Capitolul XXV.

Deoarece muntenii îi încredinţară că pe drumul dinspre Czorsztyn nu se mai afla nici o ceată de suedezi, suita regelui coti spre această cetate şi în curând ajunse la drumul mare pe care călătoria era mult mai uşoară şi mai puţin istovitoare. Călăreau în cântecele şi strigătele muntenilor: „Vine regele, vine regele!” iar pe drum li se alăturau tot mai multe grupuri de poporeni înarmaţi cu îmblăcie, coase, furci şi flinte, astfel că Jan Kazimierz se afla în curând în fruntea unui pâlc însemnat de oameni, fără experienţă într-adevăr, dar gata ori când să meargă cu el fie şi asupra Cracoviei şi să-şi verse sângele pentru domnul lor. Aproape de Czorsztyn, regele era înconjurat de aproape o mie de munteni pe jumătate sălbatici.

Începură să vie şi şleahticii dinspre Nowy şi Stary Sacz. Aceştia aduseră vestea că în aceeaşi dimineaţă polcul polonez condus de Wojniłłowicz zdrobise aproape de Nowy Sacz un însemnat podghiaz suedez, cei mai mulţi vrăjmaşi pierind de sabie ori înecându-se în Kamienna şi Dunajec.

În curând se arătă că spuneau adevărul, deoarece pe drum se văzură flancurile desfăşurate, urmate de Wojniłłowicz care sosea cu un polc al voievodului de Bracław.

Regele îl întâmpină cu bucurie pe vechiul oştean, pe care-l cunoştea mai demult, şi în înflăcărarea tuturor porniră mai departe spre Spisz. Fură repeziţi în goană călăreţi, care să-l vestească pe mareşal de venirea regelui, ca să fie gata să-i iasă înainte.

Călătoriră apoi cu larmă şi veselie. Pe drum se uneau cu ei alte şi alte grupuri de oameni. Trimisul papei, care plecase prin Śląsk de teamă pentru viaţa proprie şi a regelui, iar la început teama lui crescuse şi mai mult, nu mai ştia de bucurie, fiindcă acum era sigur că viitorul avea să aducă biruinţa regelui şi în acelaşi timp a bisericii. Episcopii îi împărtăşeau bucuria, iar dregătorii mireni susţineau că tot poporul, de la Carpaţi până la Marea Baltică, va pune mâna pe arme, asemenea mulţimii care-i însoţea. Wojniłłowicz îi încredinţa că cei mai mulţi se ridicaseră la luptă.

Şi povestea ce se zvonea prin ţară, ce spaimă îi cuprinsese pe suedezi care nu mai cutează să scoată capul din întărituri în cete mici, cum părăsesc şi ard cetăţuile mai mici, adăpostindu-se în fortăreţele cele mari.

— Oştenii cu o mână se bat în piept, căindu-se, iar cu cealaltă încep să-i bată pe suedezi, spuse. Wilczkowski, porucinicul polcului de husari ai măriei tale, le-a mulţumit suedezilor pentru slujbă şi încă în aşa fel, încât a năvălit asupra polcovnicului Attenberg la Zakrzew şi a tăiat o groază de vrăjmaşi, lăsând prea puţini în viaţă… Cu ajutorul Celui de Sus, i-am răzbit la Nowy Sacz, obţinând o biruinţă deplină, fiindcă nu ştiu dacă a mai scăpat vreunul viu… Jupân Felicjan Kochowski m-a ajutat mult cu pedestrimea nawojeză şi. În acest fel şi-au primit răsplata pentru dragonii pe care i-au hărtănit cu două zile în urmă.

— Pentru care dragoni? întrebă regele.

— Cei pe care i-ai trimis măria ta mai înainte din Śląsk. Suedezii i-au atacat pe neaşteptate şi deşi n-au izbutit să-i împrăştie, fiindcă s-au apărat cu îndârjire, au vătămat pe mulţi dintre ei… cât pe ce să ne dăm duhul din pricina deznădejdii, gândind că şi măria ta te afli cu ei; ne temeam să nu ţi se întâmple ceva. Dumnezeu ţi-a dat gândul cel bun să trimiţi dragonii înainte. Suedezii i-au adulmecat numaidecât şi au împânzit toate drumurile.

— Auzi, Tyzenhauz? întrebă regele. O spune un oştean încercat.

— Aud, stăpâne milostiv, răspunse tânărul magnat.

Regele se întoarse spre Wojniłłowicz:

— Şi altceva? Ce mai e? Vorbeşte!

— N-am să ascund nimic din ce ştiu. În Wielkopolska luptă Żegocki şi Kulesza. Jupân Warszycki l-a izgonit pe Lindorm din castelul de la Piła, Danków se apără, Lanckorona e în mâinile noastre, iar în Podlasie jupân Sapieha creşte în putere la Tykocin. Suedezii slăbesc tot mai mult în cetate şi odată cu ei prinţul voievod de Wilno. Cât despre hatmani, aceştia au şi pornit de la Sandomierz în ţinutul Lublinului, arătând astfel limpede că au rupt înţelegerea cu vrăjmaşul. Cu ei se află şi voievodul de Czernichów, iar din aşezările dimprejur vin cu duiumul toţi cei în stare să ţină sabia în mâini. Se vorbeşte că acolo va lua fiinţă o înţelegere împotriva suedezilor prin strădania lui jupân Sapieha şi a castelanului de Kiev.

— Castelanul de Kiev e şi el în ţinutul Lublinului?

— Întocmai, măria ta! Dar el, azi e aici, mâine dincolo… Şi eu trebuie să mă duc la el, dar nu ştiu unde să-l caut.

— Se va auzi de el, spuse regele, aşa că n-ai să ai nevoie să mai întrebi unde se află.

— Aşa gândesc şi eu stăpâne milostiv, răspunse Wojniłłowicz.

Tot vorbind astfel, scurtau drumul din ce în ce mult. Cerul se înseninase, astfel că nici o zdreanţă nor nu păta albastrul tăriei: zăpada scânteia în razele soarelui. Munţii de la Spisz se înălţau semeţi şi veseli înaintea călăreţilor şi firea întreagă părea să-i zâmbească stăpânului.

— Ţara noastră iubită! rosti regele, măcar dacă am putea să-ţi întoarcem liniştea înainte ca oasele noastre să odihnească în pământul tău!

Urcară pe o colină înaltă, de pe care vederea se deschidea până departe, pentru că de partea cealaltă se aşternea la poale o întindere uriaşă. Acolo în vale văzură mişcându-se în depărtare un furnicar omenesc.

— Sunt oştile mareşalului! strigă Wojniłłowicz.

— Dacă nu sunt cumva suedezi! zise regele.

— Nu sunt, milostive stăpân! Suedezii n-ar putea veni dinspre Ungaria. Văd şi steguleţele de la suliţele husarilor.

Într-adevăr, în curând, din depărtarea albăstruie, se ivi o pădure de suliţe, steguleţele colorate fluturau ca florile bătute de vânt; deasupra lor vârfurile de fier străluceau ca nişte flăcărui. Soarele se răsfrângea în platoşe şi coifuri.

Mulţimea care-l întovărăşea pe rege scoase un chiot de bucurie, care se auzi în depărtare, deoarece masa de cai, călăreţi, steaguri, tuiuri şi steguleţe începu să înainteze mai repede; se vede că porniseră în galop, fiindcă polcurile se vedeau tot mai limpede şi creşteau văzând cu ochii neînchipuit de repede.

— Să rămânem pe această înălţime. O să-l aşteptăm aici pe mareşal! spuse regele.

Alaiul se opri: cei care veneau din faţă înaintau cu iuţeală tot mai mare.

Uneori dispăreau la cotiturile drumului sau după ridicăturile şi stâncile risipite în vale, dar se iveau iarăşi înaintea ochilor, asemenea unui şarpe cu pielea colorată, strălucitoare. Ajunseră, în sfârşit, la mai puţin de o jumătate de verstă de înălţime şi îşi încetiniră goana. Ochii puteau să-i cuprindă pe toţi acum şi să se bucure de vederea lor. În frunte venea steagul de husari al mareşalului, înarmat şi înţolit atât de bogat, încât orice rege s-ar fi putut mândri cu asemenea oşteni. În acest steag slujeau numai şleahtici munteni: flăcăi pe sprânceană, unul şi unul, în platoşe strălucitoare, bătute cu alamă, şi cu tăbliţe cu chipul Sfintei Fecioare de la Częstochowa la gât; pe cap purtau coifuri rotunde cu apărători pentru urechi şi cu creastă, la umeri aripi din pene de vultur, iar pe spate piei de tigru şi de leopard spre deosebire de căpetenii care aveau piei de lup, după obicei.

Pădurea de steguleţe verzi şi negre fluturau deasupra lor; înainte călărea porucinicul Wiktor, urmat de o capelă ienicerească cu clopoţei, tumbelechiuri, tobe şi fluiere, după care venea peretele de piepturi îmbrăcate în fier.

La această privelişte, inima regelui tresaltă de bucurie. Îndată după husari înainta călărimea uşoară, şi mai numeroasă, cu săbiile goale în mână şi cu arcurile la spate; apoi trei sotnii de seimeni, în mundire de culoarea macului înflorit, înarmaţi cu suliţe şi sâneţe; apoi două sute de dragoni în tunici roşii; apoi cetele de simbriaşi ale magnaţilor, care se aflau la Lubowla, slujitori gătiţi ca la nuntă, halebardieri, haiduci, paici, maghiari şi ieniceri care slujeau la curţile panilor.

Oştirea juca în culori de curcubeie şi se apropia lărmuind în nechezatul cailor, scrâşnetul armurilor, bubuitul tobelor, duruitul darabanelor, răpăitul tumbelechiurilor şi strigăte uriaşe, din pricina cărora zăpada părea că va aluneca la vale pe pripoarele munţilor. În sfârşit, înapoia oştenilor se văzură carâte şi caleşti în care se aflau pesemne dregători mireni şi oameni ai bisericii.

Oştenii se aşezară pe două rânduri, de o parte şi de alta a drumului, iar printre ei se ivi pe un cal alb ca laptele însuşi mareşalul coroanei, Jerzy Lubomirski. Gonea ca vijelia pe uliţa deschisă între şireagurile de oşteni, urmat de doi rândaşi îmbrăcaţi în haine bogate. Ajungând la înălţime, sări de pe cal şi zvârlind frâul unuia dintre ei, porni să urce pe jos spre locul în care stătea regele.

Îşi scoase căciula şi, punând-o pe mânerul săbiei, înainta cu capul descoperit, sprijinindu-se de baltagul bătut în perle. Era înveşmântat în straie poloneze de luptă; trupul îi era acoperit de o platoşe argintată, bătută des cu pietre scumpe pe margine şi atât de bine lustruită, încât părea că duce soarele în piept; pe umărul stâng îi atârna mantia de culoare închisă, care da în vioriul purpurei, din catifea de Veneţia, prinsă la gât cu un şiret fixat de agrafe cu briliante presărate pe toată mantia; surguciul de la căciulă era de asemenea împodobit cu briliante; pietrele preţioase făceau ape-ape în jurul lui, strălucind de-ţi luau ochii.

Era un bărbat în puterea vârstei, cu o înfăţişare falnică. Pe capul tuns înalt avea un ciuf destul de rar, cărunţit, care-i cădea în smocuri pe frunte, iar mustaţa-i neagră ca pana corbului i se alungea în sfârcuri subţiri pe amândouă părţile gurii. Fruntea înaltă şi nasul roman sporeau frumuseţea chipului urâţit întrucâtva de obrajii prea bucălaţi şi ochii mici, înconjuraţi de cearcăne. Pe faţă i se citea statornicia, dar şi deşertăciunea unei trufii nemărginite. Se ghicea lesne că acest magnat voia ca ochii întregii ţări, chiar ai Europei, să fie îndreptaţi mereu asupra lui. Într-adevăr, aşa şi era.

Ori de câte ori Jerzy Lubomirski nu izbutea să ocupe locul de frunte, trebuind să împartă cu alţii slava şi meritele, mândria-i rănită era gata să se pună de-a curmezişul şi să strice, să zădărnicească orice strădanie, chiar dacă era vorba de scăparea ţării.

Era o căpetenie norocoasă şi pricepută, dar şi aici îl întreceau mulţi, deoarece însuşirile lui, deşi ieşite din comun, nu erau pe potriva ambiţiilor şi a dorinţei de a fi cel dintâi. De aceea, era veşnic neliniştit; bănuiala şi invidia aveau să facă din el mai târziu un vrăjmaş al Republicii, mai primejdios decât Janusz Radziwiłł. Duhul necurat care sălăşluia în Janusz era în acelaşi timp şi măreţ, nu da înapoi înaintea nimănui şi de la nimic; Janusz voia coroana şi pentru ca jertfea cu bună ştiinţă oamenii şi nimicea ţara. Lubomirski ar fi primit-o şi el dacă şleahticii i-ar fi pus-o pe cap, dar având un suflet mărunt, nu cuteza să întindă mâna spre ea în văzul tuturor. Radziwiłł era unul dintre acei bărbaţi pe care înfrângerea îi împinge spre nelegiuiri, iar izbânda îi aşază în rândul semizeilor; Lubomirski era însă un mare zurbagiu, gata oricând să se arate împotriva mântuirii ţării din pricina trufiei rănite, neînălţând nimic în loc: nici măcar pe sine, căci nu îndrăznea şi nu ştia; Radziwiłł avea să moară mai vinovat, dar Lubomirski avea să facă mai mult rău.

Acum însă, când mergea spre rege îmbrăcat în aur, catifea şi pietre scumpe, mândria lui era satisfăcută pe deplin. Era cel dintâi dintre magnaţi care-l primea pe rege pe pământurile lui; într-un fel îl lua sub ocrotirea lui şi avea să-l conducă la tron, izgonind vrăjmaşul; regele şi întreaga ţară aşteptau totul de la el şi toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Aşadar, când se simţea măgulit în trufia lui, îi plăcea să-şi arate credinţa, fiind în stare de jertfe însemnate; pentru a-şi dovedi credinţa, era gata să întreacă măsura. Ajungând la jumătatea colinei, pe care sta regele, luă căciula de pe mânerul săbiei şi înclinându-se, începu să măture zăpada cu surguciul împodobit cu diamante.

Regele îşi îndemnă calul spre el şi îl opri, vrând să descalece. Văzând aceasta, mareşalul se repezi să-i ţină scara cu mâinile lui şi, în acelaşi timp, îşi smulse mantia de pe umeri şi, urmând pilda unui curtean englez, o aşternu la picioarele regelui.

Înduioşat, regele îşi deschise braţele şi-l îmbrăţişă ca pe un frate.

Un răstimp, nici unul din ei nu fu în stare să rostească o vorbă, dar la această privelişte înălţătoare, izbucniră într-un singur glas oştirea, şleahticii, norodul, şi mii de căciuli zburară în văzduh; bubuiră toate muschetele, flintele şi sâneţele, iar de la Lubowla răspunseră tunurile, mugind gros, de se cutremurară munţii, stârnind ecourile care începură să alerge împrejur, răsfrânte de pereţii întunecaţi ai pădurilor, de stânci şi prăpăstii, ducând vestea până la crestele îndepărtate…

— Jupâne mareşal, spuse regele, domniei tale îţi vom datora mântuirea regatului.

— Stăpâne milostiv! răspunse Lubomirski, averea, viaţa şi sângele meu le pun la picioarele măriei tale!

— Vivat! Vivat Johannes Casimirus rex!… strigară cu toţii.

— Trăiască regele, părintele nostru! chiotiră muntenii. În acest timp, însoţitorii regelui făcură cerc în jurul mareşalului, dar el rămase alături de domnul său. După cuvintele de bun venit, regele încălecă din nou, iar mareşalul, vrând să se întreacă în dovezi de cinstire, luă calul de frâu şi-l conduse pe jos prin mijlocul oştenilor şi al strigătelor asurzitoare până la careta aurită la care erau înhămaţi opt cai bălani; regele urcă, însoţit de Widon, solul papei.

Episcopii şi dregătorii se aşezară în celelalte, apoi porniră încet spre Lubowla. Mareşalul călărea lângă fereastra caretei în care se afla regele, mândru şi mulţumit de sine, de parcă ar fi fost socotit părintele întregii ţări.

De amândouă părţile mergeau oşteni, cântând după cum urmează:

Taie la şvezi, taie, Hârşt! pe cuţitoaie.

Bate la şvezi, bate, Cu măciuca-n spate.

Groapa tu le-o sapă Şi trage-i în ţeapă.

Arde-i tot la moacă, Durerea să-i coacă.

Moaie-i pe şvezi, moaie, De piele-i jupoaie.

În coaste-i loveşte, Oastea le stârpeşte.

Îneacă-i, că-i bine.

De ai snagă-n tine.{48}

Din nefericire, în bucuria şi înflăcărarea tuturor, nu prevedea nimeni că mai târziu acelaşi cântec, schimbându-i pe suedezi în franţuzi, aveau să-l cânte tot oştenii lui Lubomirski, răzvrătiţi împotriva regelui şi stăpânului legiuit.

Mai era însă mult timp până atunci. La Lubowla bubuiau treascurile, fumul învăluia turnurile şi parapetele, iar clopotele băteau ca de foc. Curtea în care coborî regele, pridvorul şi scările castelului erau aşternute cu postav roşu. În vase aduse din Italia fumegau arome orientale. Cea mai mare parte din averea neamului Lubomirski: tacâmuri de aur şi argint, chilimuri, covoare, gobelinuri ţesute de mâinile meşterilor flamanzi, statui orologii, dulapuri împodobite cu pietre scumpe, măsuţe încrustate cu sidef şi chihlimbar, fusese, adusă din vreme la Lubowla ca să nu cadă pradă lăcomiei suedezilor; acum toate acestea erau aşternute, agăţate, şi luau ochii, preschimbând castelul într-o reşedinţă ca în basme. Mareşalul înfăţişa înadins această bogăţie, vrednică de un sultan, ca să-i arate regelui că, deşi se întorcea ca un pribeag, fără bani şi fără oştire, neavând aproape nici haine de schimb, era totuşi un stăpânitor puternic, de vreme ce avea slugi atât de avute şi tot pe atât de credincioase. Regele îi înţelese dorinţa şi inima i se umplu de recunoştinţă; îl îmbrăţişa mereu pe mareşal, îi lua capul în mâini şi-i mulţumea. Trimisul papei, deşi obişnuit cu belşugul, se mira cu voce tare de tot ce vedea; îi auziră cu toţii spunându-i grafului Apotyngen că până acum n-avea idee de puterea regelui polon şi, după credinţa lui, înfrângerile dinainte nu se datorau decât unei schimbări trecătoare a norocului care avea să se îndrepte în curând.

La ospăţul care urmă după odihnă, regele se aşeză pe podină, iar mareşalul ţinu să-l slujească el neîngăduind nimănui să-l înlocuiască. În dreapta regelui luă loc solul papei, Widon, iar în stânga prelatul Leszczyński. Mai încolo, pe amândouă părţile se aşezară dregătorii mireni şi oamenii bisericii: episcopul de Cracovia, cel de Poznań, arhiepiscopul de Lwów, apoi cei de Łuck, Przemyśl şi Chelm, arhidiaconul de Cracovia; mai departe se aflau cei ce aveau în grijă peceţile coroanei şi voievozii; opt la număr, castelanii şi pisarii; dintre căpeteniile oştirii luau parte la ospăţ jupân Wojniłłowicz, jupân Wiktor, jupân Stabkowski şi jupân Baldwin Szurski care conducea călărimea uşoară a lui Lubomirski.

Altă sală era pregătită pentru şleahticii mai puţin însemnaţi, iar spătăria uriaşă, pentru oamenii de rând, fiindcă în ziua sosirii regelui trebuia să se veselească tot natul.

La toate mesele nu se vorbea decât de întoarcerea regelui şi de primejdiile grozave întâmpinate pe drum, din care numai mâna lui Dumnezeu îl scăpase. Însuşi Jan Kazimierz începu să povestească despre încăierarea din trecătoare, ridicându-l în slăvi pe cavalerul care oprise cel dintâi înaintarea suedezilor.

— Cum îi merge? îl întrebă pe mareşal.

— Doftorul stă lângă el şi răspunde de viaţa lui, dar l-au luat în grija lor şi jupâniţele şi nu cred că-i vor lăsa sufletul să zboare dintr-un trup atât de tânăr şi frumos! răspunse mareşalul vesel.

— Slavă Domnului! se bucura regele. L-am auzit rostind ceva ce n-avem să repetăm înaintea domniilor voastre, pentru că şi nouă ni se pare că n-am auzit bine sau că a aiurat; dacă se va arăta că-i adevărat, apoi ştiu că veţi avea de ce să vă miraţi.

— Numai să nu fie ceva care să te supere pe măria ta!

— Nici vorbă de aşa ceva! zise regele. Dimpotrivă, ne-am bucurat grozav, fiindcă se arată că până şi aceia pe care îi socoteam pe bună dreptate cei mai mari vrăjmaşi ai noştri, sunt gata la nevoie să-şi verse sângele pentru noi.

— Stăpâne milostiv! se înfierbântă mareşalul, a venit vremea îndreptării, dar sub acest acoperiş, mărita ta, te afli printre oameni care n-au păcătuit niciodată împotriva măriei tale nici măcar cu gândul.

— Adevărat, adevărat! răspunse regele. Domnia ta, mareşale, în primul rând!

— Sunt sluga umilă a măriei tale!

La masă larma creştea tot mai mult. Urmară discuţii despre împrejurările politiceşti, despre ajutorul aşteptat în zadar din partea împăratului nemţesc, despre tătari şi viitorul război cu suedezii. Inimile tresăltară de bucurie când mareşalul spuse că solul pe care-l repezise înadins la han se întorsese cu câteva zile înainte cu vestea că patruzeci de mii de luptători, poate chiar o sută de mii, sunt gata să pornească după ce regele se va înţelege cu hanul la Lwów. Acelaşi sol îl înştiinţase că, de frica tătarilor, şi cazacii se întorceau sub ascultarea Republicii.

— Jupâne mareşal, îl măguli regele, te-ai gândit la toate mai bine decât noi!

Înălţă deodată cupa şi strigă:

— În sănătatea mareşalului coroanei, gazda şi prietenul nostru!

— Nu se poate, stăpâne milostiv! se împotrivi mareşalul. Nu putem să bem în sănătatea nimănui, înainte de a bea în sănătatea măriei tale!

Mâinile care duceau paharele la gură se opriră la jumătatea drumului, iar Lubomirski, bucuros, înfierbântat, făcu un semn majordomului.

Slujitorii care mişunau prin sală, se repeziră şi începură să toarne iarăşi licoarea de Malmazia, pe care o scoteau cu căni aurite dintr-un butoiaş de argint. Veselia spori şi mai mult şi toţi aşteptară închinarea mareşalului.

Majordomul aduse în acest timp două pocale de cristal veneţian, atât de măiestrit lucrate, încât puteau să treacă drept a opta minune a lumii. Cristalul, înflorat şi lustruit poate ani întregi, împrăştia străluciri de diamante; montura fusese lucrată de meşteri italieni. Cupele care apărau sticla scumpă erau din aur sculptat în făpturi mărunte care înfăţişau intrarea triumfală a unei căpetenii la Capitol. Căpetenia se afla într-un car aurit şi înainta pe un drum aşternut cu perle. În urma lui veneau robii cu mâinile legate, un rege într-un turban cu smaragd, şi oştenii cu flamurile şi acvilele romane. Peste cincizeci de figuri erau săpate pe fiecare cupă, mici cât o alună, dar meşterite cu atâta grijă, încât se puteau vedea bine trăsăturile şi simţămintele fiecăreia, semeţia învingătorilor şi suferinţa celor înfrânţi. Cristalul era înţepenit în cupe cu fire de aur filigranate, subţiri ca firele de păr şi arcuite cu migală în frunze de viţă, ciorchini şi flori felurite. Voiurile de filigran se răsuceau în jurul cristalului, unindu-se sus într-un cerc care alcătuia rama pocalului, bătută cu pietre preţioase în şapte culori.

Majordomul îi dete un pocal regelui, iar pe cel de-al doilea îl întinse mareşalului; amândouă erau pline cu vin de Malmazia. Atunci se ridicară cu toţii de la locurile lor şi mareşalul ridică pocalul, strigând din toate puterile:

— Vivat Johannes Casimirus rex!

— Vivat, vivat, vivat!

În clipa aceea, tunurile bubuiră din nou, de se cutremurară pereţii castelului. Şleahticii care ospătau în a doua sală dădură buzna cu paharele pline; mareşalul voia să mai vorbească, dar nu mai era chip, fiindcă glasul îi era acoperit de strigătele: Vivat, vivat, vivat! care nu se mai sfârşeau.

Mareşalul fu cuprins de asemenea bucurie şi înflăcărare, încât ochii îi sticliră şi golindu-şi pocalul, răcni de-l auziră cu toţii:

— Ego ultimus…!

Spunând acestea, se lovi cu paharul în cap şi cioburile de cristal se împrăştiară în toate părţile pe podea, iar tâmpla magnatului se umplu de sânge.

Se mirară cu toţii, iar regele spuse:

— Jupâne mareşal, nu ne pare rău de pahar, ci de capul domniei tale… Pentru noi preţuieşte foarte mult!

— Nu-mi pasă de comori şi giuvaeruri, strigă mareşalul, când am cinstea să te primesc pe măria ta în casă la mine. Vivat Johannes Casimirus rex!

Majordomul îi dădu altă cupă.

— Vivat, vivat, vivat! răsuna fără încetare.

Zuruitul sticlei sparte se amesteca mereu cu strigătele. Doar episcopii nu urmară pilda mareşalului, deoarece nu le-o îngăduia rangul bisericesc.

Trimisul papei, necunoscând obiceiul spargerii paharelor în cap, se plecă spre episcopul de Poznań, care şedea alături, şi-i zise:

— Pentru Dumnezeu, sunt de-a dreptul uluit… Vistieria vă e goală şi cu asemenea pocal se puteau pune pe picioare şi întreţine două polcuri!

— Aşa-i totdeauna la noi, răspunse episcopul de Poznań, clătinând din cap. Când înflăcărarea cuprinde inimile, nu se mai păstrează măsura.

Într-adevăr, înflăcărarea era din ce în ce mai mare. Spre sfârşitul ospăţului o zare de lumină pătrunse prin ferestrele castelului.

— Ce-i asta? întrebă regele.

— Stăpâne milostiv! Pofteşte la spectacol! îl îndemnă mareşalul.

Şi cu paşi şovăitori îl conduse pe rege la fereastră. O privelişte minunată li se înfăţişă ochilor. Curtea era luminată ca ziua. Câteva zeci de butoaie cu smoală aruncau străluciri galbene pe bătătura măturată de zăpadă şi aşternută cu crengi de brad. Din loc în loc, ardeau căldări cu rachiu, împrăştiind lumini albastre. În unele se adăugase sare, ca să lumineze roşu.

Începură jocurile. Mai întâi cavalerii retezară câteva capete de turci, apoi aruncară din goană suliţe prin inel şi se întrecură în săbii; după aceea, câinii asmuţiţi sfâşiară un urs, iar un muntean vânjos ca Samson zvârli în sus o piatră de moară, prinzând-o din zbor. Petrecură în acest fel până la mijlocul nopţii.

Astfel îl primi pe rege mareşalul coroanei, deşi suedezii se aflau încă în ţară.