Capitolul XVII.

Cam în această vreme, veni veste de la groaznicul Arfuid Wittemberg. O căpetenie însemnată îi aduse scrisoarea la mânăstire cu porunca pentru sfinţii părinţi de a preda fortăreaţa lui Miller. „Dacă din contră, scria Wittemberg, nu veţi înceta împotrivirea şi nu vă veţi supune ghinărarului pomenit, fiţi convinşi că aspră pedeapsă vă aşteaptă, care va sluji drept pildă şi altora. Vina însă va fi numai a voastră.”

După primirea scrisorii, călugării hotărâră să tărăgăneze lucrurile ca şi mai înainte, înfăţişând mereu tot felul de piedici. Şi iarăşi începură să se scurgă zilele, în timpul cărora bubuitul tunurilor întrerupea negocierile şi dimpotrivă.

Miller declară că doreşte să-şi aşeze garnizoana la mânăstire numai pentru a o feri de primejdia cetelor samavolnice.

Sfinţii părinţi răspunseră că, de vreme ce apărătorii dovediseră că pot să se apere împotriva unei căpetenii atât de puternice, cum era ghinărarul, se vor descurca şi mai bine cu nişte adunături samavolnice. Îl implorau deci pe Miller, chemând în ajutor toate cele sfinte, respectul pe care-l nutreşte poporul acestui lăcaş, pe Dumnezeu şi neîntinarea Mariei, să se întoarcă la Wieluń sau oriunde îi va plăcea. Dar suedezii ajunseseră şi ei la capătul răbdării. Umilinţa apărătorilor, care cerşeau îndurare şi în acelaşi timp înteţeau focul tunurilor, îi aduse în cele din urmă la disperare.

La început, Miller nu putea să priceapă de ce se mai apără mânăstirea, când toată ţara se predase, ce forţă îi sprijină, în numele căror nădejdi nu vor să se supună aceşti călugări, unde voiau să ajungă şi ce mai aşteptau?

Timpul care se scurgea aducea răspunsuri tot mai limpezi la aceste întrebări. Împotrivirea care începuse aici se lăţea ca pârjolul.

Cu toată mintea-i mărginită, ghinărarul înţelese până la urmă ce vroia preotul Kordecki; dealtminteri îl lămuri cum nu se poate mai bine Sadowski. Era vorba, aşadar, nu de cuibul acesta stâncos, nu de Jasna Góra şi de bogăţiile călugărilor, nu de siguranţa lor, ci de soarta întregii Republici. Miller îşi dădu seama că preotul acela tăcut ştia prea bine ce făcea, având conştiinţa datoriei sale, că se ridicase asemenea unui proroc, ca să lumineze ţara cu pilda lui şi să strige cu glas puternic spre răsărit, spre apus, spre miazăzi şi miazănoapte: Sursum corda!{32} Prin izbânda sau prin moartea şi jertfa lui avea să trezească pe cei adormiţi, să spele păcatele tuturor şi să facă lumină în întuneric.

Înţelegând toate acestea, bătrânul războinic începu să se teamă de asemenea apărător şi de însărcinarea lui. Deodată, „coteţul de găini” de la Częstochowa crescu în mintea lui într-un munte uriaş, apărat de un titan; el însuşi se văzu ca un nimicnic şi, pentru prima dată în viaţă, îşi socoti oştenii nişte biete gângănii. Puteau ei să ridice mâna asupra acestei puteri tainice şi cumplite, care atingea cerul? Lui Miller începu deci să-i fie frică şi îndoiala se strecura în inima lui. Ştiind că vina va fi aruncată în spinarea lui, începu şi el să caute vinovaţi şi mânia i se abătu mai întâi asupra lui Wrzeszczowicz. În tabără se iscară neînţelegeri şi discordia începu să învrăjbească inimile; asediul n-avea decât de suferit din această pricină.

Miller era însă prea obişnuit să cântărească oamenii şi întâmplările ca un oştean, prin urmare, din când în când, se mângâia totuşi cu gândul că fortăreaţa avea să se predea în cele din urmă. Şi, după judecata omenească, nu putea fi altfel. Wittemberg îi trimitea şase tunuri din cele mai mari care îşi arătaseră puterea şi la Cracovia.

„La dracu! gândea Miller, zidurile de apărare nu vor rezista, iar când acest cuib de sperietori, eresuri şi vrăjitorii se va prăbuşi, lucrurile vor lua numaidecât altă întorsătură şi toată ţara se va linişti.”

Aşadar, aşteptând tunurile cele mari, porunci să se tragă cu cele mici. Începură iarăşi zile de luptă. Dar în zadar cădeau ghiulelele aprinse pe acoperişuri, în zadar cei mai îndemânatici dintre tunari făceau sforţări supraomeneşti. Ori de câte ori vântul împrăştia norii de fum, mânăstirea se ivea neatinsă, frumoasă ca totdeauna, semeaţă, cu turnurile împungând tăriile albastre. În plus, se petreceau întâmplări care lărgeau şi mai mult spaima superstiţioasă printre năvălitori. Erau ghiulele care treceau în zbor pe deasupra mânăstirii şi vătămau oştenii din cealaltă parte; câte un tunar, care trebăluia pe lângă tun, cădea răpus pe neaşteptate; fumul lua forme ciudate şi înfricoşătoare; pulberea din căruţe lua foc deodată, aprinsă parcă de mâini nevăzute…

Pe deasupra, oştenii care ieşeau câte unul, doi sau trei din tabără, piereau fără urmă. Bănuiala căzu asupra steagurilor polone care, afară de polcul lui Kuklinowski, nu vroiau să ia parte la asediu, devenind tot mai ameninţătoare. Miller îl ameninţă pe polcovnicul Zbrożek că-i va pedepsi oamenii, dar acesta îi răspunse de faţă cu toate căpeteniile:

— Încearcă, luminăţia ta!

În schimb, oşteni de elită din steagurile polone rătăceau înadins prin tabăra suedeză, arătându-şi dispreţul şi căutând ceartă cu căpeteniile. Se ajungea deseori la dueluri în care victimele erau suedezii, mai puţin îndemânatici în mânuirea săbiei.

Miller vesti porunci aspre împotriva duelurilor şi, în cele din urmă, nu mai îngădui intrarea polonezilor în tabără. Astfel, cele două oştiri stăteau una lângă alta ca doi duşmani, aşteptând prilejul să se ia la harţă.

Iar mânăstirea se apăra din ce în ce mai bine. Se arăta că tunurile trimise de castelanul Cracoviei nu erau cu nimic mai prejos decât acelea pe care le folosea Miller, iar tunarii, trăgând mereu, ajunseseră la asemenea îndemânare, încât fiecare ghiulea făcea stricăciuni printre vrăjmaşi. Suedezii puneau aceasta pe seama farmecelor. Tunarii spuneau căpeteniilor de-a dreptul că nu sunt în stare să lupte cu o putere ca aceea care apără mânăstirea.

Într-o dimineaţă, în şanţurile dinspre răsărit şi miazăzi se iscă panică, deoarece oştenii văzură limpede o femeie în mantie albastră, care acoperea biserica şi mânăstirea. La această privelişte, se aruncară toţi cu faţa la pământ. Zadarnic veni însuşi Miller şi le spuse că ceaţa şi fumul alcătuiseră asemenea arătare, zadarnic îi ameninţă cu judecata şi pedepse de tot felul. La început, nu vroia nimeni să-l asculte, mai ales că nici ghinărarul nu putea să-şi ascundă spaima.

După această întâmplare, printre oşteni se răspândi părerea că nici unul dintre cei care luau parte, la împresurare n-avea să moară de moarte bună. Multe căpetenii împărtăşeau această credinţă şi nici măcar Miller nu rămase nepăsător, deoarece îi chemă pe pastorii luterani şi le porunci să înlăture farmecele. Aceştia porniră prin tabără, şoptind şi îngânând psalmi, dar înfricoşarea era aşa de mare, încât nu o dată le fu dat să-i audă pe oşteni spunând: „Puterea voastră nu mai poate face nimic!”

Cu toate că tunurile nu încetară să tragă, un nou trimis al lui Miller veni la mânăstire şi fu dus înaintea preotului Kordecki şi a sfatului.

Era jupân Śładkowski, ajutorul stolnicului{33} de Rawa, pe care podghiazurile suedeze puseseră mâna când se întorcea din Prusia. Îl primiră cu răceală şi asprime, deşi avea faţa cinstită şi privirea ca seninul cerului; călugării se obişnuiseră să vadă trădători cu chipuri virtuoase. Acesta însă nu se sperie de asemenea primire şi, trecându-şi degetele prin ciuful bălai, rosti:

— Lăudat fie numele Domnului!

— În vecii vecilor! răspunseră în cor cei adunaţi.

Iar preotul Kordecki se grăbi să adauge:

— Binecuvântaţi fie cei care-l slujesc.

— Şi eu îl slujesc, răspunse ajutorul de stolnic, şi se va vedea numaidecât, dacă nu chiar mai bine decât pe Miller… Hm, îngăduiţi-mi, cinstiţi şi dragi părinţi, să-mi dreg glasul, pentru că la început trebuie să vă spun lucruri de scârbă… M-a trimis Miller… ptiu… la voi, ca să vă îndemn… ptiu!… să vă predaţi. Am primit această însărcinare doar pentru a vă spune: apăraţi-vă şi nu vă gândiţi la supunere, deoarece suedezii şi-au pierdut ifosele şi se pierd văzând cu ochii…

Călugării şi mirenii se mirară foarte de asemenea sol; spătarul de Sieradz strigă îndată:

— Pe legea mea, iată un om cumsecade!

Şi repezindu-se la el, începu să-i scuture mâna, iar jupân Śładkowski îşi răsfiră iarăşi cârlionţii cu cealaltă mână şi vorbi mai departe:

— O să vă daţi seama numaidecât că nu sunt un netrebnic. M-am făcut solul lui Miller şi ca să vă aduc veşti noi; sunt atât de bune, încât aş vrea să vi le spun pe toate dintr-o răsuflare… Mulţumiţi-i lui Dumnezeu şi Sfintei Născătoare că v-a ales să fiţi unealta care va schimba inimile oamenilor! Învăţând din pilda şi apărarea voastră, ţara începe să lepede jugul suedez. Ce mai vorbă lungă! Ai noştri îi atacă pe suedezi în Wielkopolska şi în Mazowsze, nimicesc cetele mai mici şi împânzesc drumurile şi pădurile. În câteva locuri le-au tăbăcit bine pielea.

Şleahticii încalecă, ţăranii se adună în grupuri şi, cum pun mâna pe vreun suedez, îi şi fac de petrecanie. Praf şi pulbere, asta-i! Iată la ce s-a ajuns! Şi al cui e meritul, dacă nu al vostru?!

— Un înger vorbeşte, un înger! strigau călugării şi şleahticii, înălţându-şi braţele spre cer.

— Nu e înger, ci sluga voastră, Śładkowski, ajutorul stolnicului de Rawa… Dar asta nu-i nimic! Ascultaţi mai departe! Hanul, amintindu-şi de binefacerile regelui nostru legiuit, Jan Kazimierz, Dumnezeu să-i dea sănătate şi domnie până la adânci bătrâneţe! soseşte într-ajutor. A trecut hotarul Republicii, i-a căsăpit pe cazacii care i-au stat împotrivă şi se apropie de Lwów cu o urdie de o sută de mii de tătari, iar Chmielnicki, volens nolens{34}, îi însoţeşte.

— Pentru Dumnezeu! Pe legea mea! exclamară mai multe glasuri copleşite parcă de atâta fericire.

Iar jupân Śładkowski, năduşit, începu să dea din mâini şi să strige:

— Staţi că încă n-aţi auzit tot!… Pentru că suedezii au călcat înţelegerea încheiată cu jupân Czarniecki şi i-au luat pedestrimea condusă de Wolf, acesta nu se mai simte legat prin cuvânt şi se pregăteşte de luptă. Regele Jan Kaziemierz strânge oştire şi azi-mâine va trece hotarul, iar hatmanii, ascultaţi, sfinţi părinţi, hatmanii Potocki şi Lanckoroński, şi cu ei toată oastea, aşteaptă doar intrarea regelui în ţară ca să-i părăsească pe suedezi şi să întoarcă săbiile împotriva lor. Deocamdată negociază cu jupân Sapieha şi cu hanul. Suedezii sunt înfricoşaţi, vâlvătaia războiului cuprinde toată ţara… pornesc cu toţii la luptă!

E greu de spus în cuvinte ce se petrecea în sufletul călugărilor şi al şleahticilor. Unii plângeau sau cădeau în genunchi, alţii repetau: „Nu e cu putinţă, nu e cu putinţă!” jupân Śładkowski se apropie atunci de-crucea mare, agăţată pe peretele trapezăriei şi vorbi astfel:

— Pun mâinile pe picioarele lui Christos străpuns de piroane, şi jur că spun adevărul curat şi numai adevărul. Vă repet numai atât: apăraţi-vă, nu vă pierdeţi curajul, nu vă încredeţi în suedezi, nu nădăjduiţi că prin umilinţă şi supunere veţi scăpa cu faţa curată. Nu respectă nici un pact, nici o înţelegere. Închişi aici în fortăreaţă, voi nu ştiţi nimic din ce se petrece în toată ţara; cum asupresc şi vatămă oamenii, cum îi ucid pe preoţi şi pângăresc lucrurile sfinte, batjocorind legile. Vor făgădui marea cu sarea, dar nu vor respecta nimic. Ţinuturile coroanei au căzut pradă oştenilor care-şi fac de cap. Până şi aceia care mai ţin cu suedezii sunt nedreptăţiţi… Dumnezeu îi pedepseşte pe trădători, pentru că şi-au călcat jurământul faţă de rege. Tărăgănaţi cât puteţi!… Eu cum mă vedeţi, dacă voi mai trăi şi voi scăpa din mâinile lui Miller, am să mă duc îndată în Śląsk la stăpânul nostru. Acolo am să-i cad la picioare şi am să-i spun: „Măria ta, scapă Częstochowa şi pe slugile tale cele mai credincioase!” Aşa că, iubiţi părinţi, să nu vă lăsaţi, pentru că în voi stă mântuirea întregii Republici.

Glasul lui jupân Śładkowski începu să tremure şi lacrimile i se prelinseră pe gene; după un răstimp, îşi continuă vorba:

— Veţi trece prin clipe grele; două sute de pedestraşi aduc tunurile cele mari de la Cracovia… Unul din ele e un balimez uriaş… Vor urma atacuri înverşunate… Dar acestea vor fi ultimele sforţări… Să nu vă pierdeţi firea, pentru că izbăvirea se apropie. Pe rănile lui Christos, regele, hatmanii, oştirea, întreaga Republică… vor veni în ajutorul Ocrotitoarei lor… Asta-i, ce vă spun eu… scăparea, mântuirea, slava… în curând…!

Şleahticul nu se mai putu stăpâni şi izbucni în plâns, iar cei de faţă făcură şi ei la fel.

Această mână de apărători istoviţi, de slugi credincioase şi umile, aveau într-adevăr nevoie de o veste mai bună, de o mângâiere care să vie din afara zidurilor, din ţară!

Preotul Kordecki se ridică de la locul său, se apropie de jupân Śładkowski şi îşi desfăcu larg braţele.

Śładkowski i se aruncă la piept şi se îmbrăţişară; urmându-le pilda, ceilalţi începură să se strângă în braţe şi să se sărute, firitisindu-se, de parcă suedezii dăduseră bir cu fugiţii. Într-un târziu, preotul Kordecki rosti:

— Fraţii mei, să mergem la capelă!

Şi porni înainte urmat de ceilalţi. Aprinseră toate lumânările, deoarece afară se lăsase întunericul, şi traseră perdelele de la icoana făcătoare de minuni, ale cărei raze se răspândiră împrejur. Preotul Kordecki îngenunche pe trepte, iar călugării, şleahticii şi oamenii de rând mai în spate; veniră şi femeile cu copiii. Chipurile slăbite de oboseală şi ochii plânşi se înălţară spre icoană: dincolo de lacrimi înflorea un zâmbet de fericire. Un timp domni tăcerea, apoi părintele Kordecki începu:

— Sub aripa-ţi ocrotitoare grăbim, Sfântă Născătoare de Dumnezeu…” Cuvintele îi muriră pe buze; slăbiciunea, vechile suferinţe, neliniştile tăinuite şi speranţa luminoasă a mântuirii îi crescură în suflet ca un talaz uriaş. Suspinele îi cutremurară pieptul şi acest bărbat care purta pe umerii lui soarta întregii ţări se încovoie şi căzu cu faţa în jos, abia izbutind să rostească din pricina hohotelor de plâns:

— O, Marie, Marie, Sfântă Marie!

Plângeau cu toţii împreună cu ei, iar icoana împrăştia de sus raze încărcate de lumină.

Călugării şi şleahticii se întoarseră pe ziduri noaptea târziu, dar preotul Kordecki rămase până dimineaţă în capelă întins în formă de cruce. Se temeau să nu-l doboare oboseala, dar a doua zi se arătă pe întărituri, trecu printre oşteni vesel, odihnit, repetând ici şi colo:

— Copii, Sfântă Fecioară se va arăta mai puternică şi decât tunurile de asediu, apoi grijile şi truda noastră vor lua sfârşit.

În aceeaşi dimineaţă, Jacek Brzuchański, un târgoveţ din Częstochowa, îmbrăcându-se în haine suedeze, se apropie de ziduri, ca să întărească ştirea venirii tunurilor mari de la Cracovia şi totodată sosirea hanului în fruntea urdiei. Tot el aruncă şi o scrisoare de la părintele Antoni Paszkowski din Cracovia, în care acesta, înfăţişând cruzimile înspăimântătoare şi jafurile suedezilor, îi încuraja şi-i implora pe călugării de la Jasna Góra să nu se încreadă în făgăduiala vrăjmaşului şi să apere cu râvnă sfântul lăcaş împotriva cutezanţei pagânilor.

„Pentru că suedezii, scria părintele Paszkowski, nu au nici o credinţă, nici o religie. N-au nimic sfânt din ce-i al lui Dumnezeu, şi al oamenilor; nu obişnuiesc să-şi ţină nici o făgăduială făcută în scris sau prin viu grai.”

Era tocmai ziua Neîntinatei Zămisliri. Vreo cincisprezece căpetenii şi oşteni din steagurile polone aliate, după rugăminţi stăruitoare, căpătară îngăduinţa lui Miller de a se duce la slujba de la mânăstire. Miller se gândea poate că se vor împrieteni cu apărătorii şi, ducându-le vestea despre tunurile de asediu, vor împrăştia panica. Sau poate că nu vroia să mai toarne gaz peste foc şi să înrăutăţească şi mai mult legăturile dintre polonezi şi suedezi care erau şi aşa din ce în ce mai primejdioase. De ce, de nece, destul că-i învoi să plece.

Cu ei veni şi un tătar, un credincios al lui Mahomed dintre tătarii polonezi. În ciuda tuturor aşteptărilor, acesta îi îndemnă pe călugări să nu închine lăcaşul sfânt unor spurcaţi, susţinând cu tărie că suedezii vor pleca în curând cu ruşine şi umilinţă. Acelaşi lucru îl repetară şi cei din oastea regală, adeverind ştirile aduse de jupân Śładkowski. Apărătorilor le veni inima la loc; nu se mai temeau acum nici de tunurile cele mari şi glumeau pe socoteala lor.

După slujbă, focul începu din amândouă părţile. Un oştean suedez tot venea lângă ziduri şi hulea cu glasu-i gros împotriva Maicii Domnului. Apărătorii trăseseră de mai multe ori în el, dar nu-l nimeriseră. Lui Kmicic, când îl prinsese o dată în cătarea arcului, îi pleznise coarda, aşa că suedezul se obrăznicise şi mai mult, fiindu-le pildă şi altora prin curajul său. Se vorbea că are şapte diavoli în slujba lui, care-l feresc şi-l acoperă.

În acea zi, veni din nou să-şi zvârle mascările, şi apărătorii socotind că în ziua Neîntinatei Zămisliri farmecele vor avea o putere mai mică, hotărâră să-l pedepsească neapărat. Traseră în el de mai multe ori, dar degeaba, până când o ghiulea, respinsă de valul de pământ îngheţat, sări ca o pasăre, îl izbi în crucea pieptului şi-l rupse în două. Asediaţii se bucurară şi strigară semeţi: „Ei, care vrea să mai hulească împotriva ei?” dar suedezii fugiră înspăimântaţi la şanţurile lor.

Năvălitorii trăgeau în ziduri şi acoperişuri, dar ghiulelele lor nu-i înfricoşau pe apărători.

Bătrâna cerşetoare Konstancja, care trăia într-o scobitură a stâncii, cutreiera tot povârnişul, parcă spre necazul suedezilor, strângând ghiulelele în poală şi ameninţându-i din când în când pe vrăjmaşi cu băţul. Aceştia, crezând-o vrăjitoare, fură cuprinşi de frică să nu-i farmece, mai ales când băgară de seamă că ghiulelele nu se ating de ea.

Se scurseră două zile de bubuituri zadarnice. Vrăjmaşii aruncară pe acoperişuri frânghii de corăbii, îmbibate cu smoală, care zburau prin văzduh ca nişte şerpi de foc. Dar oameni, rânduiţi anume, înlăturau la timp primejdia. Până când veni o noapte atât de întunecoasă, încât, cu toate bobotăile, butoaiele cu smoală şi ghiulelele aprinse ale preotului Lassota, apărătorii nu mai văzură nimic.

Printre suedezi domnea o mişcare neobişnuită. Se auzea scârţâit de roţi, larmă de glasuri omeneşti, uneori nechezatul cailor şi felurite alte zgomote. Oştenii de pe ziduri ghiciră îndată ce se întâmpla.

— Au sosit tunurile, altfel nu se poate! spuseră unii.

— Şi sapă alte şanţuri pentru ele, dar e o beznă de-ţi bagi degetele în ochi.

Căpeteniile chibzuiau; jupân Czarniecki era de părere să năvălească asupra suedezilor, dar spătarul de Sieradz se împotrivea, susţinând pe bună dreptate că pentru asemenea treabă însemnată vrăjmaşul şi-a luat toate măsurile de prevedere, ţinând pedestrimea pregătită. Aşa că deschiseră focul spre miazănoapte şi miazăzi, de unde se auzea larma, deşi nu puteau să-şi dea seama de pagubele pe care le făceau.

În sfârşit, se lumină de ziuă şi apărătorii văzură lucrările suedezilor. Spre miazănoapte şi miazăzi se întindeau întăriturile la care trudeau mii de oameni. Se înălţau atât de sus, încât asediaţilor li se părea că valul de pământ se ridica până la linia zidurilor, în tăieturile regulate ale crestelor, se zăreau gurile uriaşe ale tunurilor şi oştenii care stăteau înapoia lor, semănând de departe, cu un roi de viespi galbene.

În biserică, încă nu se isprăvise slujba de dimineaţă, când o bubuitură neobişnuită cutremură văzduhul, geamurile zăngăniră, câteva se desprinseră din rame, spărgându-se cu zuruituri ascuţite pe lespezile de piatră şi toată biserica se umplu de praful ridicat de tencuiala căzută.

Tunurile de asediu îşi spuneau cuvântul.

Începu o grindină de foc, cum nu mai încercaseră apărătorii. După ce se sfârşi slujba, ieşiră cu toţii pe întăritori şi pe acoperişuri. Ghiulelele trase înainte păreau nişte jocuri nevinovate faţă de această ploaie de foc şi fier.

Tunurile mai mici, de câmp, trăgeau odată cu cele de asediu, zvârlind spre mânăstire ghiulele uriaşe şi grenade, şomoioage muiate în smoală, torţe şi frânghii aprinse. Ghiulelele de douăzeci şi şase de funţi sfărâmau parapetele zidurilor şi izbeau pereţii; unele rămâneau acolo, dar altele deschideau spărturi uriaşe, împrăştiind tencuiala, mortarul şi cărămizile. Zidurile care înconjurau mânăstirea începură să crape ici şi colo: bătute fără încetare de ghiulele, ameninţau să se surpe. Suedezii trăgeau cu sârg în clădirile mânăstirii.

Cei care cântau în turn simţeau cum se clatină. Biserica se cutremura de bubuiturile care nu mai conteneau; la câteva altare, lumânările începură să cadă din sfeşnice.

Apa turnată cu nemiluita în locurile unde izbucnea focul, peste facle, frânghii şi ghiulele aprinse, alcătuia laolaltă cu fumul şi praful nori de aburi atât de deşi, încât nu se mai vedea nimic. Începură să se vadă stricăciuni la clădiri şi la zidurile de apărare. Strigătul „Arde!” răsuna tot mai des printre bubuiturile de tun şi şuierul gloanţelor. La turnul dinspre miazănoapte, fură sfărâmate roţile unui tun, iar altul, lovit în plin, amuţi. O ghiulea nimeri într-un grajd, omorî trei cai şi dezlănţui focul. Nu numai ghiulelele, ci şi schijele grenadelor răpăiau ca grindina pe acoperişuri, pe turnuri şi pe zidurile de apărare.

Curând se auziră gemetele răniţilor. Printr-o întâmplare ciudată, muriră trei tineri pe care-i chema Jan. Apărătorii cu acelaşi nume se înspăimântară, dar asediaţii luptară cu un avânt vrednic de sforţările suedezilor. Ieşiră pe întărituri până şi femeile, copiii şi bătrânii. Oştenii trudeau pe ziduri cu inimi neînfricate, prin foc şi fum, prin ploaia de ghiulele, răspunzând cu înverşunare la focul vrăjmaşului. Unii trăgeau tunurile în locurile cele mai primejdioase, alţii astupau spărturile din zid cu pietre, trunchiuri, bârne, gunoaie şi pământ.

Femeile cu părul despletit şi aprinse la faţă dădeau pildă de curaj; unele alergau cu găleţile de apă după grenadele care ţopăiau pe lespezi gata să explodeze în orice clipă înflăcărarea creştea mereu, de parcă mirosul de pulbere şi de fum, bubuiturile de foc şi fier aveau darul s-o stârnească din ce în ce mai mult. Zoreau cu toţii fără să mai asculte poruncile care se pierdeau în zgomotul îngrozitor. Doar rugăciunile, cântate în biserică, acopereau până şi mugetul tunurilor.

Pe la amiază, focul încetă. Răsuflară cu toţii uşuraţi, dar înaintea porţilor se auzi darabana şi toboşarul trimis de Miller se apropie şi întrebă dacă sfinţii părinţi s-au săturat şi vor să se predea. Preotul Kordecki îi răspunse că se vor gândi până mâine. Când auzi răspunsul, Miller porunci numaidecât să tragă tunurile şi focul începu iarăşi cu îndârjire îndoită.

Din când în când, şirurile adânci ale pedestrimii înaintau spre colină, de parcă încercau o năvală, dar, împuţinate de tunuri şi flinte, se întorceau de fiecare dată repede şi în neorânduială lângă propriile guri de foc. Aşa cum talazul mării se revarsă peste mal şi, când se retrage, lasă pe nisip alge, scoici şi tot felul de sfărâmături, tot aşa fiecare din aceste valuri suedeze, retrăgându-se, lăsa în urmă-i trupurile risipite pe povârniş.

Miller nu porunci să se tragă în turnuri, ci în zidurile de apărare care se înălţau între ele, ştiind că acolo împotrivirea era mai slabă. Din loc în loc, se iviseră spărturi, dar nu destul de mari ca pedestrimea să poată pătrunde prin ele în incinta mânăstirii.

Deodată avu loc o întâmplare care puse capăt focului.

Era spre seară; lângă unul din tunurile cele mari se afla un tunar suedez cu fitilul aprins. Tocmai când se pregătea să-l apropie de ţeava, o ghiulea de la mânăstire îl nimeri drept în piept, dar pentru că sărise mai înainte de câteva ori pe gheaţa îngrămădită pe valul de apărare, îl aruncă cu fitil cu tot la vreo cincisprezece paşi înapoi. Fitilul căzu într-o căruţă în care mai era destulă pulbere. În aceeaşi clipă, răsună o bubuitură grozavă şi norii de fum acoperiră întăritura. Când se risipiră, se arătă că cinci tunari îşi pierduseră viaţa, roţile tunului fuseseră sfărâmate, iar restul oştenilor încremeniseră de spaimă. Focul din această întăritura încetă şi, pentru că între timp se lăsase o ceaţă deasă, încetă şi în celelalte.

A doua zi era duminică.

Pastorii luterani îşi psalmodiau slujbele prin întărituri, iar tunurile tăceau. Miller îi întrebă iarăşi pe sfinţii părinţi dacă nu le ajunge, dar aceştia îi răspunseră că pot îndura şi mai mult.

La mânăstire se cercetau stricăciunile. Erau destul de însemnate. Afară de morţi, văzură că şi zidurile avuseseră de suferit. Cel mai mare prăpăd îl făcuse un balimez uriaş care se afla în partea dinspre miazăzi. Bătuse zidul cu atâta râvnă, doborâse atâtea pietre şi cărămizi, încât era lesne de prevăzut că, dacă focul avea să mai continue câteva zile, o mare parte din zid se va nărui.

Spărtura care s-ar fi făcut în asemenea împrejurare n-ar mai fi putut fi astupată nici cu bârne, nici cu pământ sau cu bălegar. De aceea, preotul Kordecki privea îngrijorat la aceste pagube pe care n-avea cum să le împiedice.

Iar luni focul începu din nou şi tunul uriaş continuă să lărgească spărtura. Suedezii aveau şi ei destule pierderi, în amurgul zilei, un tunar suedez ucise pe loc pe nepotul lui Miller, la care ghinărarul ţinea ca la propriul fiu, dorind să-i lase totul: numele, faima de războinic şi averea. Inima bătrânului luptător se umplu de şi mai multă ură.

Zidul de lângă turnul de miazăzi crăpase atât de mult, încât noaptea se făcură pregătiri pentru năvala pedestraşilor. Pentru ca oştenii să se poată apropia de fortăreaţă fără primejdie, Miller porunci ca în toate şanţurile mici din apropierea povârnişului să se stingă toate focurile. Noaptea era însă luminoasă, iar strălucirile albe ale zăpezii trădau mişcările vrăjmaşului. Tunurile de la Jasna Góra împrăştiau pe acei suedezi care se îndeletniceau cu înălţarea parapetelor alcătuite din faşine, garduri, îngrădituri de nuiele şi scânduri.

În zori, jupân Czarniecki văzu un turn de luptă, pe care-l împingeau spre ziduri. Apărătorii îl distruseră cu tunurile fără greutate, omorând o groază de oameni, astfel că ziua putea fi socotită ca o biruinţă a lor, dacă n-ar fi fost balimezul care sfărâma zidul cu străşnicie.

În zilele următoare, vremea se încălzi şi ceţurile se ridicară atât de dese, încât călugării le puseră pe seama duhurilor necurate. Nu se mai zăreau nici turnurile de luptă, nici parapetele şi nici chiar întăriturile suedeze. Vrăjmaşii se apropiară de zidurile mânăstirii. Seara, Czarniecki, când priorul cercetă zidurile ca de obicei, îl trase la o parte şi-i şopti:

— E rău, cinstite părinte. Zidul nostru nu durează mai mult de o zi.

— Poate că ceţurile astea îi vor împiedica şi pe ei să tragă, răspunse preotul Kordecki, iar noi, între timp, o să dregem cumva stricăciunile.

— Lor nu le pasă de ceţuri, fiindcă balimezul, o dată îndreptat spre ţintă, poate să tragă şi pe întuneric, pe când aici crăpăturile se lărgesc întruna.

— Nădejdea noastră e în Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară.

— Aşa-i, dar ce-ar fi să încercăm o ieşire?… I-am mai împuţina pe suedezi şi poate că am izbuti să ţintuim şi balaurul ăsta diavolesc?!

În ceaţă înnegri o făptură omenească şi Babinicz se ivi alături de cei care vorbeau.

— Vroiam să ştiu cine este, în abureala asta nu se vede nici la doi paşi, spuse. Seara bună, cinstite părinte! Despre ce e vorba?

— Despre tunul cel mare. Jupân Czarniecki propune o năvală… Necuratul ridică parcă înadins ceţurile astea… am dat poruncă să facă slujbe de afurisenie…

— Părinte iubit! zise jupân Andrzej. De când a început, balimezul ăsta să ne împroaşte zidul, nu mă gândesc decât la el; am un gând… Năvala nu foloseşte la nimic… Haideţi undeva înăuntru să vă împărtăşesc planul meu.

— Bine, consimţi preotul, să mergem în chilia mea.

Curând după aceea se aşezară la masa de pin în chilia sărăcăcioasă a priorului. Preotul Kordecki şi jupân Piotr Czarniecki îşi pironiră privirile pe faţa tânără a lui Babinicz care începu să vorbească:

— De astă dată năvala nu mai e de nici un folos. Suedezii i-ar simţi pe atacatori şi i-ar respinge. Acum numai un singur om poate să se descurce.

— Cum aşa? întrebă jupân Czarniecki.

— E nevoie de un om, care să se ducă şi să arunce balimezul în aer cu pulbere. Şi poate s-o facă atâta vreme cât stăruie ceaţa. Cel mai bine ar fi să-şi schimbe hainele. Avem aici tunici de piele asemănătoare cu ale suedezilor. Dacă nu va putea face altfel, o să se furişeze printre vrăjmaşi, iar dacă nu păzeşte nimeni în faţa tunului, cu atât mai bine.

Pentru Dumnezeu, ce poate să facă un singur om?

— Nu trebuie decât să bage un săculeţ de pulbere în botul balimezului, cu un fitil pe care să-l aprindă după aceea. Pulberea va lua foc şi tunul… va crăpa!

— Ei, ce tot vorbeşti, băiete? Păi nu-l înfundă mereu cu pulbere, de ce nu crapă?

Kmicic izbucni în râs şi sărută mâneca preotului.

— Cinstite părinte, ai o inimă sfântă şi mare, de viteaz…

— Ei, lasă asta! îl întrerupse preotul.

— De viteaz, repetă Kmicic, dar la tunuri nu te pricepi. Altceva e când pulberea se aprinde în partea dinapoi a ţevii, fiindcă atunci împinge ghiuleaua şi toată puterea iese înainte; dar dacă pulberea e aşezată în gura tunului, nu se află ţeava care să nu crape. Întreabă-l şi pe jupân Czarniecki. Până şi o flintă, dacă îi astupi vârful ţevii, când ia foc pulberea, se sparge, atât de mare e această forţă diavolească! Ce să mai vorbim de un săculeţ întreg care se aprinde în gura tunului… Întreabă-l şi pe jupân Czarniecki.

— Aşa este, sunt lucruri pe care le ştie orice oştean! întări Czarniecki.

— Dacă am strica balimezul ăsta, îşi urmă vorba Kmicic, toate celelalte sunt floare la ureche!

— Mi se pare că e cu neputinţă, zise preotul Kordecki. Cine se va încumeta la o treabă ca asta?

— Un zvânturat nevoie mare, răspunse jupân Andrzej. Un cavaler hotărât care se numeşte Babinicz.

— Tu? se mirară deodată preotul şi jupân Czarniecki.

— Ehei, bunule părinte! M-ai spovedit şi ţi-am destăinuit toate isprăvile mele. Unele din ele n-au fost mai puţin primejdioase decât cea de acum; cum poţi dar să te mai îndoieşti? Nu mă cunoşti oare destul de bine?

— E un viteaz între viteji, pe legea mea! izbucni Czarniecki.

Şi apucându-l pe Kmicic de gât vorbi mai departe:

— Lasă-mă să te îmbrăţişez, fie şi numai pentru dorinţa ta de a te duce!

— Arătaţi-mi alt remedium şi nu mă duc, zise Kmicic, gândesc însă că mă voi descurca. Nu uitaţi că vorbesc nemţeşte ca şi cum aş fi făcut negoţ cu doage la Gdańsk. Asta înseamnă foarte mult, fiindcă dacă-mi mai schimb şi hainele, cu greu o să descopere că nu sunt din tabăra lor. Cred că nimeni nu stă de strajă la gura tunului, pentru că e tare primejdios, aşa că până să bage ei de seamă, eu am să isprăvesc toată treaba.

— Jupâne Czarniecki, domnia ta ce gândeşti? întrebă priorul.

— Dintr-o sută, unul tot trebuie să scape cu faţa curată, răspunse jupân Piotr, dar audaces fortuna juvat!{35}

— Am scăpat eu din altele şi mai rele, spuse Kmicic, nu voi păţi nimic, căci aşa mi-e scris! Mai demult îmi puneam capul în primejdie doar aşa, din trufie deşartă, dar acum o voi face în cinstea Sfintei Fecioare. Şi pe urmă, chiar dacă va fi să-mi dau viaţa, ceea ce nu cred, spuneţi şi domniile voastre, şi-ar putea dori cineva o moarte mai plină de slavă decât aceasta…?

Preotul tăcu îndelung, apoi rosti:

— Dacă ai face-o doar ca să te acoperi de faimă, aş stărui, te-aş ruga şi nu ţi-aş îngădui să pleci, dar dreptatea e de partea ta, aici e vorba de cinstea Sfintei Fecioare, de lăcaşul ăsta sfânt şi de ţara întreagă! Fiul meu, de te vei întoarce cu noroc ori de vei muri, slava, fericirea supremă şi izbăvirea vor fi ale tale. Îţi spun dară, împotriva inimii mele, du-te, eu nu te opresc!… Rugăciunile noastre şi grija lui Dumnezeu te vor însoţi…

— Cu asemenea tovarăşi mă duc fără frică şi mai bucuros!

— Întoarce-te, oştean al lui Dumnezeu, întoarce-te cu noroc, pentru că noi te-am îndrăgit din toată inima. Să te călăuzească sfântul Rafał şi să te aducă înapoi, copilul meu, fiul meu iubit…!

— Atunci încep pregătirile, spuse vesel jupân Andrzej, îmbrăţişându-l, mă îmbrac ca un suedez în tunică de piele şi cizme largi, pregătesc pulberea, iar domnia ta, părinte, opreşte afurisenia în noaptea asta, fiindcă vor fi având suedezii nevoie de ceaţă, dar avem şi noi.

— Nu vrei să te spovedeşti înainte de plecare?

— Cum de nu! Altminteri n-aş mai pleca, fiindcă necuratul s-ar putea apropia de mine.

— Atunci să începem cu asta.

Jupân Piotr ieşi din chilie, iar Kmicic îngenunche înaintea preotului şi se curăţă de păcate. După aceea, uşor ca pasărea, se duse să se pregătească.

După un ceas ori două, în liniştea adâncă a nopţii, bătu iarăşi la uşa de la chilia priorului, unde-l aştepta şi jupân Czarniecki.

Abia îl recunoscură pe Kmicic care arăta acum ca un suedez sadea. Îşi răsucise mustăţile până sub ochi, răsfirându-le sfârcurile, şi îşi pusese pălăria pe-o ureche, semănând cu o căpetenie de raitieri de neam mare.

— Pe legea mea că-mi vine să pun mâna pe sabie, când mă uit la el! exclamă jupân Piotr.

— Daţi lumânarea mai încolo, le spuse Kmicic, vreau să vă arăt ceva…!

Şi după ce preotul Kordecki îndepărtă în grabă lumânarea, jupân Andrzej puse pe masă un săculeţ lung de vreo palmă şi jumătate şi gros cât braţul unui bărbat puternic, cusut din pânză muiată în smoală şi îndesat bine cu pulbere. La un capăt avea un fitil de cânepă răsucită, îmbibat cu pucioasă.

— Ehei, zise, când o să vâr leacul ăsta în gura balimezului şi o să dau foc la fitil, o să-i pleznească burta!

— Şi Lucifer ar plezni! strigă jupân Czarniecki.

Dar îşi aduse aminte că nu trebuie să pomenească numele necuratului şi se lovi peste gură.

— Cu ce-ai să aprinzi fitilul? Întrebă preotul Kordecki.

— Aici e toată primejdia, fiindcă va trebui să scapăr. Am cremene bună, iască uscată şi un amnar de oţel pe cinste, dar o să se audă hârşcâiturile şi s-ar putea să intre la bănuială. Trag nădejde să nu-mi stingă fitilul, pentru că va atârna la gura ţevii şi le va fi greu să-l zărească, mai ales că va arde destul de repede. Pe mine însă pot să mă urmărească, iar eu nu pot să fug spre mânăstire.

— De ce nu poţi? întrebă preotul.

— Pentru că m-ar omorî explozia. După ce fitilul va lua foc, trebuie să fug într-o parte cât mă ţin picioarele şi la cincizeci de paşi să mă arunc la pământ la poalele valului de apărare. Abia după aceea voi putea fugi spre mânăstire.

— Doamne, Doamne, ce de primejdii! se sperie priorul, înălţând ochii spre cer.

— Părinte iubit, sunt atât de sigur că mă voi întoarce, încât nici nu pot să mă înduioşez, cum s-ar cuveni în asemenea împrejurare. Dar nu-i nimic,! Rămâneţi sănătoşi şi rugaţi-vă să mă ajute Dumnezeu. Duceţi-mă numai până la poartă!

— Cum aşa? Chiar acum vrei să pleci? întrebă jupân Czarniecki.

— Să aştept oare să se lumineze de ziuă sau să se ridice ceaţa? Viaţa mi-e scumpă şi mie!

Dar Kmicic nu plecă în noaptea aceea, fiindcă tocmai când ajunseră la poartă, parcă în ciuda lor, întunericul începu să se rărească. Pe deasupra, la balimez se auzea un murmur nedesluşit.

A doua zi de dimineaţă, împresuraţii se convinseră că tunul cel mare fusese aşezat în alt lăcaş.

Se vede că suedezii aflaseră de undeva că puţin mai încolo, la cotitură, lângă turnul dinspre miazăzi, zidul era şi mai slab şi hotărâseră să-şi îndrepte ghiulelele în acel loc. Poate că preotul Kordecki nu era cu totul străin de această schimbare, deoarece în ziua dinainte bătrâna Kostucha fusese văzută ieşind din mânăstire; se foloseau de ea atunci când vroiau să răspândească veşti înşelătoare printre suedezi. Oricum, era o greşeală din partea lor, fiindcă apărătorii puteau să dreagă în acest timp stricăciunile zidului, iar până să facă o nouă spărtură, aveau să mai treacă iarăşi câteva zile.

Urmară zile de vânzoleală şi nopţi luminoase. Tunurile trăgeau de mama focului. Îndoiala crescu iarăşi în inimile apărătorilor. Printre şleahtici erau unii care se gândeau să se supună; până şi unii dintre călugări îşi pierduseră curajul. Tot mai mulţi erau cei care nu mai vroiau să lupte. Preotul Kordecki le ţinea piept cu hotărâre, dar sănătatea începu să i se şubrezească. În acest timp, suedezii primeau noi ajutoare şi care cu muniţii de la Cracovia; mai ales ghiulele alungite ca nişte ţevi, încărcate cu pulbere şi sfărâmătură de plumb, care lărgeau şi mai mult spaima şi pagubele printre asediaţi.

De când luase hotărârea să arunce balimezul în aer, lui Kmicic i se ura în fortăreaţă. Se uita în fiecare zi cu jind la săculeţul cu pulbere. După ce se mai gândi o vreme, îl făcu şi mai mare, aşa că acum era lung de un cot şi gros cât carâmbul unei cizme.

Seara arunca priviri lacome spre tunul cel năprasnic şi cerceta cerul ca un astrolog. Dar luna, care făcea zăpada să strălucească, îi zădărnicea mereu planurile.

Până când veni pe neaşteptate dezgheţul, norii acoperiră zăpezile şi noaptea deveni atât de întunecoasă, încât nu vedeai nici să-ţi bagi degetele în ochi. Jupân Andrzej se înveseli, de parcă ar fi încălecat pe şoimanul sultanului, şi abia bătu miezul nopţii, că se şi înfăţişă la jupân Czarniecki în hainele de raitier şi cu săculeţul sub braţ.

— Mă duc! spuse.

Aşteaptă să-i dau de veste priorului.

— Prea bine, jupâne Piotr, lasă-mă să te strâng în braţe şi du-te după preotul Kordecki!

Czarniecki îl îmbrăţişă cu bucurie şi plecă. Abia apucase să facă vreo treizeci de paşi, că albi înainte-i părintele Kordecki. Ghicise că o să plece Kmicic şi venea să-şi ia rămas bun.

— Babinicz e gata. Te aşteaptă doar pe sfinţia ta

— Haidem repede! răspunse preotul. Maică Precistă, ajută-l şi scapă-l!

Curând se opriră amândoi lângă deschizătură, unde Czarniecki îl lăsase pe Kmicic. Dar aici nici urmă de jupân Andrzej.

— A plecat…?! se miră priorul.

— A plecat! răspunse jupân Czarniecki.

— Pezevenghiul… spuse preotul Kordecki înduioşat, vroiam să-i agăţ la gât iconiţa asta…

Tăcură amândoi; împrejur domnea liniştea, fiindcă din pricina întunericului focul contenise de amândouă părţile. Deodată, jupân Czarniecki şopti repede:

— Pe legea mea, nici nu se străduieşte să meargă fără zgomot! Sfinţia ta auzi paşii? Scârţâie zăpada.

— Sfântă Fecioară, apără pe sluga ta! repetă priorul.

O vreme ascultară amândoi cu luare-aminte, până când scârţâitul zăpezii se pierdu în depărtare.

— Ştii ce sfinţia ta? şopti Czarniecki, adesea mă gândesc că va izbuti şi nu mă mai tem pentru el. A plecat, împieliţatul, ca şi când s-ar fi dus să bea horilcă la cârciumă… Ce curaj nemaipomenit! Sau va muri de timpuriu, sau va ajunge hatman. Hm, dacă n-aş şti că e slujitorul credincios al Mariei, aş crede că are pe… Dă-i Doamne, noroc, că asemenea viteaz nu se mai află în toată Republica…

— Şi e atât de întuneric, atât de întuneric! spuse preotul Kordecki. De când cu năvala domniei tale, suedezii se păzesc şi ei. Poate să nimerească peste vreo ceată de oşteni şi atunci…

— Asta nu cred; e adevărat că pedestraşii sunt acolo şi au pus străji dese, dar ei stau în şanţuri, nu înaintea întăriturilor, şi nici în faţa propriilor tunuri. Dacă nu-i aud paşii, se poate strecura aşa până la poalele valului de apărare, iar pe urmă nu mai au cum să-l vadă… Of!

Aici jupân Czarniecki răsuflă adânc şi se întrerupse, inima începu să-i bată de teamă ca un ciocan şi i se tăie răsuflarea.

Preotul făcu semnul crucii asupra întunericului.

Curând veni lângă ei încă un om. Era spătarul de Sieradz.

— Ce-i acolo? întrebă

— Babinicz s-a dus de bunăvoie să arunce balimezul în aer cu pulbere.

— Cum aşa?

— A luat săculeţul cu pulbere, un fitil, amnarul… şi a plecat.

Jupân Zamoyski îşi luă capul în mâini.

— Isuse, Marie! Isuse, Marie! se miră. De unul singur?

— De unul singur.

— Cine i-a îngăduit? E cu neputinţă!

— Eu! Pentru puterea lui Dumnezeu totul e cu putinţă, chiar şi întoarcerea lui! răspunse preotul Kordecki.

Zamoyski nu mai zise nimic. Czarniecki nu mai putea sta locului.

— Să ne rugăm! îi îndemnă preotul.

Îngenuncheară toţi trei şi începură să se roage. Neliniştea ridică părul vâlvoi în capul celor doi cavaleri. Se scurse un sfert, o jumătate de ceas, apoi un ceas şi încă unul, care dură o veşnicie.

— Acum gândesc că nu va mai fi nimic! spuse jupân Piotr Czarniecki.

Şi răsuflă iarăşi adânc.

Deodată, în depărtare se înălţă un stâlp uriaş de foc şi o bubuitură, ca şi când tunetele cerului s-ar fi prăvălit peste pământ, cutremură zidurile, biserica şi mânăstirea.

— L-a aruncat în aer, a izbutit! începu să strige jupân Czarniecki.

Vorbele îi fură întrerupte de alte explozii.

Preotul se aruncă în genunchi şi ridicându-şi braţele, strigă spre cer:

— Maică Precistă! Ocrotitoarea noastră, ajută-l să se întoarcă!

Pe ziduri oamenii începură să lărmuiască. Neştiind ce se petrecea, apărătorii puseră mâna pe arme. Călugării ieşiră din chilii. Nu mai dormea nimeni. Până şi femeile se sculaseră din somn. Întrebările şi răspunsurile începură să se încrucişeze ca fulgerele.

— Ce s-a întâmplat?

— Dau năvală!

— Balimezul suedez a fost sfărâmat! strigă un tunar.

— Minune! Minune!

— Tunul cel mare a fost sfărâmat! Balimezul!

— Unde-i părintele Kordecki?

— Pe ziduri! Se roagă! El a făcut-o!

— Babinicz a aruncat tunul în aer! strigă jupân Czarniecki.

— Babinicz, Babinicz! Slavă Fecioarei Preasfinte! Acum n-o să ne mai facă nici o stricăciune!

În acelaşi timp, răsunară strigătele de spaimă şi în tabăra suedeză. În toate şanţurile se aprinseră focuri.

Zarva se înteţea. La lumina bobotăilor se vedeau cete de oşteni care umblau de colo-colo fără rost; se auziră trâmbiţele, tobele duruiau întruna; la ziduri ajungeau strigăte în care se simţea spaima.

Preotul Kordecki se ruga mereu în genunchi.

În cele din urmă, noaptea începu să pălească, dar Babinicz nu se mai întoarse în fortăreaţă.