Capitolul XXXIV.

Deşi tătarii, îndeosebi cei din Dobrogea, se pricepeau să ţină piept la câmp deschis călăreţilor înarmaţi, preferau să ucidă oameni fără apărare, să ia femei şi ţărani în robie şi, înainte de toate, să jefuiască. Aşa că acum, ciambulul pe care-l conducea Kmicic se plictisea de moarte. Stăpâniţi cu mână de fier, luptătorii sălbatici erau siliţi să se preschimbe în mieluşei nevinovaţi, să-şi ţină cuţitele în teacă, iar iasca stinsă şi curelele în desagi. De aceea, la început începură să murmure.

Aproape de Tarnogród, zece-cincisprezece dintre ei rămaseră înadins în urmă, ca să sloboadă din arc „păsările roşii” la Chmielewsk şi să-şi facă de cap cu fetele. Dar jupân Kmicic, care o luase spre Tomaszów, se întoarse degrabă când văzu lumina şi porunci vinovaţilor să se spânzure unul pe altul. Akbah-Ulan era atât de înspăimântat, încât nu numai că nu se împotrivi deloc, dar îi şi îndemnă pe osândiţi să isprăvească treaba mai repede, fiindcă altfel „viteazul” avea să se mânie. După această întâmplare, „mieluşeii” se potoliră, strângând rândurile prin sate şi târguri, ca să nu mai cadă vreo bănuială asupra lor. Şi cu toate că osânda fusese foarte aspră, nu stârnise împotriva lui ura tătarilor, deoarece împieliţatul avea întotdeauna noroc; oştenii ţineau la el, deşi se temeau.

E adevărat că jupân Andrzej nu îngăduia să fie nedreptăţiţi, ţara era pustiită de năvălirea lui Chmielnicki şi Szeremet, aşa că făceau rost cu greutate de hrana pentru oameni şi cai, mai cu seamă acum înaintea strângerii recoltei. Cu toate acestea, totul trebuia adus la timp şi din belşug. La Krynica, unde sătenii se împotriviră, nevrând să dea nimic, jupân Andrzej porunci să-i biciuiască, iar pe ajutorul de staroste îl culcă la pământ cu o lovitură de baltag.

Fapta lui Kmicic câştigă inimile tătarilor care, ascultând bucuroşi ţipetele krynicenilor bătuţi, îşi spuneau unul altuia:

— Ehei, Kmitah al nostru e un şoim adevărat, nu-şi lasă mieluşeii de izbelişte!

În felul acesta, nu numai că nu slăbiră, dar se mai şi îngrăşară, oamenii şi caii. Bătrânul Ulan, căruia îi creştea burdihanul, privea la tânăr cu o admiraţie din ce în ce mai mare şi îşi lingea buzele.

— Dacă mi-ar da Allah un fecior, aş vrea să-i semene. Ştiu că atunci n-aş mai muri de foame la bătrâneţe în aul! repeta.

Iar Kmicic îl înghiontea din când în când cu pumnul în burtă şi-i spunea:

— Ascultă umflatule! Dacă suedezii n-o să-ţi spintece burdihanul, ai să bagi în el toate cămările!

— Unde sunt suedezii? Curelele putrezesc şi arcurile se usucă! răspundea Ulan care ducea dorul luptelor.

Într-adevăr, la început înaintaseră prin locuri în care piciorul suedez nu apucase să calce, iar pe unde treceau acum fuseseră cândva garnizoane suedeze, dar confederaţii le izgoniseră. Întâlneau, în schimb, pretutindeni grupuri mai mici şi mai mari de şleahtici înarmaţi care se îndreptau în toate părţile. Ori cete uriaşe de ţărani care le ţineau calea, înţelegând cu greu că au de-a face cu prieteni şi oameni de credinţă ai regelui polonez.

În sfârşit, ajunseră la Zamość. Tătarii se minunară la vederea puternicii fortăreţe, mai cu seamă când auziră că nu demult oprise întreaga putere a lui Chmielnicki.

Jupân Jan Zamoyski, în semn de mare bunăvoinţă, le îngădui să pătrundă în oraş. Intrară pe poarta Szczebrzeszyńska sau Poarta de cărămidă, cum i se mai zicea, întrucât celelalte două erau de piatră. Nici Kmicic nu se aştepta să vadă aşa ceva şi privea cu uimire la uliţele largi, cu case zidite în linie, după moda italiană, la clădirea impunătoare a colegiului canonicilor şi la internate, la cetate şi la ziduri, la tunurile uriaşe şi la toate cele de trebuinţă apărării. Aşa cum prea puţini magnaţi se puteau măsura cu nepotul marelui cancelar, tot aşa nu orice fortăreaţă putea sta alături de Zamość.

Încântarea tătarilor nu mai cunoscu margini când văzură partea armenească a oraşului. Nările lor adulmecau lacom mirosul de safian pe care-l pregăteau aici, în ateliere mari, oameni pricepuţi, veniţi de la Kaffa. Le râdeau ochii în cap văzând bacaliile, covoarele orientale şi cingătorile, săbiile bătute cu pietre scumpe, jungherele, arcurile, felinarele turceşti şi tot felul de lucruri de preţ.

Paharnicul{64} coroanei îi plăcu şi el destul de mult lui Kmicic. Era un adevărat rege în cetatea lui, om în puterea vârstei, arătos, deşi cam slab, deoarece în prima tinereţe nu-şi prea înfrânase pornirile firii. Avea o slăbiciune neprefăcută pentru sexul frumos, iar sănătatea nu-i era chiar atât de zdruncinată, încât să-i piară voioşia de pe chip. Nu se căsătorise încă, deşi cele mai mari neamuri din Republică îi deschideau larg porţile, susţinând că nu găsea o jupâniţă îndeajuns de chipeşă. Avea s-o găsească în curând în făptura unei franţuzoaice care, îndrăgostită de altul, nu şovăise să-i dea mâna în schimbul bogăţiilor uriaşe, neputând prevedea că tânărul respins avea să împodobească mai târziu capul lui şi al ei cu coroana regală.

Stăpânul de la Zamość nu se deosebea printr-o minte prea ascuţită, avea în schimb atâta cât îi trebuia. Nu se străduia să ajungă la ranguri şi dregătorii, căci acestea veneau singure spre el, iar când prietenii îl dojeneau că n-are pic de ambiţie, răspundea:

— Nu-i adevărat că n-am ambiţie, numai că am mai multă decât aceia care se ploconesc tuturor. Ce-mi trebuie mie să tocesc pragurile de la curte? La Zamość sunt nu numai Jan Zamoyski, ci şi Sobiepan{65} Zamoyski.

De aceea îl numeau cu toţii Sobiepan, lucru de care era tare mulţumit. Cu toate că primise o creştere aleasă şi îşi petrecuse tinereţea călătorind prin ţări străine, îi plăcea mult să facă pe prostul. Spunea singur că e un şleahtic obişnuit şi poate că vorbea atâta de scurtimea „surtucului”, tocmai pentru că vroia ca ceilalţi să se împotrivească, sau ca să nu i se bage de seamă mărginirea minţii. Altminteri era un om cumsecade şi un fiu al Republicii mai credincios decât mulţi alţii.

Aşa cum polcovnicul îi plăcu lui Kmicic, tot aşa şi jupân Andrzej îi plăcu paharnicului care-l pofti la castel, fiindcă vroia ca toţi să-i laude ospeţia.

Tânărul cavaler cunoscu la castel multe persoane însemnate, printre altele pe prinţesa Gryselda Wiśniowiecka, sora lui jupân Zamoyski şi văduva prinţului Jeremi, la vremea lui aproape cel mai mare stăpânitor din Republica polonă, care îşi pierduse avuţiile-i nemărginite în timpul năvălirii cazacilor, astfel că prinţesa se adăpostise la Zamość, trăind din bunăvoinţa fratelui.

Era o femeie frumoasă, plină de măreţie şi virtute, de care jupân Jan se temea ca de foc şi-i făcea toate voile. Nu era împrejurare în care să nu-i facă pe plac şi, când era vorba de lucruri însemnate, să nu-i ceară sfatul. Curtenii spuneau că la Zamość prinţesa conducea totul – armia, vistieria şi pe fratele ei, dar ea nu vroia să profite de această putere, îndurerată cum era de moartea soţului şi prea ocupată cu creşterea feciorului.

Fiul lui Jeremi tocmai se întorsese nu demult de la curtea din Viena şi se afla pentru scurtă vreme la Zamość. Era un flăcăiandru în primăvara vârstei, dar jupân Kmicic căuta zadarnic pe chipul lui semnele pe care se cuvenea să le poarte vlăstarul lui Wiśniowiecki.

Făptura tânărului prinţ era plină de dulceaţă; faţa-i era mare, bucălată, dar ochii puţin bulbucaţi priveau sfioşi; avea buzele groase, umede, asemenea oamenilor dedaţi cu plăcerile ospeţelor, iar părul lung şi negru ca pana corbului îi cădea pe umeri. De la tatăl său moştenise doar părul şi pielea oacheşe.

Cei care trăiau pe lângă el îl asigurară pe jupân Kmicic că tânărul prinţ era un suflet ales, o judecată ieşită din comun şi o ţinere de minte grozavă, datorită căreia poate vorbi aproape în toate limbile: doar o anume încetineală a trupului şi a minţii şi o lăcomie înnăscută la mâncare erau singurele părţi slabe ale acestui tânăr, altminteri cu multe însuşiri.

Într-adevăr, intrând în vorbă cu el, jupân Andrzej se convinse că prinţul avea nu numai o mare putere de înţelegere şi o judecată pătrunzătoare, ci şi darul de a-şi apropia oamenii. Kmicic îl îndrăgi de la început, dar în acest simţământ era mai multă milă. Simţea că ar fi dat mult să-i întoarcă acestui orfan strălucirea unei vieţi la care avea dreptul prin naştere.

Se convinse însă pe când prânzeau că erau adevărate şi cele ce se spuneau despre lăcomia lui Michał{66}. Tânărul prinţ părea că nu se mai gândeşte la altceva decât să înfulece. Ochii bulbucaţi urmăreau cu nelinişte fiecare fel de bucate, iar când i se aducea tava, îşi trăgea pe taler purcoaie uriaşe şi înghiţea cu mare poftă, plescăind din buze, cum fac numai oamenii foarte lacomi. La această privelişte, faţa de marmură a prinţesei se acoperi de o tristeţe nespusă. Kmicic se simţi atât de stânjenit, încât îşi întoarse privirile şi se uită la jupân Sobiepan Zamoyski.

Dar starostele de Kaluza nu privea la prinţul Michał şi nici la oaspetele său. Jupân Kmicic îi urmări privirea şi după umărul prinţesei Gryzelda zări o adevărată minune pe care n-o băgase de seamă înainte.

Era un căpşor de fată, albă ca laptele, rumenă ca bujorul şi frumoasă ca o cadră. Cârlionţii mărunţei, care se răsuceau fără ajutorul fierului, îi împodobeau fruntea, iar ochii jucăuşi cătau spre căpeteniile care şedeau în rând cu starostele şi nu se fereau să se odihnească şi asupra lui; în cele din urmă, se opriră şi asupra lui jupân Kmicic şi-l priviră cu atâta stăruinţă ştrengărească, de parcă vroiau să-i pătrundă în adâncul inimii.

Dar Kmicic nu-şi pierdea cumpătul cu una cu două, aşa că îşi aţinti aproape sfidător privirile în ochişorii aceia, apoi îl înghionti pe jupân Szurski, porucinic în steagul de cuirasieri al starostelui, şi-l întrebă cu jumătate de glas:

— Cine-i pitulicea asta codată?

— Domnia ta, răspunse jupân Szurski cu asprime, nu vorbi cu bănat câtă vreme nu ştii despre cine vorbeşti… Nu e nici o pitulice, ci jupâniţa Anna Borzobohata-Krasieńska… De acum încolo să binevoieşti să nu-i mai spui altfel, dacă nu vrei să-ţi pară rău de grubianitas{67} domniei tale!

— Poate că domnia ta nu ştii că pitulicea e o păsărică tare frumoasă, aşa că nu e vorba de nici o jignire, răspunse Kmicic râzând. Judecând după supărarea domniei tale, trebuie să fii îndrăgostit lulea!

— Păi, cine nu-i îndrăgostit dintre cei de faţă? mormăi Szurski repezit. Până şi starostelui i se scurg ochii după ea şi stă ca pe ghimpi.

— Hm, văd, văd prea bine!

— Ce poţi să vezi domnia ta!… El, eu, Grabowski, Stołagiewicz, Kanojadzki, Rubecki de la dragoni, Pieczynga – pe toţi ne-a dat gata… Şi cu domnia ta se va întâmpla la fel, dacă ai să stai mai multă vreme pe aici… Uneia ca ea îi ajung douăzeci şi patru de ceasuri!

— Ei, frăţioare, cu mine nu i-ar merge nici în patru luni!

— Cum aşa? întrebă jupân Szurski revoltat. Ce, domnia ta eşti de lemn?

— Nu, dar dacă-ţi fură cineva domniei tale ultimul taler din buzunar, nu-i aşa că n-ai de ce să te mai temi de hoţi…?

— Aşa mai merge! se domoli Szurski.

Jupân Kmicic se posomorî dintr-o dată, fiindcă îşi aduse aminte de propriile necazuri şi nu-i mai păsă că ochişorii negri se uitau tot mai stăruitor la el, întrebându-l parcă: Cum te cheamă şi de unde ai răsărit, tinere cavaler?

Iar Szurski murmură:

— Sfredeleşte, sfredeleşte!… Şi în mine a sfredelit tot aşa până a ajuns la inimă… Acum nici că-i pasă!

Kmicic se scutură din îngândurare.

— De ce naiba nu se însoară vreunul dintre domniile voastre cu ea?!

— Pentru că ne împiedicăm unul pe altul!

— E numai bună de măritiş, deşi, ce-i drept, para asta arată încă destul de crudă.

Szurski deschise ochii mari şi, aplecându-se la urechea lui Kmicic, îi spuse în mare taină:

— Lumea vorbeşte că are douăzeci şi cinci de ani bătuţi pe muche, pe legea mea! E la prinţesa Gryzelda dinainte de năvălirea cazacilor.

— Mare minune, nu i-aş fi dat mai mult de şaisprezece ani, optsprezece cel mult!

În acest timp, „împieliţata” ghici pesemne că era vorba de ea, pentru că îşi acoperi ochişorii arzători cu pleoapele şi se uită la jupân Kmicic dintr-o parte, întrebându-l mereu: Cine eşti, chipeş cavaler, şi de unde vii?

Fără să vrea, jupân Andrzej începu să-şi răsucească mustaţa.

După prânz îl luă de braţ starostele de Kaluza care, văzându-i purtarea aleasă, îl socotea un oaspete de seamă.

— Jupâne Babinicz, spuse, domnia ta parcă spuneai că eşti din Lituania?

— Întocmai, jupâne staroste.

— Spune-mi dar, cunoşti cumva neamul Podbipięta?

— De cunoscut, n-am cunoscut pe nici unul dintre ei, pentru că nu mai sunt în viaţă, cel puţin cei cu blazonul Rupe-glugă. Ultimul vlăstar a căzut la Zbaraż. A fost cel mai mare cavaler pe care l-a dat Lituania vreodată. Cine n-a auzit de ei!

— Am auzit şi eu, dar uite de ce te întreb; în grija sorei mele se află o jupâniţă care se numeşte Borzobohata-Krasieńska… Un neam ales!… A fost logodită cu acel Podbipięta care a murit la Zbaraż… E orfană, fără mamă şi fără tată, şi cu toate că sora mea ţine mult la ea, eu, care sunt ocrotitorul prinţesei, sunt şi al ei.

— Plăcută ocrotire! îl întrerupse Kmicic.

Starostele de Kaluza zâmbi, clipi din ochi şi se linse pe buze.

— Nu-i aşa? Marţipan, nu alta…!

Dar văzând că se trădează, îşi luă seama îndată.

— Vânzătorule! îl dojeni starostele jumătate în glumă jumătate în serios. Ai vrut să mă tragi de limbă, cât pe ce să mă dau de gol…!

— Cu ce? întrebă Kmicic, privindu-l în albul ochilor.

Sobiepan pricepu că oaspetele este mai iute la minte decât el şi schimbă vorba numaidecât.

— Acel Podbipięta, zise, a trecut pe numele ei nişte conace de prin părţile voastre. Nu-mi mai aduc aminte cum le zice, deoarece sunt nişte nume ciudate, parcă Bałtupie, Syruciany, Myszykiszki, într-un cuvânt, tot ce a avut. Pe legea mea că nu mai ţin minte… Cinci sau şase conace.

— Sunt moşii în lege, nu conace. Podbipieta era un om avut şi dacă jupâniţa ar intra în stăpânirea întregii averi, ar putea să-şi aibă curtea ei şi să-şi caute bărbat printre senatori.

— Ce vorbeşti? Ştii cumva pe unde sunt satele astea?

— Doar Lubowicze şi Szeputa, fiindcă se învecinează cu moşiile mele. Vreo două mile de pădure şi încă pe atâta de câmpie şi luncă.

— Unde se află?

— În ţinutul Witebsk.

— Ehei, tare departe! Nu merită osteneala atâta vreme cât ţara e cotropită de vrăjmaş.

— După ce-l vom izgoni pe vrăjmaş, vom ajunge şi la averile noastre. Dar cei din neamul Podbipięta au moşii şi prin alte părţi, iar în Samogiţia destul de însemnate. Ştiu bine, fiindcă am şi eu o sfoară de pământ acolo.

— Văd că nici cu averea domniei tale nu mi-e ruşine:

— Acum nu-mi aduce nimic, dar n-am nevoie de ce-i al altuia.

— Domnia ta, sfătuieşte-mă cum s-o căpătuiesc pe jupâniţă.

Kmicic izbucni în râs.

— În această privinţă îmi dau sfatul bucuros, mai degrabă decât în altele. Gândesc că cel mai bine ar fi să se ducă la jupân Sapieha. Dacă va pune umărul, ca voievod de Witebsk ce se află, aşadar cea mai însemnată persoană din Lituania, i-ar putea fi de mare folos.

— Fireşte, poate să înştiinţeze tribunalele că averea i-a fost lăsată Borzobohatei prin testament, zădărnicind astfel pretenţiile rudelor mai depărtate.

— Aşa-i, dar acum nu mai sunt tribunale, iar jupân Sapieha are şi el alte treburi pe cap.

— Am putea să trimitem fata sub oblăduirea lui. Având-o mereu înaintea ochilor, s-ar grăbi să facă ceva pentru ea.

Kmicic se uită cu uimire la staroste.

„Ce folos are el, de vrea să scape de ea?” se întrebă.

Iar starostele vorbi mai departe:

— Fără îndoială, nu se poate duce să stea în tabără, în cortul voievodului, dar ar putea rămâne cu fiicele lui.

„Nu pricep, îşi spuse Kmicic, vrea oare numai să se îngrijească de ea?”

— Toată greutatea e, cum s-o trimitem prin acele părţi acum, când timpurile sunt atât de tulburi… Ar fi nevoie de câteva sute de oameni, iar eu nu pot lăsa cetatea fără apărare. Dacă aş găsi pe cineva care s-o ducă fără primejdie… Domnia ta ai putea s-o faci, că şi aşa tot mergi la jupân Sapieha. Eu ţi-aş da scrisorile de trebuinţă… iar domnia ta mi-ai da cuvântul de cavaler că vei avea grijă să ajungă cu bine.

— Să i-o duc eu lui jupân Sapieha? se miră Kmicic.

— E o însărcinare chiar atât de neplăcută?… Pe drum s-ar putea să se înfiripe şi simţăminte mai delicate…

— Ehe! se împotrivi Kmicic, inima mea e arendată alteia şi, cu toate că nu primesc nimic în schimb, nu mă gândesc să-i schimb stăpâna.

— Cu atât mai bine, căci astfel ţi-o pot încredinţa cu toată liniştea.

Urmă o clipă de tăcere.

— Ei, ce zici, te-ai încumeta? întrebă starostele.

— Cu mine merg şi tătarii.

— Oamenii mei mi-au spus că tătarii se tem de domnia ta mai rău ca de foc. Ei, ce zici, te-ai încumeta?

— Hm, de ce nu, dacă prin aceasta aş putea să te îndatorez pe domnia ta… Numai că…

— Aha, te gândeşti că trebuie să ai învoirea prinţesei… O vei avea, pe Dumnezeul meu, pentru că, închipuie-ţi domnia ta, mă bănuieşte de…

Şi starostele începu să vorbească în şoaptă la urechea lui Kmicic, după care adăugă cu voce tare:

— A fost grozav de supărată pe mine din această pricină, aşa că am dat bir cu fugiţii; mai bine mă lupt cu suedezii la Zamość decât cu femeile. Va avea astfel cea mai bună dovadă că nu mă gândesc la nimic rău, de vreme ce vreau să trimit fata de aici. E adevărat că va fi tare uimită… O să vorbesc cu ea la cel dintâi prilej.

Spunând acestea, starostele se învârti pe călcâie şi plecă, iar Kmicic privi în urma lui şi murmură:

— Se vede că întinzi niscaiva capcane, jupâne staroste; cu toate că nu pricep ce scop poţi să ai, îţi văd foarte bine laţul, fiindcă eşti, un vânător tare neîndemânatic.

Starostele, în schimb, era foarte mulţumit de sine, deşi înţelegea prea bine că făcuse abia jumătate din treabă, iar cealaltă jumătate era atât de grea, încât îl cuprindeau îndoielile şi spaima numai când se gândea. Trebuia să capete învoirea prinţesei Gryzelda, de asprimea şi mintea pătrunzătoare a căreia starostele se temea cumplit.

Totuşi, odată început, vroia să ducă lucrul la bun sfârşit cât mai repede, aşa că a doua zi, dis-de-dimineaţă, după slujbă, după gustare şi după muştrul pedestraşilor nemţi, se îndreptă spre încăperile prinţesei.

O găsi singură, brodind odăjdii pentru colegiul canonicilor, în spatele ei, Anusia făcea ghem dintr-un scul de mătase întins pe două scaune; a doua jurubiţă, de culoare trandafirie, şi-o pusese la gât şi, mişcându-şi iute mânuţele, alerga în jurul scaunelor după firul care se desfăcea.

Starostelui i se luminară ochii la vederea ei, dar îşi luă repede o înfăţişare serioasă şi, dându-i bineţe prinţesei, începu ca din întâmplare:

— Jupân Babinicz, cel care a venit aici cu tătarii, e lituanian. E un om de seamă, cu creştere aleasă, şi un războinic înnăscut. L-ai văzut, soră dragă?

— Chiar tu l-ai adus la mine, răspunse nepăsătoare prinţesa Gryzelda. Are o faţă cinstită şi pare un bun oştean.

— L-am întrebat de moşiile acelea ale jupâniţei Borzobohata şi mi-a spus că e vorba de o avere egală cu cea a lui Radziwiłł.

— Să dea Dumnezeu! Viaţa de orfană şi bătrâneţea îi vor fi astfel mai uşoare, spuse jupâneasa.

— Este însă periculum ca să şi-o împartă rudele îndepărtate. Babinicz zice că voievodul de Witebsk, dacă ar vrea, s-ar putea ocupa de treaba asta. E un om vrednic şi se arată binevoitor faţă de noi, căruia aş fi în stare să-i încredinţez propria fiică. Ajunge să înştiinţeze tribunalul şi să vestească tuturor că o ia în grija lui. Babinicz mai spune însă că pentru asta jupâniţa Anna ar trebui să se ducă acolo.

— Unde, la jupân Sapieha?

— Sau la jupâniţele Sapieha; ca să aibă loc luarea în stăpânire pro forma trebuie să fie de faţă.

Voievodul născoci „luarea în stăpânire pro forma”, gândindu-se pe bună dreptate că prinţesa va lua drept adevărată această minciună.

Aceasta însă se gândi o clipă şi spuse:

— Cum poate să plece acum, când suedezii sunt pe toate drumurile?

— Am primit veste că şi-au luat tălpăşiţa din ţinutul Lublinului. Toată ţara din partea asta a Vistulei e liberă.

— Şi cine o va însoţi pe Hanka până la jupân Sapieha.

— Fie şi acelaşi Babinicz.

— Cu tătarii? Teme-te de Dumnezeu, frăţioare. Ştii doară că sunt oameni sălbateci şi neciopliţi.

— Eu nu mă tem, se amestecă Anusia înclinându-se.

Dar prinţesa Gryzelda înţelese că fratele venise cu un plan pregătit dinainte, aşa că o trimise pe Anusia în altă încăpere, apoi se uită cu priviri întrebătoare la staroste.

Jupân Zamoyski spuse parcă numai pentru el:

— Tătarii sunt morţi de frica lui Babinicz. Îi spânzură pentru orice abatere.

— Nu mă pot învoi la asemenea călătorie, răspunse prinţesa. Fata e virtuoasă, dar îi cam joacă ochii şi stârneşte lesne înflăcărarea oamenilor… Ştii prea bine. N-aş încredinţa-o niciodată unui tânăr necunoscut.

— Chiar atât de necunoscut nu este, căci toată lumea ştie că cei din neamul Babinicz sunt oameni de vază şi statornici! Starostele era cel dintâi care nu auzise în viaţa lui de acest nume. De altminteri, vorbi mai departe, ai putea să-i dai vreuna din femeile mai aşezate, s-o însoţească, păstrând astfel şi decorum. Pentru Babinicz răspund eu. Soră dragă, mi-a spus chiar el că are o logodnică prin părţile acelea, de care e grozav de îndrăgostit… Aşa că are alte gânduri, ca orice îndrăgostit. Lucrul de căpetenie este că asemenea prilej nu se nimereşte în toate zilele, iar averea jupâniţei se poate duce pe apa sâmbetei, lăsând-o fără un adăpost deasupra capului.

Prinţesa se opri din brodat, îşi înălţă capul şi îşi aţinti ochii pătrunzători la fratele ei.

— Ce folos ai tu, de vrei s-o trimiţi de aici?

— Ce folos? răspunse starostele coborându-şi privirea: Ce folos pot să am? Nici unul!

— Jane!… Tu te-ai vorbit cu Babinicz s-o năpăstuiţi?!

— Ia te uită! Pe legea mea, numai asta mai lipsea! O să-ţi dau să citeşti scrisoarea pe care vreau să i-o scriu lui jupân Sapieha şi, dacă doreşti, poţi să-i scrii şi tu una… Eu îţi făgăduiesc că nu mă voi mişca de la Zamość. În sfârşit, cercetează-l tu însuţi pe Babinicz şi roagă-l să primească această însărcinare. De vreme ce mă bănuieşti, nu vreau să ştiu de nimic.

— Atunci de ce stărui atâta să plece de la Zamość?

— Pentru că-i doresc binele şi e vorba de o mare avere. În sfârşit… recunosc! Aş vrea tare mult să plece de la Zamość. Mi s-a urât cu bănuielile tale şi nu-mi place să te văd mereu supărată pe mine şi privindu-mă cu asprime… Am crezut că, îngăduind plecarea jupâniţei, voi găsi cel mai bun argumentum împotriva bănuielilor. Pe legea mea, îmi ajunge, fiindcă nu mai sunt nici eu un şcolar leşinat care se furişează noaptea pe sub ferestre… Mai mult, căpeteniile oştenilor se aţâţă unii pe alţii din pricina ei şi încrucişează săbiile. Nu mai e nici o rânduială, nici o înţelegere şi nici slujba nu şi-o mai fac cum trebuie. Mi-ajunge! Dar de vreme ce mă tot sfredeleşti aşa cu privirile, fă cum crezi, iar pe Michał păzeşte-l singură, că asta e treaba ta, nu a mea.

— Pe Michał? se miră prinţesa.

— Eu nu spun că fata e vinovată… Nu-i face ochi dulci mai mult decât celorlalţi, dar dacă tu, soră dragă, nu-i vezi privirile săgetătoare şi poftele-i înflăcărate, atunci nici Cupidon, nu orbeşte mai mult decât dragostea de mamă.

Sprâncenele prinţesei se împreunară, iar obrajii îi păliră.

Starostele însă, văzând că nimerise în sfârşit unde trebuia, se lovi cu palmele peste genunchi şi îşi urmă vorba:

— Aşa-i, soră dragă, aşa-i!… Ce-mi pasă mie? Michał n-are decât să-i ţină sculul de mătase, să-i freamăte nările uitându-se la ea, să se îmbujoreze şi să se uite prin gaura cheii!… Ce mă priveşte pe mine!… La urma urmei… ştiu şi eu!… Averea nu-i de lepădat… iar neamul, da, e drept că se trage din şleahtici, dar nici eu nu mă sumeţesc mai presus de el. Vrei, bine! La ani, e adevărat, nu prea se potrivesc, dar nici asta nu-i treaba mea.

Starostele se ridică şi, înclinându-se înaintea sorei, se pregăti de plecare.

În acest timp, prinţesei îi năvălise sângele în obraz. Mândra jupâneasa nu vedea în toată Republica o partidă vrednică de un Wiśniowiecki, iar în străinătate poate numai printre marile prinţese austriece, astfel că vorbele fratelui o fripseră ca fierul încins.

— Jane! spuse, aşteaptă!

— Soră dragă, răspunse starostele de Kałuża, primo, am vrut să-ţi fac dovada că mă bănuieşti pe nedrept, iar secundo, că trebuie să supraveghezi pe altul. Faci cum crezi de cuviinţă, eu nu mai am nimic de spus.

Şi jupân Zamoyski se înclină şi ieşi.