Capitolul XXVI.

În toiul ospeţelor şi în îmbulzeala dregătorilor, a şleahticilor şi a oştenilor care se adunau de pretutindeni, regele nu uită de sluga credincioasă care în trecătoarea munţilor oprise cu atâta cutezanţă paloşele suedezilor cu pieptul său, şi a doua zi îl vizită pe jupân Andrzej. Îl găsi cu judecata întreagă şi aproape vesel, deşi palid ca un mort, deoarece printr-o întâmplare fericită tânărul nu avea nici o rană primejdioasă; pierduse, în schimb, mult sânge.

La vederea regelui, Kmicic se ridică în capul oaselor şi, cu toate că regele stărui să se întindă în pat, nu vru să-l asculte.

— Stăpâne milostiv, spuse, peste câteva zile am să încalec şi, cu îngăduinţa măriei tale, am să te însoţesc mai departe, pentru că simt că n-am nimic.

— Trebuie să te fi vătămat îngrozitor… E nemaipomenit, să te arunci de unul singur asupra atâtor oşteni!

— Mi s-a întâmplat de multe ori, pentru că la o adică sabia şi hotărârea sunt lucrul de căpetenie!… Ei, stăpâne milostiv, semnele de pe trupul meu nu încap nici pe o piele de viţel. Asta-i norocul meu!

— Nu te mai plânge de noroc, dai buzna orbeşte în gura lupului şi aşa poţi fi rănit sau omorât cu uşurinţă. Lupţi de multă vreme? Unde te-ai bătut mai înainte?

O rumeneală fugară coloră chipul palid al lui Kmicic.

— Stăpâne milostiv! După ce toţi părăsiseră lupta, eu l-am hărţuit mai departe pe Chowański, de a trebuit să pună un preţ mare pe capul meu.

— Ascultă, zise deodată regele, în trecătoare ne-ai spus un lucru de mirare, dar am crezut că te-a doborât fierbinţeala şi ţi s-a întunecat mintea. Acum susţii iarăşi că l-ai hărţuit pe Chowański. Cine eşti? E adevărat că nu eşti Babinicz? Cunoaştem doar cine l-a hărţuit pe Chowański!

Se aşternu o clipă de tăcere; în sfârşit, tânărul oştean îşi înălţă faţa slăbită şi răspunse:

— Aşa-i, stăpâne milostiv!… Nu aiurez, ci spun numai adevărul; eu l-am hărţuit pe Chowański şi de atunci numele meu a devenit cunoscut în toată Republica… Eu sunt Andrej Kmicic, stegarul de Orsza…

Kmicic închise ochii, îngălbenind tot mai mult, dar când văzu că regele tăcea mirat, vorbi astfel mai departe:

— Stăpâne milostiv, eu sunt acel blestemat, osândit pentru ucideri şi samavolnicie, de Dumnezeu şi de oameni, eu l-am slujit pe Radziwiłł şi împreună cu el m-am lepădat de măria ta şi de ţară. Dar acum, ciuruit de spade, călcat de copitele cailor şi fără putere, mă bat cu pumnii în piept, repet: „Mea culpa, mea culpa!” şi-ţi cerşesc părinteasca îndurare… Iartă-mă, stăpâne, pentru că eu singur am părăsit calea cea rea, blestemându-mi faptele de altădată.

Lacrimile începură să curgă şiroaie din ochii oşteanului care-i săruta mâna regelui. Jan Kazimierz nu şi-o retrase, dar se posomorî şi spuse:

— Acela care poartă coroana în această ţară se cuvine să fie gata să ierte pe oricine, aşadar şi pe tine, mai ales că la Jasna Góra şi în timpul călătoriei ne-ai slujit cu credinţă şi ţi-ai pus viaţa în primejdie.

— Iartă-mă, stăpâne milostiv!… Scurtează-mi chinurile!

— Suntem gata să-ţi iertăm greşelile, dar nu putem uita că, în ciuda virtuţilor acestui popor, neîntinate până acum de dorinţa de a ridica mâna asupra regelui, te-ai oferit prinţului Bogusław să ne răpeşti şi, viu sau mort să ne dai pe mâna suedezilor!

Cu toate că mai înainte Kmicic spusese că nu e în stare să se ridice din pat, zvâcni în picioare, luă crucea agăţată pe perete şi, cu văpaia în obraji şi ochii arzând de fierbinţeală, începu să vorbească repede:

— Jur pe mântuirea sufletului părintelui meu şi al mamei mele, pe rănile lui Christos, jur că nu-i adevărat!… Dacă sunt vinovat, Dumnezeu să mă pedepsească în clipa asta şi să mă ardă în foc veşnic! Stăpâne, dacă nu mă crezi, îmi rup legăturile şi-mi las să mi se scurgă sângele pe care mi l-au mai lăsat suedezii. Nu m-am oferit niciodată. Niciodată asemenea gând n-a încolţit în inima mea… Pentru toate împărăţiile din lume n-aş fi făcut una ca asta… Amin, pe crucea asta, Amin, Amin!

Şi începu să tremure din pricina aţâţării şi a fierbinţelii.

— Aşadar, prinţul a minţit? întrebă regele uimit. De ce oare?

— Aşa-i, măria ta, a minţit… Asta-i răzbunarea lui diavolească pentru ce i-am făcut.

— Da' ce i-ai făcut?

— L-am răpit din mijlocul curtenilor şi oştenilor lui şi am vrut să-l aduc legat la picioarele măriei tale.

Regele îşi trecu mâna peste frunte.

— Hm, hm!… se miră, te credem, dar nu pricepem. Cum aşa? L-ai slujit pe Janusz, dar l-ai răpit pe Bogusław, care era mai puţin vinovat, şi ai vrut să-l aduci legat înaintea noastră…?

Kmicic vru să răspundă, dar regele văzu cât era de palid şi istovit şi-i zise:

— Odihneşte-te şi pe urmă îmi spui totul de la capăt. Te credem, iată mâna noastră!

Kmicic o duse la buze şi o vreme stătu cu răsuflarea tăiată; se uita la chipul domnului cu o dragoste nemărginită, în cele din urmă, îşi adună puterile şi începu să vorbească:

— Am să povestesc totul de la capăt. Am luptat împotriva lui Chowański, dar i-am asuprit şi pe polonezi. În parte, am fost nevoit să nedreptăţesc oamenii, ca să iau ce-mi trebuia, în parte, am făcut-o din samavolnicie, pentru că sângele n-avea astâmpăr în mine… Însoţitorii mei erau şleahtici de neam, dar nu mai buni decât mine… Aşa că, ici tăiam un om, colo dam foc, dincolo goneam pe câte unul cu harapnicul prin zăpadă… Şi aşa mi s-a dus buhul. Pe unde nu călcase vrăjmaşul, lumea mă chema la judecată şi pierdeam de fiecare dată fără să mă înfăţişez. Osândirile veneau una după alta, dar nu-mi păsa de ele; diavolul mă măgulea şi-mi şoptea să-l întrec pe jupân Laszcz care şi-a căptuşit mantaua cu actele de osândă, rămânând de pomină, el şi numele lui…

— Pentru că s-a căit şi a murit ca un creştin cucernic, îl întrerupse regele.

Kmicic se odihni puţin şi-şi urmă vorba:

— În acest timp, polcovnicul Billewicz – Billewiczii sunt un neam mare în Samogiţia – şi-a lepădat învelişul trecător şi s-a strămutat pe lumea cealaltă, lăsându-mi în scris un sat şi pe nepoata lui. Nu-mi pasă de sat, fiindcă tot luptându-mă cu vrăjmaşii, am pus mâna pe prăzi bogate şi nu numai că mi-am refăcut averea pustiită de năvălitori, dar am mai şi sporit-o. Şi la Częstochowa mai am ceva parale cu care aş putea cumpăra vreo două sate, ca să nu cer de pomană la nimeni… când ceata mi s-a împuţinat, am plecat să iernăm în părţile Laudei. Acolo am îndrăgit-o atât de mult pe fată, încât n-am mai ştiut pe ce lume mă aflu. Este atât de cinstită şi virtuoasă, încât faţă de ea mă ruşinam pentru faptele mele. Urând păcatul din naştere, m-a îndemnat stăruitor să părăsesc viaţa dinainte, să dreg stricăciunile şi să încep să trăiesc cinstit.

— Şi i-ai urmat sfatul?

— Da de unde, stăpâne milostiv! Am vrut, ce-i drept, Dumnezeu mi-e martor, am vrut!… Dar vechile păcate nu-i dau pace omului. Mai întâi mi-au cam vătămat oamenii la Upita, lucru pentru care am dat foc târgului…

— Pentru Dumnezeu! Asta înseamnă temniţa! se sperie regele.

— De-ar fi numai atât, milostive stăpâne! După aceea, şleahticii din Lauda mi-au căsăpit însoţitorii, oşteni vrednici, deşi zurbagii. Nu puteam să nu-i răzbun, aşa că am atacat în aceeaşi noapte aşezarea Butrymilor şi am pedepsit uciderea cu focul şi sabia… M-au biruit însă, pentru că sunt o groază de sărăntoci. Am fost nevoit să mă ascund. Jupâniţa nici nu mai vroia să se uite la mine, fiindcă laudanienii erau părinţii şi ocrotitorii ei hotărâţi prin testament. Inima îmi da ghes spre ea, de-mi venea să-mi sparg capul de pereţi! Neputând să trăiesc fără ea, am strâns o nouă ceată şi am luat-o cu anasâna.

— Bătu-te-ar!… Nici tătarii nu fac altfel.

— E o purtare nevrednică, recunosc. Dar m-a pedepsit Dumnezeu prin braţul lui jupân Wołodyjowski, care, punându-se în fruntea şleahticilor, mi-a smuls fata, iar pe mine m-a tăiat, de era cât pe ce să-mi dau duhul. Ar fi fost de o sută de ori mai bine, pentru că n-aş mai fi intrat în cârdăşie cu Radziwiłł spre pierzania regelui şi a ţării. Dar cum putea să fie altfel? S-a iscat o nouă judecată… Temniţa, învinuiri grele. Nici eu nu mai ştiam ce să fac, când pe neaşteptate mi-a venit în ajutor voievodul de Wilno.

— El te-a ocrotit?

— Mi-a trimis împuternicire de chemare la oaste, luându-mă astfel sub oblăduirea lui; aşa am scăpat de judecată. M-am alăturat cu tot sufletul de voievod, socotindu-l singura portiţă de scăpare. Am înjghebat la repezeală un steag din bătăuşi cunoscuţi în toată Lituania. Unul mai bun nu se afla în toată oştirea… L-am adus la Kiejdany. Acolo Radziwiłł m-a primit ca un părinte, mi-a amintit de înrudirea noastră prin neamul Kiszka şi mi-a făgăduit să mă ocrotească. Îşi avea planurile lui… Îi trebuiau oameni dintr-o bucată, în stare de orice, iar eu, ca un prost, mi-am vârât gâtul în laţ. Înainte de a-şi da în vileag gândurile, mi-a poruncit să jur pe crucifix că nu-l voi părăsi niciodată. Socotind că-i vorba de războiul cu suedezii şi cu septentrionii, n-am şovăit nici o clipă şi am jurat.

Şi a urmat acel ospăţ înfricoşător, când s-a iscălit înţelegerea de la Kiejdany. Trădarea a ieşit la iveală. Ceilalţi polcovnici şi-au zvârlit buzduganele la picioarele hatmanului, dar eu eram legat prin jurământ, ca un câine în lanţ, şi n-am putut să-l părăsesc…

— Parcă nouă nu ne-au jurat credinţă toţi aceia care pe urmă ne-au părăsit?… spuse regele cu tristeţe.

— Cu toate că nu aruncasem buzduganul de polcovnic, nu voiam nici eu să iau parte la trădare. Cât am mai suferit, stăpâne milostiv, numai unul Dumnezeu ştie! Mă zvârcoleam de durere, de parcă mă frigeau de viu, deoarece şi jupâniţa mea, deşi mă împăcasem cu ea după răpirea aceea, acum mă socotea un trădător şi mă dispreţuia ca pe o jivină scârboasă. Dar eu îi jurasem lui Radzwill că nu-l voi părăsi… Ea, stăpâne milostiv, cu toate că e femeie, are minte de bărbat şi n-o întrece nimeni în credinţă faţă de măria ta!

— Dumnezeu s-o binecuvânteze! zise regele. Iată pentru ce ţin şi eu la ea!

— Ea vroia să facă din mine un sprijinitor al regelui şi al ţării, dar când a văzut că strădania i se iroseşte în zadar, s-a încrâncenat împotriva mea şi pe cât mă avea de drag înainte, pe atât mă ura acum. În acest timp, Radziwiłł m-a chemat la el şi a încercat să mă convingă. Mi-a dovedit fără putinţă de tăgadă că a făcut bine şi că numai în acest fel putea să scape ţara care se ducea de râpă. Nu sunt în stare să repet toate argumenta lui, atât erau de măreţe; toate păreau că ţintesc numai binele Republicii. L-ar fi convins şi pe unul de o sută de ori mai înţelept, ce să mai vorbesc de mine, un oştean obişnuit! Atunci, măria ta, m-am legat şi mai mult de el, gândind că toţi sunt orbi şi păcătoşi, afară de el care-i cinstit şi vede adevărul. Aş fi sărit şi-n foc pentru el, aşa cum sunt în stare s-o fac acum pentru măria ta, pentru că eu nu ştiu să slujesc şi să îndrăgesc numai pe jumătate…

— Am văzut şi noi că aşa este! băgă de seamă Jan Kazimierz.

— A avut multe foloase de pe urma mea, zise Kmicic mohorât. Pot să spun că, dacă nu eram eu, nu mai erau nici acele fructe otrăvite ale trădării, fiindcă l-ar fi luat în săbii propria oştire. La asta s-ar fi ajuns. Dragonii, pedestraşii maghiari şi steagurile uşoare îi şi luaseră în săbii pe scoţienii lui Radziwiłł, când am sărit eu cu oamenii mei şi i-am împrăştiat cât ai bate din palme. Mai rămâneau steagurile cartiruite prin alte părţi. Şi pe acelea le-am zdrobit. Numai jupân Wołodyjowski a scăpat din, temniţă şi, cu o hotărâre supraomenească, şi-a condus laudanienii în Podlasie, ca să se unească cu jupân Sapieha. Cei care scăpaseră cu viaţă se adunaseră în mare număr acolo, dar câţi oşteni de nădejde au pierit din pricina mea, numai Dumnezeu ştie. Mărturisesc totul ca la spovedanie… Jupân Wołodyjowski, în trecere prin Podlasie, m-a prins şi pe mine şi a vrut să mă împuşte. Abia am scăpat cu viaţă, ajutat de scrisorile găsite asupra mea, din care se vedea că atunci când era în temniţă şi prinţul vroia să-l omoare, eu l-am rugat stăruitor să-l lase în viaţă. M-a lăsat deci să plec, iar eu m-am întors la Radziwiłł şi l-am slujit mai departe. Dar amărăciunea începea să se strecoare în sufletul meu, eram scârbit de unele fapte ale prinţului, care nu avea nici credinţă, nici cinste, nici conştiinţă, iar de propriu-i cuvânt îi păsa tot atâta cât şi regelui suedez. Atunci am început să mă zburlesc la el. Lui Radziwiłł nu i-a plăcut cutezanţa mea şi, în cele din urmă, m-a trimis cu nişte scrisori…

— Spui lucruri de mare însemnătate pentru noi, zise regele, cel puţin acum ştim de la un martor la faţa locului, care pars magna fuit{49} cum s-au petrecut lucrurile…

— E adevărat că pars magna fui, răspunse Kmicic. Am plecat bucuros cu scrisorile, pentru că nu mai puteam sta locului. La Pilwiszki l-am întâlnit pe prinţul Bogusław. Am să mă străduiesc din toate puterile să mi-l dea Dumnezeu pe mână şi să mă răzbun pentru minciuna pe care a răspândit-o pe seama mea! Nu numai că nu m-am oferit să fac nimic, stăpâne milostiv, nu numai că asta e o minciună sfruntată, dar tocmai acolo mi s-au deschis ochii, văzând întreaga neruşinare a acestor eretici.

— Spune degrabă cum a fost, pentru că nouă ni s-a adus la cunoştinţă că prinţul Bogusław s-a arătat numai de nevoie de partea vărului său.

— El, stăpâne milostiv? El e şi mai rău decât Janusz! Păi, în mintea cui a încolţit trădarea mai întâi? N-a fost el acela care l-a ademenit pe prinţul hatman, arătându-i coroana? Dumnezeu să-l judece! Cel puţin Janusz se mai prefăcea. Îndreptăţindu-şi faptele cu bono publico, pe când Bogusław, luându-mă drept un nemernic, mi-a dezvăluit tot ce avea pe suflet. Mi-e şi frică să repet ce mi-a spus… „Republica noastră, zice, trebuie să se ducă dracului; seamănă cu o bucată de postav roşu. Noi nu numai că n-o să punem mâna s-o scăpăm, dimpotrivă, o să tragem şi noi de ea, ca să ne rămână cât mai mult şi nouă… Lituania, zice, trebuie să ne rămână nouă, iar după vărul Janusz o să-mi pun eu pe cap cuşma de mare prinţ, însurându-mă cu fiica lui”.

Regele îşi acoperi ochii cu mâinile.

— Chinuri ale lui Christos! exclamă. Radziwiłłii, Radziejowski, Opaliński… Cum să nu se întâmple ce s-a întâmplat!… Le trebuia coroană şi de aceea voiau să rupă ceea ce a unit Dumnezeu…

— Am rămas şi eu încremenit, măria ta! Mi-am turnat apă rece pe cap, ca să nu-mi pierd minţile. Sufletul mi s-a schimbat dintr-o dată, de parcă m-ar fi lovit trăsnetul. M-am înfricoşat de cele ce făcusem. Nu mai ştiam ce să fac. În Bogusław sau în mine să înfig jungherul?… Mugeam ca o fiară prinsă în capcană!… Nu mai vroiam să-i slujesc pe Radziwiłłi, ci să mă răzbun… Dumnezeu mi-a trimis gândul cel bun, m-am dus cu câţiva oameni la cvartirul prinţului Bogusław, l-am atras afară din târg, l-am răpit şi am vrut să-l duc plocon confederaţilor, ca să mă alătur lor şi să intru în slujba măriei tale cu preţul vieţii iui.

— Îţi iertăm totul! strigă regele, pentru că te-au înşelat, dar ştiu că le-ai plătit-o! Numai Kmicic putea să se încumete la asemenea faptă. Pentru asta îţi iertăm toate vinile din toată inima, dar spune mai repede, că ard de nerăbdare; ţi-a scăpat?

— La prima oprire, mi-a smuls pistolul de la cingătoare… şi a tras în plină faţă… Iată cicatricea… Mi-a omorât oamenii şi a fugit… E un mare viteaz… nu tăgăduiesc, dar ne vom mai întâlni, de-aş şti că atunci îmi va bate ceasul din urmă…!

Kmicic începu să tragă de pătura cu care era învelit, dar regele îl întrerupse repede:

— Şi ca să se răzbune pe tine a născocit scrisoarea aceea?

— Întocmai. Rana mi s-a vindecat în pădure, dar sufletul mă durea şi mai rău. Nu mai puteam să mă duc la Wołodyjowski şi la confederaţi, fiindcă laudanienii m-ar fi făcut chisăliţă… Ştiind că prinţul hatman avea să pornească asupra lor, i-am prevenit să stea cu toţii laolaltă. Asta a fost prima faptă bună, fiindcă altminteri Radziwiłł i-ar fi nimicit pe rând: acum însă l-au biruit ei şi, după câte aud, l-au împresurat… Să le ajute Dumnezeu, iar pe el să-l pedepsească, Amin!

— Dacă nu s-a întâmplat până acum, o să se întâmple curând, zise regele. Şi pe urmă ce-ai făcut?

— Neputând să te slujesc alături de confederaţi, am hotărât să viu la măria ta şi să-mi plătesc vinile de altădată, prin credinţă statornică. Dar cum puteam veni? Cine l-ar fi primit pe Kmicic? Cine i-ar fi dat crezare, cine nu i-ar fi strigat în faţă că e un trădător? Mi-am luat deci numele de Babinicz şi, străbătând toată Republica, am ajuns la Częstochowa. Dacă am fost sau nu de mare folos acolo, să depună mărturie preotul Kordecki. Zi şi noapte nu mă gândeam decât să plătesc pagubele aduse ţării, să-mi vărs sângele pentru ea, să-mi recapăt faima şi bunul renume. Ce-a mai fost, ştii şi măria ta, pentru că ai fost de faţă. Dacă inima-ţi bună de părinte te îndeamnă, dacă foloasele aduse în noua slujbă au întrecut vechile păcate sau măcar le-au şters, primeşte-mă, stăpâne, în inima-ţi binevoitoare, pentru că toţi s-au lepădat de mine şi nimeni nu-mi poate mângâia sufletul afară de măria ta… Numai tu, stăpâne, îmi cunoşti părerea de rău şi lacrimile mele!… sunt un blestemat care a trădat şi şi-a călcat jurământul, dar mi-e dragă ţara asta şi măria ta… şi Dumnezeu mă vede că vreau să vă slujesc pe amândoi!

Lacrimi amare şiroiră din ochii tânărului şi aproape că se înecă de plâns, iar regele, ca un adevărat părinte cu inimă largă, îi luă capul în mâini şi începu să-l sărute pe frunte şi să-l aline:

— Jedrek, ţinem la tine ca la copilul nostru… Ţi-am spus doar că ai păcătuit fără să vrei, dar câţi nu păcătuiesc cu bună ştiinţă?… Te iertăm din toată inima, fiindcă ţi-ai plătit greşelile. Linişteşte-te, Jedrek! Nu sunt puţini cei care s-ar făli bucuroşi cu meritele tale… Pe legea meu, noi te iertăm, iar ţara te va ierta şi ea, ba îţi rămânem şi datori! Haide, lasă plânsul!

— Dumnezeu să te răsplătească, măria ta, pentru bunăvoinţa pe care mi-o arăţi! rosti oşteanul printre lacrimi. Şi aşa, tot va trebui să sufăr pe lumea cealaltă pentru jurământul pe care i l-am făcut lui Radziwiłł; chiar dacă n-am ştiut pentru ce jur, jurământul rămâne jurământ.

— Dumnezeu nu te va osândi, răspunse regele, deoarece ar trebui să trimită în iad jumătate din Republică, adică pe toţi aceia care şi-au călcat jurământul de credinţă faţă de noi.

— Nădăjduiesc şi eu, stăpâne milostiv, că n-am să ajung în iad, mi-a făgăduit şi părintele Kordecki, dar nici el nu ştia dacă voi putea scăpa de purgatoriu. E greu să te tot frigă o sută de ani şi mai bine… Dar ce să-i faci? Multe îndură omul întărit de nădejdea mântuirii, iar rugăciunile ar putea şi ele să-mi scurteze chinurile.

— Să n-ai nici o grijă! îl linişti Jan Kazimierz. Îl vom convinge pe trimisul papei să citească o slujbă pentru tine… Cu asemenea apărător, nu vei fi nedreptăţit… Ai încredere în mila lui Dumnezeu!

Kmicic zâmbi printre lacrimi.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, zise, o să-mi recapăt puterile şi o să mai sting din viaţă câţiva suedezi. Meritele mele vor creşte astfel nu numai în cer, ci şi pe pământ, îndreptându-mi renumele.

— Nu te mai necăji, cât priveşte bunul tău renume, vom avea grijă să fii răsplătit cum se cuvine. Când se vor linişti vremurile, vom aduce la cunoştinţa tuturor meritele tale care nu sunt mici şi vor fi şi mai mari. O să poruncesc să se discute şi în adunarea Seimului, aşa că-ţi vei recăpăta cinstea şi toate drepturile.

— Stăpâne şi părinte milostiv, când se va aşeza liniştea ori chiar mai înainte, voi fi tras în judecată şi de asta nu mă poţi scăpa nici măria ta. Dar să nu mai vorbim!… N-am să mă las câtă vreme îmi va bate inima şi voi putea ţine sabia în mână… Ce fac însă cu jupâniţa? Oleńka o cheamă stăpâne milostiv! Ehei, multă vreme a trecut de când n-am mai văzut-o! Cât am mai suferit din pricina ei! Cu toate că uneori am vrut să mi-o smulg din mână şi m-am luptat cu dragostea aşa cum te lupţi cu un urs, degeaba mi-a fost truda, că tot n-am izbutit să scap de ea!

Jan Kazimierz râse cu bunăvoinţă.

— Cu ce te putem ajuta noi, bietul de tine?

— Păi, cine mai poate să mă ajute, dacă nu măria ta? E o regalistă înfocată şi n-o să-mi ierte niciodată isprăvile de la Kiejdany. Se va lăsa convinsă numai dacă măria ta ai să-mi dai mărturie că m-am schimbat şi m-am întors de bunăvoie în slujba măriei tale şi a ţării, pe scurt, că n-am venit atras de cine ştie ce răsplată, ci din proprie voinţă şi căinţă.

— Dacă este vorba numai de atâta lucru, o s-o rugăm şi noi, iar dacă-i de partea noastră, cum spui, rugămintea ne va fi ascultată. Numai să fie slobodă şi să nu fi păţit ceva, cum lesne se poate întâmpla în vreme de război…

— Îngerii o vor păzi

— Merită, într-adevăr. Iar ca să-ţi dea pace tribunalele, vei face astfel: vor începe curând chemările la oaste; de vreme ce ruşinea apasă încă asupra ta, cum zic ei, nu putem să-ţi dăm împuternicire pe numele de Kmicic, dar îţi vom da pe numele de Babinicz; ai să înrolezi şi tu oşteni, lucru care nu poate fi decât în folosul ţării, că vedem că eşti luptător viforos şi cu experienţă. Ai să pleci la luptă sub conducerea castelanului de Kiev; vei avea astfel prilejul să te acoperi de faimă, deşi primejdiile nu vor lipsi. La nevoie, vei începe să-i hărţuieşti şi pe suedezi, cum l-ai hărţuit pe Chowański. Îndreptarea ta şi faptele bune au început de când te numeşti Babinicz… Păstrează dar acest nume şi judecăţile te vor lăsa în pace. Iar când vei străluci ca un soare, când se va vorbi în toată Republica de isprăvile tale, atunci poate să afle toată lumea cine-i viteazul. Oricine se va ruşina să tragă în judecată asemenea războinic… Între timp, unii vor pieri, pe alţii ai să-i îmbunezi… Multe documente se vor pierde, iar noi îţi făgăduim încă o dată că-ţi vom lăuda meritele şi vom stărui în adunarea Seimului să fii răsplătit, deoarece în ochii noştri o meriţi pe deplin de pe acum.

— Stăpâne milostiv!… Ce-am făcut eu, ca să merit atâta bunăvoinţă?

— Mai mult decât alţii care cred că li se cuvine de drept. Aşa că, fii fără grijă, sprijinitor drag, fiindcă socotesc că şi regalista va fi tot a ta şi, cu ajutorul Celui de Sus, îmi veţi spori în curând oamenii de credinţă…

Deşi bolnav, Kmicic se ridică repede din pat şi căzu cât era de lung la picioarele regelui.

— Pentru Dumnezeu, ce faci? strigă regele. Îţi curge sânge! Jedrek!… Hei, veniţi careva aici!

Intră în pripă însuşi mareşalul care-l căuta de multă vreme pe rege prin castel.

— Sfinte Jerzy, apărătorul meu, ce-mi văd ochii?! strigă, văzându-l pe rege ridicându-l cu mâinile lui pe jupân Kmicic.

— Asta e jupân Babinicz, cel mai iubit oştean al meu şi sluga cea mai credincioasă care mi-a scăpat viaţa ieri, spuse regele. Jupâne mareşal, ajută-mă să-l urcăm în pat.