Capitolul XXII.

Jupân Andrzej se frământă în hanul său ca un râs rănit. Răzbunarea drăcească a lui Bogusław Radziwiłł îl adusese în pragul nebuniei. Nu era de ajuns că prinţul scăpase din mâinile lui, îi ucisese oamenii şi cât pe ce să-l omoare şi pe el, dar îl mai şi acoperise de ruşine. Nimeni din neamul lui şi, mai mult, nici un polonez nu mai păţise aşa ceva de când e lumea lume.

Erau clipe când Kmicic voia să renunţe la toate, la slava care-l aştepta, la slujba regelui, şi să zboare să se răzbune, pe acest magnat, pe care l-ar fi sfâşiat de viu.

Pe de altă parte însă, cu toată înverşunarea şi viforul inimii, îi trecea prin minte că răzbunarea nu va fugi atâta vreme cât prinţul trăia, iar cel mai bun prilej, singura cale de a-i dovedi minciuna şi a-i da în vileag învinuirea sfruntată, era tocmai slujba regelui, deoarece astfel putea să arate lumii nu numai că nu ridicase mâna asupra înaltului stăpân, dar şi că printre toţi şleahticii din Polonia şi Lituania regele nu şi-ar fi putut găsi un slujitor mai credincios decât Kmicic.

Cu toate astea, scrâşnea din dinţi, fierbea asemenea apei în clocot şi-şi smulgea hainele de pe el; multă vreme nu fu în stare să se liniştească. Se bucura la gândul răzbunării, îl vedea iarăşi pe prinţ în mâinile sale; îşi jură pe amintirea părintelui său că trebuie să pună mâna pe el, de-ar fi să plătească asemenea faptă cu moartea în chinuri. Şi, cu toate că prinţul Bogusław era un magnat puternic, pe care nu numai răzbunarea unui şleahtic de rând, dar şi aceea a regelui putea să-l ajungă cu greutate, dacă i-ar fi cunoscut mai bine sufletu-i vijelios, n-ar mai fi dormit liniştit şi s-ar fi înfiorat la auzul acestui legământ.

Dar jupân Andrzej nu ştia că prinţul nu se mulţumise numai să-l acopere de ruşine şi să-i păteze bunul renume.

În acest timp, regele, care-l îndrăgise dintr-o dată pe tânărul viteaz, îl trimise în aceeaşi zi pe jupân Lugowski la el, iar în cea următoare îi porunci să-l însoţească la Opole; unde adunarea senatorilor avea să chibzuiască asupra întoarcerii regelui în ţară. Aveau într-adevăr destule lucruri de hotărât, întrucât mareşalul coroanei trimisese a doua scrisoare, vestind că în ţară toţi sunt gata de luptă şi îndemnându-l pe rege să se întoarcă cât mai repede. Pe de altă parte, se răspândi ştirea despre o înţelegere între şleahtici şi oşteni întru apărarea regelui şi a ţării, la care lumea se gândea de multă vreme, dar care, cum s-a arătat după aceea, avea să se încheie ceva mai târziu sub numele de Confederaţia de la Tyszowce.

Deocamdată toţi erau preocupaţi de aceste veşti şi îndată după slujbă se retraseră la sfat de taină; luă parte şi Kmicic, chemat de rege, ca unul care aducea veşti de la Częstochowa.

Începură deci să discute dacă regele trebuia să se întoarcă în ţară acum ori să amâne până când oştirea îi va părăsi pe suedezi nu numai cu vorba, ci şi cu fapta.

Jan Kazimierz puse capăt dezbaterilor spunând:

— Domniile voastre, nu mai chibzuiţi dacă e bine sau nu să ne întoarcem fiindcă ne-am şi sfătuit cu Dumnezeu şi Sfânta Fecioară. Prin urmare, vă aducem la cunoştinţă că vom pleca în aceste zile fără să mai ţinem seamă de cele ce-ar putea să ne întâmpine acolo… Aşa că domniile voastre gândiţi-vă mai bine, şi nu vă zgârciţi cu sfatul, cum să facem ca întoarcerea noastră să aibă loc mai cu folos şi mai fără primejdie.

Părerile erau împărţite. Unii ziceau să nu se încreadă prea mult în mareşalul coroanei, care se arătase şi altă dată şovăitor şi lipsit de credinţă, atunci când în loc să dea coroana în păstrarea împăratului, cum îi poruncise regele, o dusese la Lubowla.- Mai sunt, spunea, trufia şi ambiţiile acestui magnat şi nu se ştie ce va face atunci când îl va avea pe rege în castelul său, ce va cere în schimbul serviciilor lui; nu va pretinde oare să ia toată puterea în mâinile sale, ca să se afle deasupra tuturor şi să fie proteguitorul întregii ţări şi al regelui?

Aceştia erau de părere ca regele să aştepte ridicarea asediului şi să plece la Częstochowa, izvor al bunăvoinţei dumnezeieşti şi al renaşterii Republicii. Alţii însă aveau altă părere.

— Suedezii se află şi acum la Częstochowa şi, deşi cu ajutorul Celui de Sus n-o va cuceri, toate drumurile sunt păzite. Toate aşezările din împrejurimi sunt în mâinile suedezilor. Vrăjmaşul stă la Krzepice, Wieluń şi la Cracovia, iar de-a lungul hotarului sunt de asemenea împrăştiate forţe însemnate. În munţi, spre fruntariile maghiare, unde se află aşezată Lubowla, nu mai sunt alte oşti afară de ale mareşalului, şi suedezii n-au pătruns niciodată până acolo, lipsindu-le oamenii şi îndrăzneala. În plus, de la Lubowla se poate ajunge mai repede în Rutenia, necălcată încă de piciorul vrăjmaşului, Ia Lwów, care n-a încetat să păstreze credinţa regelui, şi la tătari; după cât se spune, aceştia ne vin în ajutor, aşteptând acolo hotărârea regelui.

— Quod attinet mareşalul, vorbi episcopul de Cracovia. Ambiţia lui va fi măgulită de faptul că va fi cel dintâi care-l va primi şi-l va ocroti pe rege în stărostia lui de la Spisz. Puterea va rămâne în mâinile regelui, mareşalul mulţumindu-se cu nădejdea acestor mari servicii aduse măriei tale; iar dacă va voi să-i întreacă pe toţi în credinţă, atunci fie că această credinţă a lui izvorăşte din ambiţie ori din dragostea de domn şi ţară, regele va avea numai de câştigat.

Părerea vrednicului şi încercatului episcop li se păru tuturor întemeiată; hotărâră, prin urmare, ca regele să pornească prin munţi spre Lubowla, iar de acolo la Lwów sau în altă parte, după cum se vor arăta împrejurările.

Se puse în discuţie şi ziua plecării, dar voievodul de Łęczyca, abia întors de la împărat, la care fusese trimis să ceară ajutor, socoti că e mai bine să nu se hotărască o dată anume, lăsând aceasta la voia regelui, pentru că, altminteri, vestea s-ar fi împrăştiat şi duşmanul ar fi fost prevenit. Hotărâră de aceea, numai că regele avea să plece cu trei sute de dragoni aleşi, sub conducerea lui jupân Tyzenhauz care, deşi tânăr, era socotit un mare războinic.

Şi mai însemnată fu a doua parte a dezbaterilor când consimţiră cu toţii că, după sosirea în ţară, întreaga putere şi conducerea războiului vor trece în mâinile regelui, căruia îi datorau ascultare în totul şleahticii, oştirea şi hatmanii. Se vorbi, de asemenea, despre viitor şi despre cauzele nenorocirilor care se revărsaseră pe neaşteptate, ca potopul, peste toată ţara. Însuşi, primatul, nu altcineva, dădu drept pricină neorânduiala, lipsa de ascultare şi nerespectarea puterii şi măreţiei regale.

Îl ascultară cu toţii într-o tăcere adâncă, deoarece fiecare înţelegea că e vorba de soarta Republicii şi de schimbările care puteau să-i întoarcă puterea de odinioară, schimbări la care se gândea demult regina înţeleaptă şi cu dragoste de ţară.

Cuvintele se rostogoleau ca tunetele din gura înaltului prelat al bisericii, iar sufletele ascultătorilor se deschideau spre adevăr, cum se deschid florile spre soare.

— Nu sunt împotriva slobozeniilor de altădată, spuse primatul, ci împotriva acelei samavolnicii care face ca ţara să se piardă cu propriile mâini… Adevăr grăiesc, în această Republică s-a uitat deosebirea dintre slobozenie şi samavolnicie şi iată cum destrăbălarea şi slobozenia neîngrădită au sfârşit în durere şi robie. Cetăţeni ai acestei Republici strălucitoare, cum de vi s-a întunecat într-atâta mintea, încât să socotiţi apărător al libertăţii numai pe acela care face gălăgie, întrerupe adunările Seimului şi se pune împotriva regelui, nu atunci când trebuie, ci atunci când acesta vrea să scape ţara? Prin vistieria noastră suflă vântul, oştenii neplătiţi îşi caută leafa în slujba vrăjmaşului şi până şi Seimul, singura temelie a Republicii, nu e în stare de nimic, pentru că un samavolnic, un cetăţean rău, poate strica totul pentru vreun interes de-al lui. Ce fel de libertate e aceea care îngăduie unuia să se împotrivească tuturor?… Asemenea libertate nu înseamnă oare robia tuturor? Unde am ajuns folosindu-ne de ea, care sunt acele fructa dulci pe care le-a dat?… Până şi un vrăjmaş atât de slab, asupra căruia înaintaşii noştri au biruit de atâtea ori, acum sicut fulgur ab occidente et paret usque ad orientem{47}. N-a încercat nimeni să-i pună stavilă, ereticii trădători l-au ajutat şi a cotropit totul, prigoneşte credinţa, ruşinează bisericile şi atunci când îi vorbiţi de slobozeniile voastre, vă arată paloşul!… Iată la ce au dus adunările voastre, dreptul vostru de veto, samavolnicia şi nerespectarea stăpânirii!… Regelui, apărătorul legiuit al ţării, i-aţi luat toată puterea şi pe urmă l-aţi învinovăţit că nu vă apără!… Nu v-a mai plăcut stăpânirea voastră, iar acum vă stăpâneşte vrăjmaşul… Cine, vă întreb, poate să ne scape din această cumpănă, cine să întoarcă vechea înflorire a Republicii, dacă nu acela care şi-a jertfit sănătatea şi odihna pe vremea când ţara era sfâşiată de războiul cu cazacii; care şi-a pus viaţa sfântă în primejdie, cum n-a mai făcut nici unul dintre stăpânitorii timpurilor noastre; care la Zbórow, Beresteczko şi la Żwaniec a luptat ca un oştean de rând, îndurând trudă şi lipsuri nepotrivite cu rangul său… Lui dar să ne încredinţăm acum şi, asemeni vechilor romani, să-i dăm toată puterea, iar noi să chibzuim cum să scăpăm pe viitor ţara de vrăjmaşul dinăuntru, de destrăbălare, samavolnicie, neorânduială şi strâmbătate, cum să statornicim iarăşi respectul faţă de legi şi de rege…!

Astfel cuvântă primatul, iar amintirea nenorocirii şi a încercărilor din ultima vreme îi copleşi pe ascultători; nu se împotrivi nici unul, dându-şi seama cu toţii că dacă nu va fi întărită puterea regelui, Republica va trebui să piară. Începură deci să se sfătuiască între ei cum să ducă mai la îndeplinire propunerea primatului, iar regele şi regina ascultau bucuroşi, mai ales regina care trudea de multă vreme să aşeze buna rânduială în Republică.

Aşa că regele se întoarse la Głogowa vesel şi mulţumit; aici chemă în odaia lui câteva căpetenii de încredere, printre care şi pe Kmicic, şi le spuse:

— Ne grăbim şi ne arde pământul sub picioare, am vrea să plecăm fie şi mâine, de aceea v-am chemat pe domniile voastre, ca să spuneţi ce-i de făcut, sunteţi doar oameni încercaţi şi pricepuţi în ale războiului. E păcat să mai pierdem timpul, de vreme ce prezenţa voastră poate grăbi începerea luptelor.

Nici vorbă, întări jupân Lugowski, dacă asta e voia măriei tale, n-are rost să mai zăbovim. Cu cât mai repede, cu atât mai bine!

— Până când nu se află şi duşmanul nu-şi întăreşte paza, adăugă polcovnicul Wolf.

— Duşmanul e prevenit şi drumurile sunt păzite! spuse Kmicic.

— Cum aşa? întrebă regele.

— Stăpâne milostiv. Întoarcerea măriei tale nu e o noutate pentru suedezi! Aproape în fiecare zi se împrăştie vestea în toată ţara că măria ta te afli pe drum ori în inter regna. De aceea, trebuie să fim foarte prevăzători şi să ne strecurăm prin cheile munţilor, fiindcă pe tracturile mari pândesc podghiazurile lui Duglas.

— Cea mai bună prevedere, spuse jupân Tyzenhauz privind la Kmicic, sunt cele trei sute de săbii şi, de vreme ce milostivul stăpân îmi încredinţează mie conducerea lor, nu i se va clinti nici un fir de păr, de-ar fi să calc în picioarele cailor podghiazurile lui Duglas.

— Domnia ta, aşa va fi, dacă ai să întâlneşti trei sute, să zicem şase sute sau chiar o mie de oameni, dar dacă vei nimeri în capcana întinsă de un pâlc mai-mare, ce se va întâmpla?

— Am spus trei sute, răspunse Tyzenhauz, pentru că aşa s-a hotărât. Dar dacă-s prea puţini oşteni, pot sa fac rost de cinci sute sau chiar de mai mulţi.

— Ferească Sfântul! Cu cât ceata e mai mare, cu atât se va afla mai repede! se împotrivi Kmicic.

— Ei, socot că mareşalul coroanei ne va ieşi în întâmpinare cu steagurile sale, se amestecă regele.

— Mareşalul nu va veni, pentru că nu va cunoaşte nici ziua şi nici ceasul plecării măriei tale, şi pe urmă, chiar dacă ar şti, s-ar putea să întârzie pe drum; e greu să prevezi totul.

— Vorbeşti ca un oştean adevărat, domnia ta! spuse regele. Se vede cât de colo că războiul nu-ţi este străin.

Kmicic zâmbi, aducându-şi aminte cum îl hărţuise pe Chowański. Cine se pricepea mai bine ca el la asemenea treburi! Cui trebuia să i se încredinţeze însoţirea regelui?

Dar se vede că jupân Tyzenhauz nu împărtăşea părerea regelui, fiindcă se încruntă şi-i spuse lui Kmicic:

— Aşteptăm de la domnia ta un sfat mai bun…

Kmicic simţi râca tânărului, aşa că-l ţintui cu privirea pe Tyzenhauz şi răspunse:

— Părerea mea e că o ceată mai mică poate să se furişeze mai lesne.

— Aşadar, cum va fi?

— Stăpâne milostiv, zise Kmicic. Măria ta vei face cum vei crede de cuviinţă, dar mie mintea-mi spune aşa: jupân Tyzenhauz să plece înainte cu dragonii, vestind înadins că-l conduce pe rege, ca să atragă vrăjmaşul asupra lui. Îl priveşte cum se va descurca şi ce va face ca să scape cu faţa curată. Noi însă, nu prea mulţi, vom porni împreună cu măria ta după o zi sau două; în timp ce luarea-aminte a vrăjmaşului va fi îndreptată în altă parte, gândesc că nu ne va fi prea greu să ne strecurăm până la Lubowla.

Regele începu să bată din palme.

— Dumnezeu ne-a trimis pe acest oştean! strigă. Nici Solomon nu ne-ar fi dat un sfat mai bun! Ne dăm votum pentru acest plan şi aşa vom face. Îl vor căuta pe rege printre dragoni, iar regele le va trece pe sub nas. Pe legea mea, nici că se poate mai bine!

— Măria ta, asta-i o glumă!… strigă Tyzenhauz.

— O glumă de oştean! răspunse regele. În sfârşit, fie, ce-o fi, nu renunţ la această părere!

Lui Kmicic îi scânteiară ochii de bucurie, văzând că planul lui era socotit mai bun, dar Tyzenhauz zvâcni în picioare.

— Stăpâne, milostiv! spuse, renunţ la conducerea dragonilor, să-i conducă altcineva!

— Şi pentru care pricină? întrebă regele.

— Măria ta, dacă ai să pleci fără apărare, la cheremul întâmplării şi al tuturor primejdiilor, n-am să fiu alături de tine, să te apăr şi să-mi dau viaţa de va fi nevoie.

— Îţi mulţumim pentru dorinţa domniei tale, răspunse Jan Kazimierz, dar fii liniştit, căci luându-ne după sfatul lui Babinicz, vom fi în siguranţă.

— Jupân… Babinicz, sau cum s-o fi numind, n-are decât să-şi ia toată răspunderea sfatului său! Poate că vrea cu tot dinadinsul ca măria ta să rătăceşti prin munţi fără nici o apărare… Îl iau martor pe Dumnezeu şi pe toţi cei de faţă că nu sunt de această părere!

Abia isprăvi, că şi Kmicic sări în picioare şi privindu-l pe Tyzenhauz în albul ochilor, întrebă:

— Domnia ta, ce înţelegi prin aceste vorbe?

Dar Tyzenhauz se mulţumi să-l măsoare cu semeţie de sus până jos:

— Nu cuteza să mă înfrunţi, domnia ta, că nu eşti în stare!

Kmicic îi răspunse cu fulgere în priviri:

— Nu se ştie cine-ar fi mai sus dacă…

— Dacă ce? întrebă Tyzenhauz, uitându-se aprig la el.

— I-am înfruntat eu pe alţii mai presus decât domnia ta!

Tyzenhaus izbucni în râs.

— Pe unde i-ai căutat, domnia ta?

— Tăcere! porunci regele încruntându-şi sprâncenele. N-avem nevoie de gâlceavă şi aici…!

Jan Kazimierz impunea atâta respect celor de faţă, încât cei doi tineri tăcură şi se simţiră încurcaţi, amintindu-şi că rostiseră cuvinte nesăbuite înaintea măriei sale.

Regele adăugă:

— Nimeni nu are dreptul să se socotească mai presus decât acest cavaler care a sfărâmat balimezul şi a scăpat din mâna suedezilor, chiar dacă părintele lui a fost un prăpădit de şleahtic, lucru cu neputinţă, fiindcă se ştie că pasărea se cunoaşte după pene, iar sângele omului după fapte. Lăsaţi ranchiuna. Aici, regele se întoarse spre Tyzenhauz. Dacă vrei, rămâi şi tu alături de noi. Nu se cuvine să nu-ţi îndeplinim asemenea dorinţă. Pe dragoni o să-i conducă Wolf sau Denhoff. Dar să rămână şi Babinicz; o să facem cum ne-a sfătuit el, asta-i voia noastră.

— Eu mă spăl pe mâini! spuse Tyzenhauz.

— Domniile voastre trebuie să păstraţi taina. Dragonii să plece chiar astăzi spre Racibórz… şi să răspândească vestea că şi noi ne aflăm printre ei!… Fiţi gata, pentru că nu se ştie când va veni ziua şi ceasul… Tyzenhauz, du-te şi spune-i porunca rotmistrului de dragoni.

Tyzenhauz ieşi, frângându-şi mâinile de supărare şi părere de rău, iar după el plecară şi ceilalţi.

În aceeaşi zi, vestea se împrăştie ca fulgerul prin toată Głogowa cum că regele Jan Kazimierz pornise spre hotarele Republicii. Mulţi dintre senatori crezură că regele plecase cu adevărat. Gonaci repeziţi înadins duseră ştirea la Opole şi spre drumurile de la hotare.

Tyzenhauz, deşi declarase că se spală pe mâini, nu se lăsă cu una cu două. Ca om de încredere, putea să vie când vroia la rege, aşa că în aceeaşi zi, după plecarea dragonilor, se înfăţişă înaintea lui Jan Kazimierz, mai bine zis a măriilor lor, deoarece era de faţă şi Maria Ludovic.

— Am venit să ascult porunca, spuse. Când pornim?

— Poimâine în zorii zilei, răspunse regele.

— Vor fi mulţi oameni?

— Dintre oşteni ai să mergi tu, Babinicz şi Lugowski. Castelanul de Sandomierz va rămâne şi el cu noi; l-am rugat să ia cât mai puţini oameni, dar vreo zece-cincisprezece tot va lua; sigur că aceştia vor fi şi luptători de nădejde. Sfinţia sa, trimisul papei, doreşte de asemenea să vie cu noi; tovărăşia lui va spori însemnătatea cauzei noastre şi-i va ridica pe toţi credincioşii bisericii noastre. Nu pregetă să-şi pună în primejdie sfânta persoană. Tu ai grijă să nu fie mai mult de patruzeci de oameni, căci aşa ne-a sfătuit Babinicz.

— Stăpâne milostiv! spuse Tyzenhauz.

— Ce mai doreşti?

— Măria Ta, mă rog în genunchi. Poruncile s-au dat… Dragonii au plecat; noi o să pornim fără apărare şi orice podghiaz de câteva zeci de cai poate să ne prindă. Stăpâne milostiv, pleacă-ţi urechea la rugămintea slugii tale şi nu te încrede cu totul în acest şleahtic; Dumnezeu mă vede că-ţi vorbesc cu credinţă. E un om tare descurcăreţ, de vreme, ce a izbutit să se furişeze în inima măriei tale într-un timp atât de scurt şi să-ţi câştige bunăvoinţa, dar…

— Aşadar îl invidiezi? îl întrerupse regele.

— Nu-l invidiez, milostive stăpâne, nici măcar nu vreau să-l învinuiesc de trădare, dar sunt în stare să jur că nu se numeşte Babinicz. De ce-şi ascunde numele adevărat? De ce nu se grăbeşte să spună ce a făcut înainte de împresurarea Częstochowei? De ce a stăruit atâta ca dragonii să plece înainte şi măria ta să rămâi fără pază?

Regele căzu pe gânduri, apoi îşi ţuguie buzele, cum avea obiceiul.

— Dacă ar fi vorba de vreo înţelegere cu suedezii, răspunse în sfârşit, ce mai înseamnă trei sute de dragoni! Ce putere şi ce apărare mai e şi asta?… Babinicz n-ar trebui decât să le dea de ştire suedezilor să împânzească drumurile cu câteva sute de pedestraşi, şi ne-ar prinde ca într-o plasă. Dar gândeşte-te şi tu dacă aici poate fi vorba de trădare. Mai întâi, s-ar cuveni să cunoască data plecării noastre şi apoi să aibă timp să-i vestească pe suedezi la Cracovia, or cum poate să facă una ca asta, de vreme ce noi pornim poimâine. Pe de altă parte, nu putea ghici că vom asculta sfatul lui, deoarece puteam să ne luăm după al tău sau după al altuia… La început se hotărâse doar că vom pleca însoţiţi de dragoni, aşa că dacă voia să se înţeleagă cu suedezii, plecarea fără ei i-ar fi încurcat planurile, pentru că ar fi fost silit să trimită alţi olăcari ca să-i înştiinţeze. Toate acestea sunt adevărate. Şi pe urmă, n-a vrut deloc să-şi impună părerea, cum zici tu, ci a spus şi el cum a crezut că-i mai bine, ca şi ceilalţi. O, nu, nu! În ochii acestui şleahtic se citeşte adevărul, iar şoldul ars dovedeşte că e gata să nu-i pese de chinuri.

— Măria sa are dreptate, spuse deodată regina. Toate acestea sunt adevărate, iar sfatul a fost şi este foarte bun.

Tyzenhauz ştia din experienţă că atunci când regina îşi spunea părerea, în zadar ar fi încercat cineva să mai schimbe lucrurile apelând la rege, atât de mult se încredea Jan Kazimierz în judecata şi înţelepciunea ei. Aşadar, tânărul nu mai dorea decât să-l convingă pe rege să ia unele măsuri de prevedere.

— Nu e de rangul meu, răspunse, să mă împotrivesc măriilor voastre. Dacă totuşi trebuie să pornim poimâine, e bine ca Babinicz să nu afle asta decât în ceasul plecării.

— Asta se poate! răspunse regele.

— Iar pe drum, am să fiu cu ochii pe el şi Doamne fereşte de vreo primejdie, că nu va scăpa viu din mâinile mele!

— Nu va fi nevoie, spuse regina. Ascultă, domnia ta, regele va fi apărat în drumul său de primejdii, de trădare şi de capcanele duşmanului nu de domnia ta sau de Babinicz, nu de dragoni şi nici de puterile pământene, ci de grija lui Dumnezeu, al cărui ochi este îndreptat mereu spre călăuzitorii popoarelor şi spre unşii lui. Ea îl va păzi, îl va feri şi-l va conduce cu noroc, iar la nevoie îi va trimite asemenea ajutor, la care nici nu vă gândiţi voi, cei ce vă încredeţi doar în puterea pământească.

— Prealuminată stăpână, răspunse Tyzenhauz, şi eu cred că fără vrerea Celui de Sus nu se poate clinti nici un fir de păr din capul nimănui, dar nu e un păcat să mă gândesc la rege şi să mă tem de trădători.

Maria Ludovica zâmbi cu bunăvoinţă.

— Dar prea te grăbeşti, domnia ta, să bănuieşti; aruncând astfel ruşinea asupra întregului popor în care, cum zicea Babinicz, nu s-a aflat nimeni care să ridice braţul asupra propriului rege… De aceea, să nu-ţi pară lucru de mirare că după atâta descurajare şi călcări de jurăminte şi credinţă, pe care le-am încercat alături de rege, eu îţi spun că n-ar cuteza nimeni să făptuiască asemenea nelegiuire, chiar dintre cei ce-i slujesc şi acum pe suedezi.

— Dar scrisoarea prinţului Bogusław, milostivă stăpână?

— Scrisoarea e înşelătoare! spuse regina cu hotărâre. Dacă se află vreun om în Republică în stare să-l trădeze pe rege, apoi acela nu poate fi decât prinţul comis, pentru că numai el ţine de acest popor doar cu numele.

— Pe scurt, nu-l mai bănui pe Babinicz, adăugă regele, pentru că socotim că te-ai înşelat şi în privinţa numelui. Am putea să-l cercetăm, dar cum să i-o spui?… Cum să-l întrebi netam-nesam: „Dacă nu te cheamă Babinicz, atunci cum te cheamă?” Asemenea întrebare poate să rănească de moarte un om cinstit, iar el, ne punem capul că-i cinstit.

— Stăpâne milostiv, n-aş vrea să, mă conving de cinstea lui cu astfel de preţ.

— Bine, bine! îţi suntem recunoscători pentru grijă. Ziua de mâine o vom petrece în rugăciuni şi căinţă iar poimâine la drum, la drum!

Tyzenhauz se retrase oftând şi în aceeaşi zi începu pregătirile în cea mai mare taină. Nici măcar dregătorii care aveau să-l întovărăşească pe rege nu fură înştiinţaţi cu toţii de data hotărâtă. Doar slujitorilor li se spuse că trebuie să aibă caii pregătiţi, pentru că vor pleca la Racibórz cu stăpânii lor în curând.

În ziua următoare, regele nu se arătă nicăieri, nici măcar la biserică, petrecându-şi tot timpul întins în formă de cruce în odaia lui, postind şi rugându-l pe Regele regilor să-i vină într-ajutor, nu pentru el ci pentru binele Republicii.

Maria Ludovica se rugă şi ea împreună cu ceilalţi.

După aceea, noaptea întări forţele celor trudiţi, iar când clopotul bisericii din Głogowa vesti utrenia încă pe întuneric, bătu ceasul despărţirii.