Capitolul XXI.

Acest război de nimicire era abia la început când jupân Kmicic, împreună cu cei trei Kiemliczi, ajunse la Głogowa după o călătorie destul de anevoioasă, având în vedere sănătatea-i zdruncinată. Sosiră aici în timpul nopţii. Oraşul era înţesat de oşteni, magnaţi şi şleahtici, de slujitorii regelui şi ai magnaţilor, iar hanurile erau atât de tixite, încât bătrânul Kiemlicz izbuti cu mare greutate să găsească, o locuinţă pentru jupân Andrzej la un frânghier care trăia în afara oraşului.

Jupân Andrzej îşi petrecu ziua în durere şi fierbinţeală din pricina arsurii. Erau clipe când se gândea că va cădea la pat. Dar trupu-i de fier învinse. În noaptea care urmă îi fu mai bine, iar în zori se îmbrăcă şi plecă la biserică să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru că scăpase ca prin minune.

Ningea, şi dimineaţa cenuşie de iarnă abia izbutea să împrăştie întunericul. Oraşul dormea încă, dar în biserică se vedeau lumânările aprinse la altar şi se auzea cântecul orgii. Preotul începuse slujba înaintea altarului, deşi era destul de puţină lume. Pe lângă laviţe îngenuncheau zece cincisprezece credincioşi cu feţele ascunse în palme, iar când ochii i se mai obişnuiră cu întunericul, jupân Andrzej zări înaintea scaunelor un om întins în formă de cruce pe covorul aşternut pe lespezi. Înapoia lui îngenuncheau doi flăcăiandri cu chipuri rumene de copii, aproape îngereşti. Făptura aceasta stătea nemişcată şi numai pieptul ridicat de suspine arăta că nu doarme şi se roagă fierbinte, cu tot sufletul. Kmicic se adânci şi el în rugăciune; după ce-i mulţumi lui Dumnezeu, privirile i se îndreptară fără să vrea spre bărbatul întins în formă de cruce şi nu se mai desprinseră de el. Suspinele, ca nişte gemete, care se auzeau în liniştea bisericii, îi cutremurau întruna pieptul. În lucirile gălbui ale lumânărilor aprinse în faţa altarului şi lumina zilei care albea în geamurile ferestrelor, cel ce se ruga ieşea treptat din întuneric, devenind tot mai vizibil.

Jupân Andrzej ghici îndată, după veşminte, că trebuie să fie cineva de vază, deoarece toţi cei de faţă, laolaltă cu preotul, se uitau la el cu mult respect. Necunoscutul era îmbrăcat în catifea neagră căptuşită cu blană de sobol, doar pe umeri i se răsfrângea un guler de dantelă albă, sub care se zăreau verigile lanţului de aur; lângă el se afla pălăria neagră cu pene de aceeaşi culoare, iar unul din pajii îngenuncheaţi în spatele cavalerului îi ţinea mănuşile şi spada lăcuită în albastru. Kmicic nu putea să-i vadă faţa ascunsă de zbârciturile covorului şi de buclele perucii neobişnuit de bogate, împrăştiate în jurul capului.

Vrând să-i vadă chipul când necunoscutul avea să se ridice, jupân Andrzej se apropie de rândul de scaune. Slujba era spre sfârşit. Preotul intona Pater noster. Cei care voiau să ia parte la slujba următoare intrau pe uşa cea mare. Biserica se umplea cu încetul de oameni cu părul tuns scurt, îmbrăcaţi cu mantii, burci ostăşeşti, şube şi caftane de brocart. Începea să fie înghesuială. Atunci Kmicic îl înghionti cu cotul pe şleahticul de lângă el şi-i şopti:

— Mă rog de iertare, domnia ta, că te stingheresc în rugăciune, dar dorinţa de a afla e mai tare decât mine. Cine este?

Şi arătă din ochi spre necunoscutul întins în formă de cruce.

— Se vede că domnia ta vii de departe, de vreme ce nu-l cunoşti, răspunse şleahticul.

— Nici vorbă că viu de departe şi tocmai de aceea întreb, în nădejdea că am să nimeresc peste un om cu purtări alese, care n-o să întârzie să-mi răspundă.

— E regele.

— Pe viul Dumnezeu! strigă Kmicic.

În aceeaşi clipă, se ridică şi regele, fiindcă preotul tocmai începea să citească evanghelia.

Jupân Andrzej văzu o faţă suptă, galbenă şi străvezie ca ceara. Ochii regelui erau umezi, iar pleoapele înroşite. Parcă soarta întregii ţări se răsfrângea pe chipu-i ales, slăbit de durere, suferinţă şi griji. Nopţile de nesomn, împărţite între rugă şi îngrijorare, chinurile cumplite, pribegia, părăsirea, maiestatea umilită a acestui fiu, nepot şi strănepot de regi puternici, amărăciunea cu care-l dăruiseră din belşug proprii supuşi, nerecunoştinţa ţării pentru care era gata să-şi jertfească sângele şi viaţa, toate acestea se puteau citi ca într-o carte pe această faţă. Totuşi nu răsfrângea numai resemnarea dobândită prin credinţă şi rugăciune, nu numai măreţia regelui şi a unsului lui Dumnezeu, ci şi atâta bunătate nemărginită, încât era limpede că va fi de ajuns ca cei ce se lepădaseră de el, toţi vinovaţii, să întindă braţele spre acest părinte care-i va primi şi-i va ierta, uitând nedreptăţile îndurate.

La vederea lui, Kmicic îşi simţi inima strânsă de o gheară de fier. Sufletul înflăcărat al tânărului se umplu de o jale adâncă. Căinţa, mila şi respectul îi opriră răsuflarea în piept, vinovăţia îi încovoie genunchii şi începu să tremure din tot trupul; un simţământ necunoscut îi încolţea în inimă. Îl îndrăgi dintr-o dată pe acest rege îndurerat şi simţi că nu are nimic mai scump decât acest părinte şi stăpân, că e gata să-şi jertfească pentru el sângele, viaţa, să îndure toate chinurile iadului. Îi venea să se arunce la picioarele lui, să-i îmbrăţişeze genunchii şi să-i ceară iertare. Şleahticul şi zurbagiul cutezător muriră într-o clipă în el, născându-se în loc un sprijinitor înfocat al regelui.

— E stăpânul nostru, stăpânul nostru nefericit! îşi spunea, vrând parcă să se convingă singur de ce-i simţea inima şi îi vedeau ochii.

În acest timp, după evanghelie, Jan Kazimierz îngenunche din nou, îşi desfăcu braţele şi înălţându-şi privirile, se adânci în rugăciune. În cele din urmă preotul plecă, oamenii începură să se mişte, dar regele continuă să stea în genunchi. Şleahticul pe care Kmicic îl întrebase de vorbă, îl înghionti la rându-i şi-l întrebă:

— Dar domnia ta cine eşti?

Kmicic nu înţelese întrebarea la început şi nu-i răspunse, inima şi gândurile îi erau prinse de rege.

— Dar domnia ta cine eşti? repetă şleahticul.

— Sunt un şleahtic, ca şi domnia ta! răspunse jupân Andrzej, parcă trezindu-se din somn.

— Cum te cheamă?

— Cum mă cheamă? Mă cheamă Babinicz şi sunt din Lituania, de lângă Witebsk.

— Eu sunt Lugowski, curtean al regelui!… Domnia ta rogu-te, vii tocmai din Lituania, de la Witebsk?

— Nu. Viu de la Częstochowa.

Jupân Lugowski mai că amuţi de uimire.

— Dacă-i aşa, fii binevenit, domnia ta, fii binevenit, pentru că ne aduci veşti noi! Milostivul nostru rege este tare îngrijorat, de trei zile n-am mai primit nici o ştire sigură. Cum asta? Din steagul lui Zbrożek, al lui Kaliński sau al lui Kuklinowski? De la Częstochowa?

— Nu de la Częstochowa, ci chiar de la mânăstire!

— Domnia ta glumeşti cumva? Ce-i acolo, ce se aude Jasna Góra se mai apără?

— Se apără şi se va mai apăra. Suedezii sunt gata să părăsească asediul!

— Pe legea mea, regele te va îmbrăca în aur! Zici că vii chiar de la mânăstire?… Cum de te-au lăsat suedezii să treci?

— Nu le-am cerut îngăduinţa, dar iartă-mă, domnia ta. Suntem în biserică şi nu pot să-ţi dau prea multe amănunte.

— Aşa-i, aşa-i, răspunse jupân Lugowski. Dumnezeu e milostiv!… Ne-ai căzut ca din cer!… Aşa-i, suntem în biserică şi nu se cuvine!… Aşteaptă, domnia ta. Regele se va ridica numaidecât şi va merge să ia gustarea de dimineaţă înainte de slujba cea mare… Azi e duminică… Haide, domnia ta să aşteptăm la intrare, unde am să te înfăţişez regelui… Haide, haide, că n-avem timp de pierdut!

Spunând acestea, porni înainte cu Kmicic după el. Abia se opriră la uşă, că se arătară mai întâi cei doi paji, urmaţi încet de Jan Kazimierz.

— Măria ta! strigă Lugowski, sunt veşti de la Częstochowa!

Faţa de ceară a lui Jan Kazimierz se învioră dintr-o dată.

— Ce, unde, cine a venit? întrebă.

— Şleahticul acesta! Zice că vine chiar de la mânăstire.

— A căzut mânăstirea? exclamă regele.

Jupân Andrzej se prăbuşi cât era de lung la picioarele stăpânului.

Jan Kazimierz se aplecă şi-l ridică de braţ.

— Pe urmă, strigă, pe urmă!… Pentru Dumnezeu, ridică-te, domnia ta, şi spune o dată… Mânăstirea a fost cucerită?

Kmicic zvâcni în sus cu lacrimi în ochi şi strigă înflăcărat:

— N-a fost cucerită, măria ta, şi nici nu va fi! Suedezii sunt bătuţi! Tunul cel mare e sfărâmat! Printre ei bântuie spaima, foamea şi sărăcia! Se gândesc să se retragă!

— Slavă, slavă ţie, Regină a îngerilor şi a noastră! rosti regele.

Se întoarse apoi spre uşa bisericii, îşi scoase pălăria şi nu mai intră înăuntru, îngenunchind pe zăpadă afară. Îşi rezemă capul de rama de piatră a uşii şi se cufundă în tăcere. În curând, pieptul i se cutremură de suspine.

Înduioşarea puse stăpânire pe toţi cei de faţă. Jupân Andrzej mugea ca un zimbru.

După ce se rugă şi plânse îndestul, regele se ridică liniştit, cu faţa înseninată. Îl întrebă pe Kmicic cum îl cheamă, iar când acesta îşi spuse numele de împrumut, zise:

— Jupân Lugowski să te conducă numaidecât la locuinţa noastră. O să luăm gustarea de dimineaţă, ascultând veştile de la Jasna Góra.

Peste un sfert de ceas, Kmicic se afla în încăperea regelui în faţa unei adunări alese. Regele o aştepta pe regină să ia împreună fiertura de dimineaţă; într-adevăr, Maria Ludovica intră în curând. Când o văzu, Jan Kazimierz strigă îndată:

— Częstochowa a rezistat! Suedezii se gândesc să ridice asediul! Uite-l pe jupân Babinicz care a venit de-acolo şi ne-a adus această ştire!

Ochii negri ai reginei se opriră cercetători pe faţa tânărului oştean şi, văzându-i sinceritatea, se luminară de bucurie. Kmicic, făcându-i o plecăciune adâncă, se uită la ea cu îndrăzneală, cum ştiu să privească doar adevărul şi virtutea.

— O, Doamne! rosti regina. Ne-ai luat o grea povară de pe inimă, domnia ta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, să nădăjduim că norocul se va schimba. Vii drept de la Częstochowa?

— Nu de la Częstochowa, zice că vine chiar de la mânăstire, e unul dintre apărători! exclamă regele. Oaspete de aur!… Unde nu dă Dumnezeu să vie câte unul ca ăsta în fiecare zi! Dar să-l lăsăm să vorbească… Haide, frate, spune cum aţi luptat şi cum aţi ocrotit braţul Domnului?

— Într-adevăr, măriile voastre, nimic altceva decât grija lui Dumnezeu şi minunile Sfintei Fecioare, pe care le-am văzut cu ochii noştri în fiecare zi.

Jupân Kmicic se pregătea să povestească totul în amănunt, dar începură să se strângă şi alţi dregători. Veniră deci trimisul papei, apoi primatul Leszczyński, urmat de preotul Wydżga, un predicator cu gura de aur, care era cancelarul reginei, de episcopul de Warmia şi de încă un primat. După aceea intrară jupân Koryciński, cancelarul coroanei, şi franţuzul de Noyers, om de credinţă al reginei, apoi veniră pe rând şi alţi dregători care nu-şi părăsiseră stăpânul în nenorocire, preferând să împartă cu el pâinea amară a pribegiei, decât să-şi calce jurământul.

Regele era nerăbdător, aşa că se întrerupea mereu de la mâncare şi repeta:

— Domniile voastre, ascultaţi-l pe oaspetele de la Częstochowa… Ascultaţi-l, că ne aduce veşti bune!… De la Jasna Góra…!

Dregătorii se uitau cu luare-aminte la Kmicic care parcă stătea înaintea judecăţii. Jupân Andrzej însă, îndrăzneţ din fire şi învăţat cu mărimile, nu-şi pierdu cumpătul în faţa atâtor oameni de seamă şi, după ce se aşezară cu toţii, începu să istorisească despre împresurare.

În cuvintele lui se simţea adevărul, pentru că vorbea limpede şi apăsat, ca un oştean care văzuse şi trăise totul, luând parte la toate. Povesti despre preotul Kordecki ca despre un proroc sfânt, îi ridică în slăvi pe jupân Zamoyski şi pe jupân Czarniecki, lăudă pe ceilalţi călugări, nelăsând la o parte pe nimeni afară de sine; întreaga apărare a pus-o pe seama bunăvoinţei şi minunilor Sfintei Fecioare.

Regele şi dregătorii îl ascultau cu uimire.

Arhiepiscopul îşi înălţase ochii înlăcrimaţi spre cer, preotul Wydżga îi traducea repede solului papei, unii îşi luaseră capul în mâini, alţii se rugau sau se băteau în piept.

În sfârşit, când Kmicic ajunse la ultimele atacuri, când începu să povestească despre tunurile aduse de Miller de la Cracovia, despre balimezul căruia nu i se putea împotrivi nici un zid de apărare, ce să mai vorbim de cele de la Częstochowa, se aşternu o tăcere de mormânt şi toate privirile se aţintiră asupra lui.

Dar Kmicic se întrerupse pe neaşteptate şi începu să gâfâie; faţa i se îmbujora, îşi încruntă sprâncenele, înălţă capul şi spuse cu mândrie:

— Acum sunt nevoit să vorbesc despre mine, deşi aş vrea mai bine să tac… Dacă voi spune ceva care va semăna a laudă de sine, Dumnezeu mi-e martor că n-o fac pentru vreo răsplată; n-am nevoie, fiindcă pentru mine răsplata cea mai de preţ este să-mi vărs sângele pentru măria sa…

— Vorbeşte cu îndrăzneală, te credem! îl îndemnă regele. Ce-i cu balimezul acela…?

— Balimezul acela… eu, furişându-mă noaptea afară din fortăreaţă, l-am aruncat în aer cu pulbere!

— Pe viul Dumnezeu! se miră regele.

Apoi se înstăpâni tăcerea, toţi ascultătorii erau de-a dreptul uluiţi. Priveau cu toţii ca la o minune la voinicul care sta înaintea lor cu ochii scânteietori, cu rumeneala în obraji şi cu fruntea sus. Făptura lui arăta atâta vitejie sălbatică, încât se gândiră cu toţii că omul acela era în stare de asemenea faptă.

De aceea, după un răstimp, primatul rosti:

— Omul acesta nu minte!

— Cum ai izbutit? întrebă regele.

Kmicic povesti totul, în amănunt.

— Să vezi şi să nu crezi! spuse cancelarul Koryciński.

— Domniile voastre! rosti regele: N-am ştiut pe cine avem înaintea noastră. Nădăjduiesc că Republica n-a pierit, de vreme ce se nasc în ea asemenea viteji.

— Acesta poate spune despre sine: şi tractus illabatur orbis, impavidum ferient ruinae!{40} zise preotul Wydżga, căruia-i plăcea oricând să citeze pe alţii.

— E aproape de necrezut! rosti iarăşi cancelarul. Jupâne cavaler, cum ai scăpat cu viaţă şi cum te-ai strecurat printre suedezi?

— Bubuitura m-a asurzit, răspunse Kmicic, şi abia a doua zi m-au găsit suedezii lângă valul de apărare, zăcând fără suflare. M-au judecat numaidecât şi Miller m-a osândit la moarte.

— Dar ai fugit?

— Un oarecare Kuklinowski m-a cerut lui Miller, ca să mă omoare el, fiindcă nutrea o ură cumplită împotriva mea…

— E un zurbagiu şi un tâlhar cunoscut, am auzit de el, îl întrerupse castelanul de Krzywin. Polcul lui se află cu Miller la Częstochowa, nu-i aşa?

— Acel Kuklinowski a venit mai înainte la mânăstire ca sol al lui Miller şi când l-am condus la poartă, m-a îndemnat la trădare. Drept răspuns, eu l-am pocnit cu pumnul în faţă şi i-am dat un picior în fund… De aceea era pornit împotriva mea.

— Văd că avem de-a face cu un şleahtic plămădit din foc şi pucioasă! strigă regele înveselit. Unuia ca ăsta nu e bine să-i ţii calea!… Aşadar Miller te-a dat lui Kuklinowski?

— Întocmai, măria ta!… M-a dus într-o şură părăsită cu câţiva oşteni… Acolo m-a atârnat de o grindă şi a început să mă chinuiască; mai întâi mi-au ars şoldul.

— Pentru Dumnezeu!

A fost însă chemat la Miller şi, în acest timp, au venit trei şleahtici, Kiemlicz îi cheamă, oşteni de-ai lui, care slujiseră mai înainte la mine. Aceştia au omorât străjile şi m-au dezlegat.

— Apoi aţi fugit! Acum pricepem! spuse regele.

— Nu, măria ta. L-am aşteptat pe Kuklinowski să se întoarcă. Când a venit, am poruncit să-l lege de aceeaşi grindă şi i-am plătit-o cu vârf şi îndesat.

Kmicic, aţâţat de amintirea celor întâmplate, roşi iarăşi şi-i luciră dinţii ca la lup.

Dar regele, care trecea uşor de la supărare la veselie, de la vorba aşezată la glumă, începu să bată cu palma în masă şi strigă râzând:

— Aşa-i trebuia! Bine i-ai făcut! Asemenea trădător a meritat-o din plin!

— L-am lăsat în viaţă, răspunse Kmicic, dar gândesc că a îngheţat până dimineaţa.

— E dintre cei cărora nu le place să rămână datori! De-am avea cât mai mulţi! se bucură regele. Şi-ai venit aici numai cu oştenii aceia? Cum zici că-i cheamă?

— Kiemlicz; tatăl şi doi feciori.

— Mater mea de domo Kiemlicz est {41} – spuse preotul cancelar al reginei, Wydzga.

— Pesemne că în neamul Kiemlicz sunt şi mari şi mici, răspunse Kmicic cu veselie. Ai mei nu numai că sunt mici, dar în fapt sunt nişte tâlhari adevăraţi; sunt oşteni îndemânatici şi-mi poartă credinţă.

În această vreme, cancelarul Koryciński, care tot şoptea ceva la urechea arhiepiscopului de Gniezno, spuse:

— Mulţi vin aici şi îndrugă verzi şi uscate, dornici de răsplată şi faimă. Uneori aduc veşti înşelătoare la îndemnurile vrăjmaşului.

Vorbele cancelarului stinseră dintr-o dată înflăcărarea celor de faţă. Faţa lui Kmicic se acoperi de purpură.

— Eu nu-ţi cunosc rangul domniei tale, răspunse, care bănuiesc că trebuie să fie destul de înalt… aşa că n-aş vrea să te jignesc, dar gândesc că nici un rang nu poate îndreptăţi un şleahtic să mă facă mincinos fără temei.

— Omule, vorbeşti cu marele cancelar al coroanei îl preveni jupân Lugowski.

Kmicic izbucni cu mânie:

— Aceluia care mă face mincinos, de-ar fi şi cancelar, tot am să-i spun: e mai lesne să faci pe altul mincinos, decât să-ţi pui viaţa în primejdie, e mai lesne să pecetluieşti cu ceară decât cu sânge!

Dar jupân Koryciński nu se supără deloc, răspunse doar:

— Nu te fac mincinos, jupâne cavaler, dar dacă-i adevărat ce-ai spus, atunci trebuie să ai şoldul ars.

— Haide cu mine alături şi am să ţi-l arăt! tună Kmicic.

— Nu e nevoie, zise regele, te credem şi aşa!

— Nu se poate, măria ta, strigă jupân Andrzej, acum eu sunt cel care te roagă din tot sufletul, fiindcă nu doresc ca vreunul dintre cei de faţă, oricât ar fi de suspus, să mă creadă mincinos. Măriile voastre, crudă-i răsplata chinurilor mele! Nu vreau altceva decât să mi se dea crezare; cei care nu mă cred n-au decât să-mi pipăie rănile.

— Noi avem încredere în domnia ta! spuse regele.

— Cuvintele lui nu s-au abătut nici cu o iotă de la adevăr, – adăugă Maria Ludovica. Eu mă pricep la oameni.

Dar Kmicic îşi împreună mâinile.

— Măriile voastre, mă rog de iertare, dar îngăduiţi să vie cineva cu mine în odaia vecină, pentru că altfel mi-ar fi greu să mai rămân aici bănuit de minciună.

— Vin eu, consimţi jupân Tyzenhauz, un tânăr curtean al regelui.

Spunând acestea, îl conduse pe Kmicic în altă odaie, spunându-i pe drum:

— Nu vin cu domnia ta pentru că nu ţi-aş da crezare, ci pentru că vreau să mai stăm de vorbă. Noi doi ne-am văzut pe undeva în Lituania… Nu-mi aduc aminte numele, fiindcă se prea poate să te fi văzut când eram nişte flăcăiandri amândoi.

Kmicic îşi întoarse faţa, ca să-şi ascundă tulburarea.

— Poate pe la vreo adunare. Răposatul tată-meu mă lua deseori cu el, ca să învăţ treburile obşteşti.

— E cu putinţă… Nici vorbă, chipul domniei tale îmi este cunoscut, deşi pe atunci n-aveai cicatricea asta. Vezi domnia ta, memoria fragilis est{42}, mi se pare că atunci te numeai altfel.

— Trecerea anilor tulbură amintirea, răspunse jupân Andrzej.

După care intrară într-o încăpere. În curând, jupân Tyzenhauz se întoarse înaintea regelui.

— E fript, măria ta, ca în frigare! spuse. Tot şoldul îi este ars!

Aşadar, când reveni şi Kmicic, regele se sculă, îi luă capul în mâini şi zise:

— Nu ne-am îndoit deloc că spui adevărul, iar meritul şi durerea ta nu vor fi uitate.

— Suntem datornicii domniei tale, adăugă regina, întinzându-i mâna.

Jupân Andrzej se lăsă într-un genunchi şi sărută cu respect mâna reginei care-l mângâie ca o mamă pe cap.

— Acum nu mai fi supărat pe cancelar, spuse iarăşi regele. La drept vorbind, pe aici au mai fost şi alţii, trădători sau mincinoşi, iar datoria cancelarului e să afle adevărul de publicis.

— Ce poate să însemne supărarea unui pârlit de şleahtic ca mine pentru un om atât de mare, răspunse jupân Andrzej. N-aş cuteza nici măcar să murmur împotriva acestui vrednic senator care dă tuturor pildă de credinţă şi dragoste de ţară.

Cancelarul zâmbi cu bunăvoinţă şi-i întinse mâna.

— Ei, hai să ne împăcăm! Mi-ai cam zis-o cu ceara aia, dar află că şi cei din neamul Koryciński n-au pecetluit numai cu ceară, ci şi cu sânge…

Regele era tare mulţumit.

— Ne place grozav Babinicz ăsta, spuse către senator. Prea puţini ne-au plăcut atât de mult ca el… Acum nu-ţi mai dăm drumul de lângă noi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne vom întoarce împreună în ţara iubită.

— O, măria ta! strigă Kmicic cu înflăcărare, cu toate că am stat închis în fortăreaţă, am aflat de la şleahtici, de la oşteni, chiar de la cei care, slujind sub Zbrożek şi Kaliński, au împresurat Częstochowa, că aşteaptă cu toţii întoarcerea măriei tale. Numai să te arăţi, măria ta, şi în aceeaşi zi întreaga Lituanie, Polonia şi Rutenia vor veni ca un singur bărbat să-ţi stea alături. Vor veni şleahticii, vor veni până şi ţăranii să lupte lângă domnul lor. Oştile conduse de hatmani abia aşteaptă să se năpustească asupra suedezilor… La Częstochowa a venit o deputăţie de la polcurile hatmanilor, ca să-i asmuţă pe Zbrożek, Kaliński şi Kuklinowski împotriva suedezilor. Dacă vei trece astăzi hotarul, peste o lună nu va mai rămâne nici picior de suedez în Republică, dar vino, arată-te, măria ta, că suntem ca oile fără păstor…!

În timp ce vorbea, lui Kmicic îi scânteiau ochii; îl cuprinse asemenea înflăcărare, încât îngenunche în mijlocul sălii. Înflăcărarea lui o cuprinse până şi pe regină care, neînfricată din fire, îl îndemna demult pe rege să se întoarcă.

Aşa că, întorcându-se acum spre Jan Kazimierz, spuse apăsat şi cu hotărâre:

— Întregul popor vorbeşte prin gura acestui şleahtic…!

— Aşa-i, aşa-i, milostivă stăpână şi mamă a noastră!… strigă Kmicic.

Cancelarul Koryciński şi regele se mirară de unele din vorbele spuse de Kmicic.

— Suntem gata oricând, rosti regele, să ne jertfim sănătatea şi viaţa noastră, dar până acum am tot aşteptat îndreptarea supuşilor noştri.

— Îndreptarea s-a înfăptuit! spuse Maria Ludovica.

— Maiestas infracta malis!{43} rosti preotul Wydżga, privind-o cu admiraţie.

— Acestea sunt lucruri însemnate, se amestecă arhiepiscopul Leszczyński. Să fi venit oare cu adevărat solia la Częstochowa de la oştile hatmanilor?

— Ştiu asta de la oamenii mei, de la Kiemliczi! răspunse jupân Andrzej.

— Oştenii lui Zbrożek şi Kaliński vorbeau în gura mare, nepăsându-le de Miller şi de suedezi. Kiemliczii n-au stat închişi în fortăreaţă, având legături cu lumea dimprejur, cu oştenii şi şleahticii… Pot să-i aduc înaintea luminăţiilor voastre, ca să vă povestească singuri ce fierbere s-a iscat în toată ţara. Hatmanii s-au alăturat suedezilor de nevoie, pentru că duhul rău a întunecat mintea oştenilor care acum vor să se întoarcă la vechea slujbă. Suedezii îi bat pe şleahtici şi pe clerici, le jefuiesc avutul, hulesc împotriva slobozeniilor de altădată, aşa că nu e de mirare că toţi îşi încleştează pumnii şi vor să pună mâna pe sabie.

— Am primit şi noi solie de la oştire, spuse regele, au venit şi aici trimişi în taină, care ne-au vestit dorinţa oştenilor de a se întoarce la vechea slujbă…

— Se potriveşte cu ce spune cavalerul acesta, zise cancelarul. Iar dacă deputăţiile umblă de la un polc la altul, înseamnă că fructele s-au copt, că strădaniile noastre nu s-au irosit în zadar şi treaba e gata, aşa că a venit timpul…

— Dar Koniecpolski? întrebă regele, dar toţi ceilalţi care stau şi acum alături de cotropitor, îi privesc în ochi şi-l asigură de credinţa lor?

Tăcură cu toţii, iar regele se posomorî dintr-o dată; aşa cum soarele se ascunde după vreun nor şi mohoreala acoperă tot pământul, tot aşa se întunecă şi chipul lui.

După un răstimp, începu să vorbească astfel:

— Dumnezeu vede ce-i în inima noastră şi ştie că suntem gata să pornim chiar astăzi; nu puterea suedezilor ne ţine în loc, ci firea schimbătoare a poporului nostru care, asemenea lui Proteus, îmbracă mereu alte forme. Putem să avem încredere că această întoarcere nu este înşelătoare? Putem să ne încredem în acest popor care ne-a părăsit nu demult şi cu inima uşoară s-a unit cu năvălitorul împotriva propriului rege, împotriva ţării şi a libertăţilor sale? Durerea ne strânge inima şi ne e ruşine pentru supuşii noştri! Când s-a mai pomenit în istorie asemenea pildă? Care stăpânitor a mai avut parte de astfel de trădare şi reavoinţă, care a mai fost părăsit în acest fel? Nu uitaţi, domniile voastre, că în propria oştire, printre aceia care aveau datoria să-şi verse sângele pentru noi – ne şi temem s-o spunem – nu mai eram siguri de viaţa noastră. Iar dacă am plecat din ţară, siliţi fiind să ne adăpostim aici, n-am făcut-o de frica vrăjmaşului suedez, ci ca să ne ferim supuşii, copiii noştri, de înspăimântătoarea faptă a uciderii de rege şi de părinte.

— Stăpâne milostiv! strigă Kmicic, poporul nostru s-a făcut vinovat de vini grele, a păcătuit, şi pe drept îl pedepseşte Dumnezeu, dar, pe rănile lui Christos, nu s-a aflat nimeni şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nici nu se va afla în vecii vecilor, unul care să cuteze a ridica mâna asupra persoanei sfinte a unsului lui Dumnezeu!

— Ţie nu-ţi vine să crezi, pentru că eşti prea cinstit, răspunse regele, dar noi avem scrisori şi dovezi. Radziwiłłii, de pildă, amar ne-au mai răsplătit pentru binefacerile pe care le-au cunoscut din partea noastră, cu toate acestea, pe Bogusław, deşi trădător, îl mustră conştiinţa şi nu numai că n-a vrut să se alăture braţului ucigaş dar a fost primul care ne-a vestit.

— Ce braţ ucigaş? strigă Kmicic uimit.

— Bogusław ne-a adus la cunoştinţă, spuse regele, că s-a găsit cineva care, pentru o sută de cervoneţi, s-a oferit să ne răpească şi, viu sau mort, să ne dea pe mâna suedezilor.

Toţi cei de faţă se înfiorară la aceste cuvinte ale regelui, iar jupân Kmicic abia fu în stare să bâlbâie întrebarea:

— Cine-i acela?… Cine-i acela…?

— Un oarecare Kmicic, răspunse regele.

Un val de sânge i se urcă la cap lui jupân Andrzej, i se făcu întuneric înaintea ochilor, se apucă de ciuf şi strigă cu glasul răguşit:

— E o minciună! Prinţul Bogusław minte ca un câine. Măria ta, stăpâne, nu te încrede în acest trădător, a făcut-o înadins, ca să-şi ruşineze vrăjmaşul şi să te înfricoşeze!… Ăsta e un trădător!… Kmicic n-ar fi îndrăznit aşa ceva…

Jupân Andrzej se răsuci deodată în loc. Puterile, slăbite de asediu, de explozia pulberii în ţeava balimezului şi de chinurile la care-l supusese Kuklinowski îl părăsiră cu totul şi se prăbuşi fără cunoştinţă la picioarele regelui.

Îl duseră în încăperea alăturată şi doftorul regelui încercă să-l readucă în simţiri. Dregătorii rămaşi lângă rege nu-şi puteau lămuri de ce vorbele acestuia făcuseră impresie atât de adâncă asupra tânărului şleahtic.

— Ori e atât de cinstit, încât fapta în sine l-a făcut să leşine, ori e vreo rudă de-a lui Kmicic, spuse castelanul de Cracovia.

— Va trebui să-i întrebăm, răspunse cavalerul Koryciński. În Lituania sunt toţi rude între ei, ca şi la noi, dealtminteri.

La acestea, jupân Tyzenhauz:

— Măria ta, nu vreau, Doamne fereşte, să spun nimic rău de acest şleahtic, dar… nu trebuie să ne încredem prea mult în el… Nu încape îndoială că a luptat la Częstochowa; are şoldul ars şi călugării n-ar fi făcut în nici un caz una ca asta, deoarece ei, ca slugi ale lui Dumnezeu, trebuie să se arate milostivi chiar faţă de prinşi şi de trădători, dar mă tot urmăreşte un gând şi nu-mi îngăduie să am deplină încredere în el… Eu l-am întâlnit cândva în Lituania… pe când eram copil, la vreo adunare sau la vreo petrecere… nu-mi mai aduc aminte.

— Şi ce-i cu asta? întrebă regele.

— Dar mi se pare… că nu se numea Babinicz.

— Nu vorbi cu bănat! îl dojeni regele, eşti încă tânăr şi împrăştiat, poţi să încurci lucrurile cu uşurinţă. Fie că-l cheamă Babinicz, fie că nu, de ce să n-avem încredere în el? în vorbele lui se văd sinceritatea şi adevărul, are o inimă de aur. Nu ne-am mai încrede nici în noi, dacă n-am avea încredere în acest oştean care nu şi-a cruţat sângele pentru noi şi pentru ţară,

— El merită mai multă încredere decât scrisoarea prinţului Bogusław, spuse regina pe neaşteptate. Va rog să luaţi aminte că în această scrisoare s-ar putea să nu fie nici un cuvânt adevărat. Radziwiłłi de la Birże sunt prea interesaţi să ne descurajeze şi nu e greu de presupus că prinţul Bogusław a vrut să-şi înfunde vreun vrăjmaş şi să-şi lase o portiţă deschisă pentru orice schimbare.

— Dacă n-aş şti, spuse primatul, că din gura măriei tale iese numai adevărul, aş rămâne uimit de ascuţimea acestor cuvinte, vrednice de cel mai îndemânatic cârmuitor.

—.curasque gerens, animosque viriles…{44}. îl întrerupse încet preotul Wydżga.

Încurajată de aceste cuvinte, regina se ridică de pe scaun şi începu să vorbească astfel:

— Nu e vorba de Radziwiłłii de la Birże, deoarece aceştia, ca eretici, puteau să dea lesne ascultare zvonurilor vrăjmaşe; nici de scrisoarea prinţului Bogusław care poate că urmăreşte o răzbunare personală… Cel mai mult mă dor cuvintele deznădăjduite pe care regele, stăpânul şi soţul meu, le-a rostit împotriva acestui popor. Cine-l va mai cruţa, dacă propriul rege îl osândeşte? Iar dacă mă uit prin lume, zadarnic am să întreb unde se mai află un alt popor care să păstreze şi să sporească slava lui Dumnezeu după pilda celor din vechime… E greu să găsesc un alt popor cu sufletul atât de deschis; este oare vreo ţară în care să nu se fi auzit despre asemenea pângăriri diavoleşti, nelegiuiri şi ură neînduplecată, de care sunt pline cronicile străine… Oamenii pricepuţi în istoria lumii să-mi arate şi mie un regat în care regii să moară de moarte liniştită. Aici n-ai să găseşti pumnale şi otravă, nici proteguitori, ca la englezi… E adevărat, stăpâne, poporul acesta are vini grele, a păcătuit prin samavolnicie şi uşurătate, dar unde-i poporul care nu greşeşte niciodată şi care îşi recunoaşte vinovăţia atât de repede, începând să se îndrepte? Iată că şi-au înţeles greşeala şi vin înaintea măriei tale, bătându-se în piept cu căinţă… gata să-şi verse sângele, să-şi jertfească viaţa şi averea pentru tine… Ai să-i respingi oare, nu-i vei ierta pe cei care se pocăiesc şi se îndreaptă, nu le vei arăta încredere?… Nu vei arăta iarăşi dragoste părintească acestor copii care au rătăcit drumul?… Încrede-te în ei, stăpâne, fiindcă iată că duc dorul stirpei Jagiełłonilor şi al stăpânirii tale… Du-te între ei… Eu, o femeie, nu mă tem de trădare, pentru că văd dragostea lor, părerea lor de rău pentru păcatele săvârşite şi mă gândesc la reîntregirea acestui regat la cârma căruia ai urmat după tatăl şi fratele tău. Nu pot să cred că Dumnezeu vrea să piardă această Republică în care sălăşluieşte lumina adevăratei credinţe. Pentru scurtă vreme, dreptatea dumnezeiască şi-a coborât pe pământ varga pedepsitoare nu spre pierzania acestor copii, pentru că în curând bunătatea cerescului stăpân şi părinte îi va alina în suferinţa lor. Dar tu, măria ta, nu le arăta dispreţ şi nu te teme să te încredinţezi pazei lor, pentru că numai în acest fel răul se poate schimba în bine, grijile în mângâiere şi înfrângerile în izbânzi.

Spunând acestea, regina se aşeză, ochii îi scânteiau şi înflăcărarea îi umfla pieptul; toţi se uitau la ea cu admiraţie, iar preotul cancelar Wydżga începu să vorbească astfel;

Nulla sors longa est, dolors et voluptas Invicem cedunt.

Inia permutat brevis hora summis…{45}

Dar nu-l ascultă nimeni, deoarece înflăcărarea eroicei stăpâne se împărtăşise tuturor. Însuşi regele se ridică cu obrajii împurpuraţi şi strigă:

— N-am pierdut încă regatul, de vreme ce avem asemenea regină!… Facă-se voia ei, căci a vorbit ca un proroc. Cu cât vom pleca mai repede şi vom ajunge în inter regna{46} cu atât va fi mai bine…!

La aceste cuvinte, primatul răspunse:

— Nu vreau să mă arăt împotriva dorinţei măriilor voastre, nu vreau să vă abat de la această întreprindere care poate fi într-adevăr primejdioasă, dar care de asemenea poate să aducă izbăvirea. Socotesc totuşi că n-ar fi rău să ne strângem încă o dată la Opole, unde vin cei mai mulţi senatori, şi să ascultăm părerile celor adunaţi, care nu pot decât să lumineze şi mai bine şi mai pe larg împrejurările.

— Atunci să mergem la Opole! strigă regele, iar după aceea, la drum, şi ce-o da Dumnezeu!

— Dumnezeu o să dea întoarcere fericită şi izbândă! zise regina.

— Amin! rosti primatul.