Capitolul XVI.

La cererea celorlalte căpetenii, Miller începu iarăşi negocierile. Din tabăra suedeză veni la mânăstire un şleahtic polonez de vază, mai în vârstă şi cu vorba aşezată. Apărătorii îl primiră cu bucurie, socotind că numai pro forma şi de nevoie va aduce vorba de supunerea mânăstirii, în fapt, îmbărbătându-i şi întărind noutăţile care ajunseseră până la ei despre răzvrătirea din Wielkopolska, neînţelegerile dintre oştile regale şi suedezi şi despre negocierile lui Jan Kazimierz cu cazacii care se arătau înclinaţi să se întoarcă la vechiul stăpân, în sfârşit, despre înfricoşătoarea ameninţare a hanului tătarilor că vor veni în, ajutorul regelui izgonit, urmărind cu foc şi sabie pe toţi vrăjmaşii lui.

Dar mare fu dezamăgirea călugărilor, când şleahticul aduse într-adevăr noutăţi numeroase, însă care de care mai înspăimântătoare, în stare să reteze orice înflăcărare, să frângă orice hotărâre şi să clatine cea mai fierbinte credinţă.

Tăcuţi şi plini de luare-aminte, călugării şi şleahticii se strânseră ciopor în jurul lui în trapezărie; tot ce-i ieşea din gură părea sinceritate şi durere pricinuită de soarta crudă a ţării. Adesea îşi lua capul alb în mâini, vrând parcă să stăpânească răbufnirea de deznădejde, privea la crucifix, îl podideau lacrimile şi spunea cu glas domol, întrerupt, cele ce urmează:

— Ah ce vremuri a ajuns să trăiască biata ţară! Nu mai e nimic de făcut; trebuie să ne supunem regelui suedez… Cinstiţi părinţi şi fraţi şleahtici, pentru cine aţi pus mâna pe săbii? Pentru cine vă jertfiţi odihna şi sângele? Pentru cine, printr-o împotrivire zadarnică, din nefericire, vă primejduiţi viaţa, abătând asupra sfântului lăcaş răzbunarea înfricoşătoare a oştilor suedeze neînfrânte? Pentru Jan Kazimierz? când el însuşi şi-a dispreţuit domnia! Nu ştiţi oare că a ales belşugul, ospeţele vesele şi bucuria tihnită, în locul coroanei care-i dădea atâta bătaie de cap, abdicând în folosul lui Carol Gustav?

Voi nu vreţi să-l părăsiţi, dar el s-a lepădat de voi; voi n-aţi vrut să vă călcaţi jurământul, dar el şi l-a călcat; voi sunteţi gata să muriţi pentru el, dar lui nu-i pasă de voi… Regele nostru legiuit este acum Carol Gustav! Vedeţi să nu atrageţi asupra capetelor voastre nu numai nimicirea, mânia şi răzbunarea suedezilor, ci şi pe aceea a cerului, păcătuind asupra crucii şi a Sfintei Fecioare, pentru că nu asupra năvălitorilor cutezaţi a ridica braţul înarmat, ci asupra propriului stăpân…

Se aşternu o linişte adâncă, de parcă în trapezărie se simţea suflarea îngheţată a morţii.

Ce puteţi fi mai rău decât ştirea despre abdicarea lui Jan Kazimierz? Era într-adevăr o veste înşelătoare, dar bătrânul şleahtic o spusese cu lacrimi în ochi înaintea crucii şi a icoanei Sfintei Fecioare.

Dacă însă era adevărată, atunci orice împotrivire nu mai avea nici un rost.

Şleahticii îşi acoperiră ochii cu mâinile, iar călugării îşi traseră glugile peste cap şi tăcerea de mormânt continuă: doar preotul Kordecki începu să se roage în şoaptă fierbinte cu buzele palide, în timp ce ochii lui liniştiţi, adânci, luminoşi şi pătrunzători erau aţintiţi asupra şleahticului.

Acesta simţi asupră-i privirea cercetătoare şi începu să se frământe; vru să-şi păstreze înfăţişarea serioasă de bunătate, virtute îndurerată şi bunăvoinţă, dar nu fu în stare; începu deci să arunce priviri neliniştite spre ceilalţi călugări, iar după o clipă, vorbi astfel mai departe:

— Nimic nu poate fi mai rău decât să stârneşti înverşunarea cuiva, profitând de răbdarea lui. Împotrivirea voastră va duce la nimicirea sfintei biserici şi, Doamne fereşte! la impunerea unor condiţii aspre pe care veţi fi siliţi să le ascultaţi. Armele călugărilor trebuie să fie scârba şi depărtarea de treburile lumeşti. Ce legătură aveţi cu vâltoarea războiului voi, pe care îndatoririle de călugări vă îndeamnă la singurătate şi tăcere? Fraţilor cinstiţi şi dragi părinţi! Nu luaţi asupra voastră asemenea înfricoşătoare răspundere!… Nu voiaţi ridicat acest sfânt aşezământ, nu e numai al vostru! Îngăduiţi să înflorească şi să binecuvânteze acest pământ veacuri de-a rândul spre bucuria copiilor şi a nepoţilor voştri!

Trădătorul îşi împreună mâinile şi lacrimă din belşug; şleahticii şi călugării tăceau; îndoiala puse stăpânire pe toţi, sufletele erau trudite şi aproape de deznădejde, amintirea sforţărilor, irosite zadarnic apăsa inimile ca plumbul.

— Aştept răspunsul vostru, sfinţi părinţi! spuse vânzătorul, plecându-şi capul pe piept.

Deodată, preotul Kordecki se ridică şi cu un glas în care nu se simţea nici cea mai mică şovăială, rosti ca un prooroc:

— Domnia ta spui că Jan Kazimierz ne-a părăsit şi s-a lepădat de tron în folosul lui Carol! E o minciună! În sufletul stăpânului nostru izgonit a încolţit nădejdea şi nicicând n-a trudit cu atâta înflăcărare să scape ţara, să recapete tronul şi să vină în ajutorul nostru!

Masca pieri dintr-o dată de pe chipul vânzătorului, pe care se răsfrângeau acum mânia şi dezamăgirea, cei doi balauri ieşiţi din ungherele sufletului, unde stătuseră ascunşi.

— De unde această veste? De unde această siguranţă? întrebă.

— De aici! răspunse preotul Kordecki, arătându-i crucea mare de pe perete. Haide, pune degetul pe picioarele rănite ale lui Christos şi repetă încă o dată ce-ai spus?

Trădătorul începu să se încovoaie, ca sub apăsarea unui braţ de fier; din cotloanele sufletului îi urca în obraji un nou balaur: spaima.

Dar preotul Kordecki aştepta ameninţător, ca Moise; capu-i părea încununat de raze.

— Haide, repetă! îl îndemnă, fără să coboare mâna, cu glasul atât de puternic, de se cutremurară bolţile trapezăriei şi repetară parcă înfricoşate:

— Haide, repetă…

Urmă o tăcere surdă, în sfârşit, se auzi glasul înăbuşit al trimisului:

— Eu mă spăl pe mâini…

— Ca Pilat! sfârşi preotul Kordecki.

Vânzătorul se ridică şi ieşi din trapezărie. Trecu repede prin curtea mânăstirii, iar când ajunse în afara porţilor, aproape că începu să fugă, ca şi când îl gonea cineva din urmă.

În acest timp, jupân Zamoyski se apropie de Czarniecki şi Kmicic, care nu fuseseră la trapezărie, ca să le spună şi lor ce se petrecuse acolo.

— Ei, a adus vreo veste bună? întrebă jupân Piotr. Avea o faţă cinstită…

— Dumnezeu să ne păzească de asemenea cinste! răspunse spătarul de Sieradz.

— Ce-a spus? întrebă şi Kmicic, ridicând puţin fitilul aprins pe care-l ţinea în mână.

— A vorbit ca un vânzător plătit.

— Poate că de aceea se grăbeşte aşa acum! zise Piotr Czarniecki. Ia uitaţi-vă, domniile voastre, mai că aleargă spre suedezi. Ei, ce-aş mai trimite o ghiulea după el…

— Prea bine! spuse Kmicic pe neaşteptate.

Şi lipi fitilul aprins de deschizătură.

Tunul bubui înainte ca Zamoyski şi Czarniecki să priceapă ce se întâmpla. Zamoyski se luă cu mâinile de cap.

— Pentru Dumnezeu! strigă, ce-ai făcut?… Era un sol!

— Am făcut rău, răspunse Kmicic, privind în depărtare, pentru că nu l-am nimerit. S-a ridicat şi fuge mai departe. Ehei, cred că a tras o spaimă!

Aici se întoarse spre Zamoyski:

— Jupâne spătar, chiar dacă-l nimeream în şerteaţă, tot n-aveau cum dovedi că am tras înadins în el, pe legea mea, n-am mai putut să mă stăpânesc. Fitilul a coborât singur. N-aş trage niciodată într-un sol suedez, dar la vederea polonezilor vânzători, mi se-ntorc măruntaiele pe dos!

— Ehei, caută să te stăpâneşti. Ar fi fost rău de tot; acum o să-i asuprească şi ei pe trimişii noştri.

Jupân Czarniecki era prea mulţumit în inima lui, fiindcă Kmicic îl auzi mormăind pe sub nas:

— Trădătorul ăsta nu va mai îndrăzni să vie a doua oară ca sol.

Îl auzi şi Zamoyski şi răspunse:

— Nu va fi ăsta, se vor găsi alţii, iar domniile voastre nu puneţi piedici negocierilor; nu trebuie să le întrerupeţi în chip samavolnic, fiindcă tărăgănarea lor e spre binele nostru. Oastea, dacă ne-o va trimite Dumnezeu în ajutor, va avea timp să se întocmească, iar pe deasupra se apropie şi gerul iernii, care va îngreuia şi mai mult asediul. Timpul se scurge în paguba lor şi în folosul nostru.

Spunând acestea, plecă la trapezărie, unde sfatul continua şi după plecarea solului. Cuvintele trădătorului îi înspăimântaseră pe călugări şi stăteau cu toţii abătuţi. E adevărat că nu crezuseră în abdicarea lui Jan Kazimierz, dar trimisul le adusese, aminte de puterea suedeză de care zilele norocoase dinainte le îngăduiseră să uite. Acum se înfăţişa iarăşi în toată grozăvia ei, care înfricoşase cetăţi şi oraşe mult mai însemnate. Poznań, Varşovia şi Cracovia, fără să mai socotim o mulţime de castele, îşi deschiseseră porţile înaintea învingătorului; cum putea să se apere Jasna Góra, când potopul nenorocirilor se revărsase peste întreaga Republică?

„O să ne mai apărăm o săptămână, două, trei, se gândeau unii dintre şleahtici şi călugări, dar pe urmă, care va fi sfârşitul acestor sforţări?”

Toată ţara semăna cu o corabie cufundată în adâncuri; doar mânăstirea se mai înălţa ca un catarg deasupra valurilor. Se mai puteau gândi oare naufragiaţii agăţaţi de acest catarg la scăparea lor, ca să nu mai vorbim de mântuirea întregii corăbii?

După judecata oamenilor, nu mai puteau.

Cu toate acestea, în clipa în care jupân Zamoyski intră în trapezărie, preotul Kordecki spunea:

— Fraţii mei! Veghez şi eu alături de voi, mă rog şi eu odată cu voi de Ocrotitoarea noastră să ne apere. Osteneala, truda şi slăbiciunea mă încearcă şi pe mine, ca şi pe voi; răspunderea la fel apasă şi asupra mea, poate chiar mai mult decât asupra voastră! De ce dar eu cred, iar voi se pare că vă îndoiţi?… Veniţi-vă în fire; ochii voştri, orbiţi de puterea pământească, nu mai văd oare altă forţă mai mare decât a suedezilor? Credeţi oare că nici o apărare nu mai poate fi de folos, că nimic nu va înfrânge puterea lor? Dacă-i aşa, fraţii mei, păcătuiţi prin gândurile voastre şi huliţi împotriva milostivirii lui Dumnezeu, împotriva atotputerniciei stăpânului nostru, împotriva acestei Ocrotitoare, ale cărei slugi suntem. Cine dintre voi va cuteza să spună că Regina Sfântă nu e în stare să ne apere şi să ne trimită izbânda? Să ne rugăm dar, s-o implorăm zi şi noapte, până când prin statornicia noastră, prin umilinţa şi lacrimile noastre, prin jertfa trupurilor şi a vieţii noastre, îi vom îndupleca inima şi vom dobândi iertarea pentru păcatele noastre.

— Părinte! spuse unul dintre şleahtici, nu ne gândim la viaţa noastră, la nevestele şi copiii noştri, dar ne cutremurăm la gândul că sfânta icoană va fi pângărită dacă duşmanul va cuceri fortăreaţa prin luptă.

— Şi nu vrem să ne luăm asemenea răspundere! adăugă altul.

— Pentru că nimeni nu are dreptul să şi-o ia, nici măcar priorul! aruncă al treilea.

Şi împotrivirea creştea, câştigând sufletele, mai ales că mulţi călugări tăceau.

În loc să răspundă de-a dreptul, priorul începu iarăşi să se roage:

— Maică Precestă! rosti, înălţându-şi ochii şi braţele, dacă ne-ai învrednici cu harul sfânt, ca să dăm pildă altora în lăcaşul tău de statornicie, vitejie şi credinţă faţă de tine, faţă de ţară şi de rege… dacă ai ales acest loc, ca să trezeşti conştiinţa oamenilor şi să izbăveşti Republica – îndură-te de aceia care vor să oprească izvorul bunăvoinţei tale, să împiedice împlinirea minunilor şi să se împotrivească vrerii tale sfinte…

Rămase o vreme în extaz, apoi se întoarse spre călugări şi şleahtici:

— Cine va lua pe umerii lui asemenea răspundere? Cine vrea să împiedice minunile Mariei, bunăvoinţa ei, scăparea ţării şi a credinţei catolice?

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! se auziră câteva glasuri. Să ne ferească Dumnezeu de una ca asta!

— Nimeni nu va cuteza! strigă jupân Zamoyski.

Aceia dintre călugări, în inima cărora se strecurase îndoiala, începură să se bată cu pumnii în piept, cuprinşi de spaimă. Nici unul dintre cei care luau parte la sfat nu se mai gândi în seara aceea la supunere.

Dar, cu toate că inimile vârstnicilor se întăriseră în credinţă, sămânţa aruncată de vânzător avea să dea roade otrăvite.

Ştirea despre abdicarea lui Jan Kazimierz şi despre neputinţa de a primi vreun ajutor se răspândi printre şleahtici, de la aceştia ajunse la femei, apoi la slujitori care o împrăştiară în rândul oştenilor, descurajându-i.

Ţăranii se speriară cel mai puţin, în schimb, oştenii de meserie, învăţaţi să judece mersul războiului numai după socotelile lor, începură să-şi piardă înflăcărarea, să-şi lămurească unul altuia neputinţa de a se apăra mai departe, să se plângă de îndărătnicia călugărilor nepricepuţi, în sfârşit, să se înţeleagă între ei şi să murmure.

Un tunar neamţ, de credinţă îndoielnică, era de părere ca oştenii să hotărască singuri şi să negocieze cu suedezii supunerea fortăreţei. Unii primiră propunerea cu bucurie, dar se găsiră şi din aceia care nu numai că se arătară împotriva trădării, ci îl vestiră îndată pe preotul Kordecki.

Priorul, care ştia să împletească încrederea neclintită în puterea cerului cu prevederea şi iscusinţa, înăbuşi în faţă răscoala care se lăţea pe ascuns.

Mai întâi izgoni din fortăreaţă pe conducătorii răzvrătirii în frunte cu tunarul neamţ; nu se temea că vor arăta suedezilor părţile slabe ale întăriturilor. După aceea, îndoi leafa oştenilor, punându-i să jure că vor apăra mânăstirea până la ultima picătură de sânge.

Îndoi, de asemenea, supravegherea, hotărând să-i cerceteze mai bine pe simbriaşi, ca şi pe şleahtici şi chiar pe călugări. Sfinţii părinţi mai vârstnici fură puşi să cânte în corurile de noapte, iar cei mai tineri, afară de slujba la biserică, primiră însărcinarea de a face slujba şi pe întărituri. A doua zi, avu loc cercetarea pedestrimii; toate turnurile căpătară spre apărare câte un şleahtic cu slujitorii săi, zece călugări şi doi tunari de nădejde. Toţi aceştia aveau datoria să stea zi şi noapte la posturile încredinţate.

Aşadar, în turnul dinspre răsărit şi miazănoapte se aşeză jupân Zygmunt Mosiński, oştean destoinic, acela al cărui copil scăpase nevătămat, ca prin minune, deşi ghiuleaua nimerise tocmai sub leagăn. Cu el se afla părintele Hilary Sławoszewski. La cel apusean se duse părintele Mielecki, însoţit de şleahticul Mikołaj Krzysztoporski un om ursuz şi posomorât, dar neînfricat. Turnul dinspre răsărit şi miazăzi îl ocupară Piotr Czarniecki şi Kmicic, împreună cu părintele Adamus Stypulski care slujise mai demult într-un steag de husari. La nevoie, acesta îşi sufleca bucuros mânecile rantiei şi pregătea tunul pentru tragere, iar de ghiulelele care zburau pe sus nu se temea mai mult decât vagmistrul Soroka. În sfârşit, turnul dinspre apus şi miazăzi i se încredinţa lui jupân Skórzewski şi călugărului Daniel Rychtalski care putea să nu doarmă, două-trei nopţi la rând, fără să se simtă trudit.

Mai-mari peste străjeri fură desemnaţi Dobrosz şi părintele Zachariasz Małachowski. Cei care nu erau în stare să lupte fură trimişi să vegheze acoperişurile, iar încăperile de arme şi toate sculele de război fură date în grija părintelui Lassota. Tot lui i se încredinţa şi conducerea focului de care se ocupa înainte părintele Dobrosz. În timpul nopţii, trebuia să lumineze întăriturile, ca să nu se poată apropia pedestrimea vrăjmaşă, şi să pregătească coşuri şi crăcane de fier pe turnuri, în care să aprindă noaptea vreascuri şi facle.

Într-adevăr, în fiecare noapte toate turnurile semănau cu, nişte torţe uriaşe. Uşurau astfel tragerea suedezilor, dar slujeau şi ca semn că fortăreaţa se apără, în cazul în care vreo oştire ar fi venit în ajutorul asediaţilor.

În acest fel, nu numai că planurile de supunere se spulberară, dar înflăcărarea oştenilor crescu şi mai mult. A doua zi, preotul Kordecki făcu ocolul întăriturilor, asemenea unui păstor care-şi cercetează turma, văzu că totul merge bine şi zâmbi blajin, aducând laude căpeteniilor şi oştenilor; când ajunse la jupân Czarniecki, îi spuse străluminat:

— Şi spătarul de Sieradz, conducătorul nostru drag, se bucură în inima lui împreună cu mine; crede că acum suntem de două ori mai puternici decât la început. Curajul şi încrederea au coborât iarăşi în inimi, iar ce mai rămâne de făcut va împlini bunăvoinţa Sfintei Fecioare; voi relua negocierile. Vom căuta să întârziem, să tărăgănăm lucrurile cât mai mult, pentru că astfel vom cruţa viaţa oamenilor.

La acestea, Kmicic:

— Ei, cinstite părinte, ce dobândim cu negocierile! Pierdem vremea de pomană! Mai bine să dăm iar năvală la noapte şi să-i căsăpim pe nemernici.

Dar preotul Kordecki, care era bine dispus, zâmbi, cum zâmbeşte mama copilului care nu conteneşte cu hârjoana, apoi luă frânghia de lângă tun şi se prefăcu că-l bate cu ea pe spinare.

— Lituanian neastâmpărat, lup nesăţios de sânge, îi spuse în glumă, iată-ţi plata pentru că vrei să dai pildă de nesupunere, na, na!

Iar Kmicic, înveselit ca un învăţăcel, se ferea ba la stânga, ba la dreapta, repetând parcă înadins:

— Să-i lovim pe suedezi, să-i batem, să-i batem!

Asemenea bucurii îşi îngăduiau, având sufletele fierbinţi şi închinate ţării. Preotul Kordecki nu neglija negocierile, văzând că Miller le doreşte şi se foloseşte de orice prilej. Priorul se bucura, deoarece ghicea că vrăjmaşul nu se simţea prea în largul său, de vreme ce vroia atât de mult să sfârşească.

Zilele începură să se scurgă una după alta; tunurile şi flintele răsunau mereu, dar cel mai mult lucrau penele. În acest fel, asediul întârzia, în timp ce iarna se apropia cu paşi repezi. Pe culmile munţilor Tatra, norii cloceau în cuiburile prăpăstioase viscolul, gerurile şi zăpada, rostogolindu-se asupra ţării, urmaţi de progenitura îngheţată. Noaptea, suedezii se ghemuiau pe lângă focuri, preferând să piară de ghiulelele mânăstirii, decât să îngheţe de frig.

Pământul tare îngreuia înălţarea valurilor de apărare şi săparea şanţurilor de apropiere. Asediul nu înainta. Nu numai căpeteniile, ci şi toţi oştenii n-aveau pe buze decât un cuvânt: „Negocieri.”

Călugării se prefăcură mai întâi că vor să se supună.

Trimiseră ca soli la Miller pe părintele Marceli Dobrosz şi pe învăţatul călugăr Sebastian Stawicki. Aceştia îl făcură să creadă pe Miller că s-ar putea înţelege.

Cum auzi una ca asta, ghinărarul mai să-i îmbrăţişeze de bucurie. Pentru că acum nu mai era vorba numai de Częstochowa, ci de întreaga Republică. Supunerea Jasnei Góra ar fi spulberat nădejdile patrioţilor şi ar fi îmbrâncit toată ţara în stăpânirea regelui suedez, pe când împotrivirea, şi încă una biruitoare, ar fi putut să îmbărbăteze inimile şi să pricinuiască un nou război. Prin împrejurimi, semnele erau vădite. Miller ştia şi el aceasta şi înţelegea în ce bucluc intrase, cât de mare era răspunderea care apăsa asupra lui; ştia că-l aşteaptă bunăvoinţa regelui, buzduganul de mareşal, ranguri şi titluri sau decăderea totală. Şi pentru că începea să se convingă şi el că nu „putea înghiţi această stâncă”, îi primi pe călugări cu mare cinste, ca pe nişte trimişi ai împăratului sau ai sultanului. Poftindu-i la ospăţ, închină în sănătatea lor, a priorului şi a spătarului de Sieradz; le dărui peşte pentru mânăstire şi le oferi condiţii de supunere atât de blânde, încât nu se îndoia nici o clipă că se vor grăbi să le primească.

Călugării îi mulţumiră cu umilinţa cuvenită unor purtători de rantie, luară hârtia şi plecară. La opt ceasuri de dimineaţă vesti deschiderea porţilor.

În tabăra suedeză se iscă o bucurie de nedescris. Oştenii părăsiră şanţurile, se apropiară de ziduri şi începură să vorbească cu apărătorii.

Dar de la mânăstire se dădu de ştire că într-o treabă atât de însemnată priorul trebuie să adune întregul sfat şi să-i ceară părerea, aşa că cer încă o zi de zăbavă. Miller consimţi fără să se gândească prea mult. În acest timp, în trapezărie, chibzuiră până noaptea târziu.

Deşi Miller era un războinic trecut prin multe, deşi în toată armia suedeză poate că nu se mai găsea alt ghinărar care să fi negociat de atâtea ori cu felurite oraşe, ca acest Poliocertes, a doua zi dimineaţă inima începu să-i bată neliniştită, când văzu cele două rantii albe care se apropiau de cvartirul lui.

Nu mai erau aceiaşi călugări; înainte păşea, părintele Maciej Błeszyński, dascăl de filozofie, care aducea o scrisoare cu peceţi; în urma lui venea părintele Zachariasz Małachowski, cu braţele încrucişate pe piept, capul plecat şi faţa palidă.

Ghinărarul îi primi înconjurat de toţi polcovnicii săi şi, răspunzând cu bunăvoinţă la plecăciunea adâncă a părintelui Błeszyński, îi luă repede scrisoarea din mână, rupse peceţile şi începu să citească.

Se schimbă la faţă numaidecât; valul de sânge i se urcă la cap, ochii i se bulbucară, grumazul i se încordă şi o mânie înfricoşătoare îi ridică părul sub perucă. O vreme nu fu în stare să rostească nici o vorbă, îi arătă cu mâna scrisoarea prinţului Heski care se uită peste ea şi, întorcându-se spre polcovnici, spuse liniştit:

— Călugării ne aduc la cunoştinţă că nu pot să se lepede de Jan Kazimierz, până când primatul nu va vesti pe noul rege, cu alte cuvinte, nu vor să-l recunoască pe Carol Gustav.

Prinţul Heski izbucni în râs, Sadowski îşi aţinti privirea batjocoritoare asupra lui Miller, iar Wrzeszczowicz începu să se tragă de barbă cu mânie. Un murmur ameninţător se iscă printre cei de faţă.

Deodată, Miller se lovi cu palma peste genunchi şi începu să strige:

— La mine, la mine!

Cât ai bate din palme, patru muşchetari bărboşi se iviră în uşă.

— Luaţi prăjinile astea rase în cap şi băgaţi-le la răcoare! porunci ghinărarul.

— Domnia ta, Jupâne Sadowski, vei trâmbiţa la poarta mânăstirii că, la primul foc de tun de pe ziduri, voi porunci să-i spânzure numaidecât pe cei doi călugări!

Părintele Błeszyński şi părintele Małachowski fură conduşi în râsetele şi batjocura oştenilor. Muşchetarii le puneau pălăriile lor pe cap, mai degrabă le înfundau până peste ochi, călăuzindu-i peste tot felul de piedici, iar când vreunul dintre călugări se poticnea sau cădea, atunci grupurile de oşteni izbucneau în hohote de râs; cel căzut era ridicat cu patul muschetei; sprijinindu-l, chipurile, îl înghionteau cu sârg în spinare. Unii aruncau în ei cu baligă de cal, alţii luau zăpadă în pumn şi le frecau creştetele rase sau le-o băgau pe sub rantie. Câţiva desfăcură cureluşele de la trâmbiţe şi, legându-i de gât, trăgeau de celălalt capăt; se prefăceau că duc vitele la iarmaroc şi strigau preţul în gura mare.

Cei doi călugări mergeau tăcuţi, cu mâinile încrucişate pe piept şi rugându-se. În cele din urmă, îngheţaţi de frig şi batjocoriţi, fură închişi într-o şură păzită de străji cu muschete.

Între timp, Sadowski trâmbiţase porunca sau mai degrabă ameninţarea lui Miller.

Inimile sfinţilor părinţi se umplură de spaimă, întreaga oştire încremeni de groază. Tunurile tăcură; sfatul adunat nu mai ştia ce să facă. Nu puteau să-i lase pe călugări în mâinile barbarilor, iar dacă trimiteau alţii, Miller avea să-i închidă şi pe aceştia. Totuşi, după câteva ceasuri, ghinărarul repezi un sol să-i întrebe pe călugări ce-au de gând să facă…

I se răspunse că atâta vreme cât nu va da drumul ostaticilor, nu vor avea loc nici un fel de negocieri. Cum mai puteau să creadă apărătorii că ghinărarul avea să-şi îndeplinească făgăduielile, când el, în ciuda legii tuturor popoarelor, arestuia trimişii respectaţi până şi de barbari.

Răspunsul întârzia, inimile călugărilor se strânseră de teamă, iar înflăcărarea oştenilor scăzu.

Suedezii, în schimb, feriţi de primejdia tunurilor de la mânăstire prin întemniţarea solilor, trudeau de zor, încercând să prelungească şanţurile spre fortăreaţa neînvinsă până atunci. Săpau în mare grabă alte şanţuri, înălţau îngrădituri pe care le umpleau cu pământ şi trăgeau tunurile în noile lăcaşuri. Oştenii obraznici se apropiau de ziduri la mai puţin de o bătaie de flintă, ameninţând biserica şi pe apărători. Pe jumătate ameţiţi de băutură, strigau, înălţându-şi braţele spre întărituri:

— Dacă nu vă supuneţi, călugării voştri vor fi spânzuraţi!

Unii huleau cumplit împotriva Maicii Domnului şi a credinţei catolice. Asediaţii, gândindu-se la viaţa ostaticilor, erau nevoiţi să asculte cu răbdare. Lui Kmicic i se tăia răsuflarea de furie. Îşi smulgea părul din cap, îşi rupea hainele şi, frângându-şi mâinile, îi repeta lui jupân Piotr Czarniecki:

— Vezi, domnia ta, iată la ce duc negocierile cu nişte tâlhari, am spus eu! Acum stai şi rabdă, în timp ce ei ţi se bagă în ochi şi hulesc!… Sfântă Fecioară, îndură-te de mine şi dă-mi răbdare!… Pe legea mea, în curând o să se caţere şi pe ziduri!… Ţineţi-mă, legaţi-mă ca pe un hoţ, că nu mai pot!

Vrăjmaşii veneau tot mai aproape, ocărând cu şi mai multă îndrăzneală.

Cam în acest timp, avu loc o nouă întâmplare care spori şi mai mult deznădejdea apărătorilor. Castelanul de Kiev, predând Cracovia, hotărâse să plece cu toată oastea în Śląsk şi să rămână acolo până la sfârşitul războiului. Şapte sute de pedestraşi regali din această oştire, sub conducerea polcovnicului Wolf, se aflau în apropiere, la hotar; încrezători în puterea înţelegerilor încheiate nu se mai fereau de nimeni.

Wrzeszczowicz însă îl convinse pe Miller să pună mâna pe ei. Acesta îl trimise chiar pe Wrzeszczowicz cu două mii de raitieri care, trecând hotarul în timpul nopţii, năvăliră asupra oştenilor adormiţi şi-i prinseră pe toţi. Aduşi în tabăra suedeză, ghinărarul porunci să fie plimbaţi în jurul zidurilor, ca să le arate călugărilor că oastea de la care aşteptau ajutor avea să lupte împotriva Częstochowei.

La vederea acestor oşteni arătoşi din garda regală, împinşi de-a lungul zidurilor, asediaţii se înfricoşară; nimeni nu se îndoia că Miller îi va sili să pornească cei dintâi la atac.

Printre apărători se iscă iarăşi panica; unii începură să-şi sfărâme armele, socotind că nu mai e nimic de făcut şi că trebuie să se predea cât mai repede. Descurajarea îşi făcu loc şi printre şleahtici.

Câţiva dintre ei se duseră iarăşi la Kordecki şi-l rugară să aibă milă de copiii lor, de sfântul lăcaş, de icoană şi de călugări. Cu toată hotărârea priorului şi a lui jupân Zamoyski, răzmeriţa fu potolită cu greutate.

Preotul Kordecki, gândindu-se înainte de toate la eliberarea călugărilor, se folosi de cel mai bun mijloc, scriindu-i lui Miller că îi jertfeşte pe amândoi pentru binele bisericii. Aşa că ghinărarul n-are decât să-i osândească la moarte; vor afla astfel cu toţii la ce pot să se aştepte din partea lui şi câtă încredere trebuie să aibă în făgăduielile date. Miller era bucuros, socotind că se apropie sfârşitul. Cu toate acestea, nu dădu crezare cuvintelor lui Kordecki în privinţa jertfirii călugărilor. Aşa că trimise la mânăstire pe părintele Błeszyński, unul dintre ei, punându-l să jure înainte că se va întoarce de bunăvoie, oricare va fi răspunsul pe care îl va aduce. Îl sili să jure, de asemenea, că va lăuda puterea suedeză şi va încerca să convingă pe călugări de neputinţa de a se apăra până la capăt.

Călugărul repetă totul potrivit făgăduielii, deşi ochii lui spuneau altceva, iar la sfârşit zise:

— Viaţa mea preţuieşte mai puţin decât binele sfinţilor părinţi, aşa că aştept hotărârea sfatului. Voi repeta întocmai cererile voastre înaintea vrăjmaşului.

I se porunci să spună că mânăstirea doreşte să negocieze, dar nu poate avea încredere într-un ghinărar care întemniţează solii. A doua zi, veni la mânăstire al doilea călugăr, Małachowski, şi se întoarse cu acelaşi răspuns.

Amândoi îşi auziră condamnarea la moarte.

Se aflau în cvartirul lui Miller, fiind de faţă şi celelalte căpetenii şi polcovnici mai însemnaţi. Priveau cu toţii cu luare aminte la chipurile călugărilor, dornici să vadă ce impresie va face asupra lor osândirea la moarte. Nu mică le fu uimirea, când citiră pe feţele lor o bucurie atât de mare şi nepământească, de parcă li se vestise cea mai mare fericire. Obrajii palizi ai călugărilor se rumeniră, ochii se umplură de lumină şi părintele Małachowski rosti mişcat:

— Ah, de ce nu murim chiar astăzi, de vreme ce ne-a fost hărăzit să fim jertfiţi pentru Dumnezeu şi pentru rege…!

Miller porunci să fie scoşi afară numaidecât. Căpeteniile şi polcovnicii se uitau unii la alţii, până când unul cuteză:

— E greu să luptăm cu astfel de înverşunare.

Iar prinţul Heski:

— Asemenea credinţă aveau numai primii creştini… Asta ai vrut să spui şi domnia ta, nu-i aşa?

Apoi se întoarse spre Wrzeszczowicz.

— Jupâne Weyhard, zise, aş fi bucuros să aflu ce gândeşti despre aceşti călugări?

— Nu mai e nevoie să-mi bat şi eu capul cu ei, răspunse arţăgos Wrzeszczowicz, ajunge că s-a gândit ghinărarul.

Deodată Sadowski veni la mijlocul încăperii şi se opri înaintea lui Miller.

— Luminăţia ta, n-ai să porunceşti să-i piardă pe călugării aceştia! spuse hotărât.

— Şi de ce mă rog?

— Pentru că atunci nu mai poate fi vorba de nici un fel de negocieri, iar apărătorii fortăreţei vor fi cuprinşi de dorinţa răzbunării şi vor prefera să moară cu toţii, decât să se supună…

— Wittemberg o să-mi trimită tunurile cele mari.

— Luminăţia ta, n-ai să faci una ca asta, stărui Sadowski. Sunt soli care au venit aici pe încredere!

— Nici eu nu voi porunci să-i atârne de încredere ci de spânzurătoare.

Se va duce buhul în toată ţara, inimile se vor răzvrăti şi se vor întoarce de la noi.

— Mai dă-mi pace cu buhul domniei tale!… Am mai auzit asta de o sută de ori.

— Luminăţia ta, n-ai să faci una ca asta fără ştirea măriei sale!

— Domnia ta n-ai dreptul să-mi aduci aminte de datoria mea faţă de rege!

— Am, în schimb, dreptul să cer scoaterea din slujbă şi să înfăţişez pricina măriei sale. Vreau să fiu oştean, nu călăul…

Prinţul Heski veni şi el la mijlocul încăperii şi spuse în auzul tuturor:

— Jupâne Sadowski, dă-mi mâna. Domnia ta eşti un adevărat şleahtic şi un om cinstit!

— Ce-i, ce va să zică asta?! mugi Miller, zvâcnind în picioare.

— Luminăţia ta, răspunse prinţul Heski cu răceală, îmi îngădui să cred că Sadowski este un om cumsecade şi socotesc că asta nu ştirbeşte cu nimic ascultarea de oştean!

Miller nu-l putea suferi pe prinţul Heski, dar felul acesta rece de a vorbi, propriu celor de neam ales, îi impunea şi lui, ca mai tuturor oamenilor care veneau de jos. Miller se străduia în fel şi chip să-şi însuşească asemenea purtare, dar nu izbutea. Se stăpâni totuşi să nu răbufnească şi zise liniştit:

— Călugării să fie spânzuraţi mâine.

— Asta nu mă priveşte, răspunse prinţul Heski, dar în acest caz, luminăţia ta porunceşte să-i lovească astăzi pe cei două mii de polonezi care se află în tabăra noastră, pentru că, dacă n-ai s-o faci, mâine vor veni ei asupra noastră… Şi aşa oştenii suedezi trec mai lesne prin mijlocul unei haite de lupi, decât printre corturile lor. Asta-i tot ce vroiam să spun, iar acum, luminăţia ta, îţi urez izbândă…

Spunând acestea, ieşi.

Miller înţelese că se avântase prea departe, dar nu schimbă poruncile şi în aceeaşi zi se înălţară spânzurătorile în văzul întregii mânăstiri. În acelaşi timp, oştenii, profitând de încetarea focului, se buluciră şi mai aproape de ziduri, sfidând, batjocorind şi hulind fără încetare. Foarte mulţi se căţărară pe povârniş, de parcă vroiau să dea năvală asupra întăriturilor.

Atunci, jupân Kmicic, pe care nu-l legaseră, cum se rugase, nu se mai putu stăpâni şi trase cu tunul în plin cu atâta folos, încât culcă la pământ toţi oştenii care se aflau în dreptul lui. Ca la un semn, fără nici o poruncă şi împotriva hotărârilor luate, bubuiră toate tunurile şi pocniră muschetele şi flintele.

Suedezii, descoperiţi din toate părţile, o luară la fugă urlând şi zbierând, presărând drumul cu trupurile lor.

Czarniecki se repezi la Kmicic.

— Ştii că pentru asta poţi să te alegi cu un plumb în scăfârlie?

— Ştiu, dar mi-e totuna! Trăzni…

— Atunci ţinteşte bine!

Kmicic ţintea într-adevăr foarte bine.

În curând, nu mai avea în cine să tragă. În acest timp, tabăra suedeză începu să se frământe, dar era atât de limpede că suedezii călcaseră înţelegerea, încât până şi Miller, în sinea lui, recunoştea că dreptatea era de partea celor de la Jasna Góra.

Mai mult, Kmicic nu se aştepta ca ghiulelele lui să scape viaţa ostaticilor, dar Miller se convinse astfel că apărătorii sunt gata să-i jertfească pe cei doi călugări pentru binele bisericii şi al mânăstirii. Bubuiturile îi mai băgară în cap că, dacă va ridica mâna asupra solilor, atunci din partea mânăstirii n-avea să mai audă decât mugetul gurilor de foc.

Aşa că a doua zi îi pofti la prânz pe cei doi ostatici, iar în ziua următoare le îngădui să plece înapoi.

Preotul Kordecki plânse, când îi văzu; îi îmbrăţişară cu toţii şi rămaseră uimiţi, auzind din gura lor că scăpaseră cu viaţă tocmai datorită tunurilor. Priorul, care mai înainte se mâniase pe Kmicic, îl chemă îndată şi-i zise:

— Eram tare supărat, gândindu-mă că va trebui să moară, dar se vede că Sfânta Fecioară ţi-a trimis gândul cel bun. E un semn al îndurării cereşti, bucură-te…!

— Părinte scump şi iubit, nu-i aşa că acum s-a isprăvit cu negocierile? întrebă Kmicic, sărutându-i mâinile.

Nu apucă să-şi sfârşească vorba, că la poartă răsună glasul trâmbiţei şi un nou trimis al lui Miller intră în incinta zidurilor.

Era jupân Kuklinowski, polcovnicul steagului de volintiri, care se afla alături de suedezi.

Steagul era alcătuit din cei mai mari zvânturaţi, fără cinste şi credinţă, şi în parte din luterani, arieni şi calvini. Aşa se lămurea prietenia lor cu suedezii, deşi se alăturaseră năvălitorilor mai ales din dorinţa de a jefui. Această adunătură, întocmită din şleahtici osândiţi de lege, oameni fugiţi din temniţe sau din mâinile călăului şi din slujitori scăpaţi de ştreang, semăna întrucâtva cu foştii ortaci ai lui Kmicic. Numai că aceia se băteau ca nişte lei, pe când aceştia preferau să prade, să ruşineze fetele prin conacele şleahticilor şi să spargă grajdurile şi cuferele cu lucruri de preţ. Iar Kuklinowski semăna şi mai puţin cu Kmicic. Vârsta îi încărunţise părul, iar faţa îi era ofilită, trufaşă şi obraznică. Ochii, bulbucaţi şi cruzi, arătau o fire nestăpânită. Era unul din acei oşteni care, petrecându-şi viaţa în chefuri şi lupte necurmate, îşi pierduse conştiinţa. O mulţime de asemenea neisprăviţi rătăceau după războiul de treizeci de ani prin ţara nemţească şi Polonia. Erau gata să slujească oricui şi uneori simpla întâmplare hotăra de partea cui aveau să lupte.

Se arătau cu totul nesimţitori faţă de patrie, credinţă, într-un cuvânt, faţă de lucrurile sfinte pentru orice om. Recunoşteau numai viaţa ostăşească, în care căutau petrecerile, destrăbălarea, câştigul şi uitarea. Cu toate acestea, atunci când alegeau o tabără, slujeau cu credinţă, pentru că nu vroiau să-şi strice faima şi un fel de cinste de oşteni. Aşa era şi Kuklinowski. Curajul nebun şi înverşunarea îi câştigaseră respectul acestor mişei. Strângea cu uşurinţă oamenii în jurul lui. Îşi trecuse viaţa, slujind în felurite tabere şi arme. Fusese ataman la Sici şi polcovnic în Moldova; în ţara nemţească înrolase volintiri în timpul războiului de treizeci de ani şi dobândise oarecare faimă ca polcovnic de călărime. Picioarele-i strâmbe, încovoiate asemeni cobiliţei, arătau că îşi petrecuse cea mai mare parte din viaţă pe cal. Pe deasupra, mai era şi slab ca un ţâr şi puţin cocoşat din pricina deşănţării. Avea mult sânge pe conştiinţă, pe care-l vărsase nu numai în războaie. Totuşi nu era prea rău din fire. Câteodată făptuia şi lucruri bune, era însă stricat până în măduva oaselor şi nu mai ţinea seamă de nimic. El însuşi obişnuia să spună adesea la beţie tovarăşilor de încredere: „Am făcut multe rele la viaţa mea, pentru care se cuvenea să, mă lovească trăznetul, dar uite că nu m-a lovit.”

Din această pricină, nu mai credea în dreptatea şi pedeapsa lui Dumnezeu, nu numai în timpul vieţii, dar nici măcar după moarte, cu alte cuvinte, nu mai credea în Dumnezeu, crezând, în schimb, în diavol, vrăjitoare, astrologi şi alchimie.

Purta veşminte poloneze, socotindu-le cele mai potrivite pentru călăreţi; numai mustaţa încă neagră şi-o tundea ca suedezii, răsucindu-i sfârcurile în sus. Când vorbea, folosea foarte mult diminutive, ca un copil, lucru de mirare în gura unui diavol împieliţat, care vărsase atâta sânge omenesc. Vorbea mult şi fălos, socotindu-se o persoană însemnată şi unul dintre cei mai buni polcovnici de călărime din lume.

Miller care, deşi de altă mărime, făcea parte din acelaşi soi de oameni, îl preţuia mult şi-i plăcea mai ales să-l aibă la masa lui. De astă dată, Kuklinowski se oferise singur să-l ajute, făgăduind că vorba-i iscusită îi va ajuta pe călugări să-şi bage minţile în cap.

Mai înainte, când după arestuirea călugărilor, jupân Zamoyski, spătarul de Sieradz, vroise să vie în tabăra lui Miller şi ceruse un ostatic, Miller îl trimisese pe Kuklinowski, dar spătarul şi preotul Kordecki nu-l primiseră, socotind că rangul lui era prea mic.

De atunci, jignit în mândria lui, Kuklinowski îi ura de moarte pe apărătorii Jasnei Góra, împotriva cărora hotărâse să se răzbune.

Plecă deci ca sol mai întâi pentru însărcinarea în sine, apoi pentru a vedea totul cu ochii lui şi a semăna ici şi colo sămânţa cea rea. Deoarece îl cunoştea de mult pe jupân Czarniecki, se apropie de poarta păzită de acesta; jupân Czarniecki dormea însă, aşa că-l înlocuia Kmicic care-l băgă înăuntru pe oaspete şi porni cu el spre trapezărie.

Kuklinowski aruncă spre jupân Andrzej o privire de cunoscător şi rămase mirat nu numai de înfăţişarea tânărului, ci şi de hainele şi armele acestuia.

— Un oştean adevărat cunoaşte dintr-o dată că are de-a face cu unul de-ai lui, spuse, ducându-şi mâna la calpac. Nu mă aşteptam ca părinţeii să aibă asemenea oameni. Care ţi-e numele, domnia ta…?

Kmicic, care arăta râvna oricărui proaspăt convertit pe calea cea bună, era scârbit mai ales de polonezii care-i slujeau pe suedezi. Cu toate acestea, îşi aduse aminte de supărarea preotului Kordecki, de însemnătatea pe care o aveau negocierile pentru el, şi răspunse cu răceală, dar liniştit:

— Babinicz mă cheamă, am fost polcovnic în oştirea lituaniană, iar acum sunt volintir în slujba Sfintei Fecioare.

— Pe mine Kuklinowski. Şi eu sunt tot polcovnic. Gândesc c-ai auzit de mine, pentru că de multe ori s-a vorbit de numele meu şi de săbioara asta, aici puse mâna pe mâner, nu numai aici, în Republică, ci şi în alte ţări.

— Închinăciune, domnia ta! spuse Kmicic, sigur că am auzit.

— Ei, vezi… domnia ta eşti din Lituania!… Şi pe acolo sunt oşteni cu faimă… Noi ştim unii de alţii, fiindcă trâmbiţa slavei răsună în toată lumea… Domnia ta ai auzit de un oarecare Kmicic?

Întrebarea căzu pe neaşteptate şi jupân Andrzej rămase împietrit.

— Dar domnia ta de ce întrebi de el?

— Fiindcă ţin la el, deşi nu-l cunosc; semănăm ca două picături de apă… de-aia şi spun întotdeauna, domnia ta să mă ierţi, că în Republică nu sunt decât doi războinici adevăraţi: eu în ţinuturile coroanei şi Kmicic în Lituania… Straşnică pereche, nu-i aşa?! L-ai cunoscut, cumva?

„Trăzni-te-ar!” gândi Kmicic.

Dar amintindu-şi de însărcinarea de sol a lui Kuklinowschi, răspunse:

— Personaliter, nu l-am cunoscut… Dar acum pofteşte, domnia ta, şi intră, că sfatul aşteaptă.

Spunând acestea, îi arătă uşa pe care tocmai ieşea un călugăr în întâmpinarea oaspetelui. Kuklinowski se duse cu el la trapezărie; înainte însă se întoarse spre Kmicic:

— Jupâne cavaler, aş fi bucuros ca la întoarcere să mă însoţeşti tot domnia ta.

— Te voi aştepta aici, domnia ta, răspunse jupân Kmicic. Şi rămase singur. După un răstimp, începu să umble încoace şi încolo cu paşi repeziţi. Fierbea de mânie şi de ciudă.

— Nici smoala nu se lipeşte de haine, ca pata de nume! mormăi. Lotrul şi şarpele ăsta, vânzătorul ăsta îndrăzneşte să mă socotească fratele şi tovarăşul lui. Uite ce-am ajuns! Toţi mişeii mă cred prietenul lor, dar nici un om de treabă nu-mi pomeneşte numele fără scârbă. N-am făcut destul bine, o, nu!… Măcar dacă aş putea să-l învăţ minte pe netrebnicul ăsta… Altfel nu se poate, las' pe mine…

Sfatul din trapezărie dură multă vreme. Întunericul cobora treptat.

Kmicic continua să aştepte.

În cele din urmă, se ivi şi jupân Kuklinowski. Jupân Andrzej nu putu să-i vadă faţa, dar judecând după răsuflarea mânioasă, înţelese că nu izbutise să facă nimic, ba mai mult, solia lui nu fusese pe placul călugărilor, pricină pentru care nu prea mai avea chef de vorbă. Merseră un timp în tăcere. Kmicic se hotărî să afle adevărul şi spuse, prefăcându-se că-l compătimeşte:

— Nu încape îndoială că domnia ta te întorci cu mâna goală… Călugării noştri sunt încăpăţânaţi şi, între noi fie vorba, aici coborî glasul, nu fac bine, fiindcă nu ne putem apăra o veşnicie.

Jupân Kuklinowski se opri şi-l trase de mânecă.

— Domnia ta crezi cu adevărat că fac rău? Văd că-ţi umblă bine mintea! Părinţeii vor fi făcuţi harcea-parcea, asta o spun eu! Nu vor să-l asculte pe Kuklinowski, o să asculte de sabia lui.

— Vezi, domnia ta, mie nu-mi pasă de ei, răspunse Kmicic, ci de locul ăsta sfânt, ce mai încoace şi-ncolo… care, cu cât se va supune mai târziu, cu atât condiţiile vor fi mai grele… Măcar de-ar fi adevărat ce se zvoneşte; aud că în ţară izbucnesc răzmeriţe, că ici şi colo încep să-i spârcuiască pe suedezi şi că hanul ne vine într-ajutor. Dacă-i aşa, apoi Miller musai să ridice asediul.

— Domniei tale pot să-ţi spun; e adevărat că în ţară şi printre oşteni creşte pofta de sânge suedez!… Despre han se vorbeşte, de asemenea, dar Miller nu va părăsi lupta. Peste câteva zile ne vin tunurile cele mari… O să scoatem vulpile astea din vizuină şi, pe urmă, fie ce-o fi!… Dar domnia ta eşti om cu scaun la cap!

— Uite că am ajuns şi la poartă! zise Kmicic. Aici trebuie să-mi iau rămas bun de la domnia ta… Doar dacă vrei să te însoţesc şi pe povârniş?

— Ba bine că nu! Acum câteva zile aţi tras după un sol…!

— Ia te uită! Ce vorbeşti, domnia ta?!

— Poate că din greşeală… Hai cu mine, domnia ta… tot vroiam să-ţi spun câteva cuvinte.

— Şi eu domniei tale.

— Atunci e bine.

Ieşiră pe poartă şi pieriră în întuneric. Kuklinowski se opri şi, apucându-l iarăşi pe Kmicic de mânecă, începu să vorbească:

— Jupâne cavaler, domnia ta îmi pari un om cu mintea întreagă şi pe deasupra un oştean de meserie… La dracu, de ce trebuie să ţii cu preoţii şi nu cu oştenii, de ce să fii sluga călugărilor?… Alături de noi ai găsi o tovărăşie mai bună, vin, zaruri, femei… Pricepi, nu?

Şi-i strânse braţul.

— Casa asta, spuse, arătând fortăreaţa cu degetul, arde… Numai un prost nu fuge dintr-o casă cuprinsă de flăcări. Poate că domnia ta te temi să nu fii socotit trădător?… Scuipă pe toţi aceia care vor crede aşa ceva! Vino alături de noi… Îţi propun eu, Kuklinowski. Vrei, bine… nu vrei, iar bine… fără supărare. Ghinărarul te va primi cu braţele deschise, ţi-o spun eu, iar mie mi-ai căzut cu tronc şi-ţi vorbesc aşa numai pentru că-ţi vreau binele. A, ce tovarăşi veseli! Unde mai pui libertatea de a sluji cui vrei. Ce nevoie ai domnia ta de călugări? Dacă nu te lasă virtutea, dă-i cu piciorul! Nu uita la noi sunt şi oameni cinstiţi. O groază de şleahtici, magnaţi şi hatmani… De ce să fii mai bun decât ei? Cine-a mai rămas alături de Kazimierek al nostru? Nimeni. Doar Sapieha îl mai asupreşte pe Radziwiłł.

Kmicic deveni curios.

— Domnia ta spui că Sapieha îl asupreşte pe Radziwiłł?

— Chiar aşa. I-a tras o chelfăneală zdravănă în Podlasie, iar acum îl asediază la Tykocin. Noi nu ne amestecăm!

— Cum aşa?

— Regele suedez vrea să se mănânce între ei. Radziwiłł n-a fost niciodată prea sigur, se gândea numai la el… Pe de altă parte, s-aude că abia îşi mai trage sufletul. Cine se lasă împresurat, s-a zis cu el…

— Şi suedezii nu-i dau ajutor?

— Nu prea are cine! Regele se află în Prusia, ţinut acolo de treburi însemnate… Electorul s-a tot strecurat ca un ţipar până acum, dar i s-a înfundat. În Wielkopolska sunt lupte, de Wittemberg e nevoie la Cracovia, lui Duglas îi dau de furcă muntenii, aşa că l-au lăsat pe Radziwiłł să se descurce singur. N-are decât să-l înghită Sapieha. Ce s-a mai umflat şi Sapieha ăsta!… Dar o să vină şi rândul lui. După ce va isprăvi cu prusienii, Carolică al nostru o să-i reteze coarnele şi lui Sapieha. Acum nu poate să-i facă nimic, fiindcă toată Lituania e alături de el.

— Dar Samogiţia?

— Samogiţia e-n labele lui Pontus de la Gardie, grele labe, că-l cunosc!

— Să fi căzut oare Radziwiłł atât de jos, el care era puternic ca un rege?

— Acum nu mai e nimic, nimic…

— Neînţelese sunt vrerile Domnului!

— Soarta războiului e schimbătoare, dar să lăsăm asta! Ei, ai să te gândeşti la propunerea pe care ţi-am făcut-o? N-o să-ţi pară rău! Vino la noi! Dacă socoteşti că astăzi e prea curând, mai gândeşte-te până mâine sau poimâine, când o să vină tunurile cele mari. Pesemne că ei au încredere în domnia ta, de vreme ce poţi să ieşi în afara zidurilor, ca acum… Poţi să vii cu scrisori şi să nu te mai întorci…

— Domnia ta mă tragi de partea suedezilor, fiindcă eşti trimisul lor, spuse Kmicic deodată, şi nu se cade să faci altfel, dar cine ştie ce e în sufletul domniei tale. Sunt unii care-i slujesc pe suedezi, deşi în inima lor le vor răul.

— Ai cuvântul meu de cavaler, răspunse Kuklinowski, că nu-ţi ascund nimic şi nu pentru că aş fi sol. În afara întăriturilor nu mai sunt sol, dar dacă vrei, mă lepăd de însărcinare şi-ţi vorbesc ca din partea mea: lasă dracului fortăreaţa asta păcătoasă!

— Asta mi-o spui ca din partea domniei tale?

— Întocmai.

— Şi pot să-ţi răspund şi eu tot aşa?

— Fără îndoială, chiar te rog.

— Atunci ascultă la mine Jupâne Kuklinowski, aici se aplecă şi-l privi pe ucigaş în albul ochilor, eşti un nemernic, un trădător, un tâlhar şi un câine nărăvit! Îţi ajunge sau vrei să te scuip şi în ochi?

Kuklinowski rămase năuc şi o vreme se aşternu tăcerea.

— Ce-i asta?… Cum aşa?… Am auzit bine?

— Ţi-ajunge, câine, sau vrei să te mai scuip şi în ochi?

Kuklinowski scoase sabia, dar Kmicic îi apucă pumnul în mâna-i de fier, îi răsuci braţul, îi smulse sabia, apoi îl plezni o dată peste obraz, de se auzi în întuneric, încă o dată de partea cealaltă, îl răsuci ca pe o sfârlează şi, dându-i un picior în spate, strigă:

— Asta-i porţia domniei tale, nu a solului…!

Kuklinowski se rostogoli în jos ca o piatră zvârlită din praştie, iar jupân Andrzej porni liniştit spre poartă. Toate acestea avură loc într-o adâncitură a povârnişului, aşa că de pe ziduri era greu să-i vadă cineva. La poartă, Kmicic se întâlni cu preotul Kordecki care-l aştepta; duhovnicul îl luă deoparte şi-l întrebă:

— Ce-ai făcut atâta vreme cu Kuklinowski?

— Ne-am făcut mărturisiri, răspunse jupân Andrzej.

— Şi ce ţi-a spus?

— Mi-a spus că-i adevărat ce se vorbeşte despre venirea hanului.

— Slavă Domnului care ştie să schimbe inimile păgânilor şi să facă prieteni din duşmani!

— Mi-a spus că Wielkopolska s-a ridicat…

— Slavă Domnului!

— Că oştile regale nu stau de plăcere alături de suedezi şi că voievodul de Witebsk l-a scuturat bine în Podlasie pe trădătorul Radziwiłł, având pe toţi şleahticii cumsecade de partea lui. Toată Lituania se află alături de el, afară de Samogiţia, pe care a cucerit-o Pontus…

— Slavă Domnului! Altceva n-aţi mai vorbit?

— M-a îndemnat şi pe mine să trec de partea suedezilor.

— Mă aşteptam la una ca asta, spuse preotul Kordecki. E un om rău. Şi tu ce i-ai răspuns?

— Păi, să vezi, cinstite părinte, mi-a zis aşa: „Mă lepăd de însărcinare, care şi aşa se sfârşeşte în afara întăriturilor, şi-ţi vorbesc ca din partea mea.” Ca să fiu mai sigur, l-am întrebat dacă pot să-i răspund şi eu tot aşa. A zis: „Bine!” şi atunci…

— Atunci ce?

— Atunci l-am lovit peste bot de s-a dus de-a berbeleacul la vale.

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!

— Nu te supăra, părinte… Am făcut-o cu multă gingăşie şi nu va scoate o vorbă faţă de nimeni!

Preotul tăcu un răstimp.

— Ştiu că eşti de bună-credinţă! spuse după o clipă. Sunt îngrijorat însă că ţi-ai făcut un nou duşman… E un om îngrozitor!

— E, unul mai mult sau mai puţin, nu mai contează!… Îl linişti Kmicic.

După care se aplecă la urechea preotului.

— Prinţul Bogusław da, ăsta duşman! Ce înseamnă pentru mine unul de teapa lui Kuklinowski! Nici nu mă uit la el.