Capitolul XXIII.

Trecură prin Racibórz, oprindu-se numai atât cât să lase caii să răsufle. Nimeni nu-l recunoscu pe rege, grupul nu atrase prea mult luarea-aminte a nimănui, deoarece lumea era încă preocupată de trecerea dragonilor printre care, după părerea tuturor, se găsea şi stăpânitorul polonez.

Suita regelui număra în jur de cincizeci de oameni, fiindcă îl întovărăşeau câţiva dregători, cinci episcopi şi, printre alţii, şi trimisul papei, care nu stătuse în cumpănă să împartă cu ceilalţi greutăţile acestei întreprinderi primejdioase, între fruntariile împărăteşti nu întâmpinară nici o piedică. La Oderberg, nu departe de vărsarea Olszei în Odra, intrară în Moravia.

Ziua era înnorată şi cădea o zăpadă atât de deasă, încât drumul nu se vedea nici la zece paşi înainte. Dar regele era vesel şi încrezător, pentru că avusese loc o întâmplare pe care toţi o socotiseră de bun augur; istoricii acelor vremuri aveau s-o treacă şi în cronici. Când regele plecase de la Głogowa, înaintea calului se ivise în zbor o păsărică albă şi începuse să se învârte în jurul lui, aci urcând în tării, aci coborând deasupra capului regesc şi ciripind cu bucurie. Îşi amintiseră cu toţii că atunci când regele plecase de la Varşovia înainte de venirea suedezilor, deasupra lui zburase o pasăre neagră.

Păsărică albă, ca mărime şi ca formă, semăna cu o rândunică, lucru de mirare, pentru că era în toiul iernii şi rândunicile nici nu se gândeau să se întoarcă. Se bucuraseră cu toţii, iar regele nu mai vorbise de altceva în zilele următoare, aşteptându-se la un viitor însorit. De asemenea, se văzu de la început cât de bun fusese sfatul lui Kmicic de a pleca neînsoţit de dragoni.

În Moravia se vorbea pretutindeni de trecerea regelui polonez. Unii spuneau că-l văzuseră cu ochii lor, în armură, cu paloşul în mână şi coroana pe cap. Se încrucişau tot felul de zvonuri despre puterea pe care o avea cu el, umflându-se peste măsură numărul dragonilor. Erau şi din aceia care văzuseră zeci de mii, şiraguri de oameni, cai, polcuri şi flamuri ce nu se mai sfârşeau.

— Nu încape îndoială, se spunea, că suedezii le vor ţine calea, dar nu se ştia dacă vor putea răzbi asemenea putere.

— Ei, îl întreba regele pe Tyzenhauz, n-a avut dreptate Babinicz?

— Încă n-am ajuns la Lubowla, stăpâne milostiv, îi răspundea tânărul magnat.

Babinicz, în schimb, era mulţumit de sine şi de călătorie, împreună cu cei trei Kiemliczi călărea de obicei înaintea grupului, cercetând drumul; în răstimpuri mergea alături de ceilalţi, povestindu-i regelui întâmplări de la asediul Częstochowei, pe care Jan Kazimierz nu se mai sătura să le asculte. Cu fiecare clipă regele îl îndrăgea tot mai mult pe acest tânăr vesel şi vioi care semăna cu un vultur. Stăpânitorul îşi petrecea vremea în rugăciuni sau în meditaţii cucernice despre viaţa de apoi, vorbind despre războiul viitor sau despre ajutorul aşteptat de la împărat, în sfârşit, privind la jocurile cavalereşti cu care oştenii se străduiau să-şi scurteze timpul călătoriei. Fiindcă aşa era firea lui Jan Kazimierz; putea să treacă lesne de la vorba aşezată, aproape la uşurătate, de la o muncă anevoioasă, la petreceri pe care, atunci când avea prilejul, le trăia cu tot sufletul, ca şi când nu l-ar fi apăsat nici o grijă, nici un necaz.

Oştenii arătau fiecare ce ştia; tinerii Kiemlicz, Kosma şi Damian îl veseleau pe rege cu statura lor uriaşă şi stângace; frângeau potcoavele ca pe firul de trestie, iar stăpânul poruncea de fiecare dată să li se dea câte un taler, cu toate că pungile nu erau prea pline, fiindcă toţi banii, până şi podoabele şi inelele cu pecete ale reginei, se cheltuiseră pentru plata oştenilor.

Jupân Andrzej se fălea cu aruncarea baltagului pe care-l zvârlea în sus cu atâta putere, încât aproape nu se mai vedea, iar el dădea pinteni calului şi-l prindea din zbor. La această privelişte, regele mai că bătea din palme.

— L-am văzut, spunea – şi pe jupân Słuszka, fratele vicecancelăresei, aruncând baltagul, dar nu-l zvârlea nici pe jumătate atât de sus.

— La noi în Lituania e un obicei răspândit peste tot, răspundea jupân Andrzej. Aşa că tot aruncându-l din copilărie, ajungi cu timpul la o mare îndemânare.

— De unde ai cicatricea asta pe obraz? întrebă o dată regele, arătând spre semnul lui Kmicic. Cineva te-a crestat binişor cu sabia.

— Nu-i de la sabie, măria ta, ci de la un plumb. S-a tras în mine cu ţeava pistolului aproape lipită de obraz.

— Vreun vrăjmaş ori unul de-al nostru?

— De-al nostru, dar neprieten, pe care am să-l chem să-mi dea socoteală; nu se cade să vorbesc de asta până când nu mă voi răzbuna.

— Eşti chiar atât de neînduplecat?

— Nu sunt neînduplecat, măria ta, pentru că în creştetul capului am o crestătură şi mai adâncă de la sabie, din pricina căreia era cât pe ce să-mi dau duhul; mi-a făcut-o un om destoinic, şi de aceea nu-i port supărare.

Spunând acestea, Kmicic îşi scoase căciula şi-i arătă regelui semnul unei tăieturi adânci ale cărei margini albe se vedeau foarte bine.

— Nu mi-e ruşine de această rană, spuse, pentru că mi-a făcut-o un meşter cum nu se mai află altul în Republică.

— Cine-i acest meşter?

— Pan Wołodyjowski.

— Pentru Dumnezeu! Îl cunoaştem şi noi. A făcut adevărate minuni la Zbaraż. Iar după aceea am fost la nunta unui tovarăş de-al lui, Skrzetuski, care ne-a adus cel dintâi veşti din Zbarażul împresurat. Sunt cavaleri viteji! Mai era încă unul cu ei, pe care îl lăuda toată oştirea ca pe cel mai vrednic. Un şleahtic gras şi bun de glume, care ne-a făcut să râdem grozav.

— Cred că e jupân Zagłoba! spuse Kmicic, un bărbat nu numai viteaz, dar şi tare şiret.

— Nu ştii ce fac ei acum?

— Wołodyjowski era polcovnic de dragoni la prinţul voievod de Wilno.

Regele se posomorî.

— Şi împreună cu prinţul voievod îi slujeşte acum pe suedezi?

— El? Pe suedezi? Da' de unde, e alături de jupân Sapieha. L-am văzut cu ochii mei zvârlind buzduganul la picioarele prinţului când acesta a vestit trădarea.

— E un oştean vrednic! răspunse regele. Jupân Sapieha ne-a trimis veşti de la Tykocin, unde l-a încercuit pe prinţul voievod. Să-i dea Dumnezeu noroc! Dacă toţi ar fi ca el, vrăjmaşul suedez ar începe să regrete această campanie.

— Domnia ta ai fost şi la Kiejdany, la Radziwiłł?

Kmicic rămase uşor descumpănit şi începu să se joace cu baltagul.

— Am fost.

— Mai lasă baltagul! vorbi mai departe Tyzenhauz. Şi ce-ai căutat la curtea prinţului?

— Am fost musafir, răspunse Kmicic, pierzându-şi răbdarea, şi am mâncat pâinea prinţului până când mi s-a făcut lehamite.

— De ce nu te-ai dus odată cu ceilalţi oşteni la jupân Sapieha?

— Pentru că jurasem să plec la Częstochowa, lucru pe care domnia ta ai să-l înţelegi mai bine când am să-ţi spun că Ostra Brama fusese ocupată de septentrioni.

Jupân Tyzenhauz începu să clatine din cap şi să ţâţâie, atrăgând astfel luarea-aminte a regelui, apoi îl privi cercetător pe Kmicic.

Acesta însă, stârnit, se întoarse spre Tyzenhauz şi spuse;

— Domnia ta! Eu de ce nu te întreb unde ai fost şi ce-ai făcut?

— N-ai decât să mă întrebi, răspunse Tyzenhauz. N-am nimic de ascuns.

— Iar eu nu mă aflu înaintea judecăţii, iar dacă mă voi afla vreodată, nu domnia ta mă vei judeca. Aşa că, dă-mi pace, ca să nu-mi pierd răbdarea.

Spunând acestea, aruncă baltagul atât de sus, încât aproape că pieri din ochi, regele îl urmări cu privirea şi nu se mai gândi decât dacă Babinicz îl va prinde sau nu din zbor…

Babinicz împunse calul cu pintenii, se repezi înainte şi-l prinse.

În aceeaşi seară, Tyzenhauz îi spuse regelui:

— Măria ta, şleahticul ăsta îmi place din ce în ce mai puţin…!

— Iar nouă din ce în ce mai mult! spuse ţuguindu-şi buzele.

— Astăzi l-am auzit pe unul dintre oamenii lui zicându-i polcovnic, dar el l-a privit ameninţător şi celălalt a tăcut. Nu e lucru curat!

— Şi nouă ni se pare câteodată, răspunse regele, că nu vrea să spună totul, dar asta-i treaba lui.

— Nu, stăpâne milostiv! se împotrivi cu tărie Tyzenhauz, nu-i numai treaba lui, ci şi a noastră, a întregii Republici. Pentru că, dacă e vreun vânzător care pregăteşte pierzania sau robia măriei tale, odată cu măria ta vor pieri toţi cei ce ridică armele împotriva suedezilor, va pieri întreaga Republică pe care numai regele poate s-o mai scape.

— O să-l întrebăm chiar mâine.

— Deie Domnul să fiu un proroc mincinos, dar nu văd nimic bun în ochii lui. E prea iute, prea cutezător şi prea hotărât, iar oamenii aceştia sunt în stare de orice.

Regele se îngrijoră.

A doua zi, după ce porniră la drum, îi făcu semn lui Kmicic să se apropie.

— Unde ai fost polcovnic? îl întrebă regele pe neaşteptate.

Se aşternu tăcerea.

Kmicic se lupta cu el însuşi; ardea de dorinţa să descalece, să cadă la picioarele regelui şi să lepede povara care-l apăsa, să-i spună adevărul.

Dar se gândi cu groază ce volbură va stârni numele lui, mai ales după scrisoarea prinţului Bogusław Radziwiłł.

El, odinioară mâna dreaptă a prinţului voievod de Wilno, care sprijinise stăpânirea acestuia, ajutându-l să zdrobească steagurile răzvrătite şi rămânându-i alături în trădare; el, cel bănuit şi învinuit de cea mai cumplită nelegiuire, încercarea de a-l răpi pe rege, avea să izbutească oare să-l convingă pe Jan Kazimierz, pe episcopi şi pe senatori, că se îndreptase, recunoscuse şi îşi plătise greşelile cu sânge?… Cum va putea să-şi dovedească adevăratele simţăminte, ce argumenta putea să aducă afară de vorbe goale…?

Vinile de altădată îl urmăreau mereu neînduplecate, cum urmăresc câinii aţâţaţi fiara în bungetul pădurii.

De aceea, se hotărî să tacă.

În acelaşi timp, simţea o silă nespusă faţă de orice minciună. Putea oare să arunce praf în ochii acestui stăpân pe care-l iubea cu toată puterea sufletului, să-l înşele spunându-i lucruri născocite?

Simţea că nu e în stare de una ca asta.

Aşa că după un timp începu să vorbească astfel:

— Stăpâne milostiv! Poate că în curând va veni vremea când voi putea să-mi deschid sufletul înaintea măriei tale ca înaintea unui spoveditor… Aş vrea însă ca pentru mine, pentru credinţa şi dragostea mea faţă de rege să vorbească mai întâi faptele, nu vorbele goale. Am păcătuit, stăpâne, am păcătuit împotriva măriei tale şi a ţării, dar m-am căit prea puţin şi de aceea caut o slujbă în care să-mi pot găsi mai repede îndreptarea. La urma urmei, cine n-a păcătuit? Care-i acela care nu trebuie să se bată cu pumnii în piept, recunoscându-şi vina? Se prea poate să fi greşit mai mult decât alţii, dar mi-am revenit cel dintâi… Să nu mă întrebi, stăpâne milostiv, de nimic, până când slujba de acum nu te va convinge; să nu mă întrebi, fiindcă nu pot să-ţi spun nimic, ca să nu-mi închid singur drumul mântuirii; iau martor pe Dumnezeu şi pe Sfântă Fecioară că nu te mint şi sunt gata să-mi vărs ultima picătură de sânge pentru măria ta.

Ochii lui jupân Andrzej se umeziră, iar faţa-i era străluminată de atâta sinceritate şi părere de rău, încât îl apăsa mai mult decât cuvintele.

— Dumnezeu îmi cunoaşte vrerile mele, vorbi mai departe, şi va ţine seama de ele la judecată… Stăpâne milostiv, dacă nu ai încredere în mine, atunci alungă-mă, îndepărtează-mă de măria ta. Voi merge pe urmele măriei tale, ca în clipa de cumpănă să vin nechemat şi să-mi dau viaţa pentru a te scăpa. Atunci, stăpâne, ai să vezi că nu sunt un trădător, ci unul dintre acei rari slujitori pe care n-ai să-i afli nici măcar printre cei ce aruncă bănuielile asupra altora.

— Noi te credem şi acum, zise regele. Rămâi alături de noi, fiindcă trădarea nu vorbeşte aşa.

— Mulţumesc, măria-ta! spuse Kmicic.

Şi strunindu-şi calul, rămase printre cei din urmă.

Dar Tyzenhauz nu se mulţumi să-i împărtăşească numai regelui bănuielile sale, aşa că toţi începură să se uite pieziş la Kmicic. Discuţiile încetau, când se apropia, şi începeau şuşotelile. Îi urmăreau fiecare mişcare, cercetându-i fiecare vorbă. Jupân Andrzej îşi dădu seama curând şi începu să se simtă tot mai străin printre aceşti oameni.

Până şi regele, deşi avea încredere în el, nu se mai uita la el cu aceeaşi privire veselă de mai înainte. Aşa că tânărul îşi pierdu vioiciunea, se posomorî, jalea şi amărăciunea îi stăpâniră inima. La început, obişnuia să călărească printre cei din frunte, iar acum venea la câteva sute de paşi în urma grupului, cu capul plecat, năpădit de gânduri negre.

În sfârşit, înaintea călăreţilor albiră Carpaţii. Zăpada acoperea povârnişurile, norii greoi învăluiau crestele, iar în serile senine, culmile dinspre apus se înveşmântau în lumina şi străluceau orbitor până când se stingeau în întunericul care cuprindea tot pământul. Kmicic privea la aceste minuni ale firii, pe care nu le văzuse, şi, deşi apăsat de griji, uita de supărare cu ochii la ele.

În fiecare zi, culmile uriaşe creşteau tot mai mult, părând din ce în ce mai puternice. În cele din urmă, suita regelui ajunse, la ele şi îşi urmă drumul prin trecătorile care se deschideau ca nişte porţi înaintea lor.

— Hotarul trebuie să fie aproape, spuse regele mişcat.

Deodată le ieşi înainte un om într-un cărucean cu două roţi, la care era înhămat un cal. Oamenii regelui îl opriră îndată.

— Omule, întrebă Tyzenhauz, am ajuns în Polonia?

— Dincolo de stânca aia şi de pârâu e hotarul împărăţiei, iar voi vă aflaţi pe pământul regelui.

— Încotro e Żywiec?

— Mergeţi drept şi ajungeţi la drum.

Şi munteanul îşi şfichiui mârţoaga. Tyzenhauz se repezi la suita care se oprise nu departe.

— Stăpâne milostiv, strigă cu înflăcărare, ai ajuns în inter regna, fiindcă regatul măriei tale începe de la pârâul acela.

Regele nu răspunse nimic, făcu doar semn să i se oprească fugarul, descălecă şi căzu în genunchi, ridicându-şi ochii şi braţele spre cer.

La această privelişte, descălecară cu toţii şi-i urmară pilda; regele pribeag se întinse în formă de cruce pe zăpadă şi începu să sărute pământul acesta atât de drag şi atât de nerecunoscător, care-i refuzase adăpostul în clipele de nenorocire.

Se aşternu tăcerea, tulburată doar de suspinele celor ce se rugau.

Seara era geroasă, senină, culmile şi vârfurile brazilor apropiaţi luceau ca purpura, iar cele mai depărtate se îmbrăcau în umbre albăstrii; drumul pe care sta întins regele părea o panglică roşietic-aurie ce răsfrângea străluciri asupra regelui, a episcopilor şi a dregătorilor.

Pe creste se iscă vântul şi coborî spre văi, purtând pe aripi zăpada îngheţată. Aşa că brazii din apropiere începură să-şi plece vârfurile acoperite de promoroacă, să se încline înaintea stăpânului şi să foşnească de bucurie, cântând parcă acel cântec de demult:

— Bine-ai venit, stăpâne drag, bine-ai venit…!

Cobora amurgul, când alaiul regelui porni mai departe. Dincolo de trecătoare se întindea o vale largă, al cărei capăt se pierdea în depărtare. Lucirile zilei se stingeau împrejur, într-un singur loc cerul mai strălucea roşietic.

Regele începu Ave Maria, iar ceilalţi repetară după el vorbele cucernice.

Pământul de baştină, nevăzut de atâta vreme, munţii pe care-i învăluia noaptea, jariştea cerului ce se stingea treptat, rugăciunile – toate acestea înălţau sărbătoreşte inimile şi minţile tuturor, aşa că după ce-şi făcură datoria faţă de ziditor, regele, dregătorii şi cavalerii călăriră în tăcere.

Apoi se lăsă întunericul, numai spre răsărit cerul se înroşea tot mai mult.

— Mergem spre jariştea aceea, spuse regele. E de mirare că lumina stăruie şi acum.

Deodată, se apropie în galop Kmicic.

— Stăpâne milostiv, acolo e foc! strigă.

Se opriră cu toţii.

— Cum aşa? întrebă regele, parc-ar fi zorile…!

— E foc, măria ta! Nu mă înşel! repetă jupân Kmicic.

Într-adevăr, dintre toţi însoţitorii regelui el se pricepea cel mai bine la asemenea lucruri.

În cele din urmă, nu se mai îndoi nimeni, deoarece deasupra acelei văpăi parcă se rostogoliră nori purpurii, luminându-se şi întunecându-se în acelaşi timp.

— Te pomeneşti că arde Żywiec! strigă regele. Vrăjmaşul a pătruns până acolo.

Abia îşi sfârşi vorba, că la urechile privitorilor ajunse larmă de glasuri omeneşti, sforăitul cailor şi zece-cincisprezece făpturi întunecate se iviră înaintea grupului, – Staţi! Staţi! începu să strige Tyzenhauz.

Noii sosiţi se opriră, şovăind.

— Oameni buni, cine sunteţi? îi întrebară.

— Prieteni! răspunseră câteva glasuri. Prieteni! Abia am scăpat cu viaţa de la Żywiec; suedezii dau foc şi omoară oamenii!

— Staţi, ce tot vorbiţi?… Cum de-au ajuns acolo?

— Păi, boierule, l-au pândit pe regele nostru. Sunt o grămadă! Maica Domnului să-l aibă în pază!

Tyzenhauz îşi pierdu capul.

— Iată ce înseamnă să călătoreşti cu oameni puţini! strigă la Kmicic. De te-ar trăsni Dumnezeu pentru sfatul tău!

Jan Kazimierz începu să-i cerceteze pe fugari,

— Şi unde se află regele? întrebă.

— Regele s-a dus în munţi cu oştirea cea mare, a trecut prin Żywiec acum două zile, dar suedezii l-au ajuns din urmă şi s-au bătut pe undeva aproape de Śucha…

Nu ştim dacă au pus mâna pe el sau nu, dar astăzi, spre seară, s-au întors la Żywiec şi dau foc, omoară…

— Duceţi-vă cu Dumnezeu, oameni buni! spuse Jan Kazimierz.

Fugarii se făcură nevăzuţi.

— Iată ce s-ar fi întâmplat dacă mergeam şi noi cu dragonii! strigă Kmicic.

— Măria ta! întrebă episcopul Gębicki, duşmanul se află înaintea noastră… Ce trebuie să facem?

Făcură cu toţii cerc în jurul regelui, de parcă voiau să-l apere de primejdie cu trupurile lor, dar Jan Kazimierz privea la zarea de foc, care i se răsfrângea în priviri, şi tăcea; nimeni nu cuteza să propună nimic în această împrejurare trudnică.

— Când am părăsit ţara, pojarurile ne-au luminat drumul, rosti în sfârşit, iar acum la întoarcere se întâmpla la fel…

Şi iarăşi se înstăpâni tăcerea care dură mai mult ca înainte.

— Cine poate să ne dea vreun sfat? întrebă în cele din urmă episcopul Gębicki.

Deodată răsună glasul lui Tyzenhauz, încărcat de amărăciune şi batjocură.

— Acela care n-a şovăit să pună un primejdie viaţa regelui, îndemnându-l să plece fără prea mulţi însoţitori, acela să spună şi acum ce-i de făcut!

În aceeaşi clipă, un călăreţ ieşi înainte: era Kmicic.

— Prea bine! răspunse.

Şi ridicându-se în scări, strigă spre slujitorii care stăteau departe:

— Kiemliczi, după mine!

Spunând acestea, porni în galop urmat de trei călăreţi.

Un strigat de deznădejde se smulse din pieptul lui jupân Tyzenhauz.

— E o capcană! spuse, trădarea iese la iveală! Măria ta, scapă-ţi viaţa cât mai e vreme; curând vrăjmaşii vor închide trecătoarea! Scapă-ţi viaţa, măria ta! înapoi, înapoi!

— Să ne întoarcem, să ne întoarcem! strigară într-un glas episcopii şi dregătorii.

Dar Jan Kazimierz îşi pierdu răbdarea, ochii începură să-i împrăştie fulgere, scoase spada din teacă şi strigă

— Doamne fereşte! Să fugim pentru a doua, oara din ţara noastră. Întâmplă-se ce s-o întâmpla, ne-ajunge!

Şi îmboldi calul cu pintenii, ca să pornească înainte, dar solul papei puse mâna pe dârlogi.

— Măria ta, rosti liniştit, porţi în spinare soarta ţării şi a bisericii, aşa că nu-ţi este îngăduit să-ţi primejduieşti viaţa.

— Nu-ţi este îngăduit! repetară episcopii.

— În Śląsk nu ne mai întoarcem, aşa să ne ajute sfânta Cruce! răspunse Jan Kazimierz.

— Stăpâne milostiv, ascultă rugămintea supuşilor tăi! spuse castelanul de Sandomierz, împreunându-şi mâinile. Dacă nu vrei cu nici un preţ să te mai adăposteşti în pământurile împăratului, s-o luăm cel puţin pe alt drum, spre hotarul maghiar, sau să ne întoarcem prin trecătoare, ca să nu ni se taie calea. O să aşteptăm acolo. Dacă va sosi vrăjmaşul, vom putea scăpa cu ajutorul cailor, căci nu vor mai putea strânge laţul în jurul nostru.

— Fie şi aşa, consimţi regele mai blând. Nu putem respinge un sfat înţelept, dar nu mai pornim a doua oară în pribegie. Dacă nu ne putem strecura pe aici, ne vom strecura pe alt drum. Totuşi, credem că domniile voastre vă speriaţi degeaba. De vreme ce suedezii aceia ne-au căutat printre dragoni, cum spuneau oamenii din Żywiec, înseamnă că nu ştiu de noi, aşa că nu poate fi vorba de nici o trădare. Gândiţi-vă şi domniile voastre, că doar sunteţi oameni cu experienţă. Suedezii nu s-ar fi legat de dragoni, n-ar fi tras nici un plumb în ei dacă ar fi fost înştiinţaţi că noi venim în urma lor. Liniştiţi-vă, domniile voastre! Babinicz a plecat înainte cu oamenii lui şi nu se va întoarce fără veşti.

Spunând acestea, regele porni înapoi spre trecătoare, urmat de ceilalţi. Se opriră acolo unde munteanul le arătase hotarul.

Se scurse un sfert de ceas, apoi o jumătate, un ceas.

— Domniile voastre, spuse deodată voievodul de Lęczyca, nu vi se pare că zarea de lumina se micşorează!

— Se stinge, se stinge văzând cu ochii, răspunseră câteva glasuri.

— E un semn bun! observă regele.

— Eu plec înainte cu vreo cincisprezece oameni, spuse Tyzenhauz. Ne oprim la câteva sute de paşi şi dacă vin suedezii, îi ţinem în loc până murim. În acest timp, veţi putea să vă gândiţi la scăparea regelui.

— Rămâi cu noi, nu-ţi îngăduim să pleci! se opuse regele.

La acestea, Tyzenhauz:

— Stăpâne milostiv, pe urmă o să porunceşti să mă împuşte, dar acum tot mă duc, pentru că e vorba de capul măriei tale.

Şi chemându-şi oştenii de nădejde, plecă.

Se opriră la celălalt capăt al trecătorii, spre vale şi aşteptară cu flintele pregătite, ascultând cu luare-aminte orice zgomot. Tăcerea dură multă vreme, până când le ajunse la ureche scârţâitul zăpezii călcate de copite.

— Vin! şopti unul dintre oşteni.

— Nu sunt decât câţiva oşteni, răspunse al doilea. Se întoarce jupân Babinicz.

În acest timp, cei care soseau se apropiară prin întuneric la câteva zeci de paşi.

— Werdo! întrebă Tyzenhauz.

— Prieteni, nu trageţi! răsună glasul lui jupân Kmicic. În aceeaşi clipă se ivi înaintea lui Tyzenhauz şi, nerecunoscându-l din pricina beznei, întrebă:

— Unde-i regele?

— Acolo, nu departe de trecătoare! răspunse Tyzenhauz liniştit.

— Cine vorbeşte, că nu-mi dau seama?

— Tyzenhauz! Dar domnia ta ce porţi pe şa?

Întrebă şi arătă o formă alungită, întinsă pe şa înaintea lui Kmicic.

Dar jupân Andrzej nu răspunse nimic şi trecu pe lângă el.

Ajungând la suita regelui, îl recunoscu de departe, deoarece dincolo de trecătoare era mai multă lumină, şi strigă:

— Stăpâne milostiv, drumul e slobod!

— Nu mai sunt suedezi la Żywiec?

— S-au retras spre Wadowice. Era o ceată de lefegii nemţi. Iată pe unul dintre ei, pe care măria ta poţi să-l cercetezi.

Şi jupân Andrzej zvârli din şa mogâldeaţa pe care o ţinea dinainte; un geamăt răsună în liniştea nopţii.

— Ce-i asta? întrebă regele mirat.,

— Un raitier!

— Pe viul Dumnezeu! Ai adus şi o limbă? Cum ai izbutit? Vorbeşte!

— Stăpâne milostiv! când lupul merge noaptea în urma turmei de oi, nu-i e prea greu să răpească vreuna, deşi la drept vorbind, nu e prima dată când fac aşa ceva.

Regele îşi duse mâinile la cap.

— Ce pui de oştean e Babinicz ăsta, bătu-l-ar ghiulelele! închipuiţi-vă, domniile voastre… Văd că având asemenea slujitori, putem să trecem şi prin mijlocul suedezilor!

Între timp, îl înconjurară cu toţii pe raitierul care nu se mai ridicase de jos.

— Cercetează-l, măria ta, zise Kmicic nu fără anume semeţie în glas, cu toate că nu ştiu dacă va fi în stare să răspundă, pentru că l-am cam strâns de gât, iar aici nu prea avem cu ce să-l încălzim la tălpi…

— Turnaţi-i horilcă în gură! porunci regele.

Leacul acesta ajută mai mult decât „încălzirea”, fiindcă raitierul îşi recăpătă curând forţele şi glasul. Jupân Kmicic îi puse vârful săbiei în gât şi-i porunci să spună tot adevărul.

Prinsul mărturisi că face parte din polcul condus de polcovnicul Irbehorn şi că primiseră ştire despre trecerea regelui cu dragonii, aşa că năvăliseră asupra lor aproape de Śucha, dar întâmpinând o împotrivire îndârjită, fuseseră nevoiţi să se retragă la Żywiec, de unde plecaseră spre Wadowice şi Cracovia, fiindcă aşa aveau poruncă.

— În munţi nu mai sunt şi alte cete de suedezi? întrebă Kmicic în limba nemţească, apăsând mai tare gâtul raitierului.

— Poate că mai sunt şi altele, răspunse raitierul cu glasul întrerupt, pentru că ghinărarul Duglas a împrăştiat podghiazuri pretutindeni, dar se retrag toate, fiindcă ţăranii le atacă prin trecători.

— La Żywiec şi prin apropiere numai voi aţi fost?

— Numai noi.

— Şi cunoaşteţi că regele polonez a trecut pe aici?

— A trecut cu dragonii cu care ne-am ciocnit la Sucha, l-au văzut mai mulţi.

— De ce nu l-aţi urmărit?

— Ne-a fost frică de munteni.

Aici Kmicic vorbi iarăşi în polonă:

— Măria ta, drumul e liber şi loc de popas vom găsi la Żywiec, pentru că n-a ars decât o parte din aşezare.

Dar bănuitorul Tyzenhauz vorbea în acest timp cu castelanul de Wojnicz, spunându-i:

— Ori e un oştean mare şi curat ca lacrima, ori e un trădător grozav de iscusit… Ia aminte, domnia ta, că toate acestea pot fi prefăcute, prinderea raitierului şi mărturisirile lui. Iar dacă-i aşa? Dacă suedezii aşteaptă ascunşi la Żywiec? Dacă regele se duce acolo şi cade în capcana întinsă…?

— E mai bine să ne convingem, răspunse castelanul de Wojnicz.

Tyzenhauz se întoarse deci spre rege şi spuse cu voce tare:

— Stăpâne milostiv, îngăduie-mi să plec eu înainte la Żywiec şi să mă conving dacă-i adevărat ce spun cavalerul şi raitierul ăsta.

— Fie şi aşa! îngăduie-i, stăpâne, să plece! strigă Kmicic.

— Du-te, îl învoi regele, dar ne vom mişca şi noi înainte, pentru că e tare frig.

Jupân Tyzenhauz porni în goană, iar suita regelui porni încet în urma lui. Jan Kazimierz îşi recăpătă buna dispoziţie şi după o vreme îi spuse lui Kmicic:

— Cu tine putem să-i vânăm pe suedezi ca şi cu şoimul, pentru că te repezi de sus la ei!

— Aşa s-a şi întâmplat, răspunse jupân Andrzej. Dacă măria ta pofteşti să vânezi, şoimul e gata.

— Povesteşte cum l-ai prins.

— Nu-i prea greu, stăpâne milostiv! întotdeauna când polcul merge înainte, rămân în urmă destui oşteni; ăsta se târa la câteva sute de paşi. M-am apropiat de el, dar nu s-a ferit, gândind că e vreunul de-al lui, aşa că până să-şi dea seama bine, am şi pus mâna pe ei şi i-am astupat gura, ca să nu strige.

— Spuneai că nu-i prima dată. Ai mai făcut-o şi înainte?

Kmicic izbucni în râs.

— Oho, măria ta, de multe ori. Şi asta şi altele şi mai şi! Dacă măria ta porunceşti, pornesc iarăşi după ei, îi ajung din urmă, fiindcă au caii osteniţi, şi îţi mai aduc încă unul; mai mult, pot să le spun şi Kiemliczilor mei să facă la fel.

Un timp călăriră în tăcere. Deodată se auzi tropotul unui cal şi veni Tyzenhauz.

— Măria ta! spuse, drumul e liber şi locul de popas arvunit.

— Vedeţi, domniile voastre?! îi dojeni Jan Kazimierz; Nu v-am spus că vă îngrijoraţi degeaba… Să mergem deci, să mergem, pentru că avem nevoie de odihnă.

Porniră cu toţii în trap întins, sprinteni şi veseli, iar după un ceas, regele trudit dormea somn fără primejdie pe pământul ţării lui…

În aceeaşi seară, jupân Tyzenhauz se apropie de Kmicic.

— Te rog să mă ierţi, domnia ta, spuse. Dragostea de rege m-a făcut să te bănuiesc.

Dar Kmicic nu-i luă mâna.

— A, nu se poate! răspunse. M-ai numit trădător…

— Aş fi făcut şi mai mult, fiindcă ţi-aş fi trimis un plumb în cap, zise Tyzenhauz, dar acum m-am convins că eşti un om cinstit şi ţii la domnul nostru, aşa că ţi-am întins mâna. De vrei, o primeşti – de nu vrei, n-o primeşti… Totuşi aş fi bucuros să ne întoarcem amândoi în dragostea faţă de rege… Deşi nu mă tem nici de alt fel de întrecere.

— Aşa gândeşti domnia ta?… Hm, poate că ai dreptate, dar sunt cam supărat pe domnia ta.

— Ei, uită supărarea… Domnia ta eşti un oştean grozav. Hai să ne îmbrăţişăm, ca să nu ne culcăm duşmănindu-ne.

— Fie şi aşa! consimţi Kmicic.

Şi căzură unul în braţele celuilalt.