înălţă ochii spre cer şi vorbi mai departe cu linişte aproape nepământească:

— Doamne, care stăpâneşti peste toate lumile, tu vezi ce-i în inima mea şi ştii că nu mint acest norod atunci când spun că, dacă aş râvni numai fericirea mea, aş întinde braţele spre tine şi aş striga din adâncul sufletului meu: „Doamne, fă ca pulberea să ia foc, pentru că asemenea moarte înseamnă răscumpărarea vinilor şi a păcatelor, odihna veşnică, iar sluga ta e tare trudită şi nu mai are putere…” Cine oare n-ar vrea să primească asemenea răsplată pentru o moarte fără chinuri, scurtă ca bătaia genelor, ca fulgerul care brăzdează cerul, după care urmează veşnicia, fericirea şi bucuria neţărmurită…!

Tu mi-ai poruncit să păzesc lăcaşul tău, aşa că nu-mi este îngăduit să plec; tu m-ai pus aici de strajă, m-ai întărit cu puterea ta şi ştiu, Doamne, văd şi simt că dacă răutatea vrăjmaşului ar ajunge până sub temelia bisericii, aşezând acolo toată pulberea şi silitra nimicitoare, ar fi de ajuns să fac semnul crucii asupra lor, ca să nu se mai aprindă…

Aici se întoarse spre cei adunaţi şi le spuse:

— Dumnezeu m-a investit cu această putere, iar voi lepădaţi frica din inimile voastre! Duhul meu străpunge pământul şi vă spune: Mint vrăjmaşii voştri, sub biserică nu se află balauri de pulbere!… Voi, oameni cu inimi temătoare, în care spaima a înăbuşit credinţa, nu meritaţi să intraţi astăzi în împărăţia bunătăţii şi a tihnei veşnice, aşa că pulberea nu se află sub picioarele voastre! Dumnezeu vrea ca acest lăcaş să rămână întreg, să se ridice ca arca lui Noe deasupra potopului de nenorociri şi suferinţă, de aceea, iau mărturie numele lui şi vă spun pentru a treia oară: nu este pulbere sub biserică! Iar când vorbesc în numele Domnului, cine dintre voi va mai îndrăzni să se împotrivească, cine va cuteza să se mai îndoiască…?

Părintele Kordecki tăcu şi privi la mulţimea de călugări, şleahtici şi oşteni. În glasul lui răsuna atâta credinţă neclintită, siguranţă şi forţă, încât tăcură cu toţii. Dimpotrivă, curajul începu să se reverse iarăşi în inimi şi unul dintre oşteni, un om de jos, spuse:

— Lăudat fie numele Domnului!… De trei zile se tot laudă că pot să dărâme fortăreaţa, de ce n-o dărâmă?

— Slavă Sfintei Fecioare! De ce n-o dărâmă? repetară mai multe glasuri.

Atunci avu loc o întâmplare neînţeleasă. Împrejur se auzi pe neaşteptate fâlfâit de aripi şi stoluri întregi de păsări de iarnă se iviră în curtea mânăstirii; veneau din ce în ce mai multe de prin conacele pustiite; ciocârlii cenuşii, presuri cu pieptul galben, vrăbii rebegite, piţigoi verzui şi botgroşi năpădiră acoperişurile, colţurile pereţilor, tocurile uşilor şi cornişele bisericii; unele alcătuiau în zbor o cunună în multe culori deasupra capului priorului, bătând din picioare şi ciripind jalnic, de parcă cereau de pomană, fără nici o frică de oameni. Rămaseră cu toţii uimiţi de această privelişte, iar preotul Kordecki se rugă un răstimp, apoi spuse:

— Iată că până şi păsările pădurii vin sub ocrotirea Maicii Domnului, iar voi v-aţi îndoit de puterea ei?!

Încrederea şi speranţa se întoarseră în inimi, călugării se depărtară spre biserică, bătându-se cu pumnii în piept în semn de căinţă, iar oştenii plecară pe întărituri. Femeile aduseră grăunţe şi le aruncară păsărilor care începură să le ciugulească lacome.

Toţi tălmăciră venirea acelor mărunţi locuitori ai pădurii ca un semn bun pentru mânăstire şi rău pentru vrăjmaşi.

— Trebuie să fie nişte nămeţi grozavi, de vreme ce păsările se îmbulzesc aici fără să se mai teamă de bubuitul tunurilor, spuse unul dintre oşteni.

— Dar de ce fug de la suedezi şi vin la noi?

— Pentru ca orice făptură are atâta minte, încât poate să-l deosebească pe vrăjmaş de ai săi.

— Nu se poate, răspunse alt oştean, fiindcă şi în tabăra suedeză sunt polonezi: asta înseamnă că acolo trebuie să cam rabde de foame şi nici ovăz pentru cai nu mai au.

— Se arată astfel, adăugă al treilea, că zvonul cu pulberea aşezată sub mânăstire e minciună curată.

— Cum adică? întrebară toţi deodată.

— Bătrânii spun, răspunse oşteanul, că atunci când se prăbuşeşte vreo casă, rândunicile şi vrăbiile care şi-au făcut primăvara cuiburile sub streaşină îşi părăsesc adăposturile cu două-trei zile înainte; asta dovedeşte că au atâta minte, încât cunosc primejdia dinainte. Aşa că, dacă sub mânăstire ar fi pulbere, păsările n-ar mai fi venit aici.

— Să fie adevărat?

— Cum mă vezi şi cum te văd!

— Laudă Sfintei Fecioare! Atunci nu-i a bună cu suedezii!

În aceeaşi clipă, la poarta dinspre miazăzi şi apus răsună glasul trâmbiţei; alergară cu toţii să vadă cine vine.

Era un trâmbiţaş suedez care aducea o scrisoare din tabără.

Călugării se adunară îndată în trapezărie. Scrisoarea era de la Wrzeszczowicz care vestea că dacă fortăreaţa nu se va supune până mâine, va fi aruncată în aer.

Nici măcar aceia care înainte dovediseră mai multă spaimă nu mai dădură crezare acestei ameninţări.

— Ne sperie degeaba! strigară în cor călugări şi şleahtici.

— Să le scriem să nu ne mai cruţe. Să ne arunce în aer!

Şi scriseră într-adevăr în acest fel.

În acest timp, oştenii, strânşi în jurul trâmbiţaşului, răspundeau râzând la ameninţările suedezului:

— Prea bine! Ce mai aşteptaţi? O să ajungem mai repede în ceruri!

Iar cel care-i înmână răspunsul călugărilor îi spuse:

— Nu mai pierdeţi vremea cu vorbe!… Nu mai aveţi de nici unele, iar noi nu ducem lipsă de nimic, slavă Domnului! Până şi păsările fug de la voi.

Astfel ultima viclenie a lui Wrzeszczowicz se irosi fără să dea roadele aşteptate.

După ce se scurse încă o zi, se arătă, fără putinţă de tăgadă, cât de zadarnică fusese spaima apărătorilor şi la mânăstire se întronă iarăşi liniştea.

A doua zi, vrednicul târgoveţ din Częstochowa, Jacek Brzuchański, aruncă din nou o scrisoare, înştiinţându-i pe călugări că suedezii pregăteau un nou atac. Tot pe această cale apărătorii aflară că Jan Kazimierz plecase din Śląsk şi întreaga Republică se ridicase împotriva cotropitorilor. Potrivit zvonurilor care umblau în tabăra vrăjmaşă, aceasta avea să fie cea din urmă încercare.

Brzuchański aduse scrisoarea într-o traistă cu peşte pe care-l dărui, sfinţilor părinţi pentru ajunul Crăciunului; se apropiase de ziduri în straie de oştean suedez.

Spre nenorocul lui, fu recunoscut şi prins. Miller porunci să-l supună la chinuri, dar bătrânul, întărit de vedeniile cereşti, zâmbea ca un copil în timpul torturii şi pe faţa lui, în loc de suferinţă, se citea o bucurie nespusă. Ghinărarul stătu alături de călăi, dar nu izbuti să scoată nici o mărturisire de la bătrânul mucenic; se convinse, în schimb, că oamenii aceştia nu pot fi clintiţi în credinţa lor, că nimic nu-i poate frânge şi i se făcu lehamite.

În acest răstimp, sosi bătrâna cerşetoare Kostucha cu o scrisoare de la preotul Kordecki care-l ruga respectuos pe ghinărar să înceteze focul în timpul slujbei din ziua de Crăciun. Străjile şi căpeteniile o întâmpinară cu hohote de râs, bătându-şi joc de asemenea trimis, dar cerşetoarea le spuse de-a dreptul:

— Altcineva n-a vrut să vie, pentru că voi vă purtaţi cu solii ca şi cu tâlharii, aşa că am venit eu, ca să câştig o bucată de pâine. N-o să mai fac umbră pământului multă vreme, de aceea nici nu mă tem de voi. Dacă nu mă credeţi, mă aveţi în mână.

Nu-i făcură totuşi nici un rău. Mai mult, Miller, dorind să încerce încă o dată calea bunei înţelegeri, îndeplini rugămintea priorului; îngădui, de asemenea, răscumpărarea lui Jacek Brzuchański, care nu murise în chinuri, şi trimise la mânăstire şi partea de argintărie pe care o găsiseră slujitorii suedezi, în ciuda lui Wrzeszczowicz care căzuse iarăşi în dizgraţie.

Veni, în sfârşit, şi noaptea de Crăciun. Odată cu prima stea, o sumedenie de lumini şi luminiţe licăriră pe întărituri. Era o noapte liniştită, geroasă, dar senină. Oştenii suedezi, dârdâind de frig prin şanţuri, priveau de jos la zidurile negre ale fortăreţei neînfrânte şi le veneau în minte căsuţele scandinave, călduroase şi căptuşite cu muşchi, nevestele, copiii şi brăduleţele strălucind de lumânări; nu puţine piepturi oftau cu jale sub platoşe, cu dor şi deznădejde. Iar la mânăstire, adunaţi în jurul meselor acoperite cu fân, apărătorii îşi împărţeau azima sfinţită. Pe chipurile tuturor înflorea bucuria liniştită, deoarece fiecare avea presimţirea, aproape siguranţa, că suferinţele lor se vor isprăvi în curând.

— Mâine va fi încercarea din urmă, îşi repetau călugării şi oştenii. Cui îi va fi scris să moară, să mulţumească cerului că i-a îngăduit să asculte sfântă slujbă, căci porţile raiului se vor deschide înaintea lui; cine va pieri în ziua de Crăciun, acela musai să fie primit în loc cu veşnică verdeaţă.

Îşi urară deci unii altora mult noroc, viaţă lungă sau împărăţia cerului şi sufletele se uşurară, de parcă toate necazurile se sfârşiseră.

Lângă prior era un scaun gol, în dreptul căruia albea o bucată de azimă sfinţită, legată cu o panglică albastră.

Când se aşezară cu toţii şi locul rămase neocupat, spătarul de Sieradz întrebă:

— Cinstite părinte, văd că după datina cea veche ai păstrat un loc şi pentru oaspeţii care vor mai veni.

— Nu e pentru cei ce vor mai veni, răspunse preotul Augustyn, ci pentru pomenirea acelui tânăr pe care l-am îndrăgit cu toţii ca pe un fiu şi al cărui suflet priveşte acum spre noi, înduioşat că nu l-am uitat.

— Pe legea mea, spuse spătarul, lui îi este mai bine acum decât nouă! I se cuvine într-adevăr mulţumirea noastră!

Preotul Kordecki avea lacrimi în ochi, iar jupân Czarniecki zise:

— Cronicile pomenesc de alţii mai puţin însemnaţi ca el. Dacă Dumnezeu mă va ajuta să rămân în viaţă şi mă va întreba cineva care dintre noi a luptat asemenea vitejilor din timpuri străvechi, am să spun: Babinicz.

— Nu se numea Babinicz, răspunse preotul Kordecki.

— Cum nu se numea Babinicz?

— Eu îi cunosc demult adevăratul nume, mi l-a mărturisit la spovedanie. Abia când a plecat să sfărâme balimezul, mi-a spus: „Dacă voi pieri, să se afle cine sunt, fie că slava faptelor mele să-mi împodobească numele, ştergând vechile păcate.” S-a dus şi a murit, aşa că acum pot să vă spun şi domniilor voastre: era Kmicic!

— Faimosul Kmicic din Lituania?! strigă jupân Czarniecki, apucându-se de ciuf.

— Chiar aşa. Iată cum schimbă Dumnezeu inima omului!

— Pe legea mea! Acum nu mă mai mir că s-a încumetat la asemenea ispravă. Abia acum înţeleg de unde-i venea curajul cu care ne întrecea pe toţi! Kmicic, Kmicic! Vestitul Kmicic pe care-l cântă întreaga Lituanie!

— De-acum încolo o să-l cânte altfel nu numai Lituania, ci întreaga Republică.

— El ne-a prevenit cel dintâi împotriva lui Wrzeszczowicz.

— El ne-a sfătuit să închidem porţile şi să ne pregătim de apărare!

— Săgeata lui a doborît primul suedez.

— Şi câţi a răpus cu tunul! Pe de Fossis nu l-a omorât tot el?

— Dar balimezul?! Dacă nu ne temem de atacul de mâine, numai lui i-o datorăm!

— Fiecare dintre noi să-i pomenească numele cu cinste şi să-l laude cu orice prilej, ca să se facă dreptate, rosti preotul Kordecki, iar acum: Dumnezeu să-l odihnească!

— Fie-i ţărâna uşoară! îi răspunse corul glasurilor.

Jupân Czarniecki nu-şi reveni multă vreme, gândul i se întorcea mereu la Kmicic:

— Domniile voastre, spuse, cu toate că slujea ca un oştean de rând, avea ceva în el, de se vedea cât de colo că-i învăţat să poruncească. Mă şi miram câteodată că oamenii ascultau fără să vrea de acest tinerel… În fapt, el poruncea în turnul nostru şi îl ascultam şi eu. Dac-aş fi ştiut măcar că e Kmicic!

— Mă mir numai, se amestecă spătarul de Sieradz că suedezii nu s-au lăudat cu moartea lui.

Preotul Kordecki oftă:

— Gândesc că l-a sfârtecat pulberea pe loc!

— Aş lăsa să mi se taie o mână ca să trăiască el! strigă jupân Czarniecki. Hm, unul ca el să moară în acest chip…!

— Şi-a jertfit viaţa pentru noi! rosti preotul Kordecki.

— Mai mult ca sigur, răspunse spătarul, că dacă balimezul era tot acolo, nu mai aşteptam atât de liniştit ziua de mâine.

— Mâine Dumnezeu ne va da o nouă biruinţă! spuse preotul Kordecki, deoarece potopul nu poate să înece arca lui Noe!

Astfel vorbiră între ei, apoi plecară cu toţii, călugării la biserică, oştenii la o scurtă odihnă şi la locurile de strajă de la poartă şi de pe ziduri. Veghea era acum de prisos, căci şi în tabăra suedeză domnea liniştea netulburată. Vrăjmaşii se odihneau pesemne şi cugetau, pentru că se apropia şi pentru ei cea mai mare dintre sărbători.

Era o noapte frumoasă. Roiuri de stele spuzeau cerul, licărind în culori trandafirii şi albastre. Strălucirea lunii înverzea giulgiul de zăpadă, care se întindea între fortăreaţă şi tabăra duşmană. Vântul stătuse şi împrejur era atâta linişte, cum nu mai fusese de la începutul împresurării.

La miezul nopţii, oştenii suedezi auziră pe coline tonurile blânde ale orgii, care se uniră, în curând cu glasurile oamenilor şi dangătele clopotelor mari şi mici. Nuntirea, curajul şi liniştea răsunau în acest cântec, iar îndoiala şi neputinţa strânseră şi mai mult inimile suedezilor.

Oştenii polonezi de sub conducerea lui Zbrożek şi Kaliński se apropiară de ziduri fără să mai ceară învoire. Nu fură lăsaţi să intre, de teama vreunei capcane la adăpostul nopţii, dar apărătorii le îngăduiră să stea lângă zidul de apărare. Veniră cu nemiluita. Unii îngenuncheau în zăpadă, alţii clătinau jalnic din cap, plângându-se de soarta lor, sau se băteau cu pumnii în piept, făgăduindu-şi să se îndrepte; toţi ascultau cu încântare şi lacrimi în ochi muzica şi cântecele zvonite după obiceiurile de demult.

În acest timp, străjerii de pe ziduri, care nu puteau să se ducă la biserică, vrând să se despăgubească pentru această pierdere, începură să cânte şi ei, şi curând colina răsună de la un capăt la altul al întăriturilor:

Lerui Ler Au venit la ieslea lui, Ca să cânte Domnului.

A doua zi după-amiază, bubuitul tunurilor acoperi din nou toate celelalte zgomote. Toate şanţurile se umplură de fum, pământul se cutremura din temelii; spre acoperişul bisericii zburau ca şi mai înainte ghiulele grele şi grenade, ţevi care împrăştiau o ploaie de plumb topit, torţe aprinse, frânghii cu şomoioage de cârpe. Nicicând mugetul tunurilor nu fusese atât de puternic, nicicând nu se prăvălise asupra mânăstirii asemenea val de foc şi de fier. Dar printre tunurile suedeze nu se mai afla balimezul în stare să sfărâme zidul şi să deschidă spărturile prin care să pătrundă năvălitorii.

Dealtfel, asediaţii se învăţaseră atât de mult cu focul tunurilor şi fiecare ştia atât de bine ce trebuie să facă, încât apărarea se desfăşura fără nici o poruncă, după tipicul obişnuit. La foc se răspundea cu foc, la ghiulele cu ghiulele, dar mai bine ţintite, pentru că ochitorii mânăstirii erau mai liniştiţi.

Spre seară, Miller ieşi să vadă în strălucirile soarelui care apunea rezultatele tragerii şi privirea îi căzu pe turnul care se profila pe cerul albastru.

— Mânăstirea asta o să dureze în vecii vecilor! strigă cuprins de mânie.

— Amin! răspunse Zbrożek liniştit.

Seara, în cvartirul ghinărarului se adună iarăşi sfatul, mai mohorât decât de obicei. Miller începu să vorbească:

— Astăzi, asediul nostru n-a avut nici un rezultat, spuse. Pulberea se isprăveşte, jumătate din oameni au pierit, iar ceilalţi, descurajaţi, nu mai aşteaptă biruinţa, ci înfrângerea. Rezervele de hrană s-au dus şi ajutoare nu vom primi de nicăieri.

— Iar mânăstirea stă neclintită, ca în prima zi de asediu! adăugă Sadowski.

— Ce ne mai rămâne?

— Ruşinea…

— Am primit poruncă, spuse ghinărarul, să sfârşesc mai repede sau să ridic asediul şi să plec în Prusia.

— Ce ne mai rămâne?… repetă prinţul Heski.

Toate privirile se îndreptară spre Wrzeszczowicz care zise:

— Să ne păstrăm onoarea!

Un râs scurt, întrerupt, ca un scrâşnit de măsele, ieşi din gura lui Miller, căruia i se spunea Poliocertes.

— Jupân Wrzeszczowicz vrea să ne înveţe cum se învie morţii! rosti.

Wrzeszczowicz se prefăcu că nu aude.

— Numai cei care s-au prăpădit şi-au păstrat onoarea, spuse Sadowski.

Miller începu să-şi piardă cumpătul.

— Şi mânăstirea asta se află tot acolo!… Jasna Góra, coteţul ăsta de găini…?! Nu l-am cucerit…?! Noi suntem nevoiţi să părăsim lupta?… Visez oare sau e adevărat…?

— Mânăstirea asta, Jasna Góra, se află la locul ei, repetă prinţul Heski cuvânt cu cuvânt, iar noi vom părăsi lupta înfrânţi…!

Se aşternu o clipă de tăcere; se părea că ghinărarul şi cei din subordinea lui găsesc o plăcere sălbatică în a-şi vorbi de propria umilinţă şi ruşine.

Deodată, Wrzeszczowicz rosti încet şi apăsat:

— S-a întâmplat de multe ori, în orice război, ca o fortăreaţă împresurată să plătească răscumpărarea asediatorilor care încetau lupta ca învingători, fiindcă de obicei acela care plăteşte răscumpărarea se numeşte înfrânt.

Căpeteniile care ascultau la început cu nepăsare şi dispreţ cuvintele vorbitorului făcură linişte.

— Mânăstirea să plătească o sumă oarecare, vorbi Wrzeszczowicz mai departe, şi atunci oamenii nu vor mai spune că n-am fost în stare s-o cucerim; toţi vor gândi că n-am vrut.

— Numai să cadă şi ei la învoială?! se amestecă prinţul Heski.

— Îmi pun zălog viaţa mea, răspunse Weyhard, mai mult, onoarea mea de oştean!

— Se prea poate! consimţi Sadowski. Ne-am săturat noi de asediu, dar sunt sătui şi ei până peste cap. Luminăţia ta, ce gândeşti despre asta?

Miller se întoarse spre Wrzeszczowicz:

— Jupâne graf, am încercat destule şi mari necazuri, mai mari nici că se poate, dând ascultarea sfaturilor domniei tale, totuşi pentru acesta din urmă îţi mulţumesc şi-ţi rămân recunoscător;

Toate piepturile răsuflară uşurate. Într-adevăr, nu mai putea fi vorba decât să se retragă cu onoarea nepătată.

A doua zi, de sfântul Szczepan, căpeteniile se adunară în păr, ca să asculte răspunsul preotului Kordecki la scrisoarea lui Miller, pe care acesta o trimisese de dimineaţă, propunând răscumpărarea.

Fură siliţi să aştepte îndelung. Miller vroia să pară vesel, dar pe faţa lui se vedea cât de colo că se preface. Nici una dintre căpetenii nu mai putea sta locului. Inimile băteau neliniştite.

Prinţul Heski şi Sadowski stăteau la fereastră, vorbind în şoaptă.

— Domnia ta ce crezi, se vor învoi? întrebă primul.

— Toate arată că se vor învoi. Cine n-ar vrea să scape de asemenea înfricoşătoare primejdie cu preţul câtorva zeci de mii de taleri, mai ales că cei de, la mânăstire nu au ambiţiile şi onoarea oştenilor; cel puţin n-ar trebui să le aibă. Mă tem să nu fi cerut ghinărarul prea mult.

— Cât a cerut?

— Patruzeci de mii de taleri de la călugări şi douăzeci de mii de la şleahtici. Dar oricum, în cel mai rău caz se vor târgui.

— Pe legea mea, trebuie să ne arătăm îngăduitori! Dacă aş şti că n-au bani, aş fi în stare să-i împrumut eu, numai să nu plecăm cu ruşine de aici.

— Iar eu îţi spun domniei tale că, deşi de astă dată socotesc bun sfatul lui Wrzeszczowicz şi cred că vor plăti răscumpărarea, sunt atât de nerăbdător, încât aş prefera zece atacuri, în locul acestei aşteptări groaznice.

— Of, domnia ta ai dreptate, Wrzeczczowicz ăsta poate să ajungă… sus de tot…

— Fie şi în ştreang.

Greşeau amândoi. Pe graful Weyhard Wrzeszczowicz îl aştepta o soartă mult mai rea decât spânzurătoarea.

Dar bubuitul tunurilor le întrerupse vorbirea.

— Ce-i asta? Trag din fortăreaţă?! strigă Miller.

Şi, sărind ca opărit, ieşi afară.

Îl urmară cu toţii şi începură să asculte. Bubuiturile regulate se auzeau într-adevăr din fortăreaţă.

— Pentru Dumnezeu, ce poate să însemne asta?… Se bat oare între ei? se miră Miller. Nu pricep!

— Am să te lămuresc eu, luminăţia ta, zise Zbrożek, astăzi e sfântul Szczepan, ziua celor doi Zamoyski, tatăl şi fiul, şi trag în cinstea lor.

În fortăreaţă răsunară strigăte şi urale, urmate iarăşi de bubuituri.

— Nu se zgârcesc la pulbere! spuse Miller întunecat. Pentru noi e un nou semn.

Soarta nu-l cruţă nici de al doilea semn, şi mai dureros. Oştenii suedezi erau atât de abătuţi şi fără tragere de inimă, încât, la auzul bubuiturilor din fortăreaţă, pâlcurile care păzeau şanţurile mai înainte fugiră în neorânduială.

Miller văzu un polc întreg de puşcaşi smalandezi, de elită, care se adăpostiră înfricoşaţi aproape de cvartirul lui; auzi, de asemenea, căpeteniile care-şi spuneau:

— E timpul, e timpul să isprăvim!

Treptat, totul se linişti, rămase doar o stare sufletească apăsătoare. Ghinărarul însoţit de celelalte căpetenii, intră iarăşi înăuntru şi începură să aştepte cu nerăbdare; până şi chipul lui Wrzeszczowicz trăda neliniştea.

În sfârşit, în tindă răsună clinchetul pintenilor şi în încăpere îşi făcu apariţia un trâmbiţaş cu obrajii îmbujoraţi de ger şi cu mustăţile albite de chiciură.

— Răspuns de la mânăstire! spuse. Întinzând un pachet destul de mare, învelit într-o năframă colorată şi legat cu sfoară.

Lui Miller îi tremurau mâinile, aşa că nemaiavând răbdare să dezlege sfoara, o tăie cu jungherul. Căpeteniile îşi ţineau răsuflarea, privirile tuturor erau aţintite spre pachet.

Ghinărarul desfăcu năframa şi pe masă se risipiră bucăţi de azimă sfinţită.

Atunci păli şi, cu toate că nimeni nu mai avea nevoie de lămuriri în privinţa conţinutului, spuse:

— Azimă sfinţită…!

— Altceva nimic? întrebă un glas.

— Nimic! răspunse ghinărarul ca un ecou.

Urmă un răstimp de tăcere întreruptă doar de zgomotul răsuflărilor; din când în când, se auzeau scrâşnete şi zăngănit de spade.

— Jupâne Wrzeszczowicz! tună Miller în cele din urmă cu un glas care nu prevestea nimic bun.

— Nu mai e aici! răspunse o căpetenie.

Şi iarăşi se aşternu tăcerea.

În schimb, tabăra se frământă toată noaptea. Abia apucară să se stingă lucirile zilei, că începură să se audă porunci, tropotul pâlcurilor de călărime, paşii regulaţi ai pedestraşilor, nechezatul cailor, scârţâitul carelor, duruitul surd al tunurilor şi zăngănitul fierului lovit, clinchet de lanţuri, zgomot, larmă şi fierbere.

— Pregătesc oare un nou atac pentru mâine? se întrebau străjerii de la poartă.

Nu vedeau nimic, pentru că de cu seară cerul se acoperise de nori şi începuse să ningă din belşug.

Fulgii deşi ascundeau totul. Către ceasurile cinci de dimineaţă, toate zgomotele încetară, dar zăpada cădea tot mai deasă. Pe ziduri şi parapete alcătuia alte ziduri şi alte parapete albe. În curând linţoliul acoperi biserica şi mânăstirea, vrând parcă să le ascundă de privirile năvălitorilor, sale apere de ghiulelele de foc.

În cele din urmă, întunericul începu să se rărească şi răsună clopotul de utrenie, când oştenii care făceau de strajă la poarta dinspre miazăzi auziră sforăitul unui cal.

Înaintea porţii se afla un ţăran acoperit tot de zăpadă; înapoia lui se zărea pe drum o sanie mică de lemn, la care era înhămată o mârţoagă costelivă.

Ţăranul începu să se lovească peste braţe, să se mute de pe un picior pe altul şi să strige:

— Ei, oameni buni, deschideţi odată!

— Cine e? întrebară cei de pe întărituri.

— De-al vostru; sunt din Dzbów!… Am adus vânat sfinţilor părinţi.

— Cum de te-au lăsat suedezii?

— Care suedezi?

— Cei care înconjură mânăstirea.

— Ehei, nu mai e nici unul!

— Binecuvântat fie numele Domnului! Au plecat?

— Zăpada le-a şi acoperit urmele!

Grupuri de târgoveţi şi ţărani înnegriră pe drum; unii călare, alţii pe jos cu femeile; începură să strige cu toţii de departe:

— N-a mai rămas picior de suedez!

— Au plecat la Wieluń!

— Deschideţi porţile! Nu mai e nimeni în tabără!

— Au plecat suedezii! Au plecat suedezii! răsunară strigătele apărătorilor şi vestea se împrăştie ca fulgerul de-a lungul întăriturilor.

Oştenii alergară la clopote şi traseră de frânghii; dangătele tuturor parcă vesteau primejdia. Din chilii şi din biserică, din toate încăperile, ieşiră cu toţii afară.

Clopotele băteau întruna. Curtea se umplu de călugări, şleahtici, oşteni, neveste şi copii. Strigătele de bucurie se auzeau pretutindeni. Unii fugeau pe ziduri să vadă tabăra pustie, alţii izbucneau în hohote de râs sau suspinau.

Erau şi din aceia cărora încă nu le venea să creadă; ţăranii şi orăşenii din împrejurimi se adunau din ce în ce mai mulţi.

Veneau din oraşul Częstochowa, din satele din jur şi din pădurile apropiate, lărmuind veseli şi cântând. Veştile se încrucişau uneori; fiecare îi văzuse pe suedezii care plecau şi spuneau încotro se duceau.

După câteva ceasuri, oamenii roiau pe povârniş şi la poalele colinei. Porţile mânăstirii erau deschise la perete, ca înainte de împresurare; clopotele băteau fără încetare… şi glasurile izbânzii zburau în depărtări, răsunând în toată Republica.

Zăpada acoperea mereu urmele suedezilor.

La amiază, biserica gemea de lume, astfel că marea de capete semăna cu uliţele de la oraş, acoperite de piatră lângă piatră. Însuşi preotul Kordecki celebră slujba de mulţumire, iar mulţimii i se părea aidoma unui heruvim în rantia-i albă. Îşi punea în cântecul sfânt tot sufletul care parcă se înălţa odată cu fumul cădelniţelor şi se împrăştia spre slava lui Dumnezeu.

Bubuitul tunurilor nu mai cutremura zidurile şi geamurile nu mai zăngăneau, nu mai acoperea oamenii cu praf, nu mai întrerupea rugăciunile şi nici cântul acesta de recunoştinţă pe care sfântul prior îl intona în evlavia şi plânsul tuturor:

Te Deum laudamus…!