Capitolul XXXVIII.

Următoarea veste de la Kmicic sosi de la Sokołka şi suna scurt: „Ca să înşele oştile noastre, prin ţul s-a pref ăcut c ă o ia spre Szczuczyn, unde a trimis numai un podghiaz. El a plecat cu grosul o ştirii spre Janów şi acolo s-a împreunat cu pedestra şii pe care i-a adus ca ajutor rotmistrul Kyritz: opt sute de oameni de n ădejde. De la noi se v ăd focurile prin ţului. La Janów se vor odihni o s ăpt ămân ă. Prin şii spun c ă e gata s ă primeasc ă lupta. Frigurile se ţin scai de el.”

După ce primi această ştire, jupân Sapieha, lăsând în urmă carele de povară şi tunurile, porni cu călărimea spre Sokołka şi, în cele din urmă, cele două oştiri se aflară faţă în faţă. Bătălia era de neînlăturat, deoarece unii nu mai puteau să fugă, iar ceilalţi să-i urmărească. Între timp, ca doi potrivnici care, după o goană îndelungată, trebuie să se ia la trântă, stăteau unul în faţa celuilalt, răsuflând adânc, şi se odihneau.

Când îl văzu pe Kmicic, hatmanul îl luă în braţe şi-i spuse:

— Mă supărasem pe tine, pentru că nu mi-ai trimis nici o ştire atâta vreme, dar văd că ai făcut mai mult decât mă aşteptam şi dacă va da Dumnezeu şi vom învinge, meritul va fi al tău, nu al meu. L-ai urmărit pe Bogusław ca un înger păzitor.

Ochii lui Kmicic începură să scânteieze ameninţători.

— Dacă-i sunt înger păzitor, trebuie să fiu de faţă şi la moartea lui.

— Asta numai Dumnezeu va hotărî, rosti hatmanul serios, dar dacă vrei să-i dobândeşti binecuvântarea, urmăreşte-l pe vrăjmaşul ţării, nu pe al tău.

Kmicic se înclină în tăcere, dar se vedea că vorbele hatmanului nu făcuseră o impresie prea puternică asupra lui. Pe chip i se citea ura neînduplecată care părea cu atât mai cumplită, cu cât slăbise şi mai mult din pricina trudei. Mai înainte, pe faţă i se răsfrângeau numai curajul şi uşurătatea cutezătoare, dar acum devenise aspră şi îndârjită. Se ghicea lesne că dacă acest om jura să se răzbune pe cineva, apoi acela trebuia să se ferească, fie el şi Radziwiłł.

Se răzbunase într-adevăr cu vârf şi îndesat. Meritele lui în acest război erau uriaşe. Mergând înaintea lui Bogusław, îl încurcase, îi stricase socotelile, făcându-l să se creadă înconjurat şi silindu-l astfel să se retragă. Călărise zi şi noapte înaintea lui. Distrusese podghiazurile, arătându-se fără milă faţă de prinşi. La Siemiatycze şi la Boċki, la Orla şi lângă Bielsk atacase la adăpostul întunericului întreaga tabără.

La Wojszki, nu departe de Zabłudów, pe pământurile lui Radziwiłł, se abătuse ca un uragan asupra cvartirului prinţului, astfel că Bogusław, care tocmai se aşezase la masă, cât pe ce să-i cadă în mână şi numai datorită lui jupân Sakowicz, ajutorul cămăraşului de Oszmiana, scăpase cu viaţă. La Białystok Kmicic îi răpise caleştile şi argintăria, îi chinuise, descurajase şi înfometase oştirea. Pedestraşii nemţi şi raitierii suedezi, pe care Bogusław îi luase cu el, se întorceau în tabără aidoma unor schelete umblătoare, înnebuniţi, înfricoşaţi, nedormiţi. Urletele turbate ale tătarilor şi ale volintirilor lui Kmicic răsunau înainte, pe de lături şi înapoia lor. Abia apucau să închidă ochii, că trebuiau să pună mâna pe arme. Din rău în mai rău.

Şleahticii mărunţi de prin acele locuri se uneau cu tătarii, din ură faţă de Radzwiłłii de la Birże ori de frica lui Kmicic care-i pedepsea fără milă pe cei ce se împotriveau. Puterea lui sporea, pe când a lui Bogusław se topea văzând cu ochii.

Pe deasupra, Bogusław era într-adevăr bolnav şi, cu toate că în inima acestui om grijile nu-şi făceau cuib niciodată pentru multă vreme, cu toate că astrologii, în care credea orbeşte, îi prevestiseră în ţinuturile prusiene, că lui nu i se va întâmpla nimic în această campanie, lovit în ambiţia lui de conducător, suferea grozav. El, al cărui nume era rostit cu admiraţie în Niderlandy, pe Rin şi în Franţa, era hărţuit zilnic în aceste păduri sălbatice de un vrăjmaş nevăzut şi învins fără luptă.

Îndârjirea urmăritorilor întrecuse măsura obişnuită a înverşunării războiului, aşa că Bogusław, cu ascuţimea minţii lui, înţelesese după câteva zile că îl urmărea vreun duşman al lui. Îi aflase cu uşurinţă numele: Babinicz, pentru că îl repetau toţi localnicii, dar numele îi era cu totul străin. Totuşi, voia să-l vadă la faţă şi pusese la cale zeci şi sute de capcane. Totdeauna în zadar! Babinicz ocolea de fiecare dată primejdia şi lovea acolo unde se aştepta mai puţin.

În cele din urmă, oştirile potrivnice ajunseră una în faţa alteia nu departe de Sokołka. Bogusław găsi într-adevăr acolo ajutoarele conduse de Kyritz care, neştiind mai înainte unde se află prinţul, plecase la Janów, unde avea să se hotărască soarta campaniei lui Bogusław.

Kmicic închisese toate drumurile care duceau de la Janów spre Sokołka, Korczyn, Kużnica şi Suchowola. Pădurile din jur, tufele de lozie şi desişurile erau împânzite de tătari. Scrisorile nu puteau trece, ca şi carele cu proviant, astfel că Bogusław se grăbea şi el să dea lupta înainte ca oştenii să ronţăie ultimul pesmet de la Janów.

Dar, ca un om cu mintea pătrunzătoare şi priceput în tragerea sforilor, hotărî să încerce mai întâi cu negocierile. Nu ştia că în asemenea treburi jupân Sapieha îl întrecea cu mult în îndemânare şi isteţime. La Sokołka veni aşadar în numele lui Bogusław jupân Sakowicz, ajutor de cămăraş şi staroste de Oszmiana, unul dintre curtenii de credinţă ai prinţului, aducând scrisori şi având împuternicirea de a încheia pace.

Jupân Sakowicz, om puternic, care mai târziu avea să ajungă senator, fiind mai întâi voievod de Smolensk şi ajutor de vistiernic al Marelui Principat, era acum unul dintre cavalerii cunoscuţi ai Lituaniei, vestit prin vitejia şi frumuseţea lui. De statură mijlocie, cu părul şi sprâncenele ca pana corbului, avea ochi albaştri cu privirea nespus de îndrăzneaţă, astfel că Bogusław spunea despre el că loveşte cu ea ca şi cu baltagul. Se purta după moda străină; hainele şi le adusese din călătoriile pe care le făcuse cu Bogusław. Vorbea aproape în toate limbile, iar în bătălie se arunca unde era vânzoleala mai mare, de aceea prietenii îl numiseră „zăltatul”.

Datorită forţei uriaşe şi iscusinţei, scăpa întotdeauna cu faţa curată. Lumea vorbea despre el că era în stare să apuce roţile din spate ale unei carâte în goană şi s-o oprească; de asemenea, putea să bea fără nici o măsură. Golea o oca de rachiu şi era treaz, ca şi când n-ar fi băut nimic. Aspru, trufaş şi arţăgos cu oamenii, se muia ca ceara în mâinile lui Bogusław. Ştia să se poarte şi, deşi în această privinţă se putea descurca şi la curtea regelui, în sufletul lui stăruia mereu o sălbăticie, care izbucnea din când în când ca vâlvătaia.

Era mai degrabă un tovarăş decât sluga prinţului Bogusław.

Bogusław, care nu ţinuse la nimeni cu adevărat în viaţa lui, avea o mare slăbiciune pentru acest om. Zgârcit din fire, cu Sakowicz se arăta destul de darnic. El îl ridicase la rangul de ajutor de cămăraş şi-i dăruise stărostia Oszmianei.

După fiecare bătălie, prima întrebare era: „Unde-i Sakowicz, a păţit ceva?” îi asculta sfatul de multe ori, iar în timpul luptelor îl întrebuinţa pentru negocieri, deoarece nu o dată cutezanţa şi obrăznicia starostelui de Oszmiana se vădiseră de mare folos.

Acum îl trimisese la Sapieha, deşi însărcinarea era tare grea. Mai întâi pentru că starostele putea fi lesne bănuit că venise numai să cerceteze oştile lui Sapieha, iar în al doilea rând, pentru că solul n-avea nimic de oferit, ci numai de cerut.

Din fericire, jupân Sakowicz nu-şi pierdea capul cu una cu două. Intră asemenea biruitorului care vine să-şi impună învinsului vrerile sale şi îşi repezi privirile albastre asupra lui jupân Sapieha.

Hatmanul, văzându-i semeţia, se mulţumi să zâmbească aproape cu milă. Oricine poate să facă impresie prin îndrăzneală şi neruşinare în faţa unor oameni de măsură obişnuită, dar hatmanul se afla cu mult deasupra lui jupân Sakowicz.

— Stăpânul meu, prinţ de Birże şi Dubinki, comis de Lituania şi mai-mare peste oştile înălţimii sale prinţul elector, spuse Sakowicz, îţi trimite închinăciune şi te întreabă de sănătate, luminăţia ta.

— Domnia ta, mulţumeşte-i prinţului din partea mea şi spune-i că m-ai aflat sănătos.

— Am şi o scrisoare pentru luminăţia ta.

Sapieha luă scrisoarea, o deschise cu destulă nepăsare, o citi şi zise:

— Ne pierdem vremea… Nu pricep ce vrea prinţul… Vă predaţi sau vreţi să vă încercaţi norocul?

Sakowicz se prefăcu uluit.

— Noi să ne predăm? Gândesc că prinţul îţi propune luminăţiei tale să te predai; cel puţin poruncile pe care le-am primit…

Sapieha îl întrerupse:

— Despre poruncile pe care le-ai primit domnia ta, o să vorbim mai pe urmă, Jupâne Sakowicz! Am gonit după voi aproape treizeci de mile, ca ogarul după iepure… Domnia ta ai mai pomenit ca iepurele să-i propună ogarului să se predea?

— Am primit ajutoare.

— Von Kyritz cu opt sute de oameni. Ceilalţi sunt atât de vlăguiţi, încât vor cădea înainte de începerea bătăliei. De aceea, spun şi eu ce repeta mereu Chmielnicki: „Vorbă de clacă!”

— Electorul va veni în ajutor cu toată puterea lui.

— Prea bine… Nu va trebui să-l caut departe, căci tocmai voiam să-l întreb cu ce drept îşi trimite oştenii în Republică, faţă de care are datoriile unui vasal?!

— Cu dreptul celui mai puternic.

— Poate că în Prusia există asemenea drepturi, dar la noi nu… În sfârşit, dacă sunteţi mai puternici, pregătiţi-vă de luptă!

— Luminăţia ta, prinţul te-ar fi atacat de mult, dacă n-ar fi vrut să cruţe sângele fraţilor săi.

— Să şi-l cruţe pe al lui!

— Prinţul este uimit de îndârjirea neamului Sapieha împotriva casei Radziwiłłilor, ca şi de faptul că luminăţia ta nu şovăi să sângerezi ţara numai dintr-o răzbunare personală.

— Ptiu! strigă Kmicic, care asculta înapoia hatmanului.

Jupân Sakowicz se ridică, se apropie de el şi îl pironi cu privirea.

Dar dăduse peste unul pe potriva lui, dacă nu chiar mai aprig, şi starostele află în ochii lui Kmicic un răspuns care-l făcu să-şi plece capul.

Hatmanul se încruntă.

— Aşează-te, jupâne Sakowicz, iar domnia ta nu ne încurca!

După care spuse:

— Cugetul vrea să spună adevărul, dar în gură se fărâmiţează şi afară iese minciuna. Acela care năvăleşte în ţară cu oaste străină, îl ceartă pe cel ce-i stă împotrivă. Dumnezeu aude, iar pisarul ceresc o trece pe răboj.

— Prinţul voievod de Wilno a murit din pricina vrăjmăşiei lui Sapieha împotriva Radziwiłłilor.

— Pe trădători îi urăsc, nu pe Radziwiłłi, şi cea mai bună dovadă este că prinţul stolnic Radziwiłł se află alături de mine… Acum spune, domnia ta, ce doreşti?

— Luminăţia ta, am să spun tot ce-mi stă pe inimă! acela urăşte care trimite ucigaşi pe ascuns…

Fu rândul lui jupân Sapieha să rămână uimit.

— Eu am trimis ucigaşi să-l omoare pe prinţul Bogusław?

Sakowicz îşi aţinti privirile înfricoşătoare la hatman şi rosti apăsat:

— Întocmai!

— Domnia ta, ţi-ai pierdut minţile?

— Deunăzi a fost prins un om aproape de Janów, un tâlhar, care a mai ridicat mâna o dată asupra prinţului. Chinurile îl vor face să spună cine l-a trimis…

Se aşternu o clipă de linişte şi jupân Sapieha îl auzi pe Kmicic care sta înapoia lui repetând de două ori:

— Vai mie, vai mie!

— Dumnezeu mă vede, răspunse hatmanul cu o linişte de adevărat senator, nu mă dezvinovăţesc înaintea domniei tale şi a prinţului Bogusław, căci nu voi mă veţi judeca. Iar domnia ta, în loc să tărăgănezi lucrurile, spune odată de ce ai venit şi care sunt condiţiile prinţului!

— Prinţul, stăpânul meu, l-a nimicit pe Horotkiewicz şi pe jupân Krzysztof Sapieha şi a recucerit Tykocinul, aşa că se socoteşte pe drept cuvânt biruitor şi în măsură să pretindă foloase însemnate. Scârbindu-se să verse sânge creştinesc, doreşte să plece în linişte spre ţinuturile prusiene, necerând altceva decât să-i fie îngăduit să-şi lase garnizoanele în cetăţi. Am luat şi o mulţime de prinşi, printre care se află căpetenii însemnate, fără s-o mai socotim pe jupâniţa Borzobohata-Krasieńska pe care am trimis-o la Taurogi. Toţi aceştia ar putea fi schimbaţi cu prinşii voştri.

— Domnia ta nu te mai lăuda atâta cu biruinţele, pentru că oştenii mei, conduşi de jupân Babinicz, aci de faţă, v-au tot gonit cale de treizeci de mile… timp în care aţi pierdut de două ori mai mulţi oameni, decât căzuseră înainte în mâinile noastre; aţi pierdut carele cu proviant, tunuri, argintăria… Oştenii sunt istoviţi, mor de foame şi nu mai ştiţi încotro s-o apucaţi. Domnia ta ai văzut oştirea mea. Înadins n-am poruncit să-ţi lege ochii ca să-ţi dai seama dacă sunteţi în stare să vă măsuraţi cu noi. Cât priveşte jupâniţa aceea, nu se află în grija mea, ci în a lui jupân Zamoyski şi a prinţesei Gryzelda Wiśniowiecka. Cu ei se va socoti prinţul dacă-i va face vreo strâmbătate. Domnia ta, sfârşeşte ce mai ai de spus, dar vorbeşte cu rost, fiindcă, altminteri, îi poruncesc lui jupân Babinicz să pornească năvala.

În loc să răspundă, Sakowicz se întoarse spre Kmicic:

— Aşadar, domnia ta ne-ai tot sâcâit pe drum? Parcă ai fi fost învăţăcelul lui Kmicic în asemenea hărţuieli tâlhăreşti.

— Judecaţi după propria piele dacă am învăţat bine!

Hatmanul se încruntă din nou.

— Nu mai ai ce face aici, îi spuse lui Sakowicz, poţi să pleci.

— Luminăţia ta, dă-mi măcar o scrisoare pentru prinţ.

— Fie şi aşa. Aşteaptă, domnia ta, la Oskierko.

Auzind acestea, Oskierko îl conduse îndată pe jupân Sakowicz. Hatmanul dădu din mână în semn de rămas bun, după care se întoarse numaidecât spre jupân Andrzej.

— De ce ai spus „Vai mie!” când a venit vorba de omul pe care l-au prins? îl întrebă, privind cu asprime în ochii cavalerului. Nu cumva ura ţi-a înăbuşit conştiinţa într-atât, încât ai pus să-l omoare pe prinţul Bogusław?

— Pe Sfântă Fecioară pe care am apărat-o, nu! răspunse Kmicic. Nu vreau să-l apuc de gât cu mâinile altuia!

— Atunci de ce ai spus „Vai mie!” Îl cunoşti oare pe acest om?

— Îl cunosc, răspunse Kmicic, îngălbenind de mânie. L-am trimis la Taurogi pe când mă aflam la Lwów… Prinţul a dus-o la Taurogi pe jupâniţa Billewicz… Mi-e dragă această jupâniţă!… Trebuia să ne luăm… L-am trimis pe omul acesta să afle ce se întâmpla cu ea şi să-mi dea de ştire… În mâinile lui Bogusław…

— Linişteşte-te, spuse hatmanul, i-ai dat niscaiva scrisori?

— Nu… Ea n-ar fi vrut să le citească.

— De ce?

— Pentru că Bogusław i-a spus că m-am oferit să-l răpesc pe rege…

— Pricinile urii tale sunt însemnate… Recunosc…

— Aşa-i, luminăţia ta, aşa-i!

— Şi prinţul îl cunoaşte pe acest om?

— Îl cunoaşte. E vagmistrul Soroka. El mi-a ajutat să-l răpesc pe Bogusław…

— Înţeleg, zise hatmanul. Îl aşteaptă răzbunarea prinţului.

Un răstimp, se înstăpâni tăcerea.

— Prinţul a căzut în capcană, spuse hatmanul după o clipă, poate se va învoi să-l dea…

— Luminăţia ta! propuse Kmicic. Opreşte-l pe Sakowicz ca ostatic şi trimite-mă pe mine la prinţ. Poate că izbutesc să-l scap.

— Atât de mult ţii la el?

— E un vechi oştean şi slugă de credinţă… M-a purtat în braţe. M-a scăpat de nu ştiu câte ori de la moarte… M-ar pedepsi Dumnezeu, dacă l-aş părăsi la asemenea necaz.

Şi Kmicic începu să tremure de teamă şi jale, iar hatmanul spuse:

— Nu mă mai mir că oştenii te îndrăgesc, pentru că şi tu ţii la ei. Voi face tot ce stă în puterea mea. Am să-i scriu prinţului că-i dau pe oricine în loc, dacă-i dă drumul acestui oştean care-i nevinovat, întrucât a îndeplinit poruncile tale.

Kmicic se luă cu mâinile de cap.

— Mult îi mai pasă lui de prinşi, n-o să-l lase să plece nici pentru treizeci de inşi.

— Atunci n-o să ţi-l dea nici ţie, cine ştie dacă n-o să vrea să te omoare şi pe tine.

— Luminăţia ta… l-ar schimba cu un singur om: Sakowicz.

— Pe Sakowicz nu pot să-l opresc, e doar solul lui!

— Opreşte-l, luminăţia ta, şi-i duc, eu scrisoarea prinţului. Poate că izbutesc… Dumnezeu să-l păzească. Lepăd răzbunarea din inima mea, numai să-l lase slobod pe acest oştean…!

— Aşteaptă, spuse hatmanul. L-aş putea opri pe Sakowicz, iar prinţului am să-i scriu să-mi trimită scrisoare de liberă trecere în alb.

Hatmanul se apucă îndată de scris. După un sfert de ceas, un cazac duse în goană scrisoarea la Janów, iar spre seară se întoarse cu răspunsul lui Bogusław.

,La dorinţa luminăţiei tale, scria Bogus ław, î ţi trimit scrisoarea de liber ă trecere cu care orice trimis se poate întoarce f ăr ă primejdie. De şi m ă mir c ă-mi ceri acest lucru, avându-l ca ostatic pe sluga şi prietenul meu, starostele de Oszmiana, la care ţin atât de mult, încât sunt în stare s ă-ţi slobod toate c ăpeteniile lumin ăţiei tale în schimbul lui. Este iar ăşi îndeob şte cunoscut c ă solii nu sunt b ătu ţi de nimeni şi pân ă şi t ătarii s ălbatici cu care lup ţi împotriva unei o ştiri cre ştine şti s-au înv ăţat s ă-i respecte. Drept care, punându-mi chez ăşie pentru siguran ţa trimisului cuvântul meu de prin ţ, m ă isc ălesc etc.”

În aceeaşi seară, Kmicic luă scrisoarea de liberă trecere, pe cei doi Kiemliczi şi plecă. Jupân Sakowicz rămase ca ostatic la Sokołka.