Capitolul XXXI.

După acele zile de sărbătoare, veştile începură să sosească la Lwów asemenea unor păsări înaripate. Mai vechi ori proaspete, mai mult sau mai puţin îmbucurătoare – toate îmbărbătau inimile. Confederaţia de la Tyszowce se întindea ca pârjolul, câştigând noi sprijinitori. Şleahtici sau oameni de rând i se alăturau cu toţii. Oraşele dădeau care de povară, flinte şi pedestrime, evreii bani. Nimeni nu cuteza să se împotrivească ordonanţelor; încălecau până şi cei mai zăbovelnici. Se aduse la cunoştinţa tuturor şi ordonanţa lui Wittemberg, îndreptată împotriva confederaţiei. Focul şi sabia aveau să pedepsească pe aceia care treceau de partea tovărăşiei. Urmarea fu ca şi când cineva ar fi vrut să stingă focul, aruncând gaz peste el. Pentru a spori înverşunarea împotriva suedezilor, multe exemplare din acest manifest fură împrăştiate cu ştirea regelui la Lwów şi nu se cuvine să spunem ce făceau gloatele cu aceste hârtii, destul că vântul le purta pe uliţe grozav de ruşinate, iar şcolarii înfăţişau „încurcătura lui Wittemberg” în scene de vicleim, spre bucuria mulţimilor, cântând stihuri care începeau astfel:

Wittemberg, o, vai sărmane, Fugi degrabă peste mare Ca un iepuraş!

Căci de-ţi pică năsturaşii, Ai să-ţi pierzi pantalonaşii Fugi tot mintenaş!

Ca şi când ar fi vrut să împlinească vorbele cântecului; Wittemberg lăsă în locul lui la Cracovia pe vrednicul Wirtz şi plecă în grabă la Elbląg, unde regele suedez se afla împreună cu regina, petrecându-şi vremea în ospeţe şi bucurându-se în inima lui că ajunsese stăpânul unui regat atât de bogat.

La Lwów veniră ştiri şi despre căderea Tykocinului, care înveseliră oamenii. Lucru de mirare, dar zvonul se împrăştiase înainte de venirea vreunui sol. Părerile erau împărţite doar în ceea ce priveşte soarta prinţului; nu se ştia sigur dacă voievodul de Wilno murise sau se afla în robie, se vorbea însă că jupân Sapieha, în fruntea unei oştiri însemnate, plecase din Podlasie în ţinutul Lublinului, spre a se uni cu hatmanii, şi sporea în putere cu fiecare zi tot mai mult.

În cele din urmă, veniră şi solii voievodului de Witebsk, în număr destul de mare, deoarece jupân Sapieha trimitea regelui nici mai mult, nici mai puţin decât un steag de călărime, dorind prin aceasta să arate cinstirea cuvenită stăpânului, să-l apere de primejdii şi, poate, să crească şi el în ochii acestuia.

Steagul era condus de tânărul polcovnic Wołodyjowski, veche cunoştinţă a regelui, aşa că Jan Kazimierz îi porunci să se înfăţişeze înaintea lui şi, luându-i capul în mâini, îi spuse:

— Fii binevenit, oştene plin de faimă! A trecut o groază de vreme de când nu te-am mai văzut. Credeam că la Beresteczko te-am văzut ultima oară, erai năclăit tot de sânge.

Jupân Michał făcu o plecăciune adâncă şi răspunse:

— Şi mai târziu la Varşovia, stăpâne milostiv, am fost şi eu la cetate împreună cu castelanul de Kiev.

— Slujeşti mereu? N-ai vrut să te bucuri de tihna casei tale?

— Măria ta, Republica a fost în nevoie şi în timpul războiului s-a prăpădit şi moşioara mea. Aşa că n-am nici un locşor unde să-mi pun capul pe căpătâi, dar nu-mi fac gânduri, fiindcă socotesc că datoria unui oştean este, înainte de toate, slujirea regelui şi a ţării.

— Deie Domnul să fie cât mai mulţi ca tine, cât mai mulţi… Vrăjmaşul nu şi-ar fi întins atâta stăpânirea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, va veni şi ziua răsplăţii, dar acum spune ce-aţi făcut cu voievodul de Wilno?!

— Voievodul de Wilno se află la judecata lui Dumnezeu. A murit când am dat ultima năvală.

— Cum s-a întâmplat?

— Iată scrisoarea voievodului de Witebsk, spuse jupân Michał.

Regele luă scrisoarea şi începu să citească, dar se întrerupse îndată:

— Jupân Sapieha greşeşte, rosti, când scrie că rangul de mare hatman de Lituania vacat; nu vacat, deoarece îi dăm lui buzduganul.

— Un altul mai vrednic nu se află, răspunse jupân Michał, şi întreaga oştire îţi va arăta măriei tale recunoştinţă până la moarte pentru această faptă.

Regele zâmbi la auzul acestei mărturisiri, neprefăcute şi citi mai departe.

După o clipă, zise oftând:

— Radziwiłł ar fi putut să fie cea mai frumoasă perlă în această coroană vestită, dacă trufia şi deşertăciunile în care credea nu i-ar fi secătuit sufletul… Acum nu se mai poate face nimic! Necercetate sunt hotărârile Domnului!… Radziwiłł şi Opaliński… aproape în acelaşi timp… Doamne, judecă-i nu după păcatele lor, ci după milostenia ta.

Urmă un răstimp de tăcere, după care regele începu să citească din nou.

— Îi suntem recunoscători voievodului, spuse când isprăvi, că ne trimite un steag întreg la îndemână şi, cum scrie, pe cel mai viteaz cavaler. Aici însă nu e nici o primejdie, iar de asemenea oştire e nevoie pe câmpul de bătaie. Odihniţi-vă câteva zile, apoi o să plecaţi la jupân Czarniecki, căci nu ne îndoim că cea mai mare putere se va îndrepta asupra lui.

— Măria ta, ne-am odihnit destul la Tykocin, răspunse micul viteaz cu însufleţire, şi dacă n-ar trebui să dăm mâncare la cai, am putea porni numaidecât, pentru că alături de jupân Czarniecki ne aşteaptă mari bucurii!… E o mare fericire pentru noi să privim chipul măriei tale, dar inima ne dă ghes să pornim asupra suedezilor.

Regele se lumina. O bunătate părintească i se aşternu pe faţă şi rosti, privind cu mulţumire la făptura îndârjită a micului cavaler:

— Oştene, tu ai zvârlit cel dintâi buzduganul de polcovnic la picioarele răposatului prinţ şi voievod de Wilno?

— N-am fost cel dintâi, măria ta, dar a fost prima oară, deie Domnul să fie şi ultima, când m-am răzvrătit împotriva mai-marilor mei.

Aici jupân Michał se poticni, apoi adăugă:

— Altfel nu s-a putut!

— Fireşte, consimţi regele, au fost clipe grele pentru cei ce înţeleg rostul datoriei ostăşeşti, dar şi ascultarea îşi are marginile ei, dincolo de care începe vina. Au rămas multe căpetenii alături de Radziwiłł?

— Dintre polcovnici, l-am găsit la Tykocin numai pe jupân Charłamp care nu l-a părăsit pe prinţ de la început, iar pe urmă n-a mai vrut să plece de lângă el, văzându-i prăbuşirea. Întârzia alături de Janusz numai din milă, fiindcă inima îl îndemna spre noi. Abia l-am pus pe picioare, asemenea foamete îndurau la castel, iar el îşi mai rupea şi de la gură, ca să-l hrănească pe prinţ. Acum a venit aici, la Lwów, să cerşească mila măriei tale şi odată cu el îţi cad şi eu la picioare, stăpâne milostiv, fiindcă este un slujitor credincios şi un bun oştean.

— Să vie la noi, zise regele.

— Măria ta, are să-ţi spună un lucru de mare însemnătate, pe care l-a auzit din gura lui Bogusław la Kiejdany şi care priveşte siguranţa şi viaţa măriei tale.

— Nu e oare vorba de Kmicic?

— Întocmai, stăpâne milostiv…!

— Tu l-ai cunoscut pe Kmicic?

— L-am cunoscut şi m-am bătut cu el, dar nu ştiu pe unde se află acum.

— Ce crezi despre el?

— Stăpâne milostiv, dacă s-a încumetat la asemenea faptă, e vrednic de cele mai îngrozitoare chinuri, fiindcă-i prăsila iadului.

— Bine, dar nu-i nimic adevărat, se împotrivi regele, totul a fost o născocire a lui Bogusław… Să trecem însă peste asta, spune ce ştii despre isprăvile mai vechi ale acestui om.

— A fost întotdeauna un mare oştean, neîntrecut în arta războiului. Nimeni n-ar fi în stare să-l hăituiască pe Chowański numai cu câteva sute de oameni, cum a făcut el; l-a chinuit pe vrăjmaş rău de tot. Mai mare minunea că nu i-au întins pielea pe tobă! Nici vorbă, Chowański ar fi fost tare mulţumit, dacă ar fi pus mâna pe prinţul voievod, dar bucuria lui n-ar fi cunoscut margini, dacă cineva i l-ar fi dăruit pe Kmicic… Ajunsese până acolo că mânca cu furculiţa lui Chowański, dormea pe covorul lui, se plimba în sania şi pe calul lui. Dar pe urmă s-a arătat trudnic şi pentru ai lui, şi-a făcut de cap, jurând să-şi căptuşească mantia cu osândirile, asemenea lui jupân Laszcz, iar la Kiejdany a întrecut măsura.

Jupân Wołodyjowski povesti în amănunt cele petrecute la Kiejdany.

Jan Kazimierz îl asculta cu luare-aminte, iar când jupân Michał istorisi cum fugise jupân Zagłoba mai întâi, apoi cum îşi scăpase tovarăşii din robia lui Radziwiłł, regele îşi puse mâinile în şold şi începu să râdă cu poftă.

— Vir incomparabilis, vir incomparabilis! repetă. A venit şi el cu tine?

— Se află la porunca măriei tale! răspunse Wołodyjowski.

— Şleahticul ăsta l-a întrecut şi pe Ulise! Pe el şi, pe jupânii Skrzetuski să-i aduci la masa noastră, la o clipă de veselie, iar acum spune ce mai ştii despre Kmicic!

— Abia din scrisorile pe care le-am găsit asupra lui Roch Kowalski am aflat că la Birże ne aştepta moartea. Prinţul ne-a urmărit şi s-a căznit să ne înconjure cu oastea, dar n-a izbutit. Am scăpat cu bine!… Ba l-am mai prins şi pe Kmicic, nu departe de Kiejdany, şi am dat poruncă să-l împuşte numaidecât.

— Oho! se miră regele. La voi în Lituania treaba se face repede!

— Dar jupân Zagłoba a poruncit să-l caute înainte prin buzunare, gândindu-se că va găsi niscaiva scrisori. A găsit într-adevăr scrisoarea hatmanului, din care am aflat că, dacă nu era Kmicic, nu ne mai duceau la Birże şi ne împuşcau la Kiejdany.

— Ei vezi! îl întrerupse regele.

— După aceea nu se mai cuvenea să-i luăm viaţa şi l-am lăsat slobod… Ce-a mai făcut pe urmă, nu ştiu, dar pe Radziwiłł tot nu l-a părăsit. Dumnezeu ştie ce fel de om e… Nu e prea uşor să-ţi faci o părere despre asemenea vifor. A rămas alături de Radziwiłł, apoi a plecat undeva… Ne-a prevenit că prinţul a plecat de la Kiejdany asupra noastră. Nu pot tăgădui că ne-a făcut un mare bine, pentru că dacă nu ne-ar fi prevenit, prinţul voievod de Wilno ne-ar fi atacat şi ne-ar fi nimicit steagurile unul câte unul… Nici eu nu mai ştiu ce să cred, milostive stăpâne… Dacă prinţul Bogusław a minţit…

— Se va arăta îndată, spuse regele.

Şi bătu din palme.

— Cheamă-l aici pe jupân Babinicz, îi porunci pajului care se ivi în prag.

Pajul plecă şi în curând uşa de la încăperea regelui se deschise şi intră jupân Andrzej. Wołodyjowski, nu-l recunoscu la început, deoarece tânărul cavaler arăta foarte schimbat şi palid; nu-şi revenise încă bine după lupta din trecătoare. Jupân Michał se uita nedumerit la el.

— Hm! spuse în sfârşit. Dacă n-ar fi slăbiciunea feţei şi numele pe care l-ai rostit măria ta, aş zice că e Kmicic!

Regele zâmbi şi răspunse:

— Tocmai ne povestea acest cavaler despre un mare tâlhar care purta acest nume, dar noi i-am dovedit negru pe alb că greşeşte şi nu ne îndoim că jupân Babinicz ne va sluji ca martor.

— Stăpâne milostiv, răspunse repede Babinicz, ajunge un singur cuvânt al măriei tale, ca să-l cureţe pe acest tâlhar de toate vinile, mai bine decât ar face-o jurămintele mele.

— Şi glasul e acelaşi, spuse micul polcovnic din ce în ce mai uimit, dar nu avea această cicatrice.

— Domnia ta, zise Kmicic, capul şleahticului e ca un răboj pe care se scrie mereu cu sabia… Aici se află şi crestătura domniei, tale, acum gândesc că mă recunoşti.

Spunând acestea, se aplecă şi arătă cu degetul o dungă albă care se întindea aproape de ciuf.

— E mâna mea! strigă Wołodyjowski. Ăsta e Kmicic!

— Iar noi îţi spunem că nu-l cunoşti pe Kmicic! Se amestecă regele.

— Cum aşa, stăpâne milostiv?

— Pentru că tu ai cunoscut un mare oştean, dar un samavolnic şi un tovarăş întru trădare al lui Radziwiłł… Iar aici se află acest Hector al Częstochowei, căruia Jasna Góra, după preotul Kordecki, îi datorează cel mai mult, aici se află apărătorul ţării şi slujitorul nostru de credinţă, care ne-a apărat cu pieptul lui şi ne-a scăpat viaţa în trecătoare, când suedezii ne încolţiseră ca o haită de lupi. Acesta e Kmicic cel de acum… Cunoaşte-l bine şi îndrăgeşte-l, că merită din plin!

Wołodyjowski începu să-şi mişte mustăcioara bălaie, neştiind ce să mai zică, iar regele adăugă:

— Şi mai află că nu i-a făgăduit nimic prinţului Bogusław. Dimpotrivă, el a fost cel dintâi care a vrut să se răzbune pentru uneltirile lui, căci l-a răpit şi a vrut să-l dea în mâinile noastre.

— Şi pe noi ne-a prevenit împotriva prinţului voievod de Wilno! strigă micul cavaler. Ce înger te-a schimbat, domnia ta?

— Îmbrăţişaţi-vă! îi îndemnă regele.

— Domnia ta, mi-ai plăcut de când te-am văzut! spuse jupân Kmicic.

Căzură unul în braţele celuilalt, în timp ce regele se uita la ei şi ţâţâia din buze de mulţumire. Kmicic îl strânse cu atâta inimă pe micul viteaz, încât îl ridică în sus ca pe un pisoi şi abia după un răstimp îl lăsă iarăşi pe picioare.

După care regele plecă la sfatul de fiecare zi, mai ales că şi cei doi hatmani ai coroanei veniseră la Lwów să întocmească oştirea şi s-o ducă lui jupân Czarniecki şi pâlcurilor confederate, care se mişcau prin ţară sub diferite căpetenii.

Cavalerii rămaseră singuri.

— Domnia ta, hai la cvartirul meu, îl pofti Wołodyjowski, ai să-i găseşti acolo pe cei doi Skrzetuski şi pe jupân Zagłoba care vor fi bucuroşi să audă ce mi-a spus regele. E şi jupân Charłamp cu ei.

Dar Kmicic se apropie de micul viteaz cu îngrijorarea pe faţă.

— Aţi găsit mulţi oameni alături de prinţul Radziwiłł? întrebă.

— Dintre polcovnici, numai Charłamp era cu el.

— Nu-mi pasă de oşteni, pentru Dumnezeu!… Dar femei?

— Acum ghicesc despre ce e vorbarăspunse micul cavaler, împurpurându-se, pe jupâniţa Billewicz a dus-o prinţul Bogusław la Taurogi.

Chipul lui Kmicic se schimbă deodată, mai întâi păli ca ceara, apoi roşi pentru a deveni iarăşi mai galben ca înainte. Nu mai era în stare să lege nici două vorbe, trăgea cu lăcomie aerul pe nări, de parcă i se îneca răsuflarea în piept. După aceea, îşi duse amândouă mâinile la tâmple şi, alergând ca un nebun prin încăpere, începu să repete:

— Vai de mine, vai de mine!

— Hai, domnia ta, Charłamp iţi va spune ce s-a întâmplat, fiindcă el a fost de faţă, spuse Wołodyjowski.