Capitolul XXIX.

La castel, după câteva zile, trădătorul cel mare privea la întunericul care se lăsa peste linţoliul de zăpadă şi asculta şuierul vijeliei.

Lumina vieţii i se stingea cu încetul. În aceeaşi zi, la amiază, mergea încă pe picioarele lui, privea de pe metereze la corturile şi adăposturile de lemn ale oştenilor lui Sapieha; două ceasuri mai târziu puterile îl părăsiseră şi îl aduseseră pe braţe înăuntru.

Faţă de vremea de la Kiejdany, când voia să ajungă la coroană, se schimbase de nerecunoscut. Părul din cap îi albise. În jurul ochilor se adânciseră cearcăne roşii, faţa i se umflase, părând şi mai mare; era faţa unui om pe jumătate mort, însemnată de pete vineţii şi înfiorătoare prin expresia de suferinţă cumplită.

Totuşi, deşi viaţa lui se putea număra cu ceasurile, trăise prea mult, mai mult decât credinţa în sine, în steaua-i norocoasă, mai mult decât speranţele şi planurile lui, decât propria decădere; când privea în adâncul acestei prăpăstii în care se rostogolise, nu-i venea să creadă. Aşteptările îi fuseseră înşelate de sprijinitori şi de curgerea întâmplărilor; planurile i se năruiseră. El, care nu se mulţumea să fie cel mai puternic magnat polonez, prinţ al statului roman, mare hatman şi voievod de Wilno, el pentru care întreaga Lituanie nu era pe măsura poftelor lui nesăţioase, era închis acum într-o cetăţuie strâmtă în care nu-l mai aştepta decât moartea sau robia. Privea mereu la uşă, întrebându-se care dintre aceste două zeiţe va intra cea dintâi să-i ia sufletul şi trupul şubrezit.

Din ţinuturile, judeţele şi stărostiile lui putea cândva să întocmească un regat; astăzi nu mai era stăpân nici măcar pe zidurile Tykocinului.

Doar cu câteva luni înainte negocia cu regii din ţările vecine, în timp ce astăzi un rotmistru suedez îi ascultă poruncile cu nerăbdare şi dispreţ, impunându-i voinţa lui.

Acum, când oştirea îl părăsise, când dintr-un magnat în stare să cutremure întreaga ţară, ajunsese un sărman fără putere, care avea el însuşi nevoie de sprijin, Carol Gustav îl dispreţuia. L-ar fi ridicat în slava cerului pe aliatul puternic, dar cerşetorului îi întorcea spatele cu mândrie.

Aşa cum tâlharul Kostka Napierski fusese asediat odinioară la Czorsztyn, tot aşa şi el, Radziwiłł, era împresurat acum în castelul de la Tykocin. Şi cine îl împresurase? Sapieha cel mai mare, vrăjmaş al său.

Când le va încăpea în mână, îl vor târî înaintea judecăţii, căci el era mai rău decât un tâlhar, era un trădător.

Îl părăsiseră cu toţii, rude şi prieteni. Oştenii îi încălcau proprietăţile, iar comorile şi bogăţiile se risipeau ca fumul; acel prinţ care cândva uimise curtea Franţei prin luxul orbitor, care poftea la ospeţe mii de şleahtici şi întreţinea zece mii de oşteni, îi îmbrăca şi-i hrănea, nu mai avea acum nici măcar cu ce să-şi împrospăteze forţele slăbite; de necrezut, el, Radziwiłł, în ultimele clipe ale vieţii, aproape în ceasul morţii, era flămând!

Cei de la Tykocin duceau lipsă de hrană demult, căpetenia suedeză împărţea raţii foarte mici din merindele împuţinate, iar prinţul nu vroia să se roage de el.

Dacă cel puţin fierbinţeala care-i măcina puterile i-ar fi întunecat şi mintea! Dar nu! Pieptul i se ridica din ce în ce mai greu, răsuflarea se schimba în horcăit, picioarele umflate şi mâinile îi îngheţau, pe când mintea, cu toate clipele de rătăcire, cu toate vedeniile înfricoşătoare ce i se perindau pe dinaintea ochilor, îi rămânea limpede cea mai mare parte din timp. Prinţul îşi vedea prăbuşirea, sărăcirea şi înjosirea, fostul războinic biruitor îşi vedea înfrângerea şi suferinţele lui se puteau asemui numai cu păcatele-i uriaşe.

Deoarece, aşa cum eriniile îl chinuiau pe Oreste, tot aşa şi pe el îl mustra conştiinţa şi nu se afla nicăieri pe lume un templu în care să se ascundă de ea.

Se zbuciuma fără istov ziua şi noaptea, afară şi înăuntru; mândria nu putea să înfrângă mustrările cugetului şi nici să le înlăture. Cu cât mai adâncă era decăderea lui, cu atât se arătau mai îndârjite. Avea clipe când îşi sfâşia pieptul. În vreme ce vrăjmaşii încălecaseră ţara din toate părţile şi naţiile străine îi deplângeau soarta nefericită, durerea şi sângele vărsat, el, marele hatman de Lituania, în loc să pornească la bătălie şi să-şi jertfească ultima picătură de sânge, în loc să uimească lumea, ca Leonida{55} sau ca Temistocle{56} şi să-şi amaneteze cel din urmă contăş, ca Sapieha, se înhăitase cu unul dintre duşmani şi ridicase mâna-i pângăritoare împotriva propriei mame şi a propriului stăpân, năclăind-o în sângele scump de frate… El făptuise toate acestea, iar acum se afla ruşinat la capătul vieţii, aproape de clipa când avea să dea socoteală dincolo… Ce-l mai aştepta oare acolo?

Părul i se ridica vâlvoi în vârful capului, când se gândea la asta, când ridicase braţul înarmat asupra ţării, se credea uriaş, pe lângă Republica nenorocită, dar acum se schimbaseră toate. Acum el se micşorase, iar Republica, ridicată din pulbere şi sânge, i se părea din ce în ce mai mare, hrănită de puteri tainice, plină de măreţie, sfântă, înfricoşătoare. Şi creştea mereu în ochii lui tot mai mult. Faţă de ea se simţea ca un firicel de praf, ca prinţ, ca hatman şi ca Radziwiłł. Nu putea să înţeleagă ce înseamnă asta. Talazuri necunoscute se înălţau în jurul lui, se rostogoleau cu zgomot mare, veneau din ce în ce mai aproape, se ridicau înfricoşătoare, iar el îşi dădea seama că trebuie să se înece, că o sută ca el s-ar fi înecat în acest potop de ape. De ce oare nu văzuse mai înainte această putere tainică, de ce pornise împotriva ei ca un nebun? Când i se rostogoleau prin minte astfel de gânduri, îl cuprindea spaima în faţa acestei mame, în faţa acestei Republici, ale cărei trăsături, atât de blajine cândva, nu le mai recunoştea.

Îşi pierdea cumpătul şi inima i se umplea de groază. Uneori credea că se află în altă ţară, în mijlocul altor oameni. Prin zidurile împresurate pătrundeau ştiri despre tot ce se petrecea în Republică, şi se petreceau lucruri ciudate şi înfiorătoare. Începuse războiul pe viaţă şi pe moarte împotriva suedezilor şi a trădătorilor, cu atât mai înfricoşător, cu cât nu-l prevăzuse nimeni. Republica începuse să pedepsească, îndeplinind parcă mânia dumnezeiască stârnită de nedreptăţile de tot felul.

Când se răspândise vestea asedierii Częstochowei, Radziwiłł, deşi calvin, se speriase de moarte şi spaima nu-i ieşise din suflet, pentru că atunci văzuse pentru prima oară talazurile acelea tainice care, înălţându-se, aveau să-i acopere pe suedezi şi pe el; abia atunci i se păruse că năvălirea suedezilor înseamnă ruşinarea celor sfinte şi pedeapsa avea să vie curând. Atunci parcă i se luase o legătură de pe ochi şi văzuse chipul schimbat al ţării, care nu mai arăta ca o mamă, ci ca o regină care pedepseşte.

Toţi aceia care îi rămăseseră credincioşi şi o slujiseră cu trup şi suflet se ridicaseră deasupra şi creşteau mereu, iar cei care păcătuiseră împotriva ei decădeau.

„Aşadar, nu-i este îngăduit nimănui, îşi spunea prinţul să se gândească la propria înălţare, nici la aceea a neamului său, fiecare trebuind să-şi jertfească viaţa, puterile şi dragostea pe altarul ei?”

Pentru el însă era prea târziu, pentru că nu mai avea ce jertfi, nu mai avea nici un viitor, afară de cel de dincolo de mormânt, la vederea căruia se cutremura.

Din clipa încercuirii Częstochowei, când un strigăt uriaş ţâşnise din pieptul ţării, când apăruse ca prin minune o forţă ciudată, necunoscută până atunci şi neînţeleasă, când se ridicase deodată în apărarea ei un braţ tainic, parcă de pe altă lume, în sufletul prinţului îşi făcuse loc o nouă îndoială, fiindcă nu mai putea să scape de gândul cumplit că Dumnezeu se afla alături de cauza şi credinţa celorlalţi.

Când îi treceau prin minte asemenea gânduri, se îndoia de propria credinţă şi atunci deznădejdea întrecea măsura propriilor păcate.

Şubrezimea trupului, decăderea sufletească, întunericul, nimicnicia – iată la ce ajunsese şi ce câştigase, slujindu-şi numai sieşi.

La început, după ce plecase de la Kiejdany în Podlasie, era plin de speranţe. Sapieha, căpetenie cu mult mai nepricepută, îl bătuse într-adevăr la câmp deschis, steagurile ce-i mai rămăseseră îl părăsiseră şi ele, dar se întărea la gândul că Bogusław avea să-i vie într-ajutor de pe o zi pe alta. Puiandrul de vultur din cuibul Radziwiłłilor va veni în zbor în fruntea cetelor prusiene luterane, care nu vor mai trece de partea papistaşilor, cum făcuseră steagurile lituaniene, şi atunci îl vor nimici amândoi pe Sapieha, îi vor sfărâma oştirea, îi vor sfărâma şi pe confederaţi şi se vor aşeza pe trupul Lituaniei, ca doi lei pe trupul căprioarei, îngrozindu-i numai cu răcnetele pe cei care ar fi vrut să le-o smulgă.

Dar timpul trecea şi forţele lui Janusz se topeau văzând cu ochii; până şi polcurile de lefegii străini se alăturau lui Sapieha; se scurgeau zile, săptămâni, luni, iar Bogusław nu mai sosea.

În cele din urmă, începuse asediul Tykocinului. Mâna de suedezi care rămăseseră lângă Janusz, se apăra cu vitejie; făptuind cruzimi înfricoşătoare, ştiau că nici dacă se vor preda nu vor scăpa de mâna răzbunătoare a lituanienilor. La începutul împresurării, prinţul trăgea nădejde că până la urmă însuşi regele suedez va veni în ajutorul lui, sau avea să-l trimită pe jupân Koniecpolski care se afla alături de Carol Gustav cu şase mii de călăreţi. Dar aşteptarea-i fusese zadarnică. Nimeni nu se mai gândea la el, nimeni nu venea să-l ajute.

— Bogusław, Bogusław! repeta prinţul, umblând prin încăperile de la Tykocin, dacă nu vrei să-l scapi pe vărul tău, scapă-l cel puţin pe Radziwiłł…!

În sfârşit, deznădăjduit, prinţul hotărâse să facă un pas care-i înjosea cumplit mândria lui; vroia să-l roage pe prinţul Michał de la Nieświeź să-i vie în ajutor.

Pe drum, scrisoarea căzuse în mâna oamenilor lui Sapieha, iar voievodul de Witebsk îi trimisese lui Janusz drept răspuns scrisoarea prinţului stolnic, pe care o primise cu o săptămână înainte.

Prinţul Janusz găsise o parte care glăsuia astfel: „Dacă luminăţia ta afli că vreau să viu în ajutorul rudei mele, prinţul voievod de Wilno, să nu crezi, fiindcă eu ţin numai cu aceia care-i păstrează credinţă ţării şi regelui, dorind să reaşeze libertăţile de altădată în această slăvită Republică. Eu nu voi încerca să apăr pe trădători de pedeapsa pe care o merită. Bogusław nu va veni nici el, deoarece, cum aud, electorul se gândeşte la el şi nu vrea să-şi împrăştie forţele, iar quod attinet pe Koniecpolski, acesta ar veni bucuros în peţit la văduva lui, aşa că-i convine ca prinţul voievod să dea ortul popii cât mai repede.”

Scrisoarea, adresată lui Sapieha, îi spulberase ultima speranţă nefericitului Janusz, aşa că acum nu-i mai rămânea decât să aştepte împlinirea sorţii.

Asediul se apropia de sfârşit.

Vestea plecării lui jupân Sapieha se răspândise îndată la castel, dar nădejdea că atacatorii aveau să înceteze lupta durase puţină vreme, fiindcă în polcurile de pedestraşi începuse o frământare neobişnuită. Cu toate acestea, urmară câteva zile destul de liniştite, pentru că aruncarea porţilor în aer cu ajutorul petardei dăduse greş. Sosi însă ziua de 31 decembrie, când numai noaptea putea să mai strice planurile atacatorilor, deoarece era limpede că pregăteau ceva împotriva cetăţii, dacă nu o năvală, cel puţin tunurile aveau să tragă iarăşi în zidurile şubrezite.

Ziua se apropia de sfârşit. Prinţul zăcea în încăperea aşa-zisă „din colţ”, în aripa apuseană a castelului. Pe vatra căminului uriaş ardeau buturugi de pin, aruncând luciri vioaie peste pereţii albi şi goi. Prinţul era întins pe spate pe o canapea turcească, trasă înadins la mijlocul odăii, ca să ajungă până la ea căldura flăcărilor. Mai aproape de cămin, în umbră, pajul dormea pe un covoraş, iar în jurul prinţului moţăiau pe scaune jupâneasa Jakimowicz, cândva supraveghetoarea jupâniţelor de la Kiejdany, al doilea paj, doftorul, care era şi astrologul voievodului, şi Charłamp.

Pentru că acesta nu-l părăsise, pe prinţ, cu toate că dintre oştenii de altădată nu mai rămăsese aproape nici unul. Amară era slujba lui, fiindcă, deşi inima şi sufletul bătrânului luptător se aflau în afara zidurilor Tykocinului, în tabăra lui Sapieha, continua să-i păstreze credinţă fostei căpetenii. Bietul oştean slăbise de foame şi neodihnă ca un schelet. Din toată faţa îi mai rămăseseră doar nasul, care părea şi mai mare, şi mustăţile ca nişte şomoioage. Era îmbrăcat în fier de sus până jos, avea platoşe, umărare şi coif cu apărători de zale care-i cădeau pe umeri. Cotierele de metal îi străluceau pe braţe, pentru că abia se întorsese de pe ziduri, unde fusese să vadă ce se petrece şi unde îşi căuta moartea în fiecare zi. Acum aţipise şi el, istovit, cu toate că prinţul hârâia îngrozitor, de parcă începuse agonia, şi vântul urla şi şuiera pe afară.

Deodată, tremurături scurte începură să scuture trupul uriaş al lui Radziwiłł şi hârâiala încetă. Se treziră cu toţii şi se uitară cu luare-aminte mai întâi la ei, apoi unul la altul.

Prinţul rosti:

— Parcă mi s-a luat o povară de pe piept, mi-e mai uşor…

După aceea, întoarse capul puţin, începu să privească spre uşă şi spuse:

— Charłamp!

— Sluga luminăţiei tale.

— Ce vrea Stachowicz de la mine?

Bietului Charłamp începură să-i tremure genunchii, deoarece pe cât de neînfricat era în luptă, pe atât era de superstiţios, aşa că privi repede împrejur şi răspunse cu glasul înăbuşit:

— Stachowicz nu e aici. Luminăţia ta ai poruncit să-l împuşte la Kiejdany.

Prinţul închise ochii şi nu mai zise nimic.

Un răstimp se auzi numai urletul jalnic şi prelung al vijeliei.

— În viforniţa de afară se aud vaiere omeneşti, zise iarăşi prinţul, deschizând ochii. Nu eu i-am adus pe suedezi, ci Radziejowski.

Când văzu că nu-i răspunde nimeni, adăugă:

— El poartă vina cea mai mare, el e cel mai vinovat, el e cel mai vinovat.

Şi se mai linişti puţin, bucurându-se parcă la gândul că alţii erau mai vinovaţi decât el.

Curând însă alte gânduri trebuie să-i fi venit în minte, fiindcă faţa i se întunecă şi repetă de câteva ori:

— Isuse, Isuse, Isuse!

Şi iarăşi îl năpădi astmul şi începu să hârâie şi mai rău ca înainte.

În acest timp, de afară se auziră împuşcături de muschetă, la început rare, apoi din ce în ce mai dese, dar prin viscol şi urletul viforniţei nu răsunau prea tare, aşa că se putea crede că erau nişte ciocănituri care nu mai conteneau în poarta castelului.

— Se bat! spuse doftorul prinţului.

— Ca de obicei! răspunse Charłamp. Oamenii îngheaţă de frig şi vor să se bată, să se încălzească.

— E a şasea zi de când tot viscoleşte întruna, zise doftorul. Schimbări mari se vor petrece în acest regat, pentru că nu-i lucru obişnuit!

La acestea, Charłamp:

— Să dea Dumnezeu! N-o să fie mai rău decât acum!

Vorbirea le fu întreruptă de prinţ, căruia îi era iarăşi mai bine:

— Charłamp!

— Sluga luminăţiei tale.

— Mi se pare oare din pricina slăbiciunii sau Oskierko a încercat să arunce poarta în aer cu câteva zile în urmă?

— A încercat, luminăţia ta, dar suedezii au stins petarda, un plumb l-a atins pe Oskierko, iar oamenii lui Sapieha au fost respinşi.

— Dacă n-a fost vătămat rău, va încerca din nou… în cât suntem astăzi?

— E ultima zi din decembrie, luminăţia ta.

— Doamne, îndură-te de sufletul meu!… N-o să mai ajung până la Anul nou… Mi s-a prorocit mai demult că moartea îmi dă târcoale la cinci ani o dată.

— Dumnezeu e milostiv, luminăţia ta.

— Dumnezeu ţine cu jupân Sapieha, răspunse prinţul surd.

Deodată, începu să se uite împrejur şi spuse:

— Mă ia cu frig din pricina ei… N-o văd, dar simt că e aici.

— Cine, luminăţia ta?

— Moartea!

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt!

Se aşternu o clipă de tăcere, se auzeau doar şoaptele rugăciunilor rostite de jupâneasa Jakimowicz.

— Spuneţi-mi, întrebă prinţul cu glas sugrumat, voi credeţi într-adevăr că afară de credinţa voastră nimeni nu mai poate fi mântuit?

— Greşelile pot fi iertate şi în ceasul morţii, răspunse Charłamp.

Ecourile împuşcăturilor deveneau din ce în ce mai dese. Bubuitul tunurilor începu să cutremure geamurile, care răspundeau de fiecare dată zuruind jalnic.

Prinţul ascultă o vreme liniştit, după care se ridică în capul oaselor, ochii începură să i se lărgească, pupilele să-i scânteieze. O clipă îşi ţinu capul în mâini, apoi strigă deodată, cuprins parcă de nebunie:

— Bogusław! Bogusław! Bogusław!

Charłamp fugi afară cu mintea rătăcită.

Castelul se cutremura din încheieturi de bubuitul tunurilor.

Deodată răsună strigătul câtorva mii de glasuri, după care ceva parcă izbi cu mare zgomot pereţii; reteveiele şi cărbunii din vatră se risipiră pe podea, iar Charłamp dădu buzna înapoi în sală.

— Oamenii lui Sapieha au aruncat poarta în aer! strigă. Suedezii au fugit în turn!… Vrăjmaşul e aproape, luminăţia ta…

Cuvintele îi muriră pe buze. Radziwiłł şedea pe canapea cu ochii ieşiţi din orbite, trăgea cu greu aerul pe gura deschisă, dinţii i se rânjiseră, zgâria cu mâinile canapeaua pe care şedea şi privind cu înfricoşare în fundul încăperii, striga sau mai degrabă horcăia între două răsuflări:

— Radziejowski… Nu eu… Ajutor!… Ce vreţi?! Luaţi-vă coroana!… Radziejowski… Radziejowski, oameni buni! Isuse, Isuse, Marie!

Apoi îl apucă un sughiţ îngrozitor, ochii îi ieşiră şi mai mult din găvane, se încordă, căzu pe spate şi rămase nemişcat.

— S-a stins! spuse doftorul.

— A chemat-o pe Maria, aţi auzit, cu toate că era calvin, zise jupâneasa Jakimowicz.

— Puneţi uscături pe foc! porunci Charłamp femeilor încremenite.

Se apropie de mort, îi închise pleoapele, apoi îşi scoase iconiţa de aur a Maicii Domnului, pe care o purta la gât, şi încrucişând mâinile lui Radziwiłł pe piept, i-o puse între degete.

Lumina focului cădea pe iconiţa care răsfrângea strălucirile pe chipul voievodului şi îl înveselea; niciodată nu păruse mai liniştit ca acum.

Charłamp se aşeză alături şi, rezemându-şi coatele pe genunchi, îşi acoperi faţa cu mâinile.

Tăcerea era tulburată doar de zgomotul împuşcăturilor.

Deodată se întâmplă ceva înfricoşător. Mai întâi fulgeră o lumina orbitoare; părea că lumea întreagă luase foc şi, aproape în acelaşi timp, răsună o bubuitură năprasnică, de parcă se scufunda pământul cu castel cu tot. Pereţii se clătinară, tavanul crăpă cu un trosnet îngrozitor, toate ferestrele se prăbuşiră pe podea şi geamurile se sparseră în mii de cioburi. Prin găvanele ferestrelor pătrunseră valuri de zăpadă şi viscolul începu să urle spăimos prin colţurile încăperii.

Toţi oamenii care se aflau înăuntru căzură cu feţele la pământ, amuţiţi de groază.

Cel dintâi se ridică Charłamp şi se uită la trupul voievodului care zăcea liniştit în acelaşi loc, dar iconiţa de aur se aplecase puţin între degetele mortului.

Charłamp răsuflă adânc. Mai înainte era sigur că o ceată de diavoli intraseră în odaie să ia trupul prinţului.

— Cuvântul s-a întrupat! spuse. Cred că suedezii au aruncat turnul în aer, murind cu toţii.

Dar de afară nu se auzea nici un zgomot. Se vede că oştenii lui Sapieha se opriseră cuprinşi de admiraţie ori poate de teamă că toată cetatea e minată şi pulberea avea să se aprindă curând.

— Puneţi vreascuri pe foc! le spuse Charłamp pajilor.

Şi iarăşi strălucirile vâlvătăilor luminară încăperea. Împrejur domnea o linişte de moarte, doar focul sâsâia şi trosnea, vijelia urla şi zăpada pătrundea din ce în ce mai deasă prin ferestrele goale.

În cele din urmă, se auziră glasuri învălmăşite, apoi răsunară clinchetul pintenilor şi tropăiturile paşilor numeroşi; uşa se deschise la perete şi oştenii dădură buzna înăuntru.

Odaia se lumina de luciul săbiilor trase din teacă; luptătorii, purtând pe cap coifuri, căciuli şi calpace, se îmbulzeau pe uşă. Mulţi aveau felinare în mână şi le ţineau sus, înaintând cu mare grijă, deşi focul împrăştia şi aşa destulă lumină.

În sfârşit, din mulţime ieşi înainte micul cavaler, acoperit de sus până jos de o armură strălucitoare, şi strigă:

— Unde-i voievodul de Wilno?

— Aici! răspunse Charłamp, arătând spre trupul întins pe canapea.

Wołodyjowski se uită şi spuse:

— Nu mai trăieşte!

— A murit, a murit! Vestea trecu din gură în gură. Trădătorul a murit.

— Aşa-i, spuse Charłamp mohorât. Dar dacă-i veţi pângări trupul şi-l veţi ciopârţi cu săbiile, nu veţi face bine, pentru că înainte de a muri a rostit numele Sfintei Fecioare, iar acum ţine între degete icoana ei.

Aceste cuvinte făcură o impresie adâncă. Strigătele conteniră.

Oştenii începură să se apropie, să dea ocol canapelei şi să se uite la mort. Cei care aveau felinare îi luminau faţa, dar el zăcea uriaş, mohorât, cu măreţia de hatman şi răceala morţii pe chip.

Veniră pe rând oşteni şi căpetenii. Se apropiară deci Stankiewicz şi cei doi Skrzetuski, Horotkiewicz şi Jakub Kmicic, Oskierko şi jupân Zagłoba.

— E adevărat!… spuse jupân Zagłoba cu glas şoptit, de parcă se temea să nu-l trezească pe prinţ. Ţine în mână iconiţa Maicii Domnului, care-i răsfrânge lumina pe obraji…

Spunând acestea, îşi luă căciula de pe cap. Ceilalţi făcură şi ei la fel. Urmă o tăcere plină de respect, pe care o întrerupse Wołodyjowski.

— Of, acum se află în faţa judecăţii dumnezeieşti şi oamenii nu mai au nimic cu el!

Apoi se întoarse spre Charłamp:

— Dar tu, nefericitule, de ce ţi-ai părăsit ţara şi stăpânul pentru el?

— Lăsaţi-l în seama noastră!… se auziră câteva glasuri deodată.

Charłamp se ridică şi scoţând sabia, o zvârli pe jos.

— Sunt al vostru, n-aveţi decât să mă hăcuiţi! spuse. Nu l-am părăsit odată cu voi, atunci când era puternic ca un rege, iar pe urmă, când a sărăcit şi n-a mai rămas nimeni lângă el, mi s-a părut că nu se cuvine să mă lepăd şi eu de el. Ehei, nu m-am îngrăşat în slujba lui, de trei zile n-am mai pus nimic în gură şi-mi tremură picioarele… Dar sunt al vostru, tăiaţi-mă, pentru că recunosc că am ţinut la el…

Spunând acestea, se clătină şi ar fi căzut, dar Zagłoba deschise braţele, îl prinse şi-l sprijini, apoi începu să strige:

— Pe viul Dumnezeu! Daţi-i să mănânce şi să bea!

Toţi se simţiră înduioşaţi, aşa că-l luară de subsuori pe jupân Charłamp şi-l duseră afară. După care, oştenii începură şi ei să părăsească încăperea pe rând, închinându-se cu adâncă evlavie.

În drum spre cvartir, jupân Zagłoba cumpăni o vreme, se gândi, îşi drese glasul şi, în cele din urmă, trase de pulpana lui Wołodyjowski.

— Jupâne Michał! zise.

— Ce-i?

— Mi-a trecut înverşunarea împotriva lui Radziwiłł. Mortul e mort. Îl iert din toată inima că a vrut să-mi ia viaţa.

— Acum se află la judecata cerului! răspunse Wołodyjowski.

— Aşa-i, aşa-i!… 'Hm, dac-aş şti că-i ajută, i-aş plăti o slujbă, fiindcă mi se pare ca stă grozav de prost.

— Dumnezeu e milostiv!

— De milostiv, e milostiv, nici vorbă, dar nici el nu poate privi fără scârbă la eretici. Iar ăsta nu e numai eretic, ci şi trădător. Asta-i!

Jupân Zagłoba înălţă capul şi începu să privească spre cer.

— Mi-e frică, rosti după o clipă, să nu-mi cadă în cap vreunul dintre suedezii care s-au aruncat în aer, pentru că mai mult ca sigur că nu li s-a deschis poarta raiului!

— Flăcăi de nădejde! spuse jupân Michał cu admiraţie. Au vrut mai bine să piară, decât să se predea. Asemenea oşteni sunt puţini pe lume!

Apoi înaintară mai departe în tăcere. Deodată, jupân Michał se opri.

— Billewiczówna nu era la castel! zise.

— De unde ştii?

— I-am întrebat pe copiii de casă. Bogusław a luat-o la Taurogi.

— Vai de mine! se sperie Zagłoba. Asta e ca şi când ai lăsa capra în grija lupului. Dar nu te priveşte, pentru că ţie îţi este hărăzită cealaltă.