Capitolul XX.

Kmicic şi cei trei Kiemliczi călăreau cu grăbire spre hotarul silezian. Înaintau cu multă prevedere, ca să nu întâlnească vreun podghiaz suedez. Cu toate că şireţii Kiemliczi aveau scrisori de „liberă trecere” de la Kuklinowski şi iscălite chiar de Miller, oştenii ca ei erau supuşi la tot felul de cercetări care puteau să se sfârşească rău pentru jupân Andrzej şi tovarăşii săi. De aceea, se grăbeau să treacă hotarul cât mai repede şi să se afunde în ţinuturile împăratului. Primejdia îi pândea şi în pământurile de la hotar, brăzdate în lung şi-n lat de cetele suedeze. Nu o dată roate întregi de raitieri năvăleau în Śląsk, ca să-i prindă pe cei care se strecurau la Jan Kazimierz. Cât timp stătuseră la Częstochowa şi se îndeletniciseră cu vânarea suedezilor, Kiemliczii avuseseră prilejul să cunoască toate împrejurimile, drumurile de la hotar, cărările şi trecerile bogate în vânat, aşa că se mişcau ca la ei acasă.

Pe drum, bătrânul Kiemlicz îi povesti lui jupân Andrzej ce se petrecea în Republică; acesta, închis atâta vreme în fortăreaţă, asculta cu lăcomie noutăţile, uitând de propria durere, fiindcă veştile erau cum nu se poate mai rele pentru suedezi şi vesteau sfârşitul apropiat al domniei lor în Polonia.

— Oştirea s-a săturat de norocul şi tovărăşia suedezilor, spuse bătrânul Kiemlicz. Cei care mai demult îi ameninţau pe hatmani, vrând să se alăture suedezilor, acum trimit deputăţii şi se roagă de jupân Potocki să scape Republica de la ananghie, jurând să-şi dea viaţa alături de el. Câţiva polcovnici îi hărţuiau pe suedezi pe socoteala lor.

— Cine a început?

— Jupân Żegocki, starostele de Babimost, şi jupân Kulesza. Ei s-au ridicat cei dintâi în Wielkopolska şi le dau multă bătaie de cap suedezilor; pâlcuri mai mici sunt o mulţime în toată ţara, dar e greu de aflat numele conducătorilor care le tăinuiesc înadins, ca să-şi ferească familiile şi averea de răzbunarea suedezilor. Din oştire s-a ridicat mai întâi polcul condus de jupân Wojniłłowicz.

— Gabriel?… E rudă cu mine, deşi nu-l cunosc!

— E un oştean destoinic. El a zdrobit ceata lui Pracki, care-i slujea pe suedezi, împuşcând căpetenia; acum a plecat în munţii de dincolo de Cracovia, a nimicit o roată de suedezi, scăpându-i pe munteni de asuprirea cotropitorilor…

— Şi muntenii luptă împotriva suedezilor?

— Ei au început primii, dar, proştii au vrut să recucerească Cracovia cu securile, aşa că ghinărarul Duglas i-a împrăştiat numaidecât, fiindcă la şes nu se pricep să lupte. În schimb, din podghiazurile trimise în munţi să-i pedepsească, nu s-a mai întors nici un oştean. Jupân Wojniłłowicz i-a ajutat şi a pornit apoi spre Lubowla, la mareşal, unindu-se cu oastea acestuia.

— Aşadar mareşalul Lubomirski e împotriva suedezilor?

— S-au spus multe şi mărunte pe seama lui, dar când toată ţara a început să se ridice, s-a înverşunat şi el împotriva suedezilor. E un magnat puternic şi le-ar putea face mult rău. Numai el singur şi ar putea să se ia la harţă cu regele suedez. Lumea vorbeşte că până la primăvară nu va mai rămâne nici urmă de suedez în toată Republica…

— Să te-audă Dumnezeu!

— Cum va putea fi altfel, înălţimea ta, de vreme ce după împrejurarea Częstochowei s-au întors cu toţii împotriva lor. Oştirea se răzvrăteşte, şleahticii îi bat şi ei pe unde pot, ţăranii se adună şi, pe deasupra, mai vin şi tătarii, vine hanul însuşi, care i-a înfrânt pe Chmielnicki şi pe cazaci, făgăduindu-le că-i va şterge de pe faţa pământului dacă nu vor porni asupra suedezilor.

— Dar şi suedezii au încă destui sprijinitori printre magnaţi şi şleahtici!

— Ţine cu ei doar cine n-are încotro, aşteptând prilejul să-i lase de izbelişte. Numai prinţul voievod de Wilno s-a lipit cu tot sufletul de ei, de aceea a şi păţit-o.

Kmicic aproape că-şi opri calul, ducându-şi mâna la şoldul rănit în care simţi o durere aprigă.

— Pentru Dumnezeu! strigă, înăbuşindu-şi geamătul. Spune-mi ce se întâmpla cu Radziwiłł? Se află şi acum tot la Kiejdany?

— Poartă a raiului! răspunse bătrânul. Ştiu şi eu ce vorbeşte toată lumea, dar numai Dumnezeu cunoaşte adevărul. Unii zic că prinţul voievod nu mai trăieşte, alţii însă cred că se mai apără şi acum împotriva lui jupân Sapieha, dar abia îşi mai trage sufletul. Pesemne că şi-au încercat puterile în Podlasie şi jupân Sapieha a ieşit învingător, fiindcă suedezii n-au putut să-l ajute pe prinţul voievod… Acum se zvoneşte că e la Tykocin, încercuit de jupân Sapieha, şi s-a zis cu el.

— Slavă Domnului! Cei vrednici triumfă asupra trădătorilor!… Slavă Domnului! Slavă Domnului!

Kiemlicz se uită pe sub sprâncene la Kmicic, neştiind ce să mai creadă. Întreaga Republică aflase că, dacă Radziwiłł îşi biruise propriile steaguri şi pe şleahticii care nu voiau stăpânirea suedeză, asta se întâmplase în mare măsură datorită lui Kmicic şi oamenilor lui.

Dar bătrânul nu-şi mărturisi acest gând polcovnicului său şi merseră mai departe în tăcere.

— Ce se petrece cu prinţul comis? întrebă, în sfârşit, jupân Andrzej.

— Despre el n-am auzit nimic, înălţimea ta, răspunse Kiemlicz. Poate că se află la Tykocin sau la elector. Acum e război acolo şi regele suedez a plecat el însuşi în Prusia ducală. În acest timp, noi îl aşteptăm pe stăpânul nostru legiuit. Adu-l, Doamne, mai repede; numai să se arate şi toţi vor trece de partea lui, părăsindu-i pe suedezi.

— E chiar aşa?

— Înălţimea ta, eu ştiu numai ce mi-au spus oştenii care se aflau cu suedezii la Częstochowa. Sunt acolo vreo câteva mii de călăreţi sub conducerea lui jupân Zbrożek, jupân Kaliński şi a altor polcovnici. Îndrăznesc să susţin că nici unul nu slujeşte de bunăvoie, afară poate de tâlharii lui Kuklinowski, care voiau să-şi umple pungile cu comorile de la Jasna Góra. Toţi oştenii cinstiţi se văietau mereu şi-şi spuneau unul altuia: „Ne-am săturat de această slujbă jidovească! Numai să treacă regele nostru hotarul şi întoarcem săbiile împotriva suedezilor; câtă vreme nu e aici, ce să facem, unde să ne ducem?” Aşa se plângeau, iar cei din polcurile hatmanilor sunt şi mai îndârjiţi. Asta o ştiu sigur, fiindcă au trimis o deputăţie, la jupân Zbrożek şi s-au tot sfătuit în taină, noaptea, lucru de care Miller n-a ştiut nimic, deşi simţea că se unelteşte în jurul lui.

— Iar prinţul voievod de Wilno se află împresurat la Tykocin? întrebă jupân Andrzej.

Kiemlicz privi iarăşi neliniştit la Kmicic, gândind că-l cuprinde fierbinţeala, de vreme ce porunceşte să repete a doua oară vestea pe care i-o împărtăşise cu o cupă înainte; răspunse totuşi:

— E împresurat de jupân Sapieha.

— Judecata lui Dumnezeu nu dă greş! spuse Kmicic. El, care putea să-şi măsoare puterea cu a regilor!… N-a rămas nimeni alături de el?

— La Tykocin este acum o garnizoană suedeză, iar lângă prinţul voievod au mai rămas doar câţiva curteni de credinţă.

Sufletul lui Kmicic se umplu de bucurie. Se temea de răzbunarea înfricoşătorului magnat asupra Oleńkăi şi, deşi socotea că ameninţările lui aveau s-o apere pe jupâniţă, se gândea mereu că pentru Oleńka şi cei din neamul Billewicz ar fi fost mai bine şi mai fără primejdie să stea în bârlogul leului, decât la Kiejdany; la bunul plac al prinţului care nu ierta pe nimeni. Acum însă, când acesta se prăbuşea, potrivnicii lui trebuiau să se ridice; acum, când nu mai avea nici o putere şi însemnătate, când mai stăpânea doar o mică cetate, în care-şi apăra viaţa şi avântul, nu mai putea să se gândească la răzbunare; braţul lui încetase să-i mai asuprească pe neprieteni.

— Slavă Domnului! Slavă Domnului! repetă Kmicic.

Era atât de preocupat de schimbarea sorţii lui Radziwiłł, de tot ce se petrecuse în timpul şederii lui la Częstochowa şi de locul în care putea să se afle aleasa inimii lui, încât îl întrebă pentru a treia oară pe Kiemlicz;

— Şi zici că prinţul e la pământ?

— La pământ, răspunse bătrânul. Înălţimea ta, nu cumva eşti bolnav?

— Mă cam ustură şoldul, dar nu-i nimic! răspunse Kmicic.

Şi iarăşi călăriră în tăcere. Caii osteniţi îşi încetiniră treptat goana, până când începură să meargă la pas. Mişcarea legănată îl adormi pe jupân Andrzej care era trudit de moarte; dormi multă vreme, clătinându-se în şa. Îl trezi lumina albă a zilei.

Privi cu mirare împrejur, deoarece la început crezu că tot ce se petrecuse în timpul nopţii fusese un vis; în sfârşit, întrebă:

— Voi sunteţi cei trei Kiemliczi? Venim de la Częstochowa?

— Întocmai, înălţimea ta!

— Şi unde ne aflăm?

— Ehe, în Śląsk. Aici nu ne mai ajung suedezii.

— Asta-i bine! spuse Kmicic cu mintea limpezită. Dar milostivul nostru rege unde se află?

— La Głogowa.

— Acolo mergem şi noi să-i facem închinăciune şi să-i oferim slujba noastră. Dar ascultă, bătrâne!

— Ascult, înălţimea ta!

Kmicic se adânci în gânduri şi un răstimp nu mai zise nimic. Se vede că plănuia ceva în minte, şovăia, chibzuia; în cele din urmă, încheie:

— Altfel nu poate fi!

— Ascult, înălţimea ta! repetă Kiemlicz.

— Să nu spuneţi cine sunt, nici regelui şi nici vreunuia dintre curteni!… Mă cheamă Babinicz şi venim de la Częstochowa. Despre Babinicz şi despre Kuklinowski puteţi să vorbiţi… Dar să nu-mi pomeniţi numele; în orbirea mea l-am slujit şi l-am ajutat pe prinţul voievod de Wilno, lucru de care trebuie să se fi auzit şi la curtea regelui. Dacă ar afla cine sunt, nu mi-ar mai da crezare şi m-ar socoti un trădător.

— Jupâne polcovnic, după tot ce-ai făcut la Częstochowa…

— Cine va depune mărturie că-i adevărat, câtă vreme mânăstirea e încercuită?

— Va fi cum porunceşti, înălţimea ta.

— Va veni şi timpul acela când adevărul va ieşi la suprafaţă, rosti Kmicic parcă pentru sine, dar mai întâi stăpânul nostru milostiv trebuie să se convingă singur… El va depune mărturie pentru mine la vremea potrivită!

Cu acestea, îşi întrerupse vorba. Între timp, se luminase de-a binelea. Bătrânul Kiemlicz începu să cânte rugăciunile de dimineaţă, ajutat de glasurile groase ale lui Kosma şi Damian. Înaintau destul de încet, pentru că geruia straşnic, iar pe de altă parte, erau opriţi mereu de trecători, care-i întrebau de noutăţi, doritori să ştie mai ales dacă Częstochowa se mai apăra. Kmicic le răspundea că se apără şi se va apăra până va birui, dar întrebările nu se mai isprăveau. Drumurile roiau de călători, pretutindeni hanurile erau tixite. Cei care trăiau pe pământurile de la hotarul Republicii îşi căutau adăpost înlăuntrul ţării, fugind de asuprirea suedezilor, alţii se furişau spre hotare după veşti. Nu o dată întâlniră şleahtici care, sătui de stăpânirea suedeză, se duceau, ca şi Kmicic, să-l slujească pe rege. Deseori vedeau şi alaiuri de magnaţi sau cete mai mici şi mai mari de oşteni din acele polcuri care, de bunăvoie ori în puterea înţelegerii cu suedezii, trecuseră hotarul, cum se întâmplase cu oastea castelanului de Kiev. Veştile din ţară învioraseră nădejdile acestor izgoniţi, şi mulţi se pregăteau să se întoarcă înarmaţi. Pretutindeni în Śląsk, mai ales în ţinuturile Racibórz şi Opole, era mare fierbere; olăcarii goneau cu scrisori la rege şi de la rege la castelanul de Kiev, la primat, la cancelarul Koryciński, la jupân Warszycki, castelanul Cracoviei, primul senator al Republicii care nu părăsise nici o clipă cauza lui Jan Kazimierz.

Aceşti magnaţi, în înţelegere cu regina, neclătinată în nenorocire, luau legătura între ei şi cu ţara, cu oamenii de seamă despre care ştiau că s-ar întoarce bucuroşi alături de stăpânul legiuit. Pe de altă parte, repezeau gonaci mareşalul coroanei, hatmanii, oastea şi şleahticii care se pregăteau să pună mâna pe arme.

Toate acestea se întâmplau în ajunul marelui război care izbucnise în câteva locuri. Suedezii înăbuşeau aceste răbufniri fie cu puterea armelor, fie cu securea călăului, dar focul, stins într-un loc, izbucnea îndată în altă parte. O furtună înfricoşătoare îi ameninţa pe năvălitorii scandinavi; pământul, deşi acoperit de zăpadă, începea să-i frigă la tălpi; ameninţările şi răzbunarea îi pândeau din toate părţile şi se speriau de propria umbră;

Umblau ca năuci. Cântecele de biruinţă de altădată le mureau pe buze şi se întrebau cuprinşi de mare uimire: „Să fie oare acelaşi popor care ieri îşi părăsea propriul stăpân şi se preda fără luptă?” Chiar aşa, magnaţi, şleahtici şi oşteni treceau de partea învingătorului, dând o pildă nemaipomenită în istorie; oraşele şi cetăţile îşi deschideau porţile; ţara era ocupată. Niciodată o cucerire nu costase mai puţină putere şi sânge. Până şi suedezii, mirându-se de uşurinţa cu care cotropiseră această Republică puternică, nu puteau să-şi ascundă dispreţul faţă de cei învinşi, care, la prima lucire a paloşului suedez, se depărtau de rege şi de ţară, numai ca să scape cu viaţă, să-şi păstreze averile sau să le sporească în învălmăşeală; Tot ce-i spusese cândva Wrzeszczowicz lui Lisola, trimisul împăratului, repeta însuşi regele şi toţi ghinărarii suedezi: „Poporul acesta e lipsit de bărbăţie şi statornicie, nu respectă nici o rânduială, nu are credinţă şi dragoste de ţară, aşa că trebuie să piară!”

Uitau că polonezii mai aveau totuşi un simţământ puternic, a cărui expresie pământească era Jasna Góra.

Şi tocmai datorită acestui simţământ avea să renască.

Aşadar, bubuitul tunurilor, care răsuna la sfântul aşezământ, răsuna în acelaşi timp în toate inimile magnaţilor, ale şleahticilor, ale orăşenilor şi ale ţăranilor. Strigătul de groază se auzea din Carpaţi până la Marea Baltică şi uriaşul se trezea din amorţire.

— Parcă e alt popor! spuneau cu mirare ghinărari suedezi.

Şi cu toţii, de la Arfuid Wittemberg până la căpeteniile cetăţilor, trimiteau veşti pline de înfricoşare către Carol Gustav care se afla în pământurile prusiene.

Pământul le fugea de sub picioare; în locul vechilor prieteni, întâlneau pretutindeni numai duşmani; în locul spaimei, curajul sălbatic în stare de orice; în locul slăbiciunii, îndârjirea; în locul răbdării, răzbunarea.

În acest timp, în toată Republica trecea din mână în mână ordonanţa lui Jan Kazimierz, care, scoasă mai dinainte în Śląsk, nu stârnise vâlva cuvenită. Acum, dimpotrivă, putea fi văzută prin cetăţile încă neocupate. Oriunde oamenii nu simţeau pe grumaz apăsarea călcâiului suedez, şleahticii se adunau în grupuri şi se băteau cu pumnii în piept, ascultând cuvintele înălţătoare ale regelui izgonit care, arătând greşelile şi păcatele, poruncea tuturor să nu-şi piardă nădejdea şi să se ridice întru apărarea Republicii îngenuncheate.

„Cu toate că vrăjmaşul a pătruns adânc în ţară, scria Kazimierz, mai e încă vreme să recucerim ţinuturile şi oraşele cotropite, să-i întoarcem lui Dumnezeu slava ce i se cuvine, să răzbunăm cu sânge bisericile pângărite şi să reaşezăm vechile libertăţi şi drepturi în Republică. Numai să se întoarcă virtutea vechilor poloni, observantia{39} şi dragostea înaintaşilor pentru cinstea şi credinţa faţă de domnul lor, cu care se lăuda înaintea altor popoare bunicul nostru Zygmunt I. Încă de atunci, fărădelegile au început să se schimbe în virtute. Aceia dintre voi pentru care Dumnezeu şi sfânta-i credinţă sunt bunul cel mai de preţ, ridicaţi cinstea şi credinţa voastră împotriva vrăjmaşului suedez. Nu mai aşteptaţi căpetenii şi voievozi sau poruncile scrise în legile Republicii, căci vrăjmaşul a amestecat toate aceste lucruri între cinstea şi credinţa voastră; ci unul lângă altul, al treilea lângă cei doi, al patrulea lângă cei trei, al cincilea lângă cei patru şi aşa per consequens fiecare cu slujitorii voştri, adunaţi-vă şi acolo unde dreptatea e de partea voastră, puneţi-vă împotrivă. Abia atunci alegeţi-vă conducătorul. O ceată uniţi-o cu alta şi făcând oştire, alegeţi căpetenia cunoscută şi aşteptaţi venirea noastră, nescăpând prilejul, dacă se nimereşte, să ştirbiţi pe vrăjmaş. Când vom afla de cinstea şi credinţa voastră pentru noi, vom veni îndată şi ne vom primejdui viaţa acolo unde întregirea ţării o va cere!”

Această ordonanţă se citea până şi în tabăra lui Carol Gustav sau în cetăţile păzite de garnizoane suedeze; pretutindeni unde se aflau steaguri polone. Şleahticii scăldau în lacrimi fiecare cuvânt al regelui, pârându-le rău de bunul stăpân, şi îşi jurau pe cruce, pe icoana Maicii Domnului şi pe scapularii să-i îndeplinească porunca. Şi, ca să-şi dovedească dragostea, cu înflăcărarea în inimi şi ochii înlăcrimaţi, nu mai aşteptau, încălecau pe cai şi se aruncau asupra suedezilor.

În acest fel, cetele suedeze mai mici începeau să se topească şi să piară văzând cu ochii. Aşa se întâmpla în Lituania şi Samogiţia. În Mazowsze, Wielkopolska şi Małopolska. Nu o dată şleahticii adunându-se la câte un vecin la botez, de ziua numelui, la nuntă sau la vreo petrecere, fără planuri de luptă, după ce băutura înfierbânta sângele. sfârşeau cheful căzând ca trăsnetul şi nimicind garnizoana suedeză cea mai apropiată. După care, cântând şi strigând, înmulţindu-se pe drum cu cei care vroiau să li se alăture, porneau mai departe; se strângea astfel o mulţime lacomă de sânge, care se preschimba în ceată, începând să lupte pe socoteala proprie. Ţăranii iobagi şi slujitorii veneau cu duiumul la asemenea „petreceri”; alţii aduceau veşti despre suedezii răzleţiţi sau despre podghiazurile cartiruite fără prevedere prin sate. Şi numărul „petrecerilor” şi al „praznicelor” sporea de la o zi la alta. Veselia şi curajul, proprii poporului, se descărcau din plin la aceste jocuri sângeroase.

Deseori se îmbrăcau în haine de tătari, al căror nume îi umplea de spaimă pe suedezi, deoarece printre ei umblau tot felul de zvonuri ciudate despre sălbăticia şi vitejia înfricoşătoare a acestor fii ai stepelor de la Crâm cu care scandinavii nu se mai întâlniseră niciodată. Şi pentru că toată lumea ştia că hanul venea în ajutorul lui Jan Kazimierz cu o urdie de o sută de mii de luptători, iar şleahticii îşi făceau de cap, atacând garnizoanele, se isca o învălmăşeală cumplită.

În multe locuri, polcovnicii şi căpeteniile suedeze credeau într-adevăr că veniseră tătarii şi se retrăgeau degrabă spre fortăreţe mai mari sau spre tabere, împrăştiind pretutindeni ştirile înşelătoare şi spaima. În acest timp, aşezările care scăpau astfel de vrăjmaşi puteau să se înarmeze, gloatele întâmplătoare preschimbându-se în oşteni.

Mai primejdioase decât „petrecerile” şleahticilor şi decât tătarii erau pentru suedezi mişcările ţăranilor. Mai de mult, din primele zile ale încercuirii Częstochowei, norodul începuse să se frământe şi truditorii câmpului, liniştiţi şi răbdători până atunci, începuseră, ici şi colo, să se împotrivească, să pună mâna pe coase sau îmblăcie şi să dea ajutor şleahticilor. Ghinărarii suedezi mai pricepuţi priveau cu teamă la norii aceştia care puteau oricând să reverse un adevărat potop şi să-i înece pe năvălitori.

Socoteau că spaima este mijlocia cel mai potrivit pentru a înăbuşi în faşă primejdia. Carol Gustav se arăta încă blând şi cu vorbe mieroase ţinea lângă el steagurile polone care-l urmaseră în Prusia. De aceea, nu se zgârcea cu laudele faţă de stegarul Koniekpolski, căpetenie faimoasă de la Zbaraż. Acesta îl însoţea cu şase mii de călăreţi neîntrecuţi care, la prima ciocnire cu oştile vrăjmaşe ale electorului, băgase asemenea groază în prusieni, încât electorul, părăsind lupta, consimţise numaidecât să negocieze.

De asemenea, regele suedez trimitea scrisori către hatmani, magnaţi şi şleahtici, pline de bunăvoinţă, făgăduieli şi îndemnuri de a-i păstra credinţă. În acelaşi timp, poruncea ghinărarilor şi celorlalte căpetenii să treacă prin foc şi sabie orice împotrivire înăuntrul ţării, mai ales dacă era vorba de răzmeriţe ţărăneşti. Începea astfel cârmuirea cu mână de fier a oştenilor. Suedezii lepădau masca de prietenie. Paloşul, focul, jarul şi asuprirea luau locul bunăvoinţei prefăcute de odinioară. Din cetăţi porneau roate de călărime şi pedestraşi în urmărirea „petrecerilor”. Sate întregi erau făcute una cu pământul, conacele, bisericile şi casele parohiale – arse. Şleahticii prinşi erau daţi pe mâna călăilor, iar ţăranilor li se tăia mâna dreaptă, apoi erau lăsaţi să se ducă la casele lor.

Suedezii se arătau deosebit de aspri mai ales în Wielkopolska, provincie care, supunându-se înaintea celorlalte, se ridicase cea dintâi împotriva stăpânirii străine. Aici, căpetenia Stein poruncise o dată să se taie mâinile la trei sute de ţărani prinşi cu arma în mână. Prin târguri se înălţau mereu spânzurători de care atârnau în fiecare zi alţi osândiţi. La fel făcea Magnus de la Gardie în Lituania şi Samogiţia, unde şleahticii şi ţăranii puseseră mâna pe arme. Şi pentru că în învălmăşeală era greu să deosebească pe prieteni de duşmani, suedezii nu mai cruţau pe nimeni.

Dar vâlvătaia răzvrătirii, atâţată de sânge, în loc să se stingă, se lăţea din ce în ce mai mult; începea un război în care de amândouă părţile nu mai era vorba numai de izbânzi, cetăţi şi oraşe sau de ţinuturi, ci de moarte şi viaţă. Cruzimile sporeau ura şi potrivnicii nu mai luptau între ei, ci se ucideau unii pe alţii fără milă.