Capitolul XXVIII.

În clipa în care regele spunea că voievodul de Wilno se află înaintea judecăţii lui Dumnezeu, vorbea ca un proroc, deoarece în acel timp întâmplările de la Tykocin luaseră sfârşit.

În ziua de 25 decembrie, jupân Sapieha, voievodul de Witebsk, era atât de sigur de căderea Tykocinului, încât plecă la Tyszowce lăsând conducerea luptei în seama lui jupân Oskierko. Porunci, în schimb, ca ultima năvală, care avea să urmeze curând, să nu aibă loc decât după venirea lui; adunându-i pe polcovnicii mai însemnaţi, le vorbi astfel:

— Mi-a ajuns la ureche că unii dintre şleahtici, după cucerirea castelului, vor să-l ia în săbii pe prinţul voievod de Wilno… Dacă cetatea va cădea în lipsa mea, lucru foarte cu putinţă, vă înştiinţez că nu îngădui nimănui să ridice braţul asupra lui. Primesc şi eu scrisori de la cine domniile voastre nici măcar nu visaţi, ca punând mâna pe el, să nu-l las în viaţă… Dar nu vreau să dau ascultare acestor porunci, nu din compătimire, pentru că trădătorul nu o merită, ci pentru că eu nu am dreptul de a-i lua viaţa. Am să-l duc mai bine la judecata Seimului, ca să slujească drept pildă urmaşilor şi să se ştie că măreţia neamului şi rangurile nu pot răscumpăra asemenea trădare, nu pot feri pe nimeni de pedeapsa obştei.

Astfel glăsui voievodul, dar mai multă vreme, fiindcă, deşi de bună-credinţă, avea slăbiciunea de a se socoti un mare vorbitor şi îi plăcea să se desfăşoare întotdeauna mai mult decât era nevoie, ascultându-şi cu plăcere propriile cuvinte şi închizând ochii la întorsăturile mai izbutite.

— Atunci trebuie să-mi bag mâna în apă fiartă, răspunse jupân Zagłoba, fiindcă mă mănâncă grozav… Vreau să spun însă că dacă eu aş cădea în mâinile lui, Radziwiłł n-ar aştepta nici până la apusul soarelui, ca să-mi reteze capul. Ştie el prea bine din pricina cui l-au părăsit oştenii şi ştie şi cine l-a făcut să se certe cu suedezii… În schimb, eu nu pricep de ce trebuie să mă arăt mai îngăduitor cu el, decât s-ar arăta el cu mine?

— Pentru că eu sunt căpetenia, iar domnia ta trebuie să-mi dai ascultare! răspunse voievodul.

— E drept că trebuie să mă supun, dar uneori e bine să fie ascultat şi Zagłoba… Cutez să spun că dacă Radziwiłł mă asculta pe mine când l-am îndemnat să apere ţara, nu s-ar afla acum la Tykocin, ci pe câmpul de luptă, în fruntea tuturor oştilor lituaniene.

— Aşadar, domnia ta socoteşti că buzduganul nu se află în mâini bune?

— Asta nu mi se cuvine s-o spun, fiindcă eu ţi l-am încredinţat, luminăţia ta. Milostivul nostru stăpân, Johannes Casimirus, nu mai trebuie decât să întărească alegerea mea.

Voievodul zâmbi la aceste vorbe, pentru că ţinea la jupân Zagłoba şi la glumele lui.

— Frăţioare, zise, l-ai asuprit pe Radziwiłł, m-ai făcut hatman… şi toate acestea sunt meritele domniei tale. Îngăduie-mi acum să plec în linişte la Tyszowce, ca să poată şi Sapieha să-şi slujească ţara în vreun fel.

Jupân Zagłoba îşi puse mâinile în şolduri şi se gândi o clipă dacă să-i îngăduie sau nu, apoi clipi din ochi, încuviinţă din cap şi spuse aşezat:

— Du-te sănătos, luminăţia ta!

— Dumnezeu să te răsplătească pentru învoire! răspunse voievodul râzând.

Celelalte căpetenii râseră şi ele, iar Sapieha se pregăti de plecare. Caleaşca îl aştepta afară; îşi luă rămas bun de la toţi, dând fiecăruia poruncile de cuviinţă pentru timpul cât avea să lipsească, apoi se apropie de Wołodyjowski şi-i zise:

— În cazul cuceririi castelului, domnia ta vei răspunde de viaţa voievodului; eu îţi dau această însărcinare.

— La poruncă, nu se va clinti nici un fir de păr din capul lui! răspunse micul viteaz.

— Jupâne Michał, îi spuse Zagłoba după plecare voievodului, aş vrea să ştiu şi eu cine sunt aceia care stăruie pe lângă Sapieha al nostru ca să nu-l lase în viaţă pe Radziwiłł, dacă-l prinde!

— De unde să ştiu eu! răspunse cavalerul.

— Adică vrei să spui că ceea ce nu ţi se spune la ureche, nu-ţi şopteşte nici propria minte. E adevărat! Trebuie să fie niscaiva persoane sus-puse, de vreme ce pot să-i poruncească voievodului.

— Poate că e regele?!

— Regele? Dacă l-ar muşca un câine, regele l-ar ierta numaidecât şi pe deasupra ar spune să i se dea şi o halcă de slănină. Aşa-i inima lui!

— Nu vreau să mă pun în poară cu domnia ta, dar se vorbeşte că pe Radziejowski e grozav de supărat.

— Mai întâi că oricine poate să se supere, exemplum supărarea mea împotriva lui Radziwiłł, iar în al doilea rând, ce supărare mai e şi asta, de vreme ce; i-a luat băieţii sub ocrotirea lui şi se poartă cu ei mai bine decât un părinte adevărat! El are o inimă de aur şi gândesc că mai degrabă regina vrea capul lui Radziwiłł. E o stăpână vrednică, nici vorbă, dar se poartă ca un bărbat şi află de la mine că atunci când o femeie se îndârjeşte împotriva ta, degeaba te ascunzi că şi în gaură de şarpe tot te găseşte.

Jupân Wołodyjowski oftă şi răspunse:

— Cum poate să se supere vreuna pe mine, când eu nu m-am luat de nici una până acum.

— Dar ai fi tare bucuros s-o faci, nu-i aşa? De aceea, cu toate că slujeşti la călărime, te tot caţeri ca un pedestraş pe zidurile Tykocinului pentru că socoteşti că acolo îl vei găsi nu numai pe Radziwiłł, ci şi pe Billewiczówna: Te ştie o lume întreagă, puişorule! Nu ţi-ai scos-o încă de la inimă?

— A fost o vreme când nu mă mai gândeam deloc la ea şi însuşi Kmicic, dacă ar fi fost aici, ar fi fost nevoit să recunoască şi el că m-am purtat ca un cavaler, nevrând să merg împotriva simţămintelor şi uitând de bobârnacul pe care l-am căpătat. Nu ascund însă că, dacă ea se află acum la Tykocin şi o voi scăpa a doua oară de asuprire, voi vedea în asta vrerea Providenţei. De Kmicic nu trebuie să mai ţin seamă, fiindcă nu-i sunt îndatorat cu nimic şi trag nădejde că, dacă a părăsit-o de bunăvoie, ea l-a şi uitat până acum, aşa că nu voi mai păţi ce-am păţit mai demult.

Tot vorbind astfel, ajunseră la cvartir, unde-i găsiră pe cei doi Skrzetuski, pe jupân Roch Kowalski şi pe arendaşul din Wąsosza.

Nu era nici o taină pentru nimeni de ce plecase voievodul de Witebsk la Tyszowce, astfel că oştenii se bucurară că va lua fiinţă asemenea unire întru apărarea ţării şi a credinţei.

— Alte vânturi bat acum în toată Republica, zise jupân Stanisław. Şi, slavă Domnului, bat împotriva suedezilor.

— De la Częstochowa s-au iscat, răspunse jupân Jan. Ieri s-a primit veste că mânăstirea rezistă şi respinge atacuri tot mai puternice… Maică Precestă, nu lăsa ca vrăjmaşul să-ţi pângărească lăcaşul!

Jupân Rzędzian oftă şi zise:

— Pe lângă ruşinarea lui Dumnezeu, câte comori ar încăpea pe mâna duşmanului! când mă gândesc la asta, îmi piere şi pofta de mâncare.

— Oştenii vor să dea năvală neapărat şi numai cu greu pot fi ţinuţi în frâu, spuse jupân Michał. Ieri, steagul lui Stankiewicz a pornit fără poruncă, zicând că după ce vom isprăvi cu trădătorul ăsta, vom sări în ajurul Częstochowei. Cum pomeneşte vreunul de Częstochowa, încep să scrâşnească din dinţi şi să pună mâna pe săbii.

— La drept vorbind, de ce stau atâtea steaguri aici, când şi jumătate ar fi de ajuns, zise jupân Zagłoba. Numai încăpăţânarea lui jupân Sapieha e de vină. Nu vrea să mă asculte, ca să arate că se descurcă şi f11ără sfatul meu, dar vedeţi şi voi că sunt prea mulţi oameni pentru asemenea cetăţuie şi nu fac decât să se împiedice unii de alţii; n-au loc toţi.

— Prin gura domniei tale vorbeşte experienţa războiului, ce mai vorbă! răspunse jupân Stanisław.

— Aha, deci am capul pe umeri, nu-i aşa?

— Unchiul are capul pe umeri! strigă deodată jupân Roch şi, zburlindu-şi mustăţile, începu să privească la cei de faţă, căutând parcă vreunul care nu era de aceeaşi părere.

— Dar nici voievodul nu face rău, răspunse Jan Skrzetuski, şi dacă ţine atâtea steaguri aici, apoi o face de teamă ca prinţul Bogusław să nu vie în ajutorul vărului său.

— Atunci să trimită măcar câteva roate de călărime uşoară, care să pustiască ţinuturile electorului, nu se lăsă Zagłoba, şi să strângă volintiri printre poporeni. M-aş duce cel dintâi să încerc berea prusienilor.

— Iarna berea nu-i bună de nimic, poate numai fiartă, zise jupân Michał.

— Atunci daţi-mi vin, horilcă sau mied, răspunse Zagłoba.

Ceilalţi se arătară şi ei dornici de băutură, aşa că arendaşul de la Wąsosza luă treaba asupra lui şi în curând câteva urcioare se aflau pe masă. Inimile se umplură de bucurie la această privelişte şi cavalerii începură să bea, ridicând paharele cu sârg.

— Moarte nădrăgarilor, să nu ne mai mănânce pâinea aici! strigă Zagłoba. Să-şi roadă conurile lor de brad în Suedia!

— În sănătatea măriei sale regelui şi a reginei! ură Skrzetuski.

— Şi a acelora care le-au păstrat credinţă! adăugă Wołodyjowski.

— Aşadar, în sănătatea noastră!

— În sănătatea unchiului! răcni jupân Roch.

— Dumnezeu să te răsplătească! sunt al tău cu trup şi suflet, dar goleşte paharul până la fund… Zagłoba încă nu s-a ramolit de tot! Domniile voastre, fie ca să-l scoatem mai repede din vizuină pe bursucul ăsta şi să plecăm la Częstochowa!

— La Częstochowa! tună Roch, s-o ajutăm pe Sfânta Fecioară.

— La Częstochowa! strigară cu toţii.

— Să apărăm comorile de la Jasna Góra împotriva păgânilor! adăugă Rzędzian.

— Care se prefac a crede în Isus Christos, vrând să-şi ascundă neruşinarea, dar care, cum am mai spus, urlă la lună precum câinii, şi asta-i toată credinţa lor.

— Şi asemenea mişei ridică mâna asupra minunăţiilor de la Jasna Góra!

— Domnia ta, ai nimerit-o cum nu se poate mai bine când ai vorbit de credinţa lor, îi spuse Wołodyjowski lui Zagłoba, pentru că i-am auzit chiar eu urlând la lună. Mi-au spus pe urmă că sunt psalmi luterani, dar nu încape îndoială că astfel de psalmi cântă şi câinii.

— Cum aşa? întrebă jupân Roch. Se află printre ei asemenea nemernici?

— Toţi sunt aşa! răspunse jupân Zagłoba cu convingere.

— Şi regele lor tot aşa e?

— Regele-i mai rău decât toţi. A pornit războiul înadins, ca să poată huli împotriva adevăratei credinţe prin biserici.

La acestea, jupân Roch, cherchelit de-a binelea, se ridică şi spuse:

— Dacă-i aşa, domniile voastre, aşa cum mă vedeţi şi cum mă cheamă Kowalski, în prima bătălie mă voi repezi asupra regelui suedez! Oricât de mulţi l-ar înconjura, tot nu scapă de mine! Unul dintre noi trebuie să moară!… Îmi voi încrucişa suliţa cu el… N-aveţi decât să mă socotiţi un mare nătărău, dacă n-am s-o fac!

Spunând acestea, îşi făcu mâna pumn şi vru să izbească în masă. Ar fi spart paharele, urcioarele şi ar fi sfărâmat masa, dar jupân Zagłoba îl apucă de mână şi-i vorbi după cum urmează:

— Roch, aşează-te şi stai liniştit! Află că te vom socoti într-adevăr un mare nătărău dacă te vei încumeta la asemenea faptă nesăbuită; nu altfel. Pe urmă, nu pricep cum ai să-ţi încrucişezi suliţa cu el, de vreme ce nu slujeşti la husari!

— Atunci am să fac rost de slujitori şi cai şi am să intru în steagul cneazului Polubiński. O să mă ajute şi tata.

— Tata, Roch?

— Păi, cum altfel?

— N-are decât să te ajute, dar acum nu sparge paharele, că ţi le sparg eu mai întâi în cap. Despre ce vorbeam, domniile voastre?… Aha, despre Częstochowa… O să mă trăsnească Dumnezeu, dacă nu vom porni în ajutorul sfântului aşezământ… O să mă trăsnească, vă spun eu! Şi toate astea din pricina trădătorului Radziwiłł şi a fandoselilor lui Sapieha.

— Domnia ta, nu-i vorbi de rău pe voievod! E un stăpân vrednic! se împotrivi micul cavaler.

— Atunci de ce-l acoperă pe Radziwiłł cu toată mantia, când i-ar ajunge numai poalele? Aproape zece mii de oameni stau lângă cetăţuia asta nepricopsită, călărime şi pedestrime de mâna întâi. În curând o să lingă şi funinginea dinăuntrul coşurilor din preajmă, că pe cea de deasupra au înghiţit-o de mult.

— Nu se cuvine să ne amestecăm în treburile celor mai mari, datoria noastră e să ascultăm!

— Ţie nu ţi se cuvine, Jupâne Michał, dar mie da, pentru că pe mine jumătate din fosta oştire a lui Radziwiłł m-a ales căpetenie şi până acum l-aş fi fugărit pe Carol Gustav peste nouă mări şi ţări, dacă n-ar fi fost modestia-mi nefericită, din pricina căreia i-am dat buzduganul lui jupân Sapieha. Să mă slăbească cu tărăgănelile lui şi să aibă grijă să nu-i iau înapoi ce i-am dat.

— E, domnia ta, te-ai afumat şi faci pe grozavul, spuse Wołodyjowski.

— Aşa zici tu? Atunci ai să vezi! Astăzi încă mă voi duce printre oşteni şi voi striga: domniile voastre, cine vrea să meargă cu mine la Częstochowa nu trebuie să-şi mai tocească genunchii şi coatele de varul de la Tykocin, ci să vină după mine. Cei care m-au ales căpetenie, cei care mi-au dat puterea, crezând că tot ce voi face va fi spre binele ţării şi al credinţei, aceia să mă urmeze. E bine să-i pedepsim pe trădători, dar e şi mai bine s-o scăpăm de asuprirea şi jugul ereticilor pe Sfânta Fecioară, apărătoarea coroanei şi mama noastră.

Aici jupân Zagłoba, care se ameţise binişor, sări de la locul lui, urcă pe laviţă şi începu să strige, de parcă se găsea înaintea unei adunări:

— Domniile voastre! Toţi catolicii şi polonezii care ţin la Sfânta Fecioară să meargă cu mine în ajutorul Częstochowei.

— Eu merg! strigă Roch Kowalski, ridicându-se.

Zagłoba privi un răstimp la cei de faţă, dar văzând uimirea întipărită pe chipurile tăcute, coborî de pe laviţă şi spuse:

— Am să-l învăţ, eu minte pe Sapieha!… Nemernic să fiu, dacă până mâine nu plec la Częstochowa cu jumătate din oştenii de la Tykocin!

— Pentru Dumnezeu, vino-ţi în fire, tătucă! îl potoli Jan Skrzetuski.

— Nemernic să fiu, asta-i! repetă jupân Zagłoba.

Se temură cu toţii să n-o facă într-adevăr, pentru că era în stare. În multe steaguri oştenii începuseră să murmure împotriva tărăgănelii de la Tykocin, scrâşnind din dinţi când se gândeau la Częstochowa. Era prea destul să arunce o scânteie în această pulbere, ca să ia foc, cu atât mai mult, cu cât era vorba de Zagłoba, un om care se bucura de multă dragoste şi trecere. Cea mai mare parte din oştirea lui Sapieha era întocmită din oameni neobişnuiţi cu ascultarea şi înclinaţi să-şi facă de cap, iar aceştia l-ar fi urmat cu toţii pe jupân Zagłoba la Częstochowa.

Cei doi Skrzetuski intrară la idei, iar Wołodyjowski zise:

— Abia a izbutit voievodul să strângă cu mare trudă ceva oştire, abia s-a înjghebat o putere în stare să apere Republica noastră, că s-au şi găsit zurbagii care să dezbine steagurile şi să le îndemne iar la răzvrătire. Radziwiłł va plăti cum se cuvine asemenea sfat care aduce apa la moara lui. Domnia ta, cum de nu-ţi este ruşine să vorbeşti despre una ca asta?

— Nemernic să fiu, dacă n-am s-o fac! răspunse Zagłoba.

— Unchiul o va face! adăugă Roch Kowalski.

— Tăcere, căpăţână de cal! răcni la el jupân Michał.

Jupân Roch holbă ochii, închise gura şi luă poziţia de drepţi.

Atunci Wołodyjowski se întoarse spre jupân Zagłoba.

— Iar eu nemernic să fiu, zise, dacă vreunul din oamenii mei va pleca cu domnia ta. De vrei să răzvrăteşti oştirea, află că voi fi cel dintâi care-i va lovi pe volintirii domniei tale!

— Păgânule, turc neruşinat! i-o întoarse Zagłoba. Cum aşa? Îi vei ataca oare pe oştenii Sfintei Fecioare? Ai fi în stare? Prea bine! Te cunoaştem noi! Domniile voastre, credeţi că lui îi pasă de oştire şi de ascultare? Da' de unde! A mirosit-o pe Billewiczówna dincolo de zidurile Tykocinului. Pentru folosul tău şi samavolnicie nu şovăi să te lepezi de cea mai sfântă cauză! Ai vrea să te scălâmbăiezi, mutându-te de pe un picior pe altul înaintea jupâniţei, cum nu! Dar nu se va alege nimic din planurile tale! Am să mă îngrijesc eu să ţi-o ia alţii mai buni înainte, fie şi Kmicic, pentru că nici el nu-i mai rău ca tine.

Wołodyjowski privi la cei de faţă, luându-i drept martori la nedreptatea care i se face. Apoi se încruntă şi toţi crezură că va răbufni cu mânie, dar pentru că nici el nu mai era cu totul treaz, îl apucă duioşia.

— Iată-mi răsplata, strigă, pentru că slujesc ţara de mic şi n-am lăsat o clipă sabia din mână! N-am nici casă, nici nevastă, nici copii, am rămas singur pe lume ca un cuc. Cei mai vrednici se gândesc la ei, pe când eu, afară de răni, n-am avut altă răsplată, iar acum mi se vorbeşte de foloasele mele şi aproape că sunt socotit trădător.

Spunând acestea, începu să verse lacrimi peste mustăcioara gălbioară, iar jupân Zagłoba se muie dintr-o dată şi deschizând braţele, strigă:

— Jupâne Michał! Te-am nedreptăţit rău de tot. Merit să fiu dat pe mâna călăului, pentru că am jignit astfel un prieten de nădejde!

Căzură unul în braţele celuilalt, începură să se sărute şi să se îmbrăţişeze, după care băură mai departe pentru împăcare, iar când jalea le zbură din inimi, Wołodyjowski spuse:

— Nu-i aşa că n-o să răzvrăteşti oştenii, n-o să mai bagi zâzanie între ei şi n-o să mai dai pildă rea?

— Nu, Jupâne Michał, n-am s-o fac, dar numai pentru tine!

— Iar dacă vom cuceri Tykocinul, cu ajutorul lui Dumnezeu, cui şi ce-i pasă ce caut eu înăuntrul zidurilor. Cine are dreptul să-şi bată joc de mine, ai?

Luat pe neaşteptate, jupân Zagłoba începu să-şi mişte sfârcul mustăţii şi-i răspunse:

— Nu. Jupâne Michał, ţin la tine ca la ochii din cap, dar pe Billewiczówna să ţi-o scoţi din inimă.

— Şi de ce, mă rog? întrebă Wołodyjowski uimit.

— E frumoasă, assentior{53} zise Zagłoba, dar e prea arătoasă şi nu vă potriviţi deloc. Doar dacă i-ai sta pe umăr ca un cănăraş şi i-ai ciuguli dulceaţa de pe buze. Te-ar putea purta ca un şoim pe mănuşă, ca să te asmuţă asupra oricărui vrăjmaş, fiindcă deşi eşti prizărit la trup, eşti instar{54} de veninos ca şi tăunul.

— Iar începi, domnia ta? se miră Wołodyjowski.

— De vreme ce am început, îngăduie-mi să isprăvesc: o singură codană a fost făcută parcă pe măsura ta… Cum o cheamă oare? Cea cu care trebuia să se însoţească răposatul Podbipięta?

— Anusia Borzobohata-Krasieńska! strigă Jan Skrzetuski. Vechea dragoste a lui Michał…

— Era cât un bob de hrişcă, dar frumuşică, bat-o vina, ca o păpuşă, spuse jupân Zagłoba, lingându-se pe buze.

Jupân Michał începu să ofteze cu alean şi să repete iarăşi ce spunea ori de câte ori amintea cineva de Anusia:

— Ce s-o fi întâmplat cu ea, sărmana?… Ehei, dacă aş mai găsi-o!

— Nu i-ai mai da drumul din mână… Şi bine-ai face, jupâne Michał, deoarece, cum eşti tu cam iubăreţ, poate să te înhaţe vreo căpriţă şi să te prefacă în ţap. Pe legea mea, în viaţa mea n-am mai văzut un om atât de lacom de dragoste. Trebuia să te naşti cocoşel, să râcâi gunoaiele înaintea prispei şi să-ţi chemi moţatele.

— Anusia, Anusia! repeta Wołodyjowski cu înduioşare. Dumnezeu mi-ar trimite-o!… Dar poate că ea nici nu mai e pe lume, ori poate că s-a căsătorit şi are copii…

— De ce să se căsătorească! când am văzut-o, era cât o pitcoace şi, pe urmă, chiar dacă s-a mai împlinit, putea foarte bine să-şi păstreze nevinovăţia până acum. După unul ca jupân Longinus, nu cred să se fi bulguit la fitecine… Pe de altă parte, în aceste vremuri de război, cine se mai gândeşte la însurătoare.

Iar jupân Michał:

— Domnia ta n-ai cunoscut-o prea bine. De mirare, cât era de virtuoasă… Dar avea o fire care nu-i îngăduia să lase pe cineva să-i scape fără să-i străpungă inima… Aşa o făcuse Dumnezeu. Nu dispreţuia nici oamenii din starea de jos, exemplum doftorul prinţesei Gryzelda, italianul care se îndrăgostise la toartă de ea. Te pomeneşti că s-a căsătorit cu el şi a dus-o peste mare…

— Nu vorbi prostii, Jupâne Michał! se împotrivi jupân Zagłoba nemulţumit. Doftor, doftor… Păi, o fiică de şleahtic putea să ia asemenea om?… Ţi-am mai spus o dată, nu e cu putinţă!

— Şi eu eram cam supărat pe ea, gândindu-mă că întrece măsura, de vreme ce suceşte capul la astfel de pârliţi.

— Eu îţi prezic că ai s-o mai întâlneşti, zise Zagłoba.

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea lui jupân Tokarzewicz care slujise înainte în polcul lui Radziwiłł, iar după trădarea hatmanului îl părăsise odată cu ceilalţi şi acum era stegar în polcul lui Oskierko.

— Jupâne polcovnic, îi spuse lui Wołodyjowski, punem petarda.

— Jupân Oskierko e gata?

— E gata de la amiază şi nu mai vrea să aştepte, pentru că noaptea va fi întunecoasă.

— Prea bine! răspunse Wołodyjowski, mergem şi noi să vedem; dau poruncă oamenilor să aibă muschetele pregătite, ca să nu dea năvală din cetate. Petarda o va aşeza chiar jupân Oskierko?

— Întocmai… El însuşi… Îl vor urma o groază de volintiri.

— Merg şi eu! se bucură Wołodyjowski.

— Şi noi! strigară cei doi Skrzetuski!

— Păcat că nu mai văd pe întuneric, rosti jupân Zagłoba, că nu v-aş fi lăsat să vă duceţi singuri… Dar ce să-i faci, cum se întunecă, nu mai sunt în stare să încrucişez sabia cu cineva… Ziua, la lumina soarelui, îmi place să ies la luptă. Daţi-mi pe cei mai tari suedezi, dar la amiază!

— Mă duc şi eu, zise arendaşul de Wąsosza după o clipă de gândire. Când vor arunca porţile în aer, oştenii vor porni la atac, iar în castel trebuie să fie o mulţime de lucruri, podoabe şi alte avuţii.

Ieşiră cu toţii, fiindcă afară se lăsase întunericul; rămase doar jupân Zagłoba, care ascultă o vreme cum scârţâia zăpada sub picioarele celor plecaţi, apoi începu să ridice urcioarele pe rând şi să le cerceteze la lumina focului de pe vatră, vrând să vadă dacă mai rămăsese ceva în vreunul.

Ceilalţi se îndreptară spre castel prin bezna şi vântul care se iscase dinspre miazănoapte şi sufla tot mai puternic, şuiera, urla, viscolind zăpada.

— E o noapte cum nu se poate mai potrivită pentru aşezarea petardei, spuse Wołodyjowski.

— Dar şi pentru atacuri neaşteptate, răspunse Skrzetuski. Trebuie să fim cu ochii în patru şi puşcaşii să fie pregătiţi de luptă.

— De-ar da Dumnezeu, zise jupân Tokarzewicz, ca la Częstochowa să fie un viscol şi mai grozav. Oricum, apărătorilor le e mai cald la adăpostul zidurilor… Dar străjile suedeze ar îngheţa de frig… Lovi-i-ar…!

— Înfricoşătoare noapte! spuse jupân Stanisław. Domniile voastre, urlă de parcă ar da năvală tătarii prin văzduh.

— Ori parcă diavolii i-ar cânta requiem lui Radziwiłł, adăugă Wołodyjowski.