Capitolul XXIV.

Suita regelui ajunse noaptea târziu la Żywiec şi aproape că nu-i văzu nimeni în târgul înfricoşat de năvala polcului suedez. Regele nu se opri la cetăţuie, care fusese pustiită de suedezi mai înainte, în parte arsă, ci la casa parohială. Aici Kmicic răspândi vestea că solul împăratului vine din Śląsk şi se îndreaptă spre Cracovia.

A doua zi, o luară într-adevăr, spre Wadowice şi abia după o bucată bună de drum cotiră spre Śucha. De acolo aveau să meargă la Jordanów, trecând prin Krzeczonów, apoi la Nowy Targ. Dacă aflau că la Czorsztyn nu sunt podghiazuri suedeze, urmau să se ducă acolo, în caz contrar trebuind să se îndrepte spre hotarul maghiar, să-l treacă şi să ajungă astfel la Lubowla. Regele se aştepta ca marele mareşal al coroanei, care dispunea de forţe însemnate, cum aveau prea puţini principi domnitori, va curăţa drumurile şi-i va ieşi în întâmpinare. E adevărat că nu ştia pe unde vine regele şi asta putea să-i încurce planurile, dar printre munteni nu lipseau oamenii de credinţă, gata oricând să-i aducă vestea aşteptată. Nu era nevoie să le mai spună să păstreze taina, deoarece se duceau cu plăcere, când auzeau că e vorba de rege. Pentru că oamenii munţilor, deşi săraci şi pe jumătate sălbatici, ocupându-se prea puţin sau deloc cu truda câmpului neroditor, trăind în schimb din creşterea vitelor, cucernici şi urând pe eretici, erau cu trup şi suflet alături de rege. Când se răspândise vestea despre căderea Cracoviei şi mai ales despre asedierea Częstochowei, unde se obişnuiseră să meargă în pelerinaj, ei se ridicaseră cei dintâi, puseseră mâna pe topoare şi securi şi coborâseră din munţi. Ghinărarul Duglas, un războinic priceput, dispunând de tunuri şi flinte, îi împrăştiase într-adevăr cu uşurinţă la şes, unde nu ştiau să se bată; în schimb, suedezii se arătau foarte grijulii când trebuiau să pornească spre locurile de baştină ale muntenilor, unde nu era chip să-i ia pe neaşteptate şi puteau fi învinşi fără greutate, Câteva cete, care se încumetaseră să intre adânc în creierii munţilor, pieriseră fără urmă.

Şi acum, vestea despre trecerea regelui cu oştirea făcuse vâlvă, deoarece se ridicau cu toţii, ca un singur bărbat, să-l apere şi să-l însoţească până la marginea lumii cu toporiştele lor. Jan Kazimierz putea, dacă ar fi spus cine este, să strângă într-o clipă în jurul lui mii de munteni pe jumătate sălbatici, dar se gândea pe drept cuvânt că în asemenea împrejurare vestea s-ar răspândi ca vântul prin împrejurimi şi suedezii ar putea trimite şi ei oştiri puternice în întâmpinarea lui, aşa că prefera să înainteze fără să fie cunoscut chiar de munteni.

Găseau pretutindeni călăuze sigure, cărora era de ajuns să le spună că se află înaintea unor episcopi şi magnaţi doritori să scape de suedezi, ca să-i slujească fără murmur. Îi îndrumau deci prin zăpadă, stâncăraie, creste şi trecători, pe „pârtii” cunoscute doar de ei, prin locuri atât de greu de străbătut, de credeai că nu poate trece nici pasărea în zbor.

Adesea regele şi dregătorii aveau norii la picioarele lor, iar dacă nu erau nori, privirea le zbura pe întinderea nemărginită, acoperită de zăpadă, care părea uriaşă, cât ţara întreagă; nu o dată intrau în văgăuni aproape întunecoase, chenăruite de streşini de zăpadă, prin care numai fiarele îşi aveau vizuina. Ocoleau cu grijă locurile pe unde ar fi putut trece şi vrăjmaşul, o luau pe scurtături şi se întâmpla ca vreo aşezare la care se aşteptau să ajungă după o jumătate de zi, să se ivească deodată la picioarele lor, îmbiindu-i cu odihna şi bucuria ospeţiei, fie şi în colibe şi odăi afumate.

Regele era mereu voios, îi încuraja pe însoţitori să îndure greutăţile neobişnuite şi le spunea că, mergând pe asemenea drumuri, vor ajunge cu bine şi pe neaşteptate la Lubowla.

— Mareşalul habar nu are când o să-i cădem în cârcă! repeta întruna.

Iar trimisul papei răspundea:

— Ce înseamnă întoarcerea lui Xenofon faţă de călătoria noastră prin nori?

— Cu cât ne vom înălţa mai sus, cu atât mai jos va coborî norocul suedezilor, spunea regele.

Ajunseră astfel la Nowy Targ. Se părea că nu mai e nici o primejdie, dar muntenii susţineau că niscaiva oşti străine dau târcoale pe lângă Czorsztyn şi prin împrejurimi. Regele presupunea că sunt raitierii nemţi ai mareşalului coroanei, care avea două asemenea polcuri, sau că dragonii trimişi înainte de el au fost luaţi drept podghiazuri vrăjmaşe. Aşadar, când aflară că şi la Czorsztyn era garnizoana episcopului de Cracovia, sfetnicii regelui se împărţiră în două: unii voiau să meargă pe tractul cel mare până la Czorsztyn, iar de acolo să înainteze pe hotar până în ţinutul Spisz, în timp ce alţii erau de părere să cotească îndată spre pământurile maghiare, care pătrundeau ca un clin până aproape de Nowy Targ, şi să se furişeze peste vârfuri şi prin păsurile munţilor, slujindu-se peste tot de călăuze, deoarece numai acestea cunoşteau trecerile fără primejdie.

Învinse a doua părere, fiindcă astfel o întâlnire cu suedezii devenea cu neputinţă, iar pe de altă parte, regelui îi plăcea mai mult drumul acesta „vulturesc” prin prăpăstii, şi prin nori.

De la Nowy Targ se îndreptară deci spre apus şi miazăzi, lăsând la dreapta Biały Dunajec. La început străbătură întinderi largi, dar pe măsură ce înaintau, spinările muntoase începeau să se împreune şi văile se îngustau. Mergeau pe drumuri pe care caii se căţărau cu mare greutate. Uneori era nevoie să descalece şi să-i ducă de dârlogi, deşi nu o dată se împotriveau şi aşa, ciulind urechile şi întinzându-şi nările aburinde spre hăurile în adâncul cărora părea că pândeşte moartea.

Muntenii, învăţaţi cu prăpăstiile, socoteau adesea drept bune poteci pe care celor neobişnuiţi le vâjâiau urechile şi le venea ameţeală. În cele din urmă, intrară parcă într-o crăpătură stâncoasă, lungă, dreaptă şi atât de îngustă, încât abia de puteau călări unul lângă altul trei oameni.

Trecătoarea era aidoma unui coridor uriaş. Doi pereţi stâncoşi îl mărgineau de amândouă părţile. Din loc în loc, streşinile lor se desfăceau, alcătuind povârnişuri mai line, acoperite cu nămeţi şi înrămate de pădurea neagră.

Viscolul măturase zăpada din fundul trecătorii şi copitele cailor scrâşneau, izbindu-se de piatră. Acum însă nu bătea vântul şi domnea o tăcere atât de adâncă, încât parcă răsuna în urechi. Numai sus de tot, printre marginile împădurite, albăstrea o fâşie de cer, treceau în răstimpuri păsări negre, bătând din aripi şi croncănind.

Alaiul regal se opri să se odihnească. Caii năduşiţi răspândeau în jur trâmbe de aburi, iar oamenii erau obosiţi şi ei.

— Suntem în Polonia sau în Ungaria. întrebă după o clipă regele pe călăuză.

— Aici e tot Polonia.

— De ce n-am cotit mai de mult spre Ungaria?

— Pentru că nu se poate. Trecătoarea coteşte puţin mai încolo, apoi urmează o cădere de apă, dincolo de care poteca duce la drumul mare. Acolo întoarcem, mai trecem printr-o trecătoare şi abia după aceea vom ajunge în pământul maghiar.

— Dacă-i aşa, era mai bine s-o luăm pe tractul cel mare, spuse regele.

— Linişte!… răspunse deodată munteanul.

Şi apropiindu-se de peretele stâncos, îşi lipi urechea de el.

Rămaseră toţi cu privirile aţintite spre el: călăuza se schimbă la faţă şi spuse:

— Dincolo de cotitură se apropie nişte oşteni dinspre pârâu!… O, Doamne, nu cumva sunt suedezi?!

— Unde, cum, ce?… începură să-l întrebe din toate părţile. Nu se aude nimic…!

— Pentru că acolo e zăpadă. Pe rănile lui Christos! Sunt aproape de tot!… Se vor arăta numaidecât…!

— Poate că sunt oamenii mareşalului! spuse regele.

În aceeaşi clipă, Kmicic îşi îndemnă calul.

— Mă duc să văd! zise.

Kiemliczii porniră în urma lui, ca nişte copoi de vânătoare, dar abia se desprinseră de ceilalţi, că la vreo sută de paşi înainte, cotul trecătorii se înnegri de oameni şi cai.

Kmicic se uită şi… tresări înfricoşat.

Erau suedezii.

Ajunseseră atât de aproape, încât nu mai putea fi vorba de retragere, mai ales că suita regelui avea caii sleiţi. Nu mai era altceva de făcut decât să străpungă rândurile duşmane, să piară sau să cadă în robie. Regele pricepu într-o clipită cum stau lucrurile, aşa că puse mâna pe mânerul spadei!

— Acoperiţi-l pe rege şi înapoi! strigă Kmicic.

Tyzenhauz trecu repede înainte cu douăzeci de oameni, dar Kmicic, în loc să i se alăture, porni în trap mărunt asupra suedezilor.

Era îmbrăcat în straiele suedeze în care plecase de la mânăstire, aşa că vrăjmaşii nu-şi dădură seama cine era. Văzând un călăreţ suedez îndreptându-se spre ei, socotiră pesemne că alaiul regal era un podghiaz de-al lor, fiindcă nu grăbiră pasul; doar rotmistrul ieşi înaintea rândului din faţă.

— Cine sunteţi? întrebă în suedeză, uitându-se la chipul palid şi ameninţător al tânărului care se apropia.

Kmicic veni atât de aproape, încât mai că se atingeau cu genunchii, şi fără o vorbă îi descarcă pistolul în ureche.

Un strigăt de spaimă ţâşni din pieptul raitierilor, iar glasul lui jupân Andrzej răsună şi mai puternic:

— Loveşte!

Şi aşa cum stânca dezgrădinată se rostogoleşte în prăpastie, sfărâmând totul în cale, tot aşa se repezi Kmicic asupra rândului din faţă, ducând cu el moartea şi nimicirea. Tinerii Kiemliczi, ca doi urşi, săriră după el în învălmăşeală. Loviturile săbiilor izbite de platoşe şi coifuri răsunau ca bătaia ciocanelor, însoţită îndată de ţipete şi gemete.

Suedezii înspăimântaţi crezură la început că trei uriaşi se năpustiseră asupra lor în această trecătoare. Primele rânduri de câte trei se retraseră dinaintea straşnicului bărbat, iar când şirurile din urmă apărură la cotitură, mijlocul se frânse şi se învălmăşi. Caii începură să muşte şi să dea din picioare. Oştenii din spate nu puteau să tragă cu muschetele şi nici să-i ajute în vreun fel pe cei din frunte, care cădeau fără putinţă de apărare sub loviturile celor trei uriaşi. În zadar se apără şi împung, atacatorii le frâng săbiile, răsturnând oameni şi cai. Fugarul lui Kmicic, strunit cu putere, îşi ridica copitele peste capetele cailor suedezi, în timp ce călăreţul se vânzolea, tăia şi împungea mereu. Faţa-i era năclăită de sânge, ochii îi scăpărau scântei, nu se mai gândea decât că trebuie să-i oprească pe suedezi cu preţul vieţii lui. Gândul acesta îl înflăcăra, întreindu-i puterile şi mişcările începură să-i semene cu zvârcolirile râsului: sălbatice şi repezi ca fulgerul. Izbind neomeneşte cu sabia, despica oamenii, cum despică trăsnetul copacii tineri; tinerii Kiemliczi îl urmau de aproape, iar bătrânul, în spatele lor, împungea mereu cu spada printre cei doi fii şi o trăgea înapoi plină de sânge.

În acest timp, oamenii din jurul regelui începuseră să se frământe. Solul papei îi ţinea şi acum calul de dârlogi, ca la Żywiec, iar de cealaltă parte episcopul de Cracovia făcea la fel şi trăgeau amândoi fugarul înapoi din toate puterile, dar regele îl înghiontea cu pintenii înainte, aşa că dzianetto se ridica în două picioare.

— Lăsaţi dârlogii!… poruncea regele. Pe legea mea, trebuie să trecem peste vrăjmaşi!

— Stăpâne, gândeşte-te la Republică! striga episcopul de Cracovia.

Regele nu putea să se smulgă din mâinile lor, mai ales că din faţă îi închidea drumul Tyzenhauz cu toţi oamenii lui. Nu pornise în ajutorul lui Kmicic, jertfindu-l din dorinţa de a-l scăpa pe rege.

— Pe chinurile lui Christos! striga şi el cu glasul deznădejdii, ceilalţi vor cădea repede!… Stăpâne milostiv, scapă-ţi viaţa cât mai e timp! Eu am să-i ţin în loc aici!

Dar îndârjirea regelui nu mai ţinea socoteală de nimeni şi de nimic. Jan Kazimierz îşi îmboldea calul cu şi mai multă putere şi, în loc să se retragă, se mişca înainte.

Iar timpul trecea şi fiecare clipă putea să aducă pierzarea.

— Vom muri pe pământul nostru!… Lăsaţi frâul!… strigă regele.

Din fericire, împotriva lui Kmicic şi a celor trei Kiemliczi, din pricina îngustimii locului, puteau să lupte doar câţiva oameni deodată; de aceea şi rezistaseră atâta vreme. Dar puterile începură să-i părăsească tot mai mult. De câteva ori rapierele suedeze atinseră trupul lui Kmicic şi sângele începu să se scurgă. Ceaţa îi întuneca vederea. Răsuflarea i se oprea în piept. Simţea apropierea morţii şi nu mai dorea decât să-şi vândă cât mai scump pielea. „încă unul măcar!” repeta în gând şi slobozea fierul în capul sau umărul celui mai apropiat raitier, apoi iarăşi se întorcea spre altul. După ce-şi reveniră din spaima de ia început, suedezii, ruşinaţi se vede că cei patru bărbaţi li se împotriviseră atâta vreme, atacară cu furie; Kmicic şi oamenii lui fură împinşi înapoi de greutatea oamenilor şi a cailor.

Fugarul lui Kmicic se prăbuşi deodată şi valul suedez îl acoperi pe călăreţ.

Kiemliczii se mai zvârcoliră un timp, asemenea înotătorilor care, văzând că se îneacă, se străduiesc să-şi ţină capul cât mai mult deasupra apei, dar căzură şi ei în curând…

Suedezii porniră cu vijelie asupra suitei regelui.

Dar Tyzenhauz se repezi cu oamenii lui spre ei şi se izbiră atât de năprasnic, încât răsunară munţii.

Nu mai încăpea îndoială că pentru rege şi însoţitorii lui avea să bată ceasul pieirii sau al robiei.

Jan Kazimierz, preferând pesemne să piară, scăpă de episcopii care-i ţineau calul de dârlogi şi porni repede după Tyzenhauz.

Deodată însă rămase stană de piatră.

Se întâmpla ceva nemaipomenit. Privitorilor li se părea că munţii vin în ajutorul regelui şi stăpânului legiuit.

Streşinile pereţilor stâncoşi prinseră viaţă, de parcă pământul se cutremura din temelii şi pădurea de sus voia să ia parte la luptă. Trunchiuri de copaci, sloiuri de gheaţă şi zăpadă întărită, pietre şi sfărâmături de stâncă începură să se rostogolească duruind peste şirurile strânse ale suedezilor; totodată, din amândouă părţile trecătorii răsună un urlet neomenesc.

Jos, printre oşteni, se iscă o învălmăşeală care întrecea orice închipuire. Suedezii credeau că munţii se prăvălesc asupra lor. Se auziră ţipete, gemetele luptătorilor striviţi, strigăte deznădăjduite de ajutor, nechezatul cailor, scrâşnetul şi bufniturile îngrozitoare ale pietroaielor care se izbeau de platoşe.

În cele din urmă, oamenii şi caii alcătuiră o masă învălmăşită, plină de gemete, deznădăjduită, înspăimântătoare.

Pietrele şi sfărâmăturile de stâncă îi zdrumicau fără încetare, rostogolindu-se peste oameni şi cai.

— Muntenii, muntenii! începură să strige însoţitorii regelui.

— Săriţi cu baltagele pe câinii ăştia! răsunară glasuri pe culmi.

Şi în aceeaşi clipă, pe streşinile stâncilor se iviră capete pletoase, acoperite de pălării rotunde de piele, apoi trupurile şi câteva sute de făpturi ciudate îşi dădură drumul în jos pe povârnişurile înzăpezite.

Bundele albe şi săine pe care le purtau pe umeri îi făceau să semene cu nişte înfricoşătoare păsări de pradă. Coborâră cât ai bate din palme; şuierul toporiştelor însoţea strigătele sălbatice şi gemetele suedezilor răpuşi. Regele vru să oprească măcelul; câţiva raitieri rămaşi în viaţă se aruncară în genunchi şi îşi întinseră braţele, cerşind îndurarea. Fără folos, deoarece nimic nu mai putea opri securile răzbunătoare; după un sfert de ceas nu mai rămăsese nici picior de suedez viu în trecătoare.

Muntenii mânjiţi de sânge se apropiară de alaiul regelui.

Trimisul papei privea cu uimire la aceşti oameni spătoşi, puternici, îmbrăcaţi în cojoace miţoase năclăite de sânge şi cu baltagele ridicate deasupra capetelor, pe care nu-i cunoştea.

La vederea episcopilor, muntenii se descoperiră. Mulţi îngenuncheară în zăpadă.

Episcopul de Cracovia îşi înălţă spre cer faţa înlăcrimată.

— Iată ajutorul lui Dumnezeu care veghează asupra regelui.

Apoi se întoarse spre munteni şi le spuse:

— Oameni buni, de unde sunteţi?

— De pe aici! îi răspunseră glasuri din mulţime.

— Ştiţi oare cui i-aţi sărit într-ajutor?… Iată-l pe regele şi stăpânul vostru, pe el l-aţi scăpat!

La aceste cuvinte, mulţimea începu să strige: „Regele, regele! Isuse, Marie, regele!” Muntenii credincioşi începură să se îmbulzească spre rege. Îl înconjurară din toate părţile, plângând, îi sărutară picioarele, scările şi chiar copitele calului. Strigau şi suspinau, erau cuprinşi de asemenea înflăcărare, încât episcopii, temându-se pentru rege, fură nevoiţi să-i domolească.

Regele sta în mijlocul poporului credincios, ca păstorul între oi, şi lacrimi mari, curate ca perlele, îi şiroiau pe obraji.

Dar chipul i se însenină de parcă în sufletul lui se petrecuse o schimbare şi un gând măreţ, trimis de cer, îi mijise în minte; făcu semn cu mâna că vrea să vorbească, iar când se înstăpâni tăcerea, spuse cu glasul ridicat, de-l auziră cu toţii.

— Doamne, care m-ai scăpat cu mâinile acestor oameni de jos, îţi jur pe chinurile şi moartea Fiului Tău că de acum înainte voi fi şi părintele lor!

— Amin! repetară episcopii.

Şi un răstimp domni o tăcere sărbătorească, apoi bucuria izbucni iarăşi. Începură să-i întrebe pe munteni cum de se aflau la trecătoare, cum de veniseră în ajutorul regelui la vremea potrivită.

Se arătă că prin împrejurimile Czorsztynului dădeau târcoale podghiazuri însemnate de suedezi care nu atacau cetatea, părând că aşteaptă sau caută pe cineva. Muntenii auziseră şi ei de bătălia dintre aceste podghiazuri şi nu ştiu ce oştire în care trebuia să se afle şi regele. Atunci hotărâseră să-i atragă pe vrăjmaşi într-o capcană şi le trimiseseră călăuze înşelătoare care-i aduseseră înadins în această trecătoare.

— Am văzut, spuseră muntenii, când cei patru viteji s-au năpustit asupra câinilor, am vrut să-i ajutăm, dar ne-a fost frică să nu-i speriem prea devreme.

Regele îşi luă capul în mâini.

— Sfântă Fecioară! tună. Căutaţi-l pe Babinicz! Măcar să-l înmormântăm cum se cuvine!… când te gândeşti că omul acesta, care şi-a vărsat cel dintâi sângele pentru noi, a fost bănuit de trădare!

— Am greşit, stăpâne milostiv! spuse Tyzenhauz.

— Căutaţi-l, căutaţi-l degrabă! îi îndemnă regele. Nu plecăm de aici până nu-l vedem şi nu ne luăm rămas bun de la el.

Oştenii şi muntenii alergară la locul unde începuse lupta şi în curând îl scoaseră pe jupân Andrzej de sub grămada de oameni şi cai. Faţa-i era palidă, împroşcată de sângele care-i îngheţase pe mustăţi, ţinea ochii închişi, iar platoşa era îndoită de loviturile paloşelor şi copitele cailor. Dar tocmai această platoşă îl apărase să nu fie zdrobit; oşteanului care-l purta i se păru că aude un geamăt uşor.

— Pentru Dumnezeu, trăieşte! strigă.

— Scoateţi-i platoşa! strigară alţii.

Îi tăiară îndată curelele.

Kmicic răsuflă adânc.

— Răsuflă, răsuflă! Trăieşte! repetară câteva glasuri.

O vreme zăcu nemişcat, apoi deschise ochii. Atunci, unul dintre oşteni îi turnă puţină horilcă pe gât, iar ceilalţi îl ridicară de umeri.

În aceeaşi clipă, sosi în galop şi, regele care auzise strigătul repetat din gură în gură.

Oştenii îl aduseră înaintea lui pe jupân Andrzej care se lăsa greu şi atârna fără vlagă în braţele lor. Cu toate acestea, la vederea regelui, îşi recapătă cunoştinţa pentru o clipă, un zâmbet aproape copilăresc îi înflori pe faţă, iar buzele-i palide şoptiră desluşit:

— Stăpânul şi regele meu trăieşte… e liber…

Şi lacrimile îi străluciră în ochi.

— Babinicz, Babinicz! Cum să te răsplătim?! strigă regele.

— Eu nu sunt Ba-bi-nicz, eu sunt Kmi-cic! şopti cavalerul. Spunând acestea, leşină din nou în braţele oştenilor.