Capitolul XXX.

De la venirea regelui, Lwów devenise adevăratul oraş de scaun al Republicii. Odată cu regele sosiseră cei mai mulţi episcopi şi toţi acei senatori mireni care nu intraseră în slujba vrăjmaşului. De asemenea, lauda{57} scrise chemau la arme şleahticii din Rutenia şi din ţinuturile învecinate, care se înfăţişau în număr mare, cu atât mai uşor, cu cât suedezii nu ajunseseră până aici. Inimile creşteau de bucurie la vederea lor, deoarece, nu aminteau cu nimic de oştirea din Wielkopolska, ce se împotrivise atât de slab vrăjmaşului la Ujście. Dimpotrivă, aici se adunau şleahtici deprinşi cu lupta, crescuţi de copii pe cal şi pe câmpul de bătaie, învăţaţi cu vărsarea de sânge şi pârjolul, care mânuiau sabia mai bine decât latina. Nu demult îi muştruluise cum nu se poate mai bine războiul cu Chmielnicki, ce durase şapte ani fără încetare, astfel că printre ei nu se afla nici unul care să nu fi luat parte la luptă de cel puţin atâtea ori câţi ani număra. Veneau cu duiumul la Lwów, din ce în ce mai mulţi. Unii din văgăunile munţilor Bieszczady, alţii de pe Prut, Nistru şi Siret; cei care trăiau în lunca Nistrului sau pe malul priporos al Bugului, cei pe care nu-i ştersese de pe faţa pământului răzvrătirea ţăranilor la Siniucha sau cei care se statorniciseră la hotarul cu tătarii – toţi aceştia grăbeau acum spre Lwów, la chemarea stăpânului, ca să pornească de acolo asupra unui vrăjmaş pe care nu-l cunoşteau. Veneau în număr mare şleahticii din Wołynia şi din alte ţinuturi mai depărtate, atât de mare era ura care crescuse în toate piepturile la vestea că vrăjmaşul ridicase braţu-i profanator asupra Ocrotitoarei Republicii de la Częstochowa.

Cazacii nu mai cutezau să-i împiedice, fiindcă duioşia pătrunsese până şi în inimile cele mai înverşunate, iar pe de altă parte, erau siliţi de tătari să facă temenele înaintea regelui prin solii lor şi să-şi reînnoiască a suta oară jurământul de credinţă. O solie tătărască, primejdioasă pentru vrăjmaşii regelui, se afla la Lwów sub conducerea lui Subaghazi-bei, oferind Republicii în numele hanului un ajutor de o sută de mii de luptători din care patruzeci de mii puteau să pornească îndată la luptă de la Kamieniec.

Afară de solia tătarilor, se mai afla şi o deputăţie transilvană pentru continuarea negocierilor începute cu Rakoczi{58} în legătură cu moştenirea tronului; mai erau la Lwów trimisul împăratului şi reprezentantul papei care venise odată cu regele; zilnic soseau deputăţii de la oştile coroanei şi cele lituaniene, de la ţinuturi şi olaturi, cu declaraţii de credinţă faţă de rege şi dorinţa de a apăra până la ultima suflare ţara încălcată.

Norocul regelui sporea, Republica, îngenuncheată până nu demult, se ridica văzând cu ochii spre uimirea veacurilor şi a noroadelor. Sufletele oamenilor ardeau de dorinţa de a porni războiul, de a se răzbuna, şi în acelaşi timp se întăreau. Şi aşa cum primăvara ploaia caldă şi bogată topeşte zăpezile, tot aşa nădejdea spulbera acum toate îndoielile. Nu numai că vroiau izbânda, dar şi credeau în ea. Veşti care de care mai îmbucurătoare, deşi câteodată neadevărate, treceau din gură în gură. Se vorbea deseori de cetăţi cucerite sau despre bătălii în care polcuri necunoscute, conduse de căpetenii de care nu auzise nimeni până atunci, îi nimiciseră pe suedezi, despre gloatele înfricoşătoare ale ţăranilor care se ridicau ca stolurile de lăcuste împotriva vrăjmaşului. Numele lui Ştefan Czarniecki se auzea tot mai des pe buzele tuturor.

Ştirile conţineau nu o dată amănunte înşelătoare, dar luate laolaltă, răsfrângeau asemenea unei oglinzi cele ce se petreceau în ţară.

La Lwów, sărbătorile parcă nu se mai sfârşeau. Când venise regele, oraşul îl întâmpinase după cuviinţă: preoţii celor trei rituri, pârgarii, târgoveţii şi breslele. Prin pieţe şi pe uliţe, oriunde ţi-ai fi aruncat privirile, fluturau steaguri albe, albastre, purpurii, aurii. Lwówienii îşi înălţau cu mândrie leul de aur pe un câmp siniliu, aducându-şi aminte de năvălirile cazacilor şi ale tătarilor. La ivirea regelui, mulţimile începeau de fiecare dată să strige, iar acestea nu lipseau de nicăieri.

În zilele din urmă, populaţia oraşului se dublase. Afară de senatori şi episcopi, afară de şleahtici, veneau întruna ţăranii care auziseră că regele plănuieşte să le îmbunătăţească viaţa. Aşa că sumanele şi bundele se amestecau pretutindeni cu surtucurile târgoveţilor. Armenii întreprinzători cu feţe oacheşe îşi desfăcuseră tarabele cu mărfuri şi arme de tot felul, pe care şleahticii le cumpărau cu lăcomie.

Mai erau şi destui tătari care însoţeau solia, şi maghiari, şi moldoveni, şi austrieci, mulţime de poporeni şi de oşteni, de chipuri felurite şi straie ciudate, colorate; erau şi o groază de slujitori de pe la curţile magnaţilor; paici uriaşi, haiduci, ieniceri, cazaci înveşmântaţi în roşu şi scutieri în haine străine.

Pe uliţe, larma nu contenea nici o clipă, de dimineaţa până seara; treceau steaguri, din oştirea regulată, cete de şleahtici călări, platoşele şi săbiile scânteiau, se auzeau porunci, nechezat, de cai, duruitul tunurilor şi cântece pline de ameninţări şi blesteme împotriva suedezilor.

Iar clopotele din bisericile poloneze, rutene şi armeneşti băteau fără încetare, vestind tuturor că regele se află la Lwów şi că, dintre oraşele de scaun, Lwów îl primise cel dintâi pe regele pribeag, spre veşnica-i laudă.

I se închinau până la pământ oriunde se arăta; căciulile zburau în sus, iar strigătele de vivat cutremurau văzduhul; oamenii se descopereau şi înaintea caleştilor episcopilor care făceau semnul crucii asupra mulţimii; arătau cinstirea cuvenită senatorilor, respectându-i pentru credinţa lor faţă de rege şi ţară.

Tot oraşul fierbea. Noaptea se aprindeau prin pieţe grămezi de lemne, în jurul cărora poposeau, cu tot gerul, aceia care nu-şi aflaseră loc pe nicăieri.

Regele petrecea zile întregi sfătuindu-se cu senatorii. Se primeau solii străini, deputăţiile ţinuturilor şi ale oştenilor, chibzuiau cum să umple vistieria goală; se foloseau tot felul de mijloace, ca să stârnească războiul acolo unde nu începuse până atunci.

Olăcării grăbeau spre oraşele mai însemnate, în toate părţile Republicii, până hăt, în ţinuturile prusiene şi în Samogiţia; la Tyszowce, la hatmani, la jupân Sapieha care, după căderea Tykocinului, pornise cu oastea spre miazăzi, şi la marele stegar Koniecpolski, aflat şi acum alături de suedezi. Acolo unde era nevoie, se trimiteau ajutoare băneşti, iar cei care se urneau mai greu erau îndemnaţi prin ordonanţe.

Regele recunoscu, consfinţi şi întări confederaţia de la Tyszowce, intrând şi el în această tovărăşie şi luând conducerea treburilor mai însemnate în mâinile-i neobosite; trudea de dimineaţa până noaptea târziu, jertfindu-şi odihna şi sănătatea pentru binele Republicii.

Nu ajunsese însă la capătul sforţărilor, deoarece hotărâse să încheie, în numele lui şi al stărilor, asemenea alianţă pe care să n-o poată înfrânge nici o putere pământească şi care să slujească în viitor la îndreptarea Republicii.

Acum sosise, în sfârşit, clipa potrivită.

De la senatori, taina ajunsese la şleahtici, iar de la aceştia la mulţimea fără număr, deoarece dis-de-dimineaţă se vorbea că în timpul slujbei se va întâmpla un lucru de mare însemnătate, iar regele va depune nu ştiu ce jurământ. Se vorbea despre îmbunătăţirea vieţii ţăranilor şi despre o alianţă cu cerul; alţii susţineau că se petrec lucruri nemaipomenite în istorie, dar curiozitatea era stârnită şi toată lumea era în aşteptare.

Ziua era geroasă, cu multă lumină, fulgi mici de zăpadă se zbenguiau prin văzduh, lucind ca nişte scântei. Pedestrimea regală de la Lwów şi din judeţul Żydaczów, în şube albastre tivite cu aur, şi jumătate din polcul maghiar se rânduiră în două şiruri lungi înaintea bisericii catolice, cu muschetele la picior; prin faţa lor, ca nişte păstori, umblau de, colo-colo căpeteniile cu bastoanele, însemne ale puterii, în mână. Printre rândurile de oşteni se scurgea ca un râu spre biserică mulţimea multicoloră, înainte mergeau şleahticii şi cavalerii, urmaţi de sfatul oraşului cu lanţuri aurite la gât şi cu lumânări în mână, condus de şoltuz{59} un doftor vestit în tot ţinutul, înveşmântat într-o mantie de catifea şi cu beretă pe cap; înapoia sfatului veneau târgoveţii, printre care se aflau mulţi armeni cu tichii verzi pe cap împodobite cu aur şi în halate largi orientale. Cu toate că ţineau de alt rit, luau şi ei parte, reprezentând starea negustorilor. După târgoveţi se înşiruiau meşteşugurile, fiecare cu flamura lui, aşadar măcelarii, brutarii, cizmarii, aurarii, alămarii, lăcătuşii, armurierii, tăbăcarii, vinarii şi mulţi alţii; toţi erau aleşi pe sprânceană şi păşeau în urma flamurii pe care o ducea cel mai arătos dintre ei. Veneau apoi frăţiile de tot felul şi mulţimea pestriţă în surtuce de cânepă, cojoace, bunde, sumane, locuitori de la marginea oraşului şi ţărani. Erau lăsaţi să intre cu toţii, până când biserica se umplu de oameni din toate stările, bărbaţi şi femei.

În sfârşit, începură să sosească şi caleştile, dar ocoliră intrarea cea mare, deoarece regele, episcopii şi dregătorii intrau pe altă uşă, mai aproape de altar. Oştenii prezentau armele mereu: în cele din urmă, coborâră muschetele la picior şi începură să sufle în mâinile îngheţate, slobozind din piept trâmbe de aburi.

Regele veni împreună cu trimisul papei, Widon, apoi sosiră pe rând arhiepiscopul de Gniezno cu prinţul Czartoryski, episcopul de Cracovia, episcopul de Lwów. marele cancelar al coroanei şi mulţi alţi voievozi şi castelani. Toţi aceştia intrară pe uşiţa laterală, iar caleştile, curtenii, rândaşii şi ceilalţi slujitori care-i însoţiseră alcătuiau parcă o nouă suită de oşteni într-o latură a bisericii.

Slujba o celebră Widon, solul papei, înveşmântat în purpură, cu o mantie albă deasupra, presărată cu perle şi aur.

Regele avea să îngenuncheze pe o podişcă aşezată între altarul cel mare şi scaunele din faţă, înaintea căreia era întins un covor turcesc. Episcopii şi senatorii mireni ocupau scaunele canonicilor.

Lumina multicoloră care pătrundea pe fereastră, amestecată cu strălucirile lumânărilor de la altar, cădea pe chipurile senatorilor, ascunse în umbra stranelor canonicilor, pe bărbile albe, pe staturile impunătoare, pe lanţurile de aur şi veşmintele de catifea. Parcă era senatul roman, atâta măreţie împrăştiau aceşti bătrâni; ici-colo printre capetele ninse apărea faţa câte unui senator oştean ori căpşorul bălai al vreunui fecior de magnat; toate privirile, sunt aţintite la altar, se roagă cu toţii; flăcăruile lumânărilor strălucesc şi se încovoaie; fumul cădelniţelor face ape-ape în lumină. De cealaltă parte a scaunelor, biserica geme de lume, flamurile lucesc în culori de curcubeie deasupra capetelor.

Regele Jan Kazimierz căzu cu faţa la pământ în formă de cruce şi se umili înaintea puterii dumnezeieşti. În sfârşit, solul papei luă din cutia de la altar un pocal şi, se apropie de podişca pe care îngenunchease regele. Acesta se ridică îndată cu chipul străluminat, glasul nunţiului papal răsună: Ecce Agnus Dei{60} şi regele primi împărtăşania.

O vreme se aşeză iarăşi în genunchi, apoi se ridică şi-şi înălţă ochii şi braţele spre cer.

În biserică se înstăpâni o tăcere adâncă, de nu se mai auzeau nici răsuflările oamenilor. Înţeleseră cu toţii că sosise clipa cea mare şi regele avea să depună jurământul; toţi ascultau cu suflete reculese; regele întârzie un răstimp cu braţele ridicate, apoi vorbi astfel, cu glasul mişcat, dar limpede şi răsunător ca un dangăt de clopot.

— Maică a neamului dumnezeiesc şi Sfântă Fecioară! Eu, Jan Kazimierz, rege din mila Fiului tău, Regele regilor şi stăpânul meu, vin la picioarele tale şi fac această confederaţie: pe tine te aleg astăzi Ocrotitoare a mea şi Regină a regatului meu. Încredinţez pazei tale regatul meu şi pe mine, marele principat lituanian, Rutenia, ţinuturile prusiene, Mazowsze, Samogiţia, Letonia şi Czernihów, oştirea celor două popoare şi pe toţi ceilalţi. Îndură-te şi ajută-mi regatul în această clipă de restrişte împotriva vrăjmaşilor…

Regele căzu iarăşi în genunchi şi tăcu o vreme; în biserică domnea şi acum o linişte adâncă, aşa că se ridică şi vorbi mai departe:

— Şi pentru că, alături de poporul polonez, covârşit de binefacerile tale, am datoria de a te sluji cu înflăcărare, mă leg înaintea ta, în numele meu, al dregătorilor şi al senatorilor, al şleahticilor şi al celorlalţi, înaintea Fiului tău, Isus Christos, mântuitorul nostru, să sporesc în toate ţinuturile regatului meu cinstirea şi slava ta. Făgăduiesc, de asemenea, că dacă prin mila Fiului tău voi dobândi biruinţa asupra suedezilor, mă voi strădui ca de acum înainte, în fiecare an şi în această zi, să se facă slujbe în toată ţara întru slava lui Dumnezeu şi a ta, Maică Precestă!

Aici se întrerupse iarăşi şi îngenunche. În biserică se iscară murmure, dar glasul regelui le acoperi numaidecât şi, cu toate că acum tremura de căinţă şi înduioşare, răsuna şi mai limpede:

— Şi pentru că recunosc cu mare durere în inimă că nenorocirile de tot felul, pe care le-am îndurat cu toţii timp de şapte ani, pedeapsa dreaptă trimisă asupra regatului meu de Dumnezeu pentru gemetele ţăranilor asupriţi de oşteni, mai făgăduiesc că, după aşezarea păcii, mă voi strădui din răsputeri, împreună cu celelalte stări ale Republicii, ca truditorii câmpului să nu mai fie nedreptăţiţi de nici un fel de asuprire. De aceea, Maică milostivă, Regină şi Stăpână a mea, tu care m-ai îndemnat să fac acest bine, roagă-l pe Fiul tău să mă ajute în marea-i bunătate să împlinesc cele făgăduite.

Ascultau aceste vorbe ale regelui clerul, senatorii, şleahticii şi norodul de rând. În biserică răsunară hohote de plâns, ţăranii izbucniră cei dintâi în suspine, urmaţi îndată de ceilalţi. Îşi înălţau cu toţii braţele spre cer, iar glasurile sugrumate de plâns repetau: „Amin, Amin, Amin!” în semn că împărtăşeau simţămintele şi legământul regelui. Înflăcărarea cuprinse inimile şi se înfrăţiră cu toţii în această clipă în dragostea faţă de Republică şi de Ocrotitoarea ei. Apoi, o bucurie nemărginită se răsfrânse pe chipurile tuturor, deoarece în toată biserica nu se mai îndoia nimeni că Dumnezeu îi va pedepsi pe suedezi.

Când se isprăvi slujba, în răpăitul muschetelor şi bubuitul treascurilor, în mijlocul strigătelor „Izbândă, izbândă! Trăiască!” regele plecă spre cetate, unde această unire cu puterile, cereşti fu iscălită odată cu cea de la Tyszowce.