Capitolul XXXII.

După ce ieşiră de la rege, cei doi cavaleri porniră în tăcere. Wołodyjowski nu voia să vorbească, iar Kmicic nu putea, fiindcă durerea şi turbarea îi sfâşiau inima; îşi făceau loc prin mulţimea care se adunase în număr mare pe uliţe la vestea că prima ceată din tătarii făgăduiţi de han avea să intre în oraş, ca să se înfăţişeze înaintea măriei sale. Micul viteaz mergea înainte, iar Kmicic se împleticea în urma lui cu calpacul pe ochi, îmbrâncind oamenii pe drum.

Abia când ieşiră la lărgime, jupân Michał îl apucă pe Kmicic de încheietura mâinii şi-i spuse:

— Stăpâneşte-te, domnia ta!… Cu deznădejdea nu faci nimic!

— Nu sunt deznădăjduit, răspunse Kmicic, dar am nevoie de sângele lui!

— Poţi să fii sigur că-l vei găsi printre vrăjmaşii Republicii!

— Cu atât mai bine! zise jupân Andrzej repede. Dar şi-n biserică de l-aş găsi…

— Pentru Dumnezeu, nu huli, domnia ta! se grăbi să-l întrerupă micul polcovnic.

— Trădătorul ăsta mă bagă în păcat!

Tăcură o vreme, după care Kmicic întrebă cel dintâi:

— Unde-i acum?

— Poate la Taurogi sau în altă parte. Charłamp o să ştie mai bine.

— Să mergem!

— Nu mai e departe. Oştenii sunt afară din oraş, dar noi stăm aici… şi cu noi e şi Charłamp.

Pe neaşteptate, Kmicic începu să răsufle greu, ca omul care urcă un povârniş nu prea lin.

— Sunt încă tare slăbit! şopti.

— Cu atât mai mult trebuie să te stăpâneşti, cu cât vei avea de-a face cu asemenea războinic.

— Am mai avut o dată şi iată cu ce m-am ales.

Kmicic îi arătă cicatricea de pe faţă.

— Domnia ta, spune-mi şi mie cum a fost, pentru că regele a amintit doar în treacăt.

Jupân Andrzej începu să povestească şi, cu toate că scrâşnea din măsele şi mai că da cu calpacul de pământ, gândurile i se îndreptară în altă parte şi se mai linişti.

— Ştiam că domnia ta eşti un om dintr-o bucată, zise micul viteaz, dar nu mă aşteptam să-l răpeşti pe Bogusław Radziwiłł din mijlocul oştenilor lui.

Ajunseră la cvartir. Cei doi Skrzetuski, jupân Zagłoba, arendaşul de la Wąsosza şi Charłamp tocmai prefirau nişte cojocele pe care le adusese un tătar să le vândă. Charłamp, care-l cunoştea cel mai bine pe Kmicic, îl recunoscu de la prima aruncătură de ochi şi strigă, scăpând cojocelul din mână:

— Isuse, Marie!

— Lăudat fie numele Domnului! exclamă arendaşul de la Wąsosza.

Dar înainte ca ceilalţi să-şi revină din uimire, Wołodyjowski spuse:

— Domniile voastre, vă înfăţişez pe acest Hector de la Częstochowa, slugă de credinţă a regelui, care şi-a vărsat sângele pentru ţară şi pentru rege.

Uimirea tuturor spori şi mai mult, iar vrednicul jupân Michał le povesti îndată cu mare însufleţire tot ce auzise de la rege despre meritele lui Kmicic, şi de la acesta despre răpirea prinţului Bogusław, isprăvind astfel:

— Aşadar, nu numai că nu e nimic adevărat din tot ce a spus prinţul pe socoteala acestui cavaler, ci dimpotrivă, Kmicic e cel mai înverşunat duşman al lui. De aceea a luat-o pe jupâniţă Billewicz de la Kiejdany, ca să se răzbune în vreun fel asupra lui.

— Iar nouă, cavalerul ăsta ne-a scăpat viaţa şi a prevenit steagurile confederaţiilor împotriva prinţului voievod, adăugă jupân Zagłoba. Faţă de asemenea merite, vechile păcate nu mai înseamnă nimic! Pe legea mea, jupâne Michał, bine că a venit cu tine! Slavă Domnului că steagul nostru se află în afara oraşului, pentru că laudanienii sunt grozav de porniţi împotriva lui şi l-ar fi luat în săbii înainte de a apuca să zică vreo vorbă.

— Domnia ta, ne bucurăm din toată inima şi te primim ca pe un frate şi viitor tovarăş! spuse Jan Skrzetuski.

Charłamp mai că se luă cu mâinile de păr.

— Unul ca ăsta nu se poticneşte niciodată! zise. De fiecare dată scapă cu faţa curată, iar pe deasupra se mai acoperă şi de faimă!

— Nu v-am spus eu! strigă Zagłoba. Când l-am văzut la Kiejdany, am gândit numaidecât: iată un oştean în stare de orice! Vă aduceţi aminte că ne-am îmbrăţişat de la început? E adevărat că eu i-am stricat socotelile lui Radziwiłł, dar şi el a pus umărul. Dumnezeu mi-a trimis gândul cel bun şi nu v-am lăsat să-l împuşcaţi la Billewicze… Domniile voastre, nu se cuvine să ospeţim asemenea cavaler cu gâtlejurile uscate, o să ne creadă nişte prefăcuţi.

La aceste cuvinte, Rzędzian se descotorosi de tătarul cu cojocele şi, împreună cu feciorii de casă, puse la cale aducerea băuturii.

Dar jupân Kmicic voia să afle cât mai repede ce ştia Charłamp despre plecarea Oleńkăi.

— Domnia ta ai fost acolo? îl întrebă.

— Aproape că nu m-am mişcat de la Kiejdany, răspunse năsosul. Prinţul Bogusław a venit la prinţul voievod. Pentru cină s-a gătit de-ţi lua ochii şi se vedea cât de colo că jupâniţa Billewicz i-a căzut cu tronc, fiindcă mai că nu torcea de mulţumire, ca un cotoi când îl mângâi pe spinare. Dar cotoiul se spune că se roagă, pe când prinţul Bogusław, dacă se ruga, apoi o făcea numai spre slava diavolească. Şi ce se mai linguşea, ce-şi mai lingea buzele.

— Las-o baltă! îl întrerupse Wołodyjowski. Prea-l chinuieşti rău pe acest cavaler!

— Dimpotrivă! Vorbeşte, domnia ta, vorbeşte! se împotrivi Kmicic.

— A spus atunci la masă, îşi urmă vorba Charłamp, că nu-i nici o înjosire pentru un Radziwiłł dacă se însoţeşte cu o fiică de şleahtic. Mai mult, el însuşi preferă o şlahtiancă prinţeselor pe care i le-au peţit regii Franţei şi ale căror nume nu mi le-aduc aminte, fiindcă sunau tare ciudat, parcă-şi chema cineva câinii prin bungetul pădurii.

— Nici nu vrem să le auzim! îl grăbi Zagłoba.

— Se vede că spunea toate acestea, ca s-o câştige pe jupâniţă, iar noi, văzând ce se sfinţeşte, ne uitam unii la alţii şi ne făceam cu ochiul, socotind că se întindea o capcană nevinovăţiei.

— Dar ea, ea…?! întrebă Kmicic nerăbdător.

— Ea, ca orice fată de neam mare şi cu purtări alese, nu arăta nici o mulţumire, nici nu se uita la el. Abia când prinţul Bogusław a început să vorbească despre domnia ta, şi-a aţintit privirile asupra lui. S-a întâmplat un lucru aproape de spaimă atunci când a spus că domnia ta te-ai oferit pentru nu ştiu cât ducaţi să-l răpeşti pe rege şi, viu sau mort, să-l dai pe mâna suedezilor. Am crezut cu toţii că biata jupâniţă o să-şi dea duhul, dar mânia împotriva domniei tale era atât de mare, încât a învins slăbiciunea femeiască. Şi când Bogusław a început să spună cu câtă scârbă a respins propunerea domniei tale, a început să-l admire şi să se uite la el cu recunoştinţă, iar după aceea, când a vrut s-o conducă de la masă, nu i-a mai refuzat braţul.

Kmicic îşi acoperi ochii cu mâinile.

— Loveşte, loveşte, cine crede-n Dumnezeu! repetă.

Deodată zvâcni în picioare.

— Rămâneţi sănătoşi, domniile voastre!

— Ce va să zică asta, încotro? întrebă Zagłoba aţinându-i calea.

— Regele o să-mi dea învoire şi am să plec să-l găsesc! se descarcă Kmicic.

— Pe rănile lui Christos, aşteaptă, domnia ta! Nici n-ai ascultat tot, iar de căutat ai destul timp. Cu cine pleci şi unde ai să-l găseşti?

Poate că jupân Andrzej nu l-ar fi ascultat, dar puterile îl părăsiră, era încă slăbit de pe urma rănilor, aşa că se lăsă să cadă pe laviţă şi, rezemându-se de perete, închise ochii.

Zagłoba îi întinse un pahar de vin, pe care îl apucă în grabă cu mâna tremurătoare şi, vărsând băutura pe barbă şi pe piept, îl dădu peste cap.

— Nu e încă nimic pierdut, spuse Jan Skrzetuski, dar e nevoie de multă prevedere când ai de-a face cu asemenea magnat. O faptă nesăbuită poate să vă piardă pe amândoi, pe jupâniţă şi pe domnia ta.

— Ascultă-l pe Charłamp până la capăt! îl îndemna jupân Zagłoba.

Kmicic îşi încleşta dinţii.

— Ascult cu răbdare.

— Nu ştiu dacă jupâniţa a plecat de bunăvoie, continuă Charłamp fiindcă n-am fost de faţă: ştiu numai că spătarul de Rosienie s-a împotrivit, de aceea au încercat mai întâi să-l convingă, apoi l-au închis în spătărie, iar în cele din urmă l-au lăsat să plece la Billewicze. Jupâniţa nu se află pe mâini bune, de ce să ne ascundem după deget, pentru că se spune că tânărul prinţ e mai lacom decât un turc când e vorba de sexul frumos. Când îi place o femeie, poate să fie şi căsătorită, că lui nu-i pasă de nimic.

— Vai mie, vai mie! repetă Kmicic.

— Netrebnicul! strigă Zagłoba.

— Mă mir numai că prinţul voievod n-a pregetat să i-o dea lui Bogusław, rosti Skrzetuski.

— Păi nu mă prea pricep la treburi de-astea, răspunse Charłamp, aşa că repet şi eu ce spuneau căpeteniile, mai ales Ganchof care cunoştea toate arcana prinţului. Am auzit cu urechile mele când cineva a exclamat faţă cu el: „Tânărul nostru prinţ n-o să-i mai lase nimic lui Kmicic!” iar Ganchof a răspuns: „în plecarea asta e mai mult lucru politicesc decât dragoste. Prinţul Bogusław nu iartă pe nici una, dar dacă jupâniţa se va împotrivi, nu se va purta cu ea cum s-a purtat cu celelalte, pentru că s-ar stârni vâlvă, şi la Taurogi se află şi jupâneasa voievodului cu fiica ei, de care Bogusław trebuie să ţină seamă, având în vedere că vrea să-i ceară mâna tinerei prinţese… Îi va veni destul de greu să se prefacă cinstit, dar la Taurogi n-are încotro”.

— Domnia ta, gândesc că acum ţi s-a luat piatra de pe inimă! se bucură jupân Zagłoba. E limpede că pe jupâniţă n-o ameninţă nici o primejdie.

— Atunci de ce a luat-o cu el? răcni Kmicic.

— Bine faci că mă întrebi pe mine, răspunse Zagłoba, pentru că eu dau repede de rostul iţelor, oricât ar fi de încurcate, pe când alţii s-ar căzni degeaba cu anii. De ce s a luat-o cu el? Nu tăgăduiesc că i-a plăcut, dar a dus-o la Taurogi, ca să-i oprească astfel pe toţi cei din neamul Billewicz, care-i mare şi puternic, de la fapte vrăjmaşe împotriva lui Radziwiłł.

— Poate fi! întări Charłamp. Nu mai încape îndoială că la Taurogi va trebui să-şi înfrâneze poftele, fiindcă nu poate să forţeze lucrurile ad extrema.

— Unde se află acum?

— La Tykocin, prinţul voievod presupunea că trebuie să fie la Elbląg cu regele suedez căruia avea să-i ceară ajutor. Oricum, nu e la Taurogi, pentru că trimişii noştri nu l-au găsit acolo.

Aici Charłamp se întoarse spre Kmicic:

— Dacă domnia ta vrei să asculţi un oştean de rând, am să-ţi spun şi eu ce gândesc: dacă jupâniţa a suferit vreo întâmplare de năprasnă la Taurogi sau dacă prinţul a izbutit să-i câştige dragostea, domnia ta n-are nici un rost să te mai duci acolo; iar dacă nu, dacă Billewiczówna se află alături de prinţesă, cu care va pleca în Kurlandia, apoi un loc mai fără primejdie şi mai bun ca acolo n-ai să-i găseşti nici domnia ta în toată această Republică pustiită de vâlvătaia războiului.

— Dacă domnia ta eşti atât de curajos, pe cât se spune, şi cum cred şi eu, se amestecă Skrzetuski, mai întâi pune mâna pe Bogusław şi pe urmă vei dobândi tot ce vrei de la el.

— Unde-i acum? repetă Kmicic, întorcându-se spre Charłamp.

— Ţi-am mai spus o dată, răspunse năsosul, dar, domnia ta ai uitat din pricina supărării. Presupun că e la Elbląg şi nu va întârzia să pornească alături de Carol Gustav împotriva lui jupân Czarniecki.

— Aşa că domnia ta ai face mai bine să mergi cu noi la jupân Czarniecki, pentru că în acest fel ai putea să te întâlneşti destul de repede cu Bogusław, îl sfătui Wołodyjowski.

— Domniile voastre, vă mulţumesc pentru sfaturile binevoitoare! strigă Kmicic.

Şi se grăbi să-şi ia rămas bun de la toţi; nu încercară să-l oprească, ştiind că la supărare omului nu-i arde nici de vorbă, nici de băutură. În schimb, jupân Wołodyjowski spuse:

— Domnia, ta, am să te însoţesc până la palatul arhiepiscopului; eşti atât de tulburat, încât mi-e să nu leşini pe drum.

— Merg şi eu! i se alătură Jan Skrzetuski.

— Atunci să mergem cu toţii! adăugă Zagłoba.

Îşi încinseră săbiile, se îmbrăcară în bunde călduroase şi plecară. Pe uliţe era şi mai multă lume ca înainte. Întâlneau mereu cete de şleahtici înarmaţi, oşteni, slujitori de-ai magnaţilor ori de-ai şleahticilor, armeni, ovrei, moldoveni, ţărani ruteni din împrejurimile pârjolite de cele două năvăliri ale lui Chmielnicki.

Negustorii stau în faţa tarabelor, ferestrele caselor erau pline de capete curioase. Repetau cu toţii că tătarii sosiseră şi că în curând aveau să treacă prin oraş, ca să se înfăţişeze regelui. Toată lumea vroia să-i vadă, întrucât arareori avea prilejul să privească la nişte tătari care mergeau liniştiţi pe uliţele oraşului. Până acum îi văzuse altfel, de cele mai multe ori dincolo de zidurile de apărare, urdii nenumărate prădând şi arzând satele din împrejurimi şi casele din afara cetăţii. Acum veneau ca aliaţi împotriva suedezilor. De aceea, cavalerii îşi croiau drum cu greutate prin îmbulzeală. În fiecare clipă strigătele: „Iată-i, vin!” treceau de la o uliţă la alta şi mulţimea se bulucea de nu mai era chip să faci un pas.

— Ei, să ne oprim şi noi puţin! propuse Zagłoba. Jupâne Michał, o să ne aducem aminte de vremea când priveam din faţă la împieliţaţii ăştia. Eu am fost şi rob la ei. Se spune că viitorul han seamănă cu mine ca două picături de apă… Dar la ce bun să mai amintesc de zburdălniciile de altădată!

— Vin! Vin! se auzi iarăşi.

— Dumnezeu a schimbat inimile acestor câini, vorbi mai departe jupân Zagłoba, şi în loc să pustiască ţinuturile rutene, vin în ajutorul nostru… E o adevărată minune! Pentru că, vă spun domniilor voastre, dacă mi s-ar ierta câte un păcat de fiecare păgân pe care braţul ăsta l-a trimis în iad, aş fi socotit sfânt şi ar trebui să ajunaţi înainte de ziua mea sau aş fi răpit la cer într-un car de foc.

— Îţi mai aduci aminte, domnia ta, cum a fost atunci când ne îndreptam spre Zbaraż, venind de la apa Waładynkăi dinspre Raszków…?

— Cum să nu?! când ai căzut în groapă şi eu i-am fugărit prin desişuri până la drumul mare. Când ne-am întors să te luăm, oştenii nu puteau să-şi revină din uimire, pentru că în fiecare hăţiş zăcea câte un tătar ucis.

Jupân Wołodyjowski ţinea minte că se întâmplase tocmai dimpotrivă, dar nu zise nimic; până să-i treacă mirarea, glasuri începură iarăşi să strige pentru a nu ştiu câta oară:

— Vin! Vin…!

Larma se înteţi, apoi conteni şi toate capetele se întoarseră spre partea din care aveau să vie tătarii. De departe se auziră într-adevăr sunete ascuţite şi mulţimea începu să se desfacă de la mijloc, înghesuindu-se spre pereţii caselor; la capătul uliţei se iviră primii călăreţi tătari.

— Ia te uită, au şi capelă, lucru nemaiîntâlnit la tătari.

— Vor şi ei să se înfăţişeze cât mai cu fală, răspunse Jan Skrzetuski. Unele ciambuluri îşi au muzicanţii lor care le cântă când îşi aşează tabăra pentru mai multă vreme într-un loc. Ăştia trebuie să fie aleşi dintre cei mai buni!

Între timp, călăreţii se apropiară şi începură să treacă prin faţa privitorilor. În frunte, pe un cal bălţat, înainta un tătar oacheş, parcă afumat, care ţinea două fluiere în gură. Dându-şi capul pe spate şi închizând ochii, îşi plimba degetele peste găurile fluierelor, scoţând sunete ascuţite şi atât de repezi, încât urechile abia aveau vreme să le prindă. După el veneau alţi doi cu nişte beţe în mână, la capătul cărora erau legate bucăţi mici de aramă şi pe care le mişcau cu îndârjire în sus şi în jos; urmau apoi câţiva care izbeau unul de altul talgere de alamă; unii băteau tobele, în vreme ce alţii cântau la teorbe căzăceşti. Cântau cu toţii, afară de fluieraş, mai degrabă urlau, în sunetele melodiei sălbatice, rânjindu-şi dinţii şi rostogolindu-şi ochii în cap. În urma tabulhanalei, care înainta printre orăşeni ca o arătare din basme, venea la pas, în rânduri de câte patru călăreţi, o roată de aproape patru sute de oameni.

Erau într-adevăr unul şi unul, trimişi în dar regelui polonez, ca un fel de zălog, în semn de mare cinstire din partea hanului. Îi conducea Akbah-Ulan, care se trăgea din tătarii dobrogeni, cei mai înverşunaţi în luptă, un războinic bătrân şi încercat, cu multă trecere în auluri{61} pentru vitejia şi asprimea lui. Acum călărea la mijloc, între tabulhana şi grosul oştenilor, îmbrăcat într-o şubă trandafirie de catifea, căptuşită cu blăni de jder cam roase, ieşită de soare şi prea strâmtă pe trupu-i puternic. La cingătoare avea înfipt buzduganul cu pene, asemenea cazacilor. Faţa roşie i se învineţise în bătaia vântului tăios şi se legăna în şaua înaltă, privind la răstimpuri în lături sau întorcându-şi capul spre tătari, de parcă nu era prea sigur dacă se vor putea stăpâni, la vederea mulţimii, a femeilor şi a copiilor, a prăvăliilor deschise şi a mărfurilor, să nu se repeadă cu strigăte sălbatice asupra acestor minunăţii.

Dar aceştia călăreau liniştiţi, ca nişte câini duşi de sfoară, care se tem de harapnic, şi numai după privirile piezişe şi lacome se putea ghici ce se întâmpla în sufletul acestor barbari. Mulţimea îi privea cu interes, deşi fără prea multă prietenie, atât de mare era îndârjirea împotriva paginilor prin aceste părţi ale Republicii. Din când în când, izbucneau strigăte: „A hu! a hu!” ca la lupi. Erau însă şi dintre aceia care-şi făgăduiau mari foloase de pe urma lor.

— Suedezii se tem cumplit de tătari şi oştenii îşi povestesc lucruri de minune, care sporesc spaima, spuneau, uitându-se la tătari.

— Şi pe bună dreptate, răspundeau alţii. Raitierii lui Carolus nu sunt în stare să lupte cu tătarii, mai ales cu cei din Dobrogea, care uneori ţin piept până şi călărimii noastre. Raitierul n-apucă să-şi dea seama ce se petrece, că tătarul i-a şi pus laţul de gât.

— E păcat să chemi nişte fii de păgâni în ajutor! se auziră câteva glasuri.

— Păcat nepăcat, vor fi de mare folos!

— E o ceată pe cinste! spuse jupân Zagłoba.

Într-adevăr, tătarii aceia erau bine îmbrăcaţi, în cojoace albe, săine şi pestriţe, întoarse pe dos, arcurile negre şi săhăidacele pline cu săgeţi se legănau pe spinare şi fiecare avea sabie, lucru neobişnuit până şi în marile ciambuluri, deoarece săracii nu-şi puteau îngădui asemenea risipă, slujindu-se în lupta de aproape cu fălci de cal, legate la capătul ciomegelor. Dar, cum am mai spus, erau aleşi cu grijă, aşa că unii aveau chiar şi sâneţe păstrate în apărători de pâslă şi toţi călăreau pe cai buni, măruntaci într-adevăr, destul de slabi şi cu coama lungă, dar neîntrecuţi în iuţeală.

La mijloc păşeau patru cămile încărcate cu poveri; mulţimea presupunea că în aceste legături se găseau darurile pe care hanul le trimitea regelui, dar aici greşea, fiindcă hanul preferă să primească daruri, în loc să dea el; făgăduia într-adevăr ajutoare, dar nu pe degeaba.

De aceea, după ce trecură tătarii, jupân Zagłoba zise:

— Aceste auxilia ne vor costa destul de scump! Chipurile sunt aliaţii noştri, dar şi ei vor pustii ţara… După suedezi şi după ei nu va mai rămâne nici un acoperiş întreg în toată Republica.

— Nici vorbă, nu sunt o tovărăşie uşoară, întări Jan Skrzetuski. Doar îi cunoaştem mai de mult!

— Pe drum am aflat, spuse jupân Michał, că regele a încheiat o înţelegere care glăsuieşte că fiecare cinci sute de tătari vor avea câte o căpetenie de-a noastră, în mâna căruia se va afla puterea şi dreptul de pedeapsă. Altminteri, aceşti prieteni n-ar mai lăsa în urma lor decât cerul şi pământul!

— Şi ce-o să facă regele cu tătarii ăştia?

— Hanul i-a trimis regelui aproape ca pe un dar şi, cu toate că va ţine cont şi de părerea lor, poate să facă ce vrea cu ei. Socotesc că-i va trimite lui jupân Czarniecki odată cu noi.

— Ei, jupân Czarniecki va izbuti să-i ţină în frâu.

— Numai dacă va sta cu ei, altfel, când vor rămâne singuri, tot îşi vor face de cap. Nu se poate, gândesc că şi de astă dată regele va pune pe cineva mai mare peste ei…

— Care să-i conducă? Şi grăsanul ăsta de aga ce-o să mai facă?

— Dacă nu va avea de-a face cu un nătărău, îi va îndeplini poruncile.

— Rămâneţi cu bine, domniile voastre, rămâneţi sănătoşi! strigă Kmicic pe neaşteptate.

— Încotro aşa degrabă?

— Mă duc la rege şi-l rog în genunchi să-mi încredinţeze mie conducerea acestor oameni!