Capitolul XXXIII.

În aceeaşi zi, Akbah-Ulan se închină până la pământ înaintea regelui, înmânându-i totodată scrisorile hanului, în care acesta repeta făgăduiala de a purcede cu o urdie de o sută de mii de oameni împotriva suedezilor. Dacă i se plăteau patruzeci de mii de taleri, putea să pornească la primăvară, când avea să dea colţul ierbii fără de care, într-o ţară pustiită de război, ar fi fost greu să hrănească atâţia cai. Cât priveşte cele câteva sute de tătari, hanul îi trimitea ca o dovadă de dragoste „fratelui său prea iubit.” Cazacii, care se gândesc şi acum la nesupunere, vor avea astfel un semn neîndoielnic al acelei iubiri statornice, aşa că dacă la urechile hanului va ajunge vestea răzvrătirii, mânia lui avea să se abată răzbunătoare asupra vinovaţilor.

Regele îl primi bine pe Akbah-Ulan şi, dăruindu-i un frumos dziannetto, îi spuse că-l va trimite în curând la jupân Czarniecki, deoarece dorea ca şi suedezii să se convingă că hanul ajuta Republica. Ochii tătarului se luminară când auzi că va sluji sub conducerea lui jupân Czarniecki, pentru că îl cunoştea de mult, din timpul războiului din Ucraina, şi îl admira laolaltă cu cei de seama lui.

Se bucură mai puţin când auzi începutul scrisorii, deoarece hanul îl ruga pe rege să pună podghiazul sub conducerea unei căpetenii care să cunoască bine ţara şi să-i oprească pe tătari, odată cu ei şi pe Akbah-Ulan, de la jefuirea şi asuprirea locuitorilor. Fireşte, Akbah-Ulan ar fi preferat să nu aibă pe nimeni deasupra lui, dar pentru că porunca hanului şi dorinţa regelui erau limpezi, se mulţumi să se ploconească încă o dată până la pământ, ascunzându-şi împotrivirea ori poate făgăduindu-şi în sinea lui că nu va fi cel care va face temenele, ci, dimpotrivă, acea căpetenie va fi nevoită să-şi plece grumazul.

După plecarea tătarului şi senatorilor, Kmicic, care se afla alături de rege în timpul primirii, căzu la picioarele stăpânului şi spuse:

— Stăpâne milostiv! Nu sunt vrednic de favorul pe care ţi-l cer, dar pentru mine e tot atât de însemnat ca viaţa mea. Încredinţează-mi, părinte milostiv, conducerea tătarilor şi îngăduie-mi să plec cu ei la luptă.

— Nu te refuzăm, răspunse mirat Jan Kazimierz, deoarece ne-ar fi greu să găsim o căpetenie mai potrivită pentru ei. E nevoie de un cavaler de mare curaj şi hotărât, care să ştie să-i strunească, fiindcă altminteri vor începe să-i pârjolească şi să-i omoare şi pe ai noştri. Nu ne învoim însă în ruptul capului să pleci mâine, înainte de a ţi se vindeca rănile căpătate de la suedezi.

— Măria ta, când voi simţi vântul câmpiei, îmi va trece slăbiciunea pe dată şi-mi voi recăpăta puterile, iar în ce-i priveşte pe tătari, am să mă descurc eu, căci am să-i moi ca pe ceară.

— Dar de ce te grăbeşti aşa? Încotro vrei s-o apuci?

— Împotriva suedezilor, stăpâne milostiv!… Aici nu mai are rost să stau, pentru că am dobândit tot ce mi-am dorit – bunăvoinţa măriei tale, iertarea vechilor păcate… Mă duc la jupân Czarniecki împreună cu Wołodyjowski sau îl voi hărţui de unul singur pe vrăjmaş, ca altădată pe Chowański, şi gândesc că Dumnezeu mă va ajuta şi de acum înainte.

— Nu se poate, trebuie să mai fie vreo pricină care te îndeamnă să pleci!

— Măria ta, îmi dezvălui tot sufletul ca în faţa unui părinte… Prinţul Bogusław nu s-a mulţumit cu minciuna pe care a scornit-o pe socoteala mea, ci mi-a luat şi jupâniţa de la Kiejdany şi a dus-o la Taurogi, unde o ţine închisă ori şi mai rău, fiindcă vrea să-i piardă cinstea şi virtutea fecioriei… Stăpâne milostiv!… Mi se întunecă mintea, când mă gândesc în ce mâini se află sărmana… Pe chinurile Mântuitorului, rănile trupului mă dor mai puţin… Jupâniţa crede şi acum că eu i-am făgăduit acestui blestemat să ridic mâna asupra măriei tale… şi mă socoteşte drept cel mai mare mişel! Nu mai pot să îndur, stăpâne milostiv, nu mai pot, până când nu voi pune mâna pe el, până când nu voi smulge-o din ghearele lui… Stăpâne, dă-mi roata de tătari şi-ţi jur că nu-i voi folosi pentru treburile mele, ci voi mirui atâţia suedezi, încât să pot aşterne toată curtea cu capetele lor…

— Linişteşte-te! spuse regele.

— Măria ta, dacă ar fi trebuit să mă lepăd de slujbă pentru interesul meu şi să încetez a mai apăra regele şi Republica, m-aş fi ruşinat să cer asemenea lucru, dar acum una se împleteşte cu cealaltă. A venit timpul să ne războim cu suedezii? Nici eu nu voi face altceva… A venit timpul să-l urmărim pe trădător? Îl voi urmări în Letonia, în Kurlandia şi dacă se va ascunde la septentrioni sau la suedezi peste mare, mă voi duce şi acolo după el!

— Avem veste că Bogusław va pleca de la Elbląg împreună cu Carolus.

— Atunci am să le ies în întâmpinare!

— Cu ceata de tătari! Te vor înghiţi numaidecât.

— A vrut s-o facă şi Chowański, care avea optzeci de mii oameni, şi tot n-a izbutit.

— Toţi oştenii de nădejde se află alături de jupân Czarniecki, aşa că se vor năpusti ante omnia{62} asupra lui.

— Mă duc şi eu la jupân Czarniecki. Trebuie să i se dea ajutor degrabă.

— La jupân Czarniecki poţi să te duci, dar numai cu atâţia oameni n-o să ajungi până la Taurogi. Prinţul voievod a dat vrăjmaşului toate cetăţile din Samogiţia şi pretutindeni se află garnizoane suedeze, iar Taurogi ni se pare că e chiar la hotarul prusian, nu departe de Tylża.

— Chiar lângă hotarul cu Prusia electorului, dar în partea noastră, iar până la Tylża sunt vreo patru mile. De ce să n-ajung până acolo? Am să ajung şi nu numai că n-am să pierd oamenii, dar pe drum o să mi se alăture o mulţime de luptători. Măria ta, gândeşte-te că oriunde mă voi arăta, oamenii vor porni cu mic cu mare împotriva suedezilor. Voi fi cel dintâi care-i va aţâţa pe samogiţieni la răscoală, dacă n-a făcut-o altul înaintea mea. Acum, când toată ţara e în fierbere, se poate ajunge pretutindeni. Sunt obişnuit să mă descurc în asemenea împrejurări.

— Da, dar nu te gândeşti că tătarii pot să nu vrea să te urmeze atât de departe?

— Ehei, n-au decât să încerce să nu vrea, spuse Kmicic scrâşnind din dinţi la asemenea gând. Patru sute sau câţi sunt, poruncesc să-i spânzure pe toţi!… De copaci nu vom duce lipsă!… Numai să încerce să se răzvrătească…

— Jedrek! strigă regele ţâţâind din buze cu voioşie. Pe legea mea, un păstor mai bun pentru oiţele astea nu puteam găsi! Ia-le şi du-le unde-ţi va fi voia!

— Mulţumesc, stăpâne milostiv şi bunule părinte! rosti cavalerul, îmbrăţişând genunchii regelui.

— Când vrei să pleci? întrebă Jan Kazimierz.

— Mâine, măria ta!

— Poate că Akbah-Ulan nu va vroi, deoarece caii lor sunt osteniţi de drum!

— Atunci am să poruncesc să-l lege cu arcanul de şaua mea şi va merge pe jos, dacă-i pare rău de cal.

— Ni se pare că, în ce-l priveşte, nu vei avea greutăţi. Totuşi, pe cât se poate, poartă-te bine cu el. Iar acum… Jedrek… azi e târziu, dar mâine vrem să te vedem… Până atunci primeşte acest inel, să-i spui regalistei tale că-l ai de la rege, iar regele îi porunceşte să-l îndrăgească statornic pe apărătorul şi sluga-i credincioasă.

— Să dea Dumnezeu! răspunse tânărul cu lacrimi în ochi. Să dea Dumnezeu să nu mor decât în apărarea măriei tale!

Regele se retrase, pentru că era într-adevăr târziu, iar Kmicic se duse la cvartirul său să se pregătească de drum şi să cumpănească bine cu ce să înceapă şi unde să plece mai întâi.

Îi veniră în minte cuvintele lui Charłamp; dacă avea să se arate că prinţul Bogusław se află la Taurogi, era mai bine s-o lase acolo pe jupâniţă, fiindcă de la Taurogi, de lângă hotar, putea oricând să se adăpostească la Tylża sub oblăduirea electorului. Dealtfel, cu toate că suedezii îl părăsiseră la ananghie pe prinţul voievod de Wilno, era de aşteptat că vor arăta respectul cuvenit văduvei sale, aşa că dacă Oleńka rămânea în grija ei, n-avea să i se întâmple nimic rău. Iar dacă plecau în Kurlandia, cu atât mai bine.

— În Kurlandia nu pot să merg cu tătarii mei, îşi spuse Kmicic, fiindcă e altă ţară.

Se plimba de colo-colo, trudindu-şi mintea. Ceasurile treceau unul după altul, dar nici vorbă să se odihnească. Gândul campaniei îl înviora atât de mult, încât, deşi de dimineaţă era încă slăbit, acum simţea cum îi revin puterile şi era gata să încalece numaidecât.

Slujitorii isprăviră, în sfârşit, cu strânsul calabalâcului şi se pregăteau să plece la culcare, când deodată bătu cineva la uşă.

— Cine-i acolo? întrebă Kmicic.

După care spuse unui slujitor:

— Du-te şi vezi cine e!

Slujitorul plecă şi, după ce vorbi cu cineva dincolo de uşă, se întoarse curând:

— Un oştean doreşte să se vadă degrabă cu înălţimea ta. Zice că-l cheamă Soroka.

— Pentru Dumnezeu, lasă-l să intre! porunci Kmicic.

Şi nemaiaşteptând ca slujitorul să-i îndeplinească porunca, se repezi la uşă.

— Vino, Soroka, vino!

Oşteanul intră şi vru să cadă la picioarele polcovnicului său, fiindcă era mai degrabă prietenul şi slujitorul lui, pe cât de credincios, pe atât de legat de el, dar ascultarea ostăşească învinse aşa că luă poziţia de drepţi şi spuse:

— La porunca înălţimii tale!

— Fii binevenit, tovarăş drag, fii binevenit! îl întâmpină Kmicic repede. Credeam că te-au omorât la Częstochowa!

Şi-i strânse capul în mâini, apoi începu să-i scuture mâna, lucru pe care putea să-l facă fără să se înjosească, deoarece Soroka se trăgea dintr-o aşezare de şleahtici mărunţi.

Bătrânul vagmistru începu şi el să îmbrăţişeze genunchii stăpânului.

— De unde vii? întrebă Kmicic.

— De la Częstochowa, înălţimea ta.

— M-ai căutat şi acolo?

— Întocmai.

— Şi de la cine ai aflat că trăiesc?

— De la oamenii lui Kuklinowski. Preotul Kordecki a făcut o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu. Pe urmă, când s-a auzit că jupân Babinicz l-a însoţit pe rege prin văgăunile munţilor, am ştiut îndată că numai înălţimea ta puteai să fii.

— Părintele Kordecki e sănătos?

— E sănătos, înălţimea ta, dar nu ştiu dacă nu se va ridica la cer în viaţă fiind, deoarece e un om sfânt.

— Sigur că aşa se va întâmpla. Unde ai aflat că am venit cu regele la Lwów?

— Mi-am zis aşa: de vreme ce înălţimea ta l-ai condus pe rege, trebuie să fii alături de el, mă temeam totuşi să nu fi plecat la luptă şi să nu vin prea târziu.

— Plec mâine cu tătarii!

— E cum nu se poate mai bine, pentru că eu ţi-am adus cele două pungi pline: cea care era la mine şi pe a înălţimii tale, afară de pietricelele strălucitoare smulse de la calpacele boierilor şi cele pe care înălţimea ta le-au luat atunci când am pus mâna pe vistieria lui Chowański.

— Ce vremuri bune erau când i-am luat vistieria, dar gândesc că, n-a mai rămas mare lucru, fiindcă o mână şi mai bine din acele pietre scumpe le-am lăsat preotului Kordecki.

— Nu ştiu câte sunt, dar tocmai părintele Kordecki mi-a spus că din ce-a rămas se pot cumpăra vreo două sate pe ales.

Spunând acestea, Soroka se apropie de masă şi se apucă să scoată pungile din sân.

— Pietricelele sunt în plosca asta de tinichea, adăugă punând alături de pungi o ploscă ostăşească pentru horilcă.

Jupân Kmicic scutură în pumn câţiva cervoneţi de aur şi-i întinse vagmistrului fără să-i mai numere:

— Sunt ai tăi! spuse.

— Mă închin până la pământ, înălţimea ta! Ehe, dac-aş fi avut pe drum măcar un ducat ca ăştia!

— Ce vrei să spui? întrebă cavalerul.

— Am flămânzit grozav. Acum rareori te cinsteşte cineva cu o bucată de pâine, pentru că se tem cu toţii, aşa că până la urmă abia mă ţineam pe picioare de foame.

— Pentru Dumnezeu, aveai doar atâta bănet asupra ta!

— N-am cutezat să iau fără învoirea înălţimii tale, spuse scurt vagmistrul.

— Ţine! îi întinse Kmicic încă o mână de cervoneţi.

După care porunci slujitorilor:

— Hai, împieliţaţilor! Daţi-i să mănânce numaidecât, că vă rup picioarele!

Slujitorii se repeziră să îndeplinească porunca şi în curând înaintea lui Soroka apăru o strachină uriaşă cu cârnaţi afumaţi şi o carafă cu horilcă.

Oşteanul îşi aţinti privirile lacome la mâncare, buzele şi mustăţile îi tremurau, dar nu îndrăznea să se aşeze la masă alături de polcovnic.

— Şezi şi mănâncă! îi porunci Kmicic.

Abia apucă să-şi isprăvească vorba, că Soroka începu să mestece cârnaţii uscaţi între fălcile-i puternice. Cei doi feciori de casă se uitau la el cu ochii holbaţi.

— Plecaţi de-aici! strigă Kmicic.

Flăcăiandrii ieşiră cât ai zice peşte; cavalerul umbla cu paşi repezi prin încăpere şi tăcea, lăsându-şi sluga credincioasă să-şi astâmpere foamea în tihnă. Iar Soroka, de câte ori îşi umplea paharul de horilcă, se uita cu coada ochiului la polcovnic, temându-se să nu-i vadă sprânceana încruntată, după care se întorcea cu faţa la perete şi dădea de duşcă băutura.

Kmicic umblă ce umblă, până când începu să vorbească de unul singur.

— Altfel nu se poate! mormăi. Trebuie să-l trimit acolo… Îi poruncesc să-i spună… Dar la ce bun! N-o să-i dea crezare!… N-o să citească scrisoarea, deoarece mă socoteşte un câine şi un trădător… Mai bine să nu apară înaintea ei, să vadă ce e şi să-mi dea de ştire ce se pe trece acolo.

Aici strigă pe neaşteptate.

— Soroka!

Oşteanul sări în picioare atât de repede, încât era cât pe ce să răstoarne masa, şi se încordă ca o strună.

— La poruncă!

— Tu eşti un om de credinţă şi ştii să te descurci la o adică. Ai să pleci la drum lung, dar n-ai să mai rabzi de foame.

— La poruncă!

— La Taurogi, lângă hotarul prusian. Jupâniţa Billewicz stă acolo… la prinţul Bogusław. Află dacă e şi el acolo… şi ai grijă de toate… Să nu te duci la ea, dar dacă o întâlneşti din întâmplare, să-i spui şi să juri că l-am călăuzit pe rege prin munţi şi că mă aflu alături de el. Sigur că n-o să te creadă, fiindcă prinţul m-a încondeiat cât a putut faţă de ea, născocind că aş vrea să ridic mâna asupra regelui, minciună vrednică de un mişel!

— La poruncă!

— Cum îţi spuneam, să nu-i faci silă, că şi aşa n-o să te creadă… Dar dacă se iveşte prilejul, spune-i tot ce ştii. Fii cu ochii în patru şi pleacă-ţi urechea la toate. Şi umblă cu fereală, că dacă prinţul e acolo şi te recunoaşte, el sau vreunul dintre curteni o să te tragă în ţeapă!

— La poruncă!

— L-aş fi trimis pe bătrânul Kiemlicz, dar e pe lumea cealaltă, l-au omorât suedezii în trecătoare, iar feciorii lui sunt prea proşti. Ei vor merge cu mine. Ai mai fost vreodată la Taurogi?

— Nu, înălţimea ta.

— Te duci întâi la Szczuczyn şi de acolo mergi pe hotarul prusian până hăt! la Tylża. Faţă în faţă, pe partea noastră, la vreo patru mile, se află Taurogi… Zăboveşti la Taurogi până când îţi dai seama cum stau lucrurile şi pe urmă te întorci. O să mă găseşti acolo unde am să fiu… Întrebi de tătari şi de jupân Babinicz. Acum du-te să dormi cu cei doi Kiemliczi!… Mâine, la drum!

După aceste cuvinte, Soroka plecă, iar jupân Kmicic nu se culcă multă vreme; într-un târziu oboseala îl învinse. Se aruncă pe pat şi se cufundă într-un somn adânc.

A doua zi se sculă înviorat şi mult mai în putere decât ieri. Toată curtea era în picioare şi începuse vânzoleala obişnuită. Kmicic se duse mai întâi la cancelarie să-şi ia numirea şi scrisoarea care-i chezăşuia libertatea până la hotărârea judecăţii, apoi îl vizită pe Subaghazi-bei, maimarele soliei hanului la Lwów, cu care stătu de vorbă îndelung.

În timpul acestei convorbiri, jupân Andrzej băgă de două ori mâna în pungă. De aceea, la plecare, schimbară calpacele între ei, iar Subaghazi îi înmână un buzdugan cu pene verzi şi câţiva coţi de şnur de mătase tot verde.

Dăruit în acest fel, jupân Andrzej se întoarse la rege, care tocmai venise de la slujbă, aşa că tânărul căzu încă o dată la picioarele stăpânului, apoi, în tovărăşia celor doi Kiemlicz şi a slujitorilor, plecă afară din oraş, unde se afla Akbah-Ulan cu luptătorii lui.

La vederea lui, bătrânul tătar îşi duse mâna la frunte, la gură şi la piept, dar aflând cine este Kmicic şi de ce venise, se îmbufna dintr-o dată; faţa i se întunecă şi se uită la el cu trufie.

— De vreme ce regele te-a trimis să mă călăuzeşti, îi spuse lui Kmicic într-o ruteană stricată, o să-mi arăţi drumul, deşi socot că aş fi nimerit şi singur acolo unde trebuie, mai ales că tu eşti prea tânăr şi fără experienţă.

„Îmi spune de la început care va fi locul meu, se gândi Kmicic, dar cât se poate, mă voi purta cuviincios.”

Apoi rosti cu voce tare:

— Akbah-Ulan, regele mă trimite să-ţi fiu căpetenie, nu călăuză… Şi-ţi spun că ai face bine să nu te pui împotriva voinţei lui.

— Stăpânul tătarilor nu este regele, ci hanul! răspunse Akbah-Ulan.

— Akbah-Ulan, repetă Jupân Andrzej, hanul te-a dăruit regelui, ca şi cum i-ar fi dăruit un câine sau un şoim, de aceea nu-i nesocoti voia, căci s-ar putea să te lege cu frânghia de gât ca pe un câine.

— Allah! exclamă tătarul uluit.

— Ehei, nu mă scoate din sărite! răspunse Kmicic.

Ochii lui Akbah-Ulan se umplură de flăcări. Un răstimp nu fu în stare să scoată o vorbă, vinele gâtului i se umflară şi duse mâna la jungher.

— Kesim, kesim!{63} îngăimă cu glasul sugrumat de furie.

Dar nici jupân Andrzej, cu toate că îşi făgăduise să se poarte cuviincios, nu-şi mai putu stăpâni firea viforoasă, într-o clipită se răsuci în el, de parcă l-ar fi muşcat un şarpe veninos, îl înhaţă pe tătar de barba-i rară şi ridicându-i capul în sus, ca şi când i-ar fi arătat ceva în tavan, începu să vorbească printre dinţii încleştaţi:

— Ascultă, ţap bătrân! Ai vrea să nu mai ai pe nimeni deasupra ta, ca să arzi, să jefuieşti şi să căsăpeşti cât pofteşti, nu-i aşa!… Călăuză vrei să-ţi fiu, ai! Na călăuză, satură-te de călăuză!

Şi lipindu-l de perete, începu să-l lovească cu capul de colţul unei grinzi.

Când îi dădu drumul, tătarul rămase stană de piatră şi nu se mai gândi să pună mâna pe jungher. Kmicic, urmând îndemnul firii sale aprige, descoperise fără să vrea mijlocul cel mai potrivit pentru a convinge un oriental învăţat cu robia. Într-adevăr, în mintea tătarului, cu toată turbarea ce-l înăbuşea, fulgeră îndată gândul: cât de mare şi de puternic trebuie să fie acest cavaler care se poartă cu el, cu Akbah-Ulan, în acest fel, şi buzele-i însângerate repetară de trei ori:

— Viteaz! Viteaz! Viteaz!

În acest timp, jupân Kmicic îşi puse pe cap calpacul lui Subaghazi, scoase buzduganul cu pene pe care până atunci îl ţinuse înadins la spate, înfipt în cingătoare, şi spuse:

— Priveşte aici, robule, şi aici!

— Allah! rosti Ulan înfricoşat.

— Şi aici! adăugă Kmicic, scoţând şnurul din buzunar.

Dar Akbah-Ulan îngenunchease la picioarele lui şi bătea mătănii.

Un ceas mai târziu, tătarii înaintau într-un şir lung pe drumul care ducea de la Lwów spre Wiełkie Oczy, iar Kmicic, călare pe o mândreţe de roib dăruit de rege, gonea ciambulul cum goneşte câinele ciobănesc oile. Akbah-Ulan se uita la tânărul cavaler cu spaimă şi admiraţie.

Tătarii, care se pricepeau la oşteni, ghiciseră de la prima aruncătură de ochi că sub această căpetenie nu vor duce lipsă de sânge şi de pradă, aşa că mergeau voioşi, cântând din gură şi din fluiere.

Lui Kmicic îi creştea inima când privea la aceste făpturi care, îmbrăcate în cojoace întoarse pe dos şi caftane din păr de cămilă, semănau cu sălbăticiunile pădurii. Valul de capete se legăna urmând mişcările cailor, iar el le număra şi se gândea ce-ar putea întreprinde cu asemenea putere.

„E o ceată de călăreţi cam ciudată, îşi spuse. Parcă aş conduce o haită de lupi, dar numai cu astfel de oameni pot să străbat toată Republica şi să calc în picioare ţinuturile prusiene. Să te ţii bine, prinţe Bogusław!”

Înclinat cum era spre lăudăroşenie, începură să i se îmbulzească în minte gânduri care de care mai trufaşe.

„Dumnezeu mi-a dat destulă dibăcie, cugetă. Ieri îi aveam numai pe cei doi Kiemliczi, iar astăzi mă urmează patru sute de călăreţi. Numai să încep danţul şi voi avea o mie sau două de asemenea blestemaţi de care nu s-ar ruşina nici vechii mei tovarăşi… Să te ţii bine, prinţe Bogusław!”

După o clipă iară, pentru a-şi linişti propria conştiinţă, adăugă: „în acest fel voi aduce foloase însemnate ţării şi regelui”.

Se umplu de voie bună. Se bucura nespus când vedea că şleahticii, evreii, ţăranii şi chiar cetele mai mari de şleahtici chemaţi la oaste nu-şi puteau stăpâni spaima când dădeau ochii pe neaşteptate cu ortacii lui. Dezgheţul umpluse văzduhul cu o ceaţă jilavă, aşa că de multe ori oamenii se apropiau nepăsători şi, pomenindu-se deodată în faţa ciambulului, strigau:

— Cuvântul s-a întrupat.

— Isuse, Marie, Sfinte Jozef!

— Tătarii, urdia!

Dar tătarii treceau liniştiţi pe lângă brişte şi care încărcate, herghelii de cai şi călători. Ehei, altfel ar fi stat lucrurile dacă ar fi avut învoirea căpeteniei, căci singuri nu cutezau să întreprindă nimic; la plecare îl văzuseră cu ochii lor pe însuşi Akbah-Ulan ţinându-i scara căpeteniei.

Oraşul Lwów pieri în depărtare înghiţit de ceţuri. Tătarii încetară cântecul şi ciambulul înainta încet printre aburii care ieşeau din caii năduşiţi. Deodată, dinapoia ciambulului se auzi tropot de cai în goană.

În curând îi ajunseră din urmă doi călăreţi. Unul dintre ei era jupân Wołodyjowski, iar celălalt arendaşul din Wąsosza. Amândoi trecură pe lângă tătari, îndreptându-se spre Kmicic.

— Staţi, staţi! strigă micul cavaler.

Kmicic îşi opri calul.

— Domnia ta eşti!

Wołodyjowski îşi struni calul cu putere, de se ridică pe picioarele din spate.

— Închinăciune! spuse. Scrisori de la rege! Una pentru domnia ta şi alta pentru voievodul de Witebsk.

— Eu mă duc la jupân Czarniecki, nu la jupân Sapieha.

— Citeşte mai întâi scrisoarea!

Kmicic rupse pecetea şi citi cele ce urmează: „Aflăm printr-un olăcar, venit de la voievodul de Witebsk, cum că acesta nu poate veni în Małopolska şi se întoarce din drum, plecând iarăşi spre Podlasie, din pricina prinţului Bogusław care nu rămâne alături de regele suedez, ci plănuieşte să pornească spre Tykocin şi să-l lovească pe jupân Sapieha. Şi pentru că voievodul a trebuit să aşeze în garnizoana magna pars din oştire, îţi poruncim să te duci cu ciambulul într-ajutorul lui. Iar dacă râvna ta va fi astfel mulţumită şi ea, îndemnul nostru de a te grăbi e de prisos. Vei da voievodului cealaltă scrisoare, în care îl încredinţăm pe jupân Babinicz, sluga noastră de nădejde, dragostei voievodului şi înainte de toate pazei lui Dumnezeu. Jan Kazimierz, rege”.

— Pe viul Dumnezeu! Iată o veste bună pentru mine! se bucură Kmicic. Nici nu ştiu cum să-i mulţumesc regelui şi domniei tale.

— M-am oferit singur să te ajung din urmă, răspunse micul viteaz. Şi asta am făcut-o din compătimire faţă de domnia ta, fiindcă ţi-am văzut durerea, şi ca scrisorile să ajungă unde trebuie fără zăbavă.

— Când a sosit olăcarul?

— Tocmai luam prânzul la rege, eu, cei doi Skrzetuski. Jupân Charłamp şi jupân Zagłoba. Domnia ta nu-ţi poţi închipui ce s-a mai dat în stambă jupân Zagłoba, ce-a mai povestit despre nătângia lui Sapieha şi meritele sale. E destul să-ţi spun că regele lăcrima de atâta râs, iar cei doi hatmani se ţineau mereu cu mâinile de burtă. Deodată, a intrat un slujitor cu o scrisoare şi regele s-a cam răstit ia el: „Dă-mi pace, zice, poate că e o veste proastă, nu-mi strica cheful!” Abia când a aflat că e de la jupân Sapieha, a început să citească. Era într-adevăr o veste proastă, fiindcă se adeverea ceea ce se vorbea mai de mult, cum că electorul îşi călcase toate jurămintele şi se unise cu regele suedez împotriva stăpânului legiuit.

— Iată încă un duşman, de parcă nu erau şi aşa destui! strigă Kmicic. Şi îşi împreună mâinile.

— Dumnezeule mare! Numai o săptămână să-mi îngăduie jupân Sapieha să calc Prusia electorului şi pe legea mea că toţi locuitorii mă vor pomeni, pe mine şi pe tătarii mei, câte zile-or avea!

— Se prea poate să ajungeţi şi acolo, răspunse jupân Michał, dar mai întâi trebuie să-l biruiţi pe Bogusław care a venit în Podlasie cu oşteni daţi de elector, ca urmare a trădării acestuia.

— Atunci o să ne întâlnim, fără îndoială, o să ne întâlnim acolo! spuse Kmicic cu ochii scânteietori. Domnia ta, dacă mi-ai fi adus numirea de voievod de Wilno, nu mi-ai fi făcut asemenea bucurie!

— Şi regele a spus îndată: „Iată o campanie pentru Jedrek, care-i va umple inima de bucurie.” A vrut să trimită numaidecât un slujitor după domnia ta, dar eu am zis: „Mă duc eu, că tot trebuie să-mi iau rămas bun de la el”.

Kmicic se aplecă în şa şi-l luă în braţe pe micul cavaler.

— Nici un frate n-ar fi făcut atâtea pentru mine câte ai făcut domnia ta! Deie Domnul să te pot răsplăti în vreun fel!

— Ei, doar am poruncit să te împuşte!

— Pentru că nici nu meritam altceva mai bun. Nu-i nimic! Să mor în prima bătălie, dacă nu ţin la domnia ta mai mult ca la oricare dintre cavaleri.

Şi se îmbrăţişară din nou, iar la despărţire Wołodyjowski zise:

— Ai grijă ce faci cu Bogusław, că nu-i uşor să-i vii de hac!

— Unul din noi va trebui să moară.

— Prea bine.

— Ei, dacă domnia ta, care eşti meşter între meşteri în mânuirea săbiei, mi-ai dezvălui tainele domniei tale! Dar acum n-avem vreme!… Nădăjduiesc că mă vor ajuta îngerii cerului şi-i voi vedea sângele curgând; numai să nu închid ochii pentru totdeauna înainte de a mă răzbuna.

— Să-ţi ajute Dumnezeu!… Drum bun!… Şi învaţă-i minte pe prusienii trădători! îi ură Wołodyjowski.

— Fiţi fără grijă. Le va ieşi pe nas credinţa lui Luther!

Jupân Wołodyjowski îi făcu un semn lui Rzędzian, care îi povestise între timp lui Akbah-Ulan isprăvile lui Kmicic în luptele cu Chowański, şi plecară amândoi înapoi la Lwów.

Iar Kmicic îşi întoarse ciambulul în loc, cum îşi întoarce chirigiul carul, şi porni drept spre miazănoapte.