Capitolul XXVII.

De la Lubowla, regele plecă spre Dukla, Krosno, Lańcut, şi Lwów, însoţit de mareşalul coroanei, mulţi episcopi, dregători şi senatori, precum şi de steagurile de curte şi simbriaşi. Aşa cum râul puternic, curgând prin ţară, adună toate apele mai mici, tot aşa şi alaiul regal creştea mereu, împreunându-se cu noile cete. Veneau alături de stăpânul legiuit magnaţi, şleahtici şi oşteni, de unul singur sau în grupuri, şi mulţimi întregi de ţărani înarmaţi, înverşunaţi de ură împotriva suedezilor.

Frământarea se lăţise pretutindeni şi rânduiala războiului începea să se simtă. Apărură ordonanţele de la Sącz: una a lui Konstanty Lubomirski, mareşalul ordinului cavalerilor, a doua a lui Jan Wielopolski, castelanul de Wojnicz. Amândouă chemau la arme pe toţi şleahticii din ţinutul Cracoviei. Acum ştiau cu toţii în jurul cui să se adune; cei care nu se înfăţişau aveau să sufere pedeapsa legii. Ordonanţa regelui îi puse în picioare până şi pe cei mai zăbavnici.

Dar nu mai era nevoie de ameninţări, deoarece înflăcărarea cuprinsese toate stările. Încălecau cu toţii, bătrâni şi flăcăiandri, femeile îşi dădeau podoabele şi veşmintele, unele vrând să pornească şi ele la luptă.

Prin fierării, ţiganii băteau ziua şi noaptea cu ciocanele, prefăcând în arme uneltele nevinovate ale plugarilor. Satele şi oraşele se goleau, fiindcă bărbaţii plecau la luptă. Din munţii silhui coborau întruna cete de oameni pe jumătate sălbatici. Forţele regelui creşteau cu fiecare clipă.

Îi ieşeau în întâmpinare preoţii cu crucea şi prapurii, rabinii în fruntea cahalului{50}; înaintarea lui semăna cu un marş triumfal. De pretutindeni soseau veşti îmbucurătoare, de parcă le aducea vântul.

Oamenii puneau mâna pe arme nu numai în aceste părţi ale ţării, care nu fuseseră cotropite de duşmani. Peste tot, în cele mai depărtate judeţe şi olaturi, prin oraşe, sate, aşezări şi prin pădurile neumblate îşi înălţa capul războiul înfricoşător al răzbunării. Cu cât mai jos căzuse poporul înainte, cu atât mai sus îşi înălţa capul acum, renăştea, se schimba şi cuprins de însufleţire nu pregeta să-şi scormonească rănile ogoite, ca să-şi mântuiască sângele de sevele otrăvite.

Se vorbea, de asemenea, tot mai mult despre unirea şleahticilor şi a oştenilor, în fruntea cărora aveau, să stea bătrânul mare hatman, Rewera Potocki, şi hatmanul de câmp, Lanckoroński, voievodul rutean, şi jupân Ştefan Czarniecki, castelanul de Kiev, şi jupân Paweł Sapieha, voievodul de Witebsk, şi prinţul stolnic de Lituania, Michał Radziwiłł, stăpânitor puternic, doritor să şteargă pata cu care mânjise neamul Janusz, şi jupân Krzysztof Tyszkiewicz, voievodul de Czernihów, şi mulţi alţi senatori, dregători, oşteni şi şleahtici.

Scrisorile se încrucişau zilnic între aceştia şi mareşalul coroanei care nu voia ca asemenea unire să se facă fără el. Veştile erau tot mai sigure şi în cele din urmă se auzi că hatmanii, şi odată cu ei oştirea, îi părăsiseră pe suedezi şi alcătuiseră Confederaţia de la Tyszowce pentru apărarea regelui şi a ţării.

Regele ştia şi el mai demult de această unire, fiindcă împreună cu regina, deşi se aflau departe, osteniseră destul prin scrisori pentru înfăptuirea ei; neputând să ia parte el însuşi, Jan Kazimierz aştepta cu nerăbdare trimişii confederaţilor. Într-adevăr, înainte de a ajunge la Lwów, veniră la el jupân Służewski şi jupân Domaszewski, judele de Luków, aducându-i jurământul de credinţă din partea confederaţilor şi actul de înfiinţare spre iscălire.

Regele citi actul în adunarea episcopilor şi a senatorilor. Inimile tuturor se umplură de bucurie, sufletele înălţară rugă de mulţumire lui Dumnezeu, deoarece acea faimoasă confederaţie nu vestea numai trezirea, ci şi schimbarea acestui popor despre care năvălitorul putea să spună până nu demult că e lipsit de credinţă, de dragoste de ţară şi de conştiinţă, neavând nici o rânduială sau statornicie, nici una din acele virtuţi ce ţin unite popoarele.

Mărturia acestor virtuţi se afla acum înaintea regelui în actul înfiinţării confederaţiei şi în ordonanţa acesteia. Se vorbea în ea despre lipsa de credinţă a lui Carol Gustav, despre călcarea jurămintelor şi a făgăduielilor, despre cruzimile ghinărarilor şi ale oştenilor, pe care nu le făptuiau nici cele mai sălbatice noroade, despre pângărirea bisericilor, asuprire, lăcomie şi jafuri, despre vărsarea de sânge nevinovat, declarându-se război pe viaţă şi pe moarte, cotropitorilor scandinavi. Ordonanţa, ameninţătoare ca trâmbiţa unui arhanghel, chema la oaste nu numai pe oşteni, ci toate stările şi naţiile Republicii. „Toţi infames – glăsuia ordonanţa – banniti şi proscripti trebuie să se ridice la luptă” Cavalerii aveau să încalece, să-şi pună viaţa în primejdie şi din avutul lor să alcătuiască cete de pedestraşi, cei bogaţi mai multe, cei mai puţin avuţi mai puţine, fiecare după puterea şi averea lui.

„Deoarece în această ţară aeque bona şi mala{51} aparţin tuturor, la fel trebuie împărţite şi primejdiile. Oricine se socoteşte a fi şleahtic, statornicit în vreo aşezare sau nu, chiar dacă are mai mulţi copii, sunt obligaţi cu toţii să meargă la războiul împotriva vrăjmaşului Republicii. Căci şleahtici fiind cu toţii, mai presus ori mai prejos prin naştere, şi având dreptul lor, aceleaşi slujbe, ranguri şi binefaceri, să fim dară deopotrivă şi întru apărarea libertăţilor şi beneficiorum…”

Astfel înţelegea ordonanţa egalitatea şleahticilor. Regele, episcopii şi senatorii, care purtau de mult în inima lor gândul îndreptării Republicii, vedeau cu mirare că şi poporul era pregătit pentru acele schimbări, fiind gata să păşească pe drumuri noi, să lepede rugina şi putregaiul şi să înceapă altă viaţă.

„Prin aceasta, se scria, oricărui plebeiae conditionis îi deschidem calea spre benemerendi în Republică, arătându-i şi oferindu-i, după legământul de mai sus prilejul de a ajunge la faima, slujbele şi binefacerile de care gaudet{52} starea şleahticilor…”

Când se citi această parte, printre cei de faţă se înstăpâni o tăcere adâncă. Aceia care, alături de rege, doreau din tot sufletul să deschidă oamenilor din stările de jos calea spre drepturile şleahticilor, credeau că vor fi nevoiţi să sufere, să se zbată şi să înlăture multe piedici, că mulţi ani vor trebui să treacă înainte de a putea vorbi fără primejdie de asemenea lucruri. Când colo, şleahticii înşişi, atât de îndărătnici şi de înapoiaţi până atunci ori de câte ori venea vorba de drepturile lor, deschideau larg porţile mulţimii cenuşii a ţăranilor.

Prinţul primat se ridică, însufleţit parcă de duhul prorociei, şi spuse:

— Urmaşii vor pomeni în veac această confederaţie, pentru că aţi introdus acest punctum, iar dacă vreunul va socoti vremea noastră ca o decădere a vechilor virtuţi polone, ceilalţi se vor împotrivi, arătând spre voi.

Preotul Gębicki era bolnav, aşa că neputând vorbi, făcu doar semnul crucii asupra actului de înfiinţare şi a solilor.

— Parcă-l vedem pe vrăjmaş plecând cu ruşine din aceste locuri! spuse regele.

— Să dea Dumnezeu să se întâmple cât mai repede!… strigară amândoi trimişii.

— Domniile voastre veţi merge cu noi la Lwów, le spuse regele, unde vom întări înfiinţarea confederaţiei şi, cu acest prilej, nu vom întârzia să închegăm şi altă unire pe care n-o vor putea frânge nici puterile iadului.

Trimişii şi senatorii se uitară unii la alţii, parcă întrebându-se despre ce unire este vorba, dar regele tăcea, doar chipul îi împrăştia tot mai multă lumină; luă iarăşi actul în mână, îl citi a doua oară, zâmbi şi întrebă deodată:

— Au fost mulţi potrivnici?

— Stăpâne milostiv, răspunse jupân Domaszewski, confederaţia a luat fiinţă unanimitate la îndemnurile hatmanilor, ale voievodului de Witebsk şi ale lui jupân Czarniecki. Dintre şleahtici nu s-a împotrivit nici unul, atât sunt de însufleţiţi de dragostea de ţară şi de rege şi de înverşunaţi contra suedezilor.

— Am hotărât dinainte, adăugă jupân Służewski, că nu va fi ca la adunarea Seimului, ci va hotărî pluralitas, astfel că nici un veto nu mai putea să strice lucrarea, iar potrivnicul ar fi fost luat îndată în săbii. Au spus cu toţii că trebuie să sfârşim cu liberum veto care înseamnă domnia unuia şi robia tuturor.

— Vorbele domniei tale sunt de aur! spuse preotul primat când Republica se va îndrepta, nu ne vom mai teme de nici un vrăjmaş.

— Voievodul de Witebsk unde se află? întrebă regele.

— În noaptea care a urmat iscălirii înţelegerii, a plecat, la oastea lui de la Tykocin, unde îl ţine împresurat pe prinţul voievod de Wilno, trădătorul. Până acum socot că a şi pus mâna pe el, viu sau mort.

— Era chiar atât de sigur că-l va înfrânge?

— Aşa cum ziua urmează nopţii. Vânzătorul a fost părăsit până şi de slugile cele mai credincioase. Doar o mână de suedezi se mai apără acolo şi nu pot primi ajutor de nicăieri. La Tyszowce jupân Sapieha a spus aşa: „Am vrut să mai întârzii o zi, fiindcă până seara aş fi sfârşit cu Radziwiłł!… Dar asta-i o treabă mai însemnată decât Radziwiłł, pentru că pe el îl pot prinde şi fără mine, e de ajuns un steag de oşteni.”

— Slavă Domnului! se bucură regele. Dar jupân Czarniecki unde este?

— S-au strâns atâţia şleahtici şi cavaleri de nădejde în jurul lui, încât într-o singură zi a pus pe picioare un steag întreg şi a pornit îndată asupra suedezilor. Pe unde poate fi acum, nu ştim.

— Şi hatmanii?

— Hatmanii aşteaptă cu nerăbdare poruncile măriei tale, chibzuiesc amândoi asupra războiului ce va să vie şi se înţeleg la Zamość cu starostele de Kaluża. În acest timp, polcurile vin zilnic la ei odată cu zăpada.

— Îi părăsesc cu toţii pe suedezi?

— Chiar aşa, stăpâne milostiv! Hatmanii au primit o deputăţie şi de la oştenii lui jupân Koniecpolski, care se află alături de Carol Gustav. Până şi aceştia ar fi bucuroşi să se întoarcă în slujba măriei tale, cu toate că regele suedez nu se arată zgârcit cu măgulirile şi făgăduielile de tot felul. Au spus că, deşi nu pot să recedere numaidecât, o vor face la cel dintâi prilej, deoarece li s-a scârbit cu atâtea ospeţe, măguliri, clipiri din ochi şi bătăi din palme. Abia mai pot răbda.

— De pretutindeni numai veşti bune. Îşi revin cu toţii, rosti regele. Slavă Sfintei Fecioare!… E cea mai fericită zi din viaţa noastră, iar a doua va fi atunci când cel din urmă vrăjmaş va fi izgonit din Republică.

Jupân Domaszewski lovi garda săbiei cu palma.

— Doamne fereşte de una ca asta! se împotrivi.

— Cum aşa? întrebă regele mirat.

— Adică cei din urmă nădrăgar să iasă din hotarele Republicii pe propriile picioare? Nu se poate, stăpâne milostiv! Păi, noi de ce mai purtăm sabia la şold?

— Bătu-te-ar să te bată, domnia ta! se veseli Jan Kazimierz. Ăsta zic şi eu curaj!

Dar jupân Służewski, vrând să nu rămână mai prejos de jupân Domaszewski, strigă:

— Pe legea mea, nu sunt de aceeaşi părere şi voi fi primul care voi spune veto. Nu ne vom mulţumi să-i gonim din ţară, ci îi vom urmări până acasă!

Primatul începu să clatine din cap şi să râdă cu bunăvoinţă.

— Ehei, şleahticii încalecă pe cai şi nu se mai opresc! Dumnezeu să vă binecuvânteze, dar luaţi-o mai domol! Vrăjmaşul n-a plecat încă!

— Vin! strigă regele. Vrem să bem cu confederaţii.

— Oamenii s-au schimbat şi norocul se va schimba şi el! rosti părintele Gębicki cu glasul slab.

— Vin! strigă regele. Vrem să bem cu confederaţii pentru această schimbare!

Se aduse vin, dar odată cu feciorii de casă intră şi camerdinerul regelui şi spuse:

— Stăpâne milostiv, a sosit jupân Krzysztoporski de la Częstochowa şi doreşte să se închine măriei tale.

În curând intră un şleahtic înalt şi slab care privea pe sub sprâncene ca un ţap. Făcu o plecăciune adâncă în faţa regelui, apoi se înclină cu semeţie înaintea dregătorilor şi zise:

— Lăudat fie numele Domnului!

— Acum şi în vecii vecilor, răspunse regele. Ce se aude pe acolo?

— E un ger grozav, măria ta, de-ţi îngheaţă răsuflarea.

— Pentru Dumnezeu, domnia ta, vorbeşte despre suedezi, nu despre frig! strigă Jan Kazimierz.

— Păi, ce să mai vorbesc de ei, stăpâne, dacă nu mai sunt la Częstochowa! răspunse de-a dreptul jupân Krzysztoporski.

— A ajuns şi la noi vestea asta, răspunse regele bucuros, dar numai din vorbele oamenilor, pe când domnia ta vii chiar de la mânăstire… Ai fost martor la faţa locului şi apărător?

— Întocmai, măria ta, am luat parte la apărare şi am fost martor la minunile Sfintei Fecioare…

— Fără margini e bunăvoinţa ei! zise regele, înălţându-şi ochii spre cer, numai s-o merităm şi de acum încolo…

— Multe-am văzut la viaţa mea, dădu răspuns Krzysztoporski, dar astfel de minuni nu mi-a fost dat să mai văd. Preotul Kordecki înfăţişează totul amănunţit în scrisoarea asta.

Jan Kazimierz luă repede scrisoarea pe care i-o întindea Krzysztoporski şi începu să citească. În răstimpuri se întrerupea din citit şi începea să se roage, apoi iarăşi se întorcea la scrisoare. Pe faţă i se răsfrângeau simţăminte de bucurie; în cele din urmă, îşi înălţă ochii spre Krzysztoporski:

— Preotul Kordecki ne scrie, spuse, că aţi pierdut un mare viteaz, un oarecare Babinicz, care a aruncat în aer balimezul suedez!

— S-a jertfit pentru noi toţi, stăpâne milostiv! Unii însă cred că trăieşte şi numai Dumnezeu ştie care-i adevărul; nefiind siguri de nimic, n-am încetat să-l plângem, deoarece, dacă n-ar fi fost isprava-i vitejească, ne-am fi descurcat tare greu…

— Dacă-i aşa nu-l mai plângeţi, fiindcă jupân Babinicz trăieşte şi se află la noi. El ne-a înştiinţat cel dintâi că suedezii, neputând înfrânge voinţa lui Dumnezeu, se gândesc să părăsească asediul… Iar după aceea, ne-a adus foloase atât de însemnate, încât nici noi nu ştim cum să-l răsplătim.

— Oho, ce-o să se mai bucure preotul Kordecki! strigă şleahticul cu bucurie, dar dacă jupân Babinicz trăieşte, înseamnă că se bucură de bunăvoinţa Maicii Domnului… Ce se va mai bucura părintele Kordecki! Ţinea la el mai mult decât ţine un tată la copilul lui! Măria ta o să-mi îngădui şi mie să-i dau bineţe lui jupân Babinicz, deoarece un asemenea viteaz nu se mai află în toată Republica!

Regele începu iarăşi să citească şi după o clipă exclamă:

— Ce auzim? După ce au ridicat împresurarea, au mai încercat încă o dată să cucerească mânăstirea?

— Odată plecat, Miller nu s-a mai arătat, dar Wrzeszczowicz s-a întors pe neaşteptate, crezând pesemne că va găsi porţile deschise. Aşa s-a şi întâmplat, dar ţăranii s-au aruncat asupra lui cu atâta îndârjire, încât a plecat cu coada-ntre picioare. De când e lumea lume nu s-a mai pomenit ca prostimea să lupte cu atâta avânt la câmp deschis împotriva călărimii. Pe urmă au venit jupân Czarniecki şi jupân Kulesza şi l-au nimicit.

Regele se întoarse spre senatori:

— Vedeţi, domniile voastre, cum se ridică aceşti sărmani plugari întru apărarea ţării şi a sfintei credinţe!

— E prea adevărat, milostive stăpân! întări Krzysztoporski. Toate satele din jurul Częstochowei sunt pustii, pentru că ţăranii au plecat cu coasele la luptă. Războiul s-a încins pretutindeni şi suedezii trebuie să se ţină laolaltă. Dacă ţăranii prind vreunul, îl chinuiesc atâta, încât ar fi fost mai bine pentru el să intre în iad dintr-o dată. Ce mai tura-vura, cine nu pune mâna pe arme în Republica noastră?! Câinii nu trebuiau să împresoare Częstochowa… De atunci a început să le ardă pământul sub picioare!

— De-acum încolo, cei care se împotrivesc cu braţul înarmat nu vor mai răbda asuprirea, răspunse regele, aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce!

— Amin! adăugă primatul.

În acest timp, Krzysztoporski se lovi cu palma peste frunte:

— Gerul mi-a întunecat mentem, măria ta, zise. Am uitat să-ţi spun că voievodul de Poznań, mişelul, a murit pe neaşteptate.

Jupân Krzysztoporski, ruşinându-se pesemne că-l făcuse mişel pe un mare senator înaintea regelui şi a dregătorilor, adăugă încurcat:

— Am vrut să-l umilesc numai pe trădător, nu şi rangul lui.

Dar nimeni nu-i mai auzi vorbele, deoarece se uitau cu toţii la rege care spuse:

— Demult, încă de pe când trăia jupân Opaliński, l-am desemnat pe jupân Jan Leszczyński să fie voievod de Poznań. Să primească deci această însărcinare şi s-o ducă la îndeplinire cu mai multă vrednicie… Se vede că Dumnezeu a început judecata acelora care au dus ţara de râpă, pentru că se prea poate ca în această clipă să dea socoteală de faptele sale înaintea înaltului judecător şi prinţul voievod de Wilno…

Aici se întoarse spre episcopi şi senatori:

— E timpul să ne grăbim la război şi în această privinţă dorim să auzim părerea domniilor voastre.