Capitolul XXXV.

Starostele de Kaluza nu născocea întru totul când spunea sorei lui despre dragostea lui Michał pentru Anusia, deoarece tânărul prinţ o îndrăgise într-adevăr la fel ca toţi ceilalţi, dintre care nu lipseau nici pajii de la curte. Simţămintele lui nu erau însă prea viforoase şi întreprinzătoare, era vorba mai degrabă de o înflăcărare a minţii şi a simţurilor, decât de o pornire a inimii care, iubind, tinde la stăpânirea fiinţei îndrăgite. Prinţul Michał nu avea destulă energie pentru asemenea dorinţă.

Totuşi, prinţesa Gryzelda, visând la viitorul fericit al fiului, se sperie de-a binelea.

La început, o mirase învoirea neaşteptată a starostelui cu privire la plecarea Anusiei; dar acum nu se mai gândea la asta, atât de mult o preocupa primejdia care îi ameninţa feciorul. Discuţia cu Michał, care pălise şi tremurase în faţa ei, iar înainte de a recunoaşte ceva, începuse să verse lacrimi amare, îi întări convingerea că primejdia era într-adevăr destul de mare.

Cu toate acestea, nu-şi învinse dintr-o dată mustrările de conştiinţă şi abia când Anusia, care voia să vadă alte locuri şi alţi oameni, şi, poate, să zăpăcească pe tânărul cavaler, îi căzu la picioare, rugând-o să se învoiască, prinţesa nu mai avu puterea s-o refuze.

Anusia vărsa lacrimi bogate la gândul despărţirii de stăpâna şi mama ei, dar pentru şireata jupâniţă era limpede că rugând-o să plece, îndepărta orice bănuială în legătură cu vreun scop pe care l-ar fi avut zăpăcindu-l pe tânărul prinţ sau chiar pe staroste.

Prinţesa Gryzelda, vrând să se convingă dacă fratele ei nu se înţelesese cumva cu Kmicic, îi porunci acestuia din urmă să se înfăţişeze înaintea ei. Făgăduiala starostelui că nu se va mişca de la Zamość o linişti întrucâtva, vroia totuşi să-l cunoască mai de aproape pe omul care avea s-o conducă pe jupâniţă.

Întrevederea cu Kmicic îi spulberă şi ultimele îndoieli.

Ochii cenuşii ai tânărului şleahtic răsfrângeau atâta sinceritate şi adevăr, încât orice reţinere devenea de prisos. Mărturisi de la bun început că ţine la altcineva şi mintea şi inima nu-l îndeamnă spre farmecele altei jupâniţe. În cele din urmă, îşi dădu cuvântul de cavaler că o va apăra de orice primejdie, fie şi cu preţul vieţii lui.

— Până la jupân Sapieha o s-o conduc fără mare greutate, deoarece starostele spunea că vrăjmaşul s-a retras din ţinutul Lublinului… Dar după aceea nu mai vreau să ştiu de ea… Şi nu fiindcă aş pregeta să te slujesc pe luminăţia ta; pentru văduva celui mai mare războinic, fală a întregului popor, sunt gata oricând să-mi vărs sângele… Ci pentru că am acolo treburi grele, din care nu ştiu dacă voi scăpa cu faţa curată.

— Nici nu poate fi vorba de mai mult, răspunse prinţesa. Domnia ta trebuia doar să i-o încredinţezi lui jupân Sapieha, iar voievodul, gândindu-se la rugămintea mea, îi va purta mai departe de grijă.

Aici îi întinse mâna pe care cavalerul o duse la buze cu cel mai mare respect; la despărţire, prinţesa îi zise:

— Ai grijă, jupâne cavaler, ai grijă! Nu te bizui prea mult că vrăjmaşul a părăsit acele locuri.

Kmicic rămase mirat la auzul ultimelor cuvinte, dar nu mai avu timp să se gândească la ele, deoarece starostele îl luă îndată la întrebări:

— Ei, jupâne cavaler, spuse cu veselie, nu-i aşa că ai să ne răpeşti pe cea mai frumoasă jupâniţă de la Zamość?

— Întocmai, dar cu voia domniei tale, răspunse Kmicic.

— S-o păzeşti bine. E o bucăţică bună şi oricine e gata să ţi-o smulgă!

N-are decât să încerce! Ehei, i-am dat prinţesei cuvântul meu de cavaler şi pentru mine cuvântul e lucru sfânt!

— Ei, zic şi eu aşa, în glumă… Nu trebuie să te temi şi nici să iei cine ştie ce măsuri de prevedere.

— Te-aş ruga, domnia ta, să-mi dai o caleaşca închisă şi acoperită cu tablă.

— Îţi dau două!… Dar nădăjduiesc că nu vrei să pleci numaidecât?!

— Mă grăbesc, pe legea mea! Şi aşa am pierdut destulă vreme aici.

— Dacă-i aşa, trimite-ţi tătarii înainte la Krasnystaw. Eu am să reped un gonaci, ca să-i aştepte nutreţul pregătit acolo, iar domniei tale am să-ţi dau însoţitori dintre oştenii mei. Aici nu ţi se poate întâmpla nimic, fiindcă e olatul meu… Am să-ţi dau nişte dragoni nemţi de nădejde, oameni îndrăzneţi care cunosc bine drumul… Dealtfel, până la Krasnystaw drumul e fără ocolişuri.

— Şi eu de ce trebuie să mai rămân?

— Ca să stai mai multă vreme cu noi; domnia ta îmi eşti un oaspete drag şi aş fi tare bucuros să rămâi un an întreg la Zamość. Pe urmă, am trimis să aducă hergheliile de la Perespa, poate că o să-ţi alegi şi domnia ta vreun bahmet care, crede-mă, nu te va lăsa în drum la nevoie…!

Kmicic se uită cu luare-aminte în ochii starostelui, apoi, ca şi când atunci ar fi luat hotărârea, spuse:

— Mulţumesc de poftire şi am să rămân, iar tătarii am să-i trimit înainte.

Şi plecă îndată să dea poruncile de trebuinţă; îl luă de-o parte pe Akbah-Ulan şi-i zise:

— Akbah-Ulan, tu ai să pleci înainte cu oamenii la Krasnystaw, drumul e drept, nu coteşte nicăieri. Eu voi rămâne aici o zi şi voi veni după voi însoţit de oştenii starostelui. Acum deschide bine urechile şi ascultă ce-ţi spun: nu te duci până la Krasnystaw, ci te ascunzi în pădurile care încep nu departe de Zamość în aşa fel, încât să nu ştie nimeni de voi; când vei auzi o împuşcătură pe drum, veniţi în goană la mine, că mi se pare că vor să mă tragă pe sfoară.

— Fie după voia ta! răspunse Akbah-Ulan, ducându-şi mâna la frunte, la gură şi la piept.

„Ţi-am ghicit planul, jupâne staroste! îşi spuse Kmicic. La Zamość ţi-e frică de soră, de aceea vrei s-o răpeşti pe jupâniţă şi s-o ascunzi pe undeva pe aproape, făcând din mine instrumentum poftelor tale; cine ştie dacă nu te gândeşti să-mi iei şi viaţa. Dar fii pe pace, ai nimerit peste unul mai vrednic ca tine… şi ai să cazi singur în propria plasă.”

Seara porucinicul Szurski ciocăni la uşa lui Kmicic. Oşteanul ştia şi el ori bănuia ceva şi, pentru că ţinea la Anusia, prefera ca jupâniţa să plece, decât să cadă în mâinile starostelui. Cu toate acestea, nu cuteza să vorbească deschis sau poate că nu era prea sigur; se prefăcu mirat, aşadar, că Kmicic se învoise să trimită tătarii înainte şi îi spuse că drumurile nu sunt chiar atât de fără primejdie cum se vorbeşte, deoarece pretutindeni mişună cetele înarmate în stare oricând să se dedea la tot felul de nelegiuiri.

Dar jupân Andrzej hotărî să se prefacă a nu pricepe nimic.

— Ce mi se poate întâmpla, întrebă, de vreme ce starostele de Kaluza îmi dă însoţitori dintre oştenii lui?

— Sunt nemţi!

— Nu sunt oameni prea siguri?

— În câinii ăştia nu poţi să ai încredere niciodată, domnia ta. Odată s-au înţeles pe drum şi au fugit la vrăjmaşi…

— Da, dar de partea asta a Vistulei nu sunt suedezi.

— Ba sunt la Lublin, nemernicii! Nu-i adevărat că au plecat. Iată de ce te sfătuiesc cu inima deschisă, nu-i trimite pe tătari înainte; cu cât ceata e mai mare, cu atât călătoria e mai fără primejdie.

— Păcat că domnia ta nu m-ai prevenit mai dinainte. Am o singură vorbă şi o dată ce-am dat porunca, nu pot s-o mai schimb.

Într-adevăr, tătarii porniră înainte a doua zi. Kmicic avea să plece spre seară, în aşa fel încât să poată înnopta la Krasnystaw. În acest timp, i se înmânară două scrisori pentru jupân Sapieha, una de la prinţesă şi alta de la staroste.

Kmicic avea mare poftă s-o deschidă pe cea din urmă, dar nu cuteză să-şi ducă gândul la îndeplinire. Se mulţumi s-o privească în lumină şi se convinse că pe hârtia dinăuntru nu scria nimic. Această descoperire îi întări presupunerea că jupâniţa şi scrisorile aveau să-i fie luate pe drum.

Între timp, sosi herghelia de la Perespa şi starostele îi dărui tânărului cavaler o mândreţe de bahmet pe care acesta îl primi cu recunoştinţă, gândindu-se în sinea lui că va ajunge mai departe călărind în spinarea lui decât se aştepta starostele. Se gândi şi la tătarii lui care acum erau ascunşi în pădure şi începu să râdă. În răstimpuri se răzvrătea în lăuntrul lui şi îşi făgăduia să-i dea starostelui o bună învăţătură.

Sosi, în sfârşit, vremea prânzului care se scurse destul de mohorât. Anusia avea ochii roşii, căpeteniile tăceau mâlc, numai starostele era vesel şi poruncea să se toarne în paharele pe care Kmicic le golea unul după altul. Dar când veni vremea plecării, prea puţini îşi luară rămas bun de la cei care plecau, fiindcă starostele risipise căpeteniile, dându-le diferite însărcinări.

Anusia căzu la picioarele prinţesei şi multă vreme nu putură s-o ridice de jos, iar pe faţa prinţesei se întipărise neliniştea. Îşi făcea poate mustrări că îngăduise plecarea slugii credincioase în aceste vremuri pline de primejdii. Dar plânsul lui Michał care, cu mâinile la ochi, suspina ca un şcolar, întări şi mai mult convingerea mândrei jupânese că trebuia să pună capăt pornirilor flăcăului. În cele din urmă, se linişti de-a binelea la gândul că în familia lui Sapieha avea să găsească ocrotirea şi, cu ajutorul voievodului, va putea să intre în stăpânirea acelei averi care să-i asigure restul zilelor.

— O încredinţez virtuţii, vitejiei şi cinstei domniei tale, îi spuse prinţesa încă o dată lui Kmicic. Ţine minte, mi-ai jurat să ajungă teafără la jupân Sapieha.

— Am s-o duc ca pe o sticlă de preţ, iar la nevoie voi avea grijă de ea ca de ochii din cap, mi-am dat cuvântul şi numai moartea mă va împiedica să nu mi-l ţiu, răspunse cavalerul.

Şi îi oferi braţul Anusiei, dar aceasta era supărată pe el, pentru că nu se uitase la ea, arătându-se nepăsător, aşa că îi întinse mâna cu mândrie, întorcându-şi privirea şi capul în altă parte.

Îi părea rău să plece şi o cuprindea frica, dar acum era prea târziu să mai dea înapoi.

Sosi clipa despărţirii; Anusia urcă în caretă, împreună cu bătrâna jupâniţă Suwalska, iar Kmicic pe cal, şi porniră. Doisprezece raitieri nemţi înconjurau caleaşca şi carul cu lucrurile Anusiei. Când, în cele din urmă, grilajul de fier de la poarta Varşoviei scrâşni după trecerea lor şi răsună duruitul roţilor pe podul coborât, Anusia izbucni în hohote de plâns.

Kmicic se aplecă spre caleaşca.

— Nu te teme, jupâniţă, n-am să te mănânc!

„Necioplitule” rosti Anusia în gând.

Merseră o vreme de-a lungul caselor ridicate în afara zidurilor drept spre Stary Zamość, după care ieşiră la câmp deschis, apoi intrară în pădurea care de o parte acoperea ţinutul deluros până hăt! la Bug şi dincolo de Bug, iar de cealaltă se prelungea, întreruptă de sate, până la Zawichost.

Se lăsase o noaptea senină şi luminoasă, tractul se vedea ca o panglică argintoasă; liniştea era întreruptă doar de uruitul caretei şi de tropotul cailor raitierilor.

„Tătarii mei trebuie să stea aici ca lupii prin desişuri”, gândi Kmicic, Deodată, ascultă cu luare-aminte.

— Ce-i asta? îl întrebă pe mai-marele raitierilor.

— Se aude tropot de copite!… Un călăreţ vine în goană după noi! răspunse acesta.

Abia sfârşi vorba, că îi ajunse un cazac pe calul înspumat, strigând:

— Jupâne Babinicz, Jupâne Babinicz! Scrisoare de la staroste!

Convoiul se opri. Cazacul îi întinse scrisoarea lui jupân Kmicic.

Acesta rupse pecetea şi, la lumina felinarului de pe capra caretei, citi cele ce urmează: „Domnia ta şi mult iubite Jupâne Babinicz! Îndată după plecarea jupâniţei Borzobohata-Krasieńska, am primit veste că suedezii nu numai că n-au plecat de la Lublin, dar plănuiesc să atace şi cetatea Zamość. În aceste împrejurări, călătoria nu mai e cu putinţă. Cântărind dar acele pericula care pot să ameninţe o femeie, dorim ca jupâniţa Borzobohata să se întoarcă la Zamość. O vor aduce înapoi aceiaşi raitieri, căci pe domnia ta, care te grăbeşti să mergi mai departe, nu vrem să te mai obosim în zadar. Aducându-ţi la cunoştinţă dorinţa noastră, te rugăm să binevoieşti a da raitierilor poruncile de cuviinţă”.

„A mai rămas un strop de cinste în el, de vreme ce nu vrea să-mi ia şi viaţa, mulţumindu-se doar să mă tragă pe sfoară, îşi spuse Kmicic. Se va arăta numaidecât dacă e vorba de o capcană sau nu.”

În acest timp, Anusia scoase capul pe fereastră.

— Ce s-a întâmplat? întrebă.

— Nimic, starostele de Kaluza mă roagă încă o dată să am grijă de domnia ta. Altceva nimic.

Apoi se întoarse spre vizitiu şi spre raitieri:

— La drum!

Dar mai-marele raitierilor îşi struni calul.

— Stai! strigă la vizitiu.

Apoi la Kmicic:

— Cum adică: „la drum”?

— Ce rost are să mai stăm în pădure? întrebă Kmicic, făcându-se că nu pricepe.

— Domnia ta ai primit o poruncă!

— Şi ce te priveşte pe domnia ta? Am primit, şi tocmai de aceea poruncesc: la drum!

— Stai! strigă căpetenia raitierilor.

— La drum! repetă Kmicic.

— Ce se petrece acolo? întrebă iarăşi Anusia.

— Nu facem un pas mai departe până când nu văd şi eu porunca! spuse raitierul hotărât.

— Porunca n-ai s-o vezi, pentru că nu ţie ţi-a fost trimisă!

— Dacă domnia ta nu vrei să-i dai ascultare, am s-o îndeplinesc eu… Du-te cu Dumnezeu la Krasnystaw şi vezi să nu capeţi şi câteva pentru drum, iar noi o luăm înapoi pe jupâniţă.

Jupân Kmicic nu voia decât să-l facă pe mai-marele raitierilor să arate că ştie care-i porunca; în acest fel nu mai era nici o îndoială că planul fusese pregătit dinainte.

— Du-te cu Dumnezeu! repetă neamţul ameninţător.

În aceeaşi clipă, raitierii scoaseră săbiile din teacă fără nici o poruncă.

— Aha, ăştia-mi sunteţi! Nu voiaţi s-o duceţi pe jupâniţă la Zamość, ci pe undeva prin apropiere, ca starostele să-şi poată da frâu liber poftelor. Aţi nimerit însă peste unul mai deştept ca voi!

Spunând acestea, trase cu pistolul în sus.

Adâncurile pădurii răsunară de ţipete înfricoşătoare, ca şi când împuşcătura ar fi trezit toate haitele de lupi care dormeau prin împrejurimi. Urletele se auzeau înainte, în spate, pe de lături însoţite de tropotul cailor, trosnetul vreascurilor frânte sub copite, şi pe drum înnegriră cete de călăreţi care se apropiau cu răcnete neomeneşti şi ţiuituri.

— Isuse, Marie, Sfinte Jozef! strigară femeile îngrozite.

În acest timp, tătarii se năpustiră ca un nor, dar Kmicic îi opri cu un strigăt repetat de trei ori, apoi se întoarse spre căpetenia înspăimântată şi începu să se laude:

— Ia aminte peste cine-ai dat… Starostele a vrut să-şi bată joc de mine, făcându-mă instrumentum lui orb… Iar ţie ţi-a încredinţat o treabă de codoşlâc pe care ai primit-o ca să câştigi bunăvoinţa stăpânului. Închină-te jupânului staroste din partea lui Babinicz şi spune-i că jupâniţa va ajunge nevătămată la jupân Sapieha.

Mercenarul îşi roti cu teamă privirea împrejur şi văzu feţele sălbatice care se uitau cu o lăcomie înfiorătoare la el şi la raitieri. Se vedea că aşteaptă doar un semn, ca să se arunce asupra lor şi să-i sfâşie în bucăţi.

— Domnia ta, faci cum vrei, deoarece cu forţa nu dobândim nimic, răspunse cu glasul tremurător, dar starostele se va răzbuna.

Kmicic izbucni în râs.

— N-are decât să se răzbune asupra ta, pentru că dacă nu te-ai fi trădat, dacă n-ai fi arătat că ştii dinainte porunca şi ne-ai fi lăsat să plecăm, nu m-aş fi convins că e vorba de o capcană şi ţi-aş fi dat fata la Krasnystaw. Mai spune-i starostelui să-şi aleagă codoşi mai iuţi la minte decât tine.

Tonul liniştit cu care vorbea Kmicic îl asigură pe neamţ că cel puţin deocamdată nici pe el, nici pe raitierii lui nu-i ameninţa moartea, aşa că răsuflă uşurat şi zise:

— Deci, ne întoarcem la Zamość cu mâna goală?

Iar Kmicic:

— Chiar cu mâna goală n-o să vă întoarceţi, pentru că o să vă dau o scrisoare pe care o s-o însemnez pe pielea voastră.

— Domnia ta…

— Luaţi-i! porunci Kmicic.

Şi el însuşi îşi înfipse mâna în grumazul căpeteniei.

În jurul caretei se iscă învălmăşeală. Urletele tătarilor acopereau strigătele de ajutor şi ţipetele înfricoşate care se smulgeau din pieptul femeilor.

Dar vânzoleala nu dură multă vreme, deoarece în curând raitierii zăceau legaţi unul lângă altul în mijlocul drumului.

Kmicic porunci tătarilor să-i altoiască pe toţi cu bice din vine de bou, nu prea rău însă, ca să se poată întoarce pe jos până la Zamość. Aşadar, oştenii de rând primiră câte o sută de lovituri, iar căpetenia o sută cincizeci, cu toate rugăminţile şi implorările Anusiei care, neînţelegând ce se întâmpla în jurul ei, credea că a căzut în niscaiva mâini cumplite şi, împreunându-şi mâinile, cerşea cu lacrimi în ochi s-o lase în viaţă.

— Iartă-mă, cavalere!… Ce ţi-am făcut eu domniei tale?… Iartă-mă, iartă-mă!

— Tăcere, jupâniţă! tună Kmicic.

— Cu ce ţi-am greşit?

— Se prea poate să te fi înţeles cu ei…!

— Cum să mă fi înţeles? Doamne, ai milă de mine păcătoasa…!

— Domnia ta nu ştii că starostele s-a prefăcut doar că se învoieşte să pleci, ca să te despartă de prinţesă, să te răpească pe drum şi să-ţi batjocorească virtutea în vreo cetăţuie pustie?

— Isuse din Nazaret! strigă Anusia.

În acest strigăt era atâta adevăr şi neprefăcătorie, încât Kmicic spuse mai blând:

— Cum aşa? Deci domnia ta nu te-ai înţeles cu ei?… Hm, e cu putinţă!

Anusia îşi acoperi faţa cu mâinile, dar nu mai fu în stare să răspundă nimic, repeta doar întruna:

— Isuse, Marie! Isuse, Marie!

— Linişteşte-te, jupâniţă, rosti Kmicic şi mai blajin. Ai să ajungi cu bine la jupân Sapieha, fiindcă starostele n-a ţinut seamă cu cine are de-a face!… Uite, oamenii aceia pe care îi bat acum, trebuiau să te răpească… Îi las în viaţă, ca să-i povestească starostelui cât de uşor le-a mers.

— Aşadar, domnia ta, m-ai scăpat de ruşine?

— Întocmai, deşi nu ştiam dacă vei fi prea bucuroasă.

Anusia, în loc să-i răspundă sau să se împotrivească, îi apucă repede mâna şi o duse la buzele-i palide.

Jupân Andrzej se înfioră din cap până în picioare.

— Dă-mi pace, jupâniţă, pe legea mea, ce mai e şi asta!… strigă. Urcă în caleaşcă, domnia ta, că ai să-ţi uzi picioarele… Şi nu te teme!… Nici la sânul mamei n-ai fi mai fără primejdie…

— Acum merg cu domnia ta şi până la capătul lumii!

— Nu vorbi aşa, jupâniţă!

— Dumnezeu te va răsplăti că ai apărat nevinovăţia!

— E pentru prima oară când mi se întâmplă una ca asta! răspunse Kmicic.

Apoi murmură pentru sine: „Până acum am apărat-o mai mult de-o groază!”

Între timp, tătarii încetară să-i mai bată pe raitieri, aşa că jupân Andrzej le porunci să-i gonească goi şi însângeraţi pe drumul spre Zamość. Plecară vărsând lacrimi amare. Caii, armele şi veşmintele fură dăruite de Kmicic tătarilor săi, după care porniră degrabă înainte, pentru că era primejdios să mai întârzie.

Pe drum, tânărul cavaler nu se putu stăpâni să nu privească în caleaşcă, mai bine-zis în ochişorii vioi şi la obrăjorul minunat al jupâniţei. De fiecare dată o întreba dacă n-are nevoie de ceva, dacă se simte bine în caleaşcă şi n-o oboseşte mersul prea repede.

Iar ea îi răspundea recunoscătoare că nu se simţise niciodată atât de bine ca acum. Îi trecuse spaima. Inima i se umpluse de încredere în apărătorul ei. În sinea ei îşi spunea: „Nu e chiar atât de neîndemânatic şi necioplit pe cât credeam la început!” „Ehei, Oleńka, câte îndur eu pentru tine! îşi spuse Kmicic. Oare numai de nerecunoştinţa voi avea parte?… Dac-aş mai fi ca altădată… U-ha…!”

Aici îi veniră în minte vechii tovarăşi şi samavolniciile pe care şi le îngăduise alături de ei, aşa că, vrând să alunge ispita, începu să rostească „Veşnică odihnă” pentru sufletele lor.

Ajungând la Krasnystaw, Kmicic crezu că e mai bine să nu aştepte veşti de la Zamość şi porni îndată mai departe. Totuşi, la plecare, îi scrise şi trimise starostelui scrisoarea care urmează: „Preamărite jupâne staroste, binevoitorul şi binefăcătorul meu!

Pe cine l-a făcut Dumnezeu mare pe lumea asta, aceluia i-a dat şi minte mai multă. Am cunoscut dintr-o dată că domnia ta ai vrut numai să mă pui la încercare, trimiţându-mi porunca s-o dau pe jupâniţă Borzobohata-Krasieńska; am priceput că nu poate fi altfel atunci când raitierii s-au trădat că ştiu porunca dinainte, cu toate că nu le-am arătat scrisoarea, căci domnia ta mă înştiinţezi că ai primit vestea după plecarea noastră. Aşadar, cum pe de o parte, îţi admir cu atât mai mult prevederea, tot aşa, pe de altă parte, pentru liniştirea ocrotitorului grijuliu, făgăduiesc din nou că nimic nu mă va abate de la îndeplinirea însărcinării care mi s-a dat. Dar cum oştenii aceia au înţeles, se vede, anapoda vrerea domniei tale şi s-au arătat tare neciopliţi, ameninţându-mi chiar viaţa, gândesc că aş fi fost pe gândul domniei tale dacă aş fi poruncit să-i spânzure. Ceea ce n-am făcut şi mă rog de iertare, mulţumindu-mă să-i altoiesc cu vergile, pedeapsă pe care, dacă domnia ta o socoteşti prea mică, poţi s-o măreşti după cum ţi-e voia. Drept care, gândind că am dobândit astfel toată încrederea şi recunoştinţa domniei tale, mă iscălesc ca o slugă credincioasă şi binevoitoare a domniei tale, Babinicz”.

Dragonii, ajungând la Zamość noaptea târziu, nu îndrăzniră să se arate înaintea starostelui de Kaluza care află de cele petrecute din scrisoarea lui Kmicic, adusă a doua zi de la Krasnystaw de un cazac.

După ce o citi, starostele se închise trei zile în odaia lui, neprimind pe nimeni dintre curteni, afară de slujitorii care-i aduceau mâncarea. Fu auzit blestemând pe franţuzeşte, lucru pe care îl făcea numai atunci când era foarte mânios.

Totuşi, în cele din urmă, furtuna se potoli. A patra şi a cincea zi, starostele era încă tăcut, frământa ceva în sinea lui şi se trăgea de mustaţă. Abia după o săptămână îşi recapătă veselia şi, bând ceva mai mult la masă, începu deodată să-şi răsucească mustaţa şi-i spuse prinţesei Gryzelda:

— Soră dragă, ştii că nu-mi lipseşte prevederea… Cu câteva zile în urmă l-am pus înadins la încercare pe şleahticul acela care a luat-o pe Anusia, şi pot să te asigur că o va duce cu bine la jupân Sapieha.

Se pare că, după vreo lună, starostele îşi îndreptă inima în altă parte, fiind convins că toate se întâmplaseră cu voia şi ştiinţa lui.