Capitolul XVIII.

Ce se întâmplase cu jupân Andrzej şi cum izbutise să-şi ducă planul la bun sfârşit?

După ce ieşi în, afara zidurilor, merse o vreme cu pasul sigur şi prevăzător. Când ajunse la picioarele povârnişului, se opri şi ascultă. Împrejur era linişte, prea multă linişte, astfel că paşii i se auzeau scârţâind pe zăpadă. Pe măsură ce se depărta de ziduri, înainta cu tot mai mare grijă. Se opri din nou şi ascultă. Se temea să nu alunece şi să cadă, udând astfel săculeţul preţios, aşa că scoase spada şi se folosi de ea ca de un toiag. Asta îi fu de mare ajutor.

Tot pipăind drumul înaintea lui, după vreo jumătate de ceas auzi un murmur uşor.

„Aha, veghează… Se vede că năvala noastră le-a fost de învăţătură!” gândi. Şi merse mai departe şi mai încet. Era bucuros că nu se rătăcise, fiindcă întunericul era atât de des. Încât nu putea să-şi vadă nici vârful rapierei.

— Întăriturile celelalte sunt mult mai departe… aşa că sunt pe drumul cel bun! şopti.

Nu se aştepta nici el să dea peste străji în faţa şanţurilor, pentru că, la drept vorbind, n-aveau ce să caute acolo, mai ales noaptea. Puteau să fie niscaiva oşteni de pază aşezaţi la o sută de paşi ori chiar mai puţin unul de altul, dar nădăjduia să treacă lesne de ei pe asemenea beznă.

Sufletul îi tresălta de bucurie.

Kmicic nu numai că era un om curajos, dar simţea şi înflăcărarea cutezanţei. Gândul că va arunca balimezul în aer îl bucura până în adâncul inimii, nu numai ca faptă vitejească, nu numai ca un ajutor nepreţuit pe care-l aducea apărătorilor, ci şi ca o festă pe care avea să le-o joace suedezilor. Îşi închipuia cât vor fi de înspăimântaţi, cum avea să mai scrâşnească Miller din dinţi, uitându-se neputincios la zidurile mânăstirii, şi-l pufnea râsul.

Şi, cum mărturisea mai înainte, nu simţea nici înduioşare, nici frică sau nelinişte, nici nu-i trecea prin minte cât de mare era primejdia spre care se îndrepta. Se ducea, cum se duce şcolarul să fure mere din grădina vecinului. Îşi aduse aminte de timpurile de altădată, când îl hărţuia pe Chowański şi se furişa noaptea în tabăra de treizeci de mii de luptători numai cu două sute de haidamaci ca şi el.

Îi veniră în minte foştii tovarăşi: Kokosinski, uriaşul Kulwiec-Hippocentaurus. Ranicki, cel cu faţa pătată, care se trăgea din neam de senatori şi ceilalţi, aşa că oftă din adânc.

„Nemernicii, mi-ar fi fost de mare folos acum! se gândi. Într-o singură noapte aş putea sfărâma şase tunuri.”

Un răstimp îşi simţi inima strânsă din pricina singurătăţii. Deodată, amintirea i-o aduse înaintea ochilor pe Oleńka. Dragostea se deşteptă în el cu puteri nebănuite. II cuprinse înduioşarea… Daca măcar ea l-ar putea vedea, inima i s-ar umple de bucurie. Poate gândeşte că şi acum îi slujeşte tot pe suedezi… Frumos îi mai slujeşte, nimic de zis! În curând vor cunoaşte foloasele! Ce va fi când Oleńka va afla de aceste isprăvi primejdioase?… Ce-o să gândească? Îşi va spune fără îndoială: „E viforos, dar dacă-i vorba de fapte pe care alţii nu sunt în stare să le facă, el nu se dă în lături; acolo unde nu se duc alţii, se duce el!… Ăsta-i Kmicic!” „Am să mai fac eu şi alte isprăvi de seamă!' îşi spuse jupân Andrzej cu semeţie.

Cu toate acestea, nu uită unde se află, încotro merge, ce vrea să facă şi începu să se apropie, cum se furişează noaptea lupul la oi. Privi înapoi o dată, de două ori. Biserica şi mânăstirea nu se mai vedeau. Beznele acopereau totul. După cât mersese, îşi dădu seama că era destul de departe şi şanţurile duşmane trebuiau să fie pe aproape.

„Tare aş vrea să ştiu dacă au pus străji?” se gândi.

Dar nu apucă să mai facă nici doi paşi, când deodată auzi înainte mersul măsurat al oştenilor şi câteva glasuri întrebară ici şi colo:

— Cine-i?

Jupân Andrzej înmărmuri. Îl luă cu călduri.

— De-al nostru, răspunseră alte glasuri.

— Parola?

— Upsala!

— Răspunsul…!

— Coroana…!

Kmicic înţelese îndată că se schimbau străjile.

— Vă arăt eu vouă Upsala şi coroană, mormăi.

Şi se bucură. Pentru el era într-adevăr o împrejurare neaşteptat de prielnică, fiindcă putea să treacă linia străjilor în timp ce acestea se schimbau: paşii lui erau acoperiţi de cei ai suedezilor.

Aşa şi făcu, fără nici o greutate, mergând cu îndrăzneală pe urma oştenilor care plecau până aproape de şanţuri. Aici suedezii cotiră, ca să ocolească întăritura, iar el înaintă repede şi se ascunse în şanţul dinaintea valului de apărare.

Între timp, se mai lumină puţin. Jupân Andrzej mulţumi cerului, pentru că pe întuneric nu putea să găsească balimezul. Acum, scoţând capul din şanţ şi întorcându-şi privirea, zări deasupra creasta neagră a valului şi marginile la fel de negre ale îngrăditurilor umplute cu pământ, între care se aflau tunurile.

Vedea până şi gurile ţevilor ridicate deasupra şanţului. Înaintând cu mare grijă de-a lungul şanţului, descoperi în sfârşit balimezul. Atunci se opri şi începu să asculte.

Din întăritura se auzeau murmure. Pesemne că pedestraşii aşteptau pregătiţi lângă tunuri. Kmicic era acoperit de înălţimea valului de apărare; puteau să-l audă, dar nu puteau să-l vadă. Avea să izbutească oare să ajungă de jos la gura tunului, care se înălţa sus deasupra capului său?

Din fericire, marginile şanţului nu erau prea abrupte; pe de altă parte, pământul reavăn, deşi stropit cu apă, nu apucase să îngheţe, deoarece timpul se încălzise.

Dându-şi seama de toate acestea, Kmicic începu să scobească fără zgomot povârnişul valului şi să se caţere încet spre tun.

După un sfert de ceas de trudă, izbuti să se agate cu mâna de gura ţevii. O clipă atârnă în aer, dar forţa-i ieşită din comun îi îngădui să rămână aşa până când băgă săculeţul cu pulbere în ţeava.

— Câine, acum o să te saturi de cârnaţi! murmură. Dar vezi să nu-ţi rămână în gât!

Spunând acestea, îşi dădu drumul jos şi începu să caute fitilul care, cusut la un capăt al săculeţului, atârna în şanţ.

Îl găsi destul de repede. Dar acuma venea lucrul cel mai greu, pentru că trebuia să scapere şi să aprindă fitilul!

Kmicic aşteptă un răstimp să crească murmurele oştenilor din întăritură.

În cele din urmă, lovi uşor cremenea cu amnarul.

În aceeaşi clipă, deasupra capului, auzi o întrebare în limba nemţească:

— Cine-i în şanţ?

— Eu sunt, Hans! răspunse Kmicic numaidecât. Mi-au aruncat diavolii vergeaua în şanţ şi scapăr s-o găsesc.

— Bine, bine, răspunse tunarul. Ai noroc că nu tragem, că suflul te-ar fi lăsat fără cap.

„Aha, se gândi Kmicic, aşadar balimezul, afară de săculeţul meu, îşi are şi încărcătura lui. Cu atât mai bine.”

În aceeaşi clipă, fitilul cu pucioasă se aprinse şi scânteile gingaşe începură să alerge în sus.

Era timpul s-o şteargă. Kmicic porni în fugă de-a lungul şanţului cât îl ţineau picioarele, fără să-i mai pese de zgomotul pe care-l făcea. Se depărtase la vreo douăzeci de paşi, dar curiozitatea învinse teama de primejdie.

„Dacă s-a stins fitilul din pricina umezelii din aer!” îşi spuse în gând. Şi se opri. Aruncându-şi privirea înapoi zări scânteile, dar cu mult mai sus, decât le lăsase.

„Ei, nu cumva sunt prea aproape?”' se gândi şi-l cuprinse frica.

O luă iarăşi la goană, dar se împiedică de o piatră şi căzu. Un bubuit înfricoşător sfâşie văzduhul; pământul se cutremură, sfărâmături de lemn şi de fier, pietre, bucăţi de gheaţă şi de pământ îi vâjâiră pe lângă urechi şi îşi pierdu simţirea.

Apoi răsunară şi alte bubuituri. Lăzile cu pulbere, care se aflau nu departe de balimez, săreau în aer din pricina zdruncinăturii.

Dar jupân Kmicic nu le mai auzea, fiindcă zăcea fără simţire în şanţ.

Nu mai auzi nici gemetele, ţipetele şi strigătele de ajutor ale oamenilor, care izbucniră după o clipă de linişte încremenită. La locul întâmplării se strânse aproape jumătate din oştirea suedeză şi steagurile polone; sosi până şi Miller întovărăşit de căpeteniile sale.

Larma şi neorânduiala durară multă vreme, până când ghinărarul suedez să afle din veştile învălmăşite că balimezul fusese sfărâmat de cineva înadins. Dădu poruncă îndată să se cerceteze împrejurimile. Spre dimineaţă, oştenii îl descoperiră pe Kmicic care zăcea în şanţ.

Se arătă că era numai asurzit de bubuitură şi îşi pierduse cunoştinţa din pricina suflului. Nu-şi veni în fire nici în ziua următoare, deşi îl îngrijiră cum nu se poate mai bine. Abia spre seară îşi recăpătă puterile.

Miller porunci să fie adus fără zăbavă înaintea lui.

Ocupă locul din mijloc la masă în cvartirul său, iar lângă el, într-o parte şi alta, se aşezară prinţul Heski, Wrzeszczowicz. Sadowski, toţi polcovnicii suedezi mai însemnaţi, iar dintre polonezi Zbrożek, Kaliński şi Kuklinowski.

Cel din urmă se făcu vânăt la vederea lui Kmicic şi ochii îi scânteiară ca doi cărbuni aprinşi, iar mustăţile începură să-i tremure. Aşa că nu mai aşteptă întrebările ghinărarului şi spuse:

— Eu cunosc pasărea asta… E din garnizoana de la Częstochowa. Se numeşte Babinicz!

Kmicic tăcea.

Pe chipu-i palid se vedea istovirea, dar avea privirea mândră şi faţa liniştită.

— Tu ai aruncat balimezul în aer? întrebă Miller.

— Eu! răspunse Kmicic.

— Cum ai izbutit?

Kmicic îi povesti totul pe scurt, fără să ascundă nimic. Căpeteniile se priviră cu uimire.

— E un viteaz!… şopti prinţul Heski la urechea lui Sadowski.

Iar acesta se plecă spre Wrzeszczowicz:

— Jupâne Weyhard, întrebă, o să cucerim o fortăreaţă cu astfel de apărători?… Ce crezi, o să se supună?

Dar Kmicic zise:

— În fortăreaţă mai sunt şi alţii care nu se dau în lături de la asemenea fapte. Şi nu cunoaşteţi ziua şi ceasul când…

— Şi eu mai am şi alte frânghii în tabără! îl întrerupse Miller.

— Asta o ştim şi noi. Dar nu veţi cuceri Jasna Góra câtă vreme se va mai afla un om viu pe întărituri!

Se aşternu tăcerea. Apoi Miller întrebă mai departe:

— Babinicz te cheamă?

Jupân Andrzej se gândi că, după cele ce făptuise şi înaintea morţii apropiate, venise vremea când nu mai avea nevoie să-şi ascundă adevăratul nume. Oamenii trebuie să uite nelegiuirile, aducându-şi aminte de jertfa şi curajul lui.

— Nu mă cheamă Babinicz, răspunse nu fără anume semeţie, ci Andrzej Kmicic, fost polcovnic al propriului steag în oştirea lituaniană.

Abia auzi Kuklinowski, că sări ca opărit, holbă ochii, deschise gura, începu să se bată cu mâinile peste pulpe, apoi strigă:

— Luminăţia ta, vreau să-ţi spun o vorbă, acum, numaidecât!

Printre polcovnicii polonezi se iscară murmure pe care suedezii le ascultau cu mirare, deoarece lor nu le spunea nimic numele lui Kmicic. Pricepură însă că nu putea fi un oştean de rând, de vreme ce Zbrożek se ridică şi, apropiindu-se de prins, îi spuse:

— Jupâne polcovnic! în nevoia în care te afli nu pot să te ajut cu nimic, dar te rog să-mi dai mâna…!

Kmicic îşi înălţă capul cu mândrie, nările îi fremătară şi răspunse:

— Nu dau mâna cu trădătorii care luptă împotriva Republicii!

Faţa lui Zbrożek deveni stacojie.

Kaliński, care-l urmase, se retrase şi el; căpeteniile suedeze făcură cerc în jurul lor, întrebându-i cine era acest Kmicic, al cărui nume stârnise atâta vâlvă.

Între timp, în odaia alăturată, Kuklinowski îl trase pe Miller la fereastră şi-i spuse:

— Pentru luminăţia ta, numele lui Kmicic nu înseamnă nimic, dar acesta este cel mai destoinic oştean şi polcovnic din întreaga Republică. Toată lumea a auzit de el şi-i cunoaşte numele! Cândva îl slujea pe Radziwiłł şi pe suedezi, dar acum se vede că a trecut de partea lui Jan Kazimierz. Altul ca el nu se mai află, afară de mine. Numai unul ca el putea să facă o ispravă ca asta. Hm, să vii de unul singur şi să sfărâmi balimezul! Numai după această faptă şi poţi să-ţi dai seama câte parale face. Pe Chowański atâta l-a hărţuit, încât a fost silit să pună un preţ mare pe capul lui. După înfrângerea de la Szkłów, numai cu două sute de oameni, a luptat de unul singur, până când ceilalţi s-au refăcut şi au început să faţă stricăciuni vrăjmaşului după pilda lui. E cel mai primejdios om din toată Republica.

— Ce tot îl lauzi, domnia ta? îl întrerupse Miller. Văd şi eu că e primejdios, după paguba pe care mi-a făcut-o.

— Luminăţia ta, ce vrei să faci cu el?

— L-aş spânzura, dar sunt oştean şi ştiu să preţuiesc curajul… Pe deasupra, mai e şi şleahtic de neam mare… De aceea, am să poruncesc să-l împuşte chiar astăzi.

— Luminăţia ta… Nu sunt vrednic să învăţ eu pe cel mai iscusit oştean şi conducător al timpului nostru ce să facă, dar fie-mi îngăduit să spun că omul acesta e prea însemnat pentru asemenea pedeapsă. Dacă luminăţia ta vei porunci să-l împuşte, steagurile lui Zbrożek şi Kaliński vor trece în aceeaşi zi alături de Jan Kazimierz.

— Dacă-i aşa, am să dau poruncă să-i taie pe toţi înainte de a mă părăsi! strigă Miller.

— Luminăţia ta, răspunderea e prea mare, pentru că nimicirea a două steaguri nu poate fi ascunsă, iar vestea se va împrăştia pretutindeni şi atunci toată oastea polonă se va lepăda de Carol Gustav. Luminăţia ta ştii prea bine că şi aşa nu sunt prea siguri, ca şi hatmanii. Jupân Koniecpolski cu şase mii din cei mai buni călăreţi se află alături de măria sa… Nu-i de glumă… Doamne fereşte, să se întoarcă împotriva noastră şi a regelui! Fortăreaţa se apără şi ea, iar pe de altă parte, nici tăierea steagurilor lui Zbrożek şi Kaliński nu e fără primejdie, pentru că aici e şi pedestrimea lui Wolf. S-ar putea înţelege toţi trei cu garnizoana şi atunci…

— Pe o sută de diavoli! îl întrerupse Miller. Kuklinowski, nu cumva vrei să-i dăruiesc viaţa? Asta nu se poate!

— Aş vrea, răspunse Kuklinowski, ca luminăţia ta să mi-l dăruieşti mie.

— Şi tu ce-ai să faci cu el?

— Eu… am să-l jupoi viu de piele…

— Înainte nu-i cunoşteai nici măcar numele adevărat. Ce ai împotriva lui?

— L-am cunoscut abia la Częstochowa, când m-am dus a doua oară ca sol la călugări.

— Ai vreo pricină de răzbunare?

— Luminăţia ta! Am vrut să-l ademenesc să vie alături de noi… Iar el, folosindu-se de făgăduiala mea de a lăsa solia la o parte, m-a jignit atât de cumplit, pe mine, Kuklinowski, cum n-a mai cutezat nimeni până acum.

— Ce ţi-a făcut?

Kuklinowski începu să tremure şi să scrâşnească din dinţi…

— Mai bine să nu mai vorbim despre asta… Dă-mi-l mie, luminăţia ta… Oricum, tot va trebui să moară, vreau să mă joc puţin cu el înainte… Cu atât mai mult, cu cât acest om e Kmicic la care mă uitam ca la Dumnezeu şi care m-a răsplătit astfel… Dă-mi-l, luminăţia ta! Aşa va fi mult mai bine, deoarece Zbrożek şi Kaliński, şi odată cu ei toţi oştenii polonezi, nu se vor mai burzului împotriva luminăţiei tale când îi voi stinge viaţa, ci numai împotriva mea, iar eu am să mă descurc… Nu va mai fi nici o supărare, nici răzmeriţe… Totul se va săvârşi între mine şi Kmicic, a cărui piele voi porunci s-o întindă pe darabană…

Miller căzu pe gânduri; deodată, bănuiala îi sticli în ochi

— Kuklinowski! spuse. Nu cumva vrei să-l scapi?

Kuklinowski râse încet, dar râsul lui era atât de înfricoşător, că Miller încetă să se mai îndoiască.

— Poate că sfatul tău e într-adevăr cel mai bun! consimţi.

— Nu cer decât această răsplată pentru toate meritele mele!

— Dacă-i aşa, ia-l!

După aceea, intrară amândoi în încăperea în care erau adunate celelalte căpetenii şi Miller spuse de faţă cu toţi:

— Dăruiesc prinsul lui jupân Kuklinowski, pentru meritele lui… Să facă ce pofteşte cu el.

Se aşternu o clipă de tăcere, după care jupân Zbrożek îşi puse mâinile în şolduri şi întrebă cu anume batjocură în glas:

— Şi jupân Kuklinowski ce vrea să facă cu prinsul?

Kuklinowski, de obicei cocoşat, se îndreptă brusc, gura i se lărgi într-un zâmbet ameninţător, iar pupilele începură să-i tremure.

— Cui n-o să-i placă ce fac cu el, zise, acela ştie unde trebuie să mă caute.

Şi lovi cu palma garda săbiei.

— Am cuvântul domniei tale, jupâne Kuklinowski; se bucură Zbrożek.

— Îl ai, îl ai!

Apoi se apropie de Kmicic.

— Hai, viermişorule, cu mine, hai, voinicelule plin de faimă… Eşti cam slăbit şi ai nevoie de îngrijiri Hai că te îngrijesc eu!

— Ticălosule! răspunse Kmicic.

— Bine, prea bine, sufleţel semeţ… Haide odată!

Căpeteniile rămaseră înăuntru, iar Kuklinowski încălecă în faţa casei. Porunci unuia dintre cei trei oşteni pe care-i avea cu el, să-l lege cu arcanul pe Kmicic şi porniră cu toţii la Lgota, unde se afla polcul lui Kuklinowski.

Tot drumul Kmicic se rugă fierbinte. Înţelegea că i-a bătut ceasul din urmă şi îşi încredinţa sufletul lui Dumnezeu. Era atât de adâncit în rugăciuni, încât nu auzi nimic din cele ce-i spunea Kuklinowski; nu ştia nici măcar dacă drumul fusese lung sau scurt.

Se opriră, în sfârşit, la o şură pustie, pe jumătate dărâmată, care se afla prea departe de cvartirul polcului lui Kuklinowski, în plin câmp, iar el se întoarse spre unul dintre oşteni.

— Du-te în tabără, îi spuse, şi adu frânghii şi o căldare cu smoală aprinsă.

Oşteanul sări pe cal şi după un sfert de ceas se întoarse într-un suflet cu încă un tovarăş. Amândoi aduceau lucrurile cerute.

— Dezbrăcaţi-l frumuşelul ăsta până la piele! porunci Kuklinowski. Legaţi-i mâinile şi picioarele la spate cu o frânghie şi agăţaţi-l în grindă!

— Ticălosule! repetă Kmicic.

— Bine, bine, mai vorbim noi, că avem vreme destulă…

În acest timp, unul dintre oşteni urcă pe grindă, iar ceilalţi îl dezbrăcară pe Kmicic. După aceea, cei trei călăi îl culcară cu faţa în jos, îi legară mâinile şi picioarele cu o frânghie lungă, apoi, înfăşurându-i-o în jurul trupului, aruncară un capăt oşteanului de pe grindă.

— Acum ridicaţi-l şi înţepeniţi frânghia de grindă cu nod! îi grăbi Kuklinowski.

Porunca fu îndeplinită cât ai bate din palme.

— Daţi-i drumul! se auzi glasul polcovnicului.

Frânghia se întinse şi jupân Andrzej rămase agăţat la câţiva coţi deasupra ariei.

Atunci Kuklinowski muie un şomoiog în smoala aprinsă, se apropie de el şi-i zise:

— Ei, jupâne Kmicic?… Nu ţi-am spus eu că în toată Republica nu sunt decât doi polcovnici: eu şi tu?! Tu însă n-ai vrut să fii prieten cu Kuklinowski şi i-ai dat un picior în spate!… Prea bine viermişorule, ai avut dreptate! Prietenia lui Kuklinowski nu-i pentru tine, căci Kuklinowski e mai bun. Ehei, Kmicic e un polcovnic vestit, dar Kuklinowski îl are în mână şi o să-i pârporească şolduleţele…

— Ticălosule! repetă Kmicic pentru a treia oară.

— Uite aşa… o să-i frigă şolduleţele! sfârşi Kuklinowski.

Şi atinse şoldul lui Kmicic cu şomoiogul aprins, apoi spuse:

— Nu prea mult dintr-o dată, numai aşa câte puţin, că avem timp destul…

Deodată, la uşa şurii se auzi tropotul câtorva cai.

— Cine dracu mai vine? întrebă polcovnicul.

Poarta scârţâi şi intră un oştean.

— Jupâne polcovnic, spuse, ghinărarul Miller pofteşte să te vadă numaidecât.

— A, tu erai, bătrâne! răspunse Kuklinowski. Ce dracu de treabă are cu mine?

— Ghinărarul te pofteşte să te duci la el fără întârziere

— Cine a venit de la ghinărar?

— O căpetenie suedeză, dar a plecat în goana calului.

— Bine! spuse Kuklinowski.

După care se întoarse spre Kmicic:

— Tot îţi era prea cald, viermişorule. Răcoreşte-te puţin, că mă întorc repede, mai avem multe să ne spunem.

— Ce facem cu prinsul? întrebă unul dintre oşteni.

— Lăsaţi-l aşa. Mă întorc îndată. Unul să vie cu mine!

Polcovnicul ieşi urmat de oşteanul care stătea pe grindă. Rămaseră doar trei inşi, dar curând mai veniră încă trei.

— Vă puteţi duce la culcare, spuse cel care îi adusese lui Kuklinowski porunca lui Miller, polcovnicul ne-a lăsat pe noi să facem de strajă.

Kmicic se înfioră la auzul acestui glas. I se părea cunoscut.

— Mai bine rămânem şi noi, răspunse unul dintre cei dinainte, să privim la minunea asta, pentru că…

Din gâtlej îi ţâşni un răcnet neomenesc, înfricoşător, care semăna cu cârâitul cocoşului. Îşi desfăcu mâinile şi căzu ca lovit de trăznet.

În acelaşi timp, răsună în şură strigătul: „Loviţi-i la mir!” şi alţi doi din cei care veniseră se repeziră ca nişte râşi asupra celorlalţi. Se încinse o luptă scurtă, înfiorătoare, luminată de flăcările căldării cu smoală aprinsă. După o clipă, două trupuri se prăbuşiră pe paie, un timp se auzi hârâitul muribunzilor, apoi răsună iarăşi glasul care i se păruse cunoscut lui Kmicic:

— Înălţimea ta, sunt eu Kiemlicz, cu feciorii! De azi dimineaţă de când aşteptăm prilejul potrivit.

Bătrânul se întoarse către feciori:

— Ce mai staţi, împieliţaţilor, dezlegaţi-l repede pe jupânul polcovnic!

Şi, înainte ca Kmicic să înţeleagă ce se petrece, se iviră lângă el capetele pletoase ale lui Kosma şi Damian, aidoma cu două fuioare răvăşite. Tăiară nodurile într-o clipită şi Kmicic fu pus pe picioare. La început se clătină puţin. Abia izbuti să strecoare printre buzele strânse:

— Voi sunteţi?… Mulţumesc…

— Noi suntem! răspunse bătrânul. Maică Precestă, oho, haide, înălţimea ta, îmbracă-te. Grăbiţi-vă, pungaşilor!

Şi începu să-i dea hainele lui Kmicic.

— Am lăsat caii dincolo de poartă, spuse. De aici drumul e slobod. E adevărat că sunt străji şi n-ar îngădui nimănui să treacă, dar pe noi n-o să ne împiedice, fiindcă ştiu parola. Cum te simţi, înălţimea ta?

— Mi-a fript şoldul, dar numai puţin. E mai rău cu picioarele, că n-am putere…

— Bea nişte horilcă, înălţimea ta.

Kmicic apucă lacom plosca pe care i-o întinse bătrânul şi, golind-o pe jumătate, zise:

— Am îngheţat de frig. Îmi revin îndată…

— O să te încălzeşti în şa, înălţimea ta. Caii aşteaptă.

— Îmi revin îndată, repetă Kmicic. Mă cam ustură şoldul… dar nu-i nimic! Acum mi-e bine!

Şi se aşeză pe îngrăditura care despărţea aria de locul unde se ţinea grâul.

În curând îşi recapătă puterile şi se uită la chipurile ameninţătoare ale celor trei Kiemliczi, luminate de flăcările gălbui ale smoalei care ardea.

— Repede, înălţimea ta! Caii sunt gata!

Dar în jupân Andrzej se trezise cu totul Kmicic cel de altădată.

— A, nu, asta nu se poate! strigă deodată. Acum o să-l aştept eu pe trădător.

Kiemliczii se priviră uluiţi, dar nici unul nu scoase o vorbă, atât de orbeşte erau obişnuiţi să-l asculte.

Vinele de la tâmplele lui Kmicic se umflară, ochii îi scânteiau în întuneric ca două stele; clocotea de mânie şi vroia să se răzbune. Ceea ce făcea acum era o nebunie pe care putea s-o plătească cu viaţa, dar însăşi viaţa lui nu era decât un şir de asemenea nebunii. Şoldul îl ustura grozav şi punea mereu mâna pe rană, se gândea însă numai la Kuklinowski şi era gata să-l aştepte până dimineaţa.

— Ascultaţi! întrebă. Miller l-a chemat cu adevărat?

— Nu răspunse bătrânul. Asta am scornit-o eu, ca să mă descurc mai uşor cu ceilalţi. Cu toţi cinci ne-ar fi venit mai greu, fiindcă ar fi strigat vreunul după ajutor.

— Bine-ai făcut. O să se întoarcă singur sau însoţit şi de alţii. Dacă vor fi numai câţiva oameni, dăm năvală asupra lor… Pe el să-l lăsaţi în seama mea. După aceea, la cai… Are vreunul din voi pistoale?

— Eu am, răspunse Kosma.

— Dă-le încoace! sunt încărcate?

— Sunt.

— Bine. Dacă vine singur, cum intră, vă repeziţi la el şi-i astupaţi, gura. Puteţi, să-i îndesaţi în gura propria căciulă.

— La poruncă! spuse bătrânul. Înălţimea ta, acum, ne îngădui să le cotrobăim buzunarele la ceilalţi? Noi suntem nişte pârliţi de şleahtici…

Spunând acestea, arătă spre trupurile care zăceau în paie.

— Nu! Fiţi cu luare-aminte. Tot ce găsiţi la Kuklinowski va fi al vostru!

— Dacă se întoarce singur, spuse bătrânul, nu mai mi-e teamă de nimic. Stau la poartă şi chiar dacă vine cineva din tabără, îi spun că polcovnicul mi-a poruncit să nu dau drumul la nimeni…

— Aşa să faci. Ai grijă!

Afară răsună tropotul unui cal. Kmicic sări în picioare şi se lipi de perete, Kosma şi Damian se aşezară de amândouă părţile intrării, ca două pisici care pândesc şoarecii.

— E singur! rosti bătrânul, frecându-şi mâinile mulţumit.

— Singur! repetară Kosma şi Damian.

Tropotul se apropie şi încetă brusc, în schimb, de la poartă răsună un glas:

— Să vie unul dintre voi să-mi ţină calul!

Bătrânul ieşi în grabă.

Urmă o clipă de linişte, după care cei care pândeau în şură auziră cele ce urmează:

— Tu eşti, Kiemlicz? Ce dracu, ai căpiat sau te-ai prostit cu totul…?! E noapte. Miller doarme acum şi straja spune că n-a venit nici o căpetenie după mine!… Ce va să zică asta?

— Căpetenia te aşteaptă în şură, înălţimea ta. A venit îndată după plecarea Înălţimii tale… şi a zis că v-aţi încrucişat pe drum, aşa că acum stă şi aşteaptă.

— Ce înseamnă toate astea?… Dar prinsul?

— Atârnă de frânghie.

Poarta scârţâi şi Kuklinowski intră în şură, dar nu apucă să facă nici un pas, că două mâini de fier îl înhăţară de gât şi-i înăbuşiră strigătul de spaimă. Kosma şi Damian cu îndemânarea unor tâlhari adevăraţi, îl culcară la pământ, îi puseră genunchii pe piept, apăsară de-i trozniră coastele şi-i astupară gura cât ai zice peşte.

— Dezbrăcaţi-l şi agăţaţi-l de grindă! porunci Kmicic.

Kosma şi Damian începură să-l dezbrace cu atâta râvnă, de parcă vroiau să-i scoată şi pielea odată cu hainele.

După un sfert de ceas, Kuklinowski atârna de grindă, legat de mâini şi de picioare ca o gâscă jumulită numai pe jumătate.

Atunci Kmicic îşi puse mâinile în şolduri şi începu să se laude grozav.

— Ei, jupâne Kuklinowski, zise, care-i mai bun, Kmicic sau Kuklinowski…?

Apoi luă şomoiogul aprins şi făcu un pas spre el.

— Tabăra ta e la o aruncătură de săgeată, cei o mie de tâlhari gata la un semn al tău… Ghinărarul suedez nu e nici el prea departe şi, cu toate astea, tu atârni acum în acelaşi loc în care vroiai să mă frigi pe mine de viu… Află dar cine-i Kmicic! Ai vrut să fii deopotrivă cu el să te numeri printre prietenii lui, să te pui în poară cu el?… Tu, casap nemernic?… Sperietoare de babe, lepădătură!… Tu, sarsailă de la Sărsăileşti, gură strâmbă, necioplitule, nevolnicule!… Aş putea porunci să-ţi reteze beregata cu briceagul, ca la claponi, dar tot e mai bine să te frig de viu, cum vroiai tu să faci cu mine…

Spunând acestea, ridică şomoiogul şi-l lipi de şoldul nenorocitului, ţinându-l aşa până când mirosul de carne arsă începu să se răspândească în şură.

Kuklinowski se zgârci şi frânghia începu să se legene cu el. Ochii lui, aţintiţi în ochii lui Kmicic, exprimau o durere înfiorătoare, cerşind mila, iar din gura astupată îi ieşeau gemete jalnice: războaiele aspriseră inima lui Kmicic, în care nu mai era pic de milă pentru trădători.

Aşa că, îndepărtând şomoiogul de şoldul lui Kuklinowski, i-l apropie o clipă de nas; îi pârli mustăţile, genele şi sprâncenele, apoi spuse:

— Îţi dăruiesc viaţa, ca să poţi să te mai gândeşti la Kmicic. Ai să atârni aici până dimineaţa, iar acum roagă-te lui Dumnezeu să te găsească oamenii tăi până nu îngheţi.

Aici se întoarse spre Kosma şi Damian.

— Pe cai! strigă.

Şi ieşi din şură.

O jumătate de ceas mai târziu, cei patru călăreţi lăsau în urma lor coline liniştite, tăcute şi întinderi pustii. Aerul proaspăt, neîmbâcsit de fumul pulberii, le umfla pieptul. Kmicic călărea în frunte cu Kiemliczii după el. Aceştia şopăcăiau între ei, în timp ce tânărul polcovnic tăcea sau mai degrabă rostea încet rugăciunea de dimineaţă, pentru că se apropia revărsatul zorilor.

Din când în când, câte un sâsâit sau un geamăt uşor i se smulgea de pe buze, deoarece şoldul ars îl durea grozav, în acelaşi timp, însă, se simţea liber, iar gândul că sfărâmase balimezul şi scăpase din ghearele lui Kuklinowski, răsplătindu-l cum se cuvine, îl umplea de o bucurie fără margini, faţă de care durerea nu mai însemna nimic.

În acest timp, şopocăiala dintre tată şi feciori se, schimbase în văicăreală.

— Ăsta-i chimirul, bine! spuse bătrânul dojenitor, dar unde sunt inelele pe care le purta? Unul avea o piatră de cel puţin douăzeci de cervoneţi.

— Am uitat să i le scoatem! răspunse Kosma.

— Trăzni-v-ar să vă trăznească! Tu, bătrâne, trebuie să te gândeşti la toate, că diavolii ăştia n-au minte de două parale! Tâlharilor, aţi uitat inelele, ai?… Minţiţi, câinilor!

— Întoarce-te, tată, şi ai să vezi! mormăi Damian.

— Diavolilor, minţiţi amândoi, vreţi să mă duceţi de nas! Pe bătrânul vostru părinte! Mai bine nu v-aş fi zămislit! O să muriţi fără binecuvântarea mea…!

Kmicic îşi struni calul.

— Veniţi cu toţii la mine! porunci.

Sfada încetă. Cei trei Kiemliczi i se alăturară şi călăriră mai departe tuspatru în aceeaşi linie.

— Cunoaşteţi drumul până la hotarul silezian? întrebă jupân Andrzej.

— Of, Maică Precestă, îl cunoaştem, cum de nu! răspunse bătrânul…

— Cete suedeze nu sunt?

— Nu, pentru că s-au strâns toţi la Częstochowa. Câte unul s-ar putea să întâlnim, într-adevăr; n-ar fi rău deloc.

Urmă o clipă de tăcere.

— Voi aţi slujit în polcul lui Kuklinowski? întrebă iarăşi Kmicic.

— Întocmai, fiindcă ne-am gândit că, fiind prin apropiere, am putea să le fim de folos sfinţilor călugări şi Înălţimii tale. Aşa s-a şi întâmplat… Împotriva fortăreţei n-am luptat, Doamne fereşte; n-am primit nici o leafă, afară de ce găseam pe la suedezi.

— Cum la suedezi?

— Am vrut s-o slujim pe Sfântă Fecioară şi în afara zidurilor… aşa că noaptea sau chiar ziua, cum se nimerea, dam târcoale în jurul taberei şi cum vedeam un suedez singur, îl şi… Maică alinătoare a păcătoşilor, îl şi…

— Pocneam! sfârşiră Kosma şi Damian.

Kmicic zâmbi.

— Kuklinowski avea în voi slujitori de nădejde! spuse. El ştia?

— S-au făcut tot felul de cercetări… Ştia şi el, dar tâlharul ne cerea câte un taler de cap… Ne-a ameninţat că altfel ne dă în vileag… Jecmănea nişte oameni săraci!… De-aia şi noi ţi-am păstrat credinţă Înălţimii tale, că alta era slujba… Înălţimea ta ne dai ce-i al nostru, iar el ne lua câte un taler de cap pentru truda noastră… Trăzni-l-ar…!

— O să vă răsplătesc cu dărnicie pentru tot ce-aţi făcut! răspunse Kmicic. Nu mă aşteptam la una ca asta de la voi…

Deodată, o bubuitură îndepărtată îi întrerupse vorbele. Se vede că suedezii începeau să tragă odată cu zorile. După o clipă, bubuiturile se înteţiră. Kmicic îşi opri calul; i se părea că deosebeşte tunurile fortăreţei de ale suedezilor, aşa că îşi încleşta pumnul şi, ameninţând tabăra vrăjmaşă, spuse:

— Acum trageţi cât vă pofteşte inima! Unde vă e balimezul…?!