Capitolul XXXVI.

Ţinutul Lublinului în cea mai mare parte, iar Podlasie aproape în întregime se aflau în stăpânirea polonă, adică a confederaţilor şi a lui Sapieha. Deoarece regele suedez întârzia în pământurile prusiene, unde negocia cu electorul, suedezii nu se simţeau prea în largul lor faţă de răzvrătirea care creştea cu fiecare clipă; nu mai cutezau să iasă din oraşele şi cetăţile întărite şi cu atât mai puţin să treacă Vistula, dincolo de care forţele poloneze erau şi mai mari. În cele două ţinuturi se pregătea întocmirea unei oştiri însemnate şi disciplinate care să se poată măsura cu oastea regulată a suedezilor. Prin târguri se muştruluiau pedestraşi şi, pentru că ţăranii puneau mâna pe arme, nu era lipsă de oameni, trebuia doar ca aceste cete învălmăşite, deseori primejdioase chiar pentru polonezi, să fie strunite şi învăţate să lupte într-un cadru organizat.

Cu această treabă se îndeletniceau rotmiştrii olaturilor. Pe de altă parte, regele dăduse împuterniciri de chemare la oaste a oştenilor mai vârstnici şi încercaţi, aşa că înrolările aveau loc pretutindeni şi, cum prin acele părţi se găseau luptători destui, se alcătuiau steaguri de călărime de prima mână. Unele treceau Vistula să aţâţe războiul de cealaltă parte, altele se duceau la jupân Czarniecki şi la jupân Sapieha. Atât de mulţi oameni puseseră mâna pe arme, încât oastea lui Jan Kazimierz era de pe acum mai numeroasă decât cea suedeză.

Ţara care uimise nu demult întreaga Europă cu slăbiciunea ei, dădea acum dovada unei forţe de care n-o crezuseră în stare nu numai vrăjmaşii, ci nici propriul rege, nici măcar aceia cărora durerea şi deznădejdea le sfâşia inima cu câteva luni în urmă. Se găseau din belşug bani, înflăcărare, vitejie; până şi sufletele cele mai descurajate nutreau convingerea că nu există situaţie, cădere sau slăbiciune din care să nu se afle o cale de scăpare; acolo unde se nasc copii, curajul nu poate să moară, Kmicic mergea înainte fără piedici, adunând pe drum spiritele neliniştite care se alăturau ciambulului în nădejdea că împreună cu tătarii vor jefui şi ucide mai mult. Jupân Andrzej îi schimba pe dată în oşteni ascultători şi îndemânatici, fiindcă avea darul de a trezi spaima şi ascultarea celor din subordinea lui. Pe drum îl întâmpinau cu bucurie din pricina tătarilor. Vederea lor îi convingea pe toţi că hanul vine într-adevăr în ajutorul Republicii. Fiindcă se răspândise vestea că jupân Sapieha avea să primească drept auxilia patruzeci de mii de călăreţi tătari. Se spuneau adevărate minuni despre „modestia” acestor aliaţi care nu jefuiau pe drum şi nu ucideau pe nimeni. Căpeteniile îi dădeau drept pildă propriilor oşteni.

Jupân Sapieha se afla la Biała. Avea cu sine o oştire de aproape zece mii de oşteni regulaţi, pedestraşi şi călărime. Tot ce mai rămăsese din oştile lituaniene, împlinite cu noi luptători. Călărimea, îndeosebi unele steaguri, întrecea în vitejie şi îndemânare pe cea suedeză, dar pedestrimea nu era prea bine muştruluită şi ducea lipsă de flinte şi mai ales de pulbere. Nu aveau nici tunuri. Voievodul de Witebsk se gândea că va face rost de ele de la Tykocin, dar suedezii, aruncându-se în aer, stricaseră toate tunurile de la castel.

Afară de această oştire, în împrejurimile Białei se aflau vreo douăsprezece mii de şleahtici din Lituania, Mazowsze şi Podlasie, dar voievodul nu se aştepta la cine ştie ce foloase de pe urma lor, mai ales că mulţimea carelor de povară îngreuia marşurile şi făcea din tabără o adunătură nu prea uşor de urnit.

Intrând în Biała, Kmicic se gândea la un singur lucru. La jupân Sapieha slujeau atâţia şleahtici din Lituania şi destule căpetenii ale lui Radziwiłł, cunoscuţi vechi; se temea deci că-l vor recunoaşte şi-l vor lua în săbii înainte de a apuca să strige: „Isuse, Marie!”. Numele lui era urât în toată Lituania şi în tabăra lui Sapieha, deoarece nu uitase nimeni că, slujindu-l pe Radziwiłł, nimicise steagurile care se răzvrătiseră împotriva hatmanului.

Dar jupân Andrzej se încuraja, spunându-şi că s-a schimbat foarte mult. Înainte de toate slăbise, iar pe faţă avea acum şi cicatricea de la plumbul tras de Bogusław; în sfârşit, purta barbă destul de lungă, răsucită la vârf după moda suedeză, şi pentru că îşi pieptăna mustăţile în sus, semăna mai mult cu vreun Erikson decât cu un şleahtic polonez.

„Numai să nu se işte zarvă împotriva mea la început, căci după prima bătălie mă vor judeca altfel”, se gândea Kmicic intrând în Biała.

Intră pe înserat, vesti de unde vine, spunând că aducea scrisori de la rege, şi-l rugă pe voievod să-l primească numaidecât.

Jupân Sapieha îl întâmpină cu bunăvoinţă, având în vedere recomandaţia călduroasă a regelui.

„Îţi trimitem pe cel mai credincios slujitor al nostru, scria regele, supranumit Hector al Częstochowei de la împresurarea sfântului lăcaş, care şi-a primejduit viaţa în trecătoarea munţilor pentru a ne apăra libertatea şi sănătatea noastră. Ai grijă mai ales să nu întâmpine vreo strâmbătate din partea oştenilor. Noi îi cunoaştem numele adevărat şi pricinile pentru care slujeşte sub unul de împrumut, nimeni nu trebuie să-l bănuiască de cine ştie ce uneltiri.”

— Şi nu se poate şti de ce porţi alt nume? întrebă voievodul.

— Sunt blestemat şi n-aş putea să înrolez oşteni cu numele adevărat… Regele mi-a dat împuternicirea de chemare la oaste şi pot să strâng oamenii numai dacă mă cheamă Babinicz.

— Ce nevoie mai ai de oşteni, de vreme ce îi ai pe tătari?

— Nu strică să am mai mulţi.

— Şi pentru ce eşti blestemat?

— Celui pe care-l slujesc şi a cărui ocrotire o cer, se cuvine să-i mărturisesc totul ca unui părinte. Adevăratul meu nume este Kmicic!

Voievodul se dădu înapoi câţiva paşi.

— Acela care i-a făgăduit lui Bogusław să-l răpească viu sau mort pe stăpânul nostru?

Kmicic povesti cu vioiciune cum se petrecuseră lucrurile, cum îi slujise pe Radziwiłłi din orbire, cum, auzind din gura lui Bogusław care erau adevăratele planuri ale prinţilor, îl răpise, atrăgându-şi răzbunarea neînduplecată a magnatului.

Voievodul îl crezu, fiindcă nu putea să nu-l creadă, mai ales că şi scrisorile regelui întăreau vorbele lui Kmicic. Voievodul se bucura atât de mult, încât l-ar fi strâns în braţe pe cel mai aprig vrăjmaş al său, iertându-i cele mai mari păcate. Bucuria i-o stârni următorul fragment din scrisoarea regelui: „Cu toate că buzduganul de mare hatman al Lituaniei, rămas fără stăpân după moartea voievodului de Wilno, poate fi înmânat urmaşului numai după hotărârea Seimului, în împrejurările neobişnuite de astăzi, nu mai aşteptăm împlinirea datinei şi ţi-l dăm domniei tale, supusul nostru drag, pentru binele Republicii şi faptele de pomină, nădăjduind cu drept cuvânt că Dumnezeu va aduce pacea şi, la viitoarea adunare a Seimului, nici un glas nu se va împotrivi voinţei noastre care va dobândi învoirea tuturor.”

Jupân Sapieha, cum se vorbea pe atunci în Republică, îşi arvunise contăşul şi vânduse cea din urmă linguriţă de argint, nu slujise ţara pentru foloase şi onoruri. Dar până şi omul cel mai puţin interesat se bucură când vede că meritele îi sunt preţuite şi virtutea recunoscută. De aceea, pe chipul lui se răsfrângea o lumină neobişnuită.

Voinţa regelui împodobea neamul Sapieha cu o nouă cunună, lucru care nu lăsa nepăsător pe nici unul dintre „noii regi” de atunci; bine că mai erau şi din aceia care nu voiau să se ridice per nefas{68}, aşa că jupân Sapieha era în stare să facă acum orice pentru rege, fie că-i stătea, fie că nu-i stătea în putere.

— De vreme ce sunt hatman, îi spuse lui Kmicic, te afli la poruncile mele şi eu te voi ocroti. Aici se află o mulţime de şleahtici gata oricând să facă zarvă, de aceea nu te prea arăta până nu-i previn eu pe oşteni şi nu îndepărtez ocara pe care Bogusław a aruncat-o asupra ta.

Kmicic îi mulţumi din toată inima şi, la rândul lui, începu să vorbească de Anusia pe care o adusese la Biała. Hatmanul mai că începu să se mânie, dar fiindcă era voios, izbucni cu veselie:

— Pe legea mea, Sobiepan şi-a pierdut minţile. Stă cu soră-sa ca în sânul lui Avram, apăraţi de zidurile de la Zamość, şi crede că oricine poate să-şi sumeată pulpanele contăşului, să se întoarcă spre vatră şi să-şi încălzească spinarea. I-am cunoscut pe cei din neamul Podbipięta, fiindcă sunt rude cu cei din familia Brzostowski, iar aceştia cu mine. Averea e de mâna întâi, ce să mai vorbim, dar cu toate că războiul cu septentrionii s-a întrerupt, vrăjmaşul se află încă acolo. Unde să cauţi dreptate, la care judecăţi, la care tribunale? Cine să ia în primire averea şi să i-o dea jupâniţei? Şi-au pierdut minţile, asta e! Bogusław îmi stă în spinare, iar eu trebuie să fac pe vătăşelul şi să-mi bat capul cu muierile…

— Nu e o muiere, ci o vişină pârguită, răspunse Kmicic. La urma urmei mi-au poruncit s-o aduc, am adus-o, iar dacă mi se porunceşte s-o duc înapoi, o duc înapoi!

Hatmanul îl luă pe Kmicic de ureche şi-i spuse:

— Dar cine ştie, ştrengarule, cum au adus-o… Doamne fereşte de ceva rău; o să vorbească lumea că ocrotirea lui Sapieha i-a fost cu priinţă, iar eu nu voi mai şti pe unde să scot cămaşa de ruşine. Ce-aţi făcut în timpul popasurilor? Spune repede, păgânule, nu cumva ai împrumutat obiceiurile tătarilor tăi?

— La popasuri?… răspunse Kmicic vesel. La popasuri am poruncit slujitorilor să-mi are pielea cu vergile, ca să alunge poftele necuviincioase care îşi au sălaşul sub piele şi care, confiteor{69}, mă înţepau ca tăunii.

— Păi, vezi… Fata-i frumoasă?

— Ei, o căpriţă, deşi e grozav de chipeşă şi lipicioasă foc!

— Uite păgânul!

— Dar e virtuoasă ca o călugăriţă, trebuie s-o recunosc. Cât despre priinţă, socot că mai degrabă ocrotirea lui jupân Zamoyski ar fi ieşit la iveală.

Aici Kmicic îi povesti cele ce se întâmplaseră. Abia atunci hatmanul începu să-l bată pe umăr şi să râdă.

— Ehei, eşti vulpe bătrână! Nu degeaba se spun atâtea despre Kmicic. Nu te teme! Jupân Jan nu e un om ranchiunos, e doar prietenul meu. Când o să-i treacă supărarea, o să râdă şi el şi o să te răsplătească.

— N-am nevoie! îl întrerupse Kmicic.

— E bine că ai ambiţie şi nu te uiţi la mila altora. Ajută-mă cu râvnă împotriva lui Bogusław şi nu te teme de vechile osândiri.

Jupân Sapieha rămase uluit când văzu faţa oşteanului, înainte cu o clipă veselă şi nepăsătoare. La auzul numelui lui Bogusław, Kmicic păli dintr-o dată şi faţa i se strâmbă ca gura unui câine rău când vrea să muşte.

— Să dea Dumnezeu ca trădătorul să se otrăvească înghiţind propriul scuipat! De mi-ar cădea în mână înainte de a-mi da duhul! rosti crunt.

— Nu mă mir de înverşunarea ta… Ai grijă numai ca mânia să nu-ţi slăbească prevederea, pentru că n-ai de-a face cu oricine. Bine că te-a trimis regele aici! Îl vei hărţui pe Bogusław, cum l-ai hărţuit altădată pe Chowański.

— Îl voi hărţui şi mai bine! răspunse Kmicic tot atât de mohorât.

Cu acestea, vorbirea luă sfârşit. Kmicic se duse să doarmă în cvartirul lui, fiindcă era trudit de drum.

În acest timp, printre oşteni se răspândi vestea că regele i-a trimis buzduganul de mare hatman căpeteniei sale iubite. Bucuria răbufni ca vâlvătaia printre miile de oameni.

Oştenii de elită şi căpeteniile din diferite steaguri se îndreptară cu mic cu mare spre cvartirul hatmanului. Târgul adormit se trezi din somn. Se aprinseseră focurile. Stegarii aduseră flamurile. Răsunară trâmbiţele, tobele duruiră, se auziră bubuituri de tun şi pocnetul muschetelor, iar jupân Sapieha dădu un ospăţ de pomina şi băură toată noaptea în sănătatea regelui, a hatmanului şi pentru viitoarea biruinţă asupra lui Bogusław.

Cum am spus, jupân Andrzej nu era de faţă la ospăţ.

Poate tocmai de aceea hatmanul aduse vorba la masă despre Bogusław şi, nespunând cine este căpetenia care venise cu tătarii şi-i dăduse buzduganul, pomeni despre răutatea prinţului.

— La amândoi Radziwiłłii, spuse, le plăcea să uneltească, dar prinţul Bogusław l-a întrecut pe vărul răposat… Domniile voastre îl ţineţi minte cu toţii pe Kmicic sau cel puţin aţi auzit de el. Închipuiţi-vă că cele ce-a spus prinţul Bogusław pe seama lui, cum că i s-a oferit să ridice mâna asupra regelui şi stăpânului nostru, nu sunt adevărate!

— Totuşi, Kmicic l-a ajutat pe Janusz să zdrobească o groază de cavaleri.

— Aşa-i, l-a ajutat pe Janusz, dar în cele din urmă şi-a revenit şi revenindu-şi, nu numai că a părăsit lupta, dar cum ştiţi că era şi un om cutezător, l-a răpit şi pe Bogusław. Se pare că tânărul prinţ s-a aflat la strâmtoare şi abia a scăpat cu viaţă din mâinile lui Kmicic.

— Kmicic era un mare oştean, se auziră glasuri numeroase.

— Şi ca să se răzbune, prinţul a scornit pe seama lui o minciună atât de sfruntată, încât orice om se cutremură de scârbă.

— Nici diavolul n-ar fi născocit una mai bună!

— Aflaţi dar că am toate dovezile, negru pe alb, că nu e vorba decât de o răzbunare îndreptată împotriva lui Kmicic.

— Să ruşinezi astfel numele cuiva!… Numai Bogusław putea s-o facă!

— Să înjoseşti asemenea oştean!

— Am auzit, vorbi hatmanul mai departe, că Kmicic, văzând că nu mai are nimic de făcut aici, s-a furişat până la Częstochowa, unde a adus mari foloase, iar după aceea l-a apărat pe rege cu propria viaţă.

Auzind aceasta, aceiaşi oşteni care l-ar fi luat în săbii pe Kmicic cu o clipă înainte, începură să vorbească tot mai binevoitor despre el.

— Kmicic nu-i omul care să i-o ierte, unul ca el ridică mâna şi asupra lui Radziwiłł!

— Aruncând asemenea ocară asupra unuia dintre oşteni, prinţul comis i-a înjosit pe toţi ceilalţi!

— Kmicic a fost un samavolnic şi un nelegiuit, dar nu şi-ar fi ucis propriul părinte.

— Nici vorbă că se va răzbuna!

— Îl vom răzbuna noi mai întâi!

— De vreme ce măritul hatman pune mâna în foc pentru el, aşa trebuie să fie.

— Aşa a fost! întări hatmanul.

— În sănătatea hatmanului!

Nu mai lipsea mult, ca să bea şi în sănătatea lui Kmicic. Ce-i drept, se auziră şi destule glasuri împotrivă, mai ales printre foştii polcovnici ai lui Radziwiłł. Ascultându-i, hatmanul zise:

— Domniile voastre, mi-am adus aminte de Kmicic, pentru că Babinicz, trimisul regelui, îi seamănă leit. La început şi eu m-am înşelat.

Jupân Sapieha începu să privească în jur cu mai multă asprime şi vorbi astfel:

— Chiar dacă Kmicic ar veni într-adevăr aici, deoarece s-a îndreptat şi a apărat cu mult curaj sfântul lăcaş, ca hatman, aş putea să-l iau sub ocrotirea mea. De aceea, să n-aud de nici o încăierare din pricina noului sosit. Nu uitaţi că a venit aici din partea regelui şi a hanului. Spun asta mai ales pentru rotmiştrii din oştirea şleahticilor, deoarece ascultarea lasă de dorit acolo.

Când jupân Sapieha vorbea în acest fel, tăceau cu toţii cu capul în pământ; doar jupân Zagłoba mai îndrăznea să mormăie pe sub mustăţi; asta se întâmplase însă mai demult. Tot aşa tăcură şi acum, dar când faţa hatmanului se lumina din nou, se bucurară şi ceilalţi. Paharele care se umpleau mereu împliniră măsura veseliei şi tot târgul răsună de bubuituri până dimineaţa; pereţii caselor se cutremurau din temelii, iar fumul tunurilor se înălţa deasupra lor ca după bătălie.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, jupân Sapieha o trimise pe Anusia la Grodno cu jupân Kotczyc. La Grodno, de unde Chowański plecase demult, se afla familia voievodului.

Biata Anusia, căreia frumosul Babinicz îi cam răvăşise gândurile, se despărţi de el tare înduioşată, dar oşteanul se ţinu tare şi abia la plecare îi spuse:

— Dacă n-ar fi fost spiriduşul care mi s-a înfipt ca un spin în inimă, musai te-aş fi îndrăgit pe domnia ta.

Anusia se gândi în sinea ei că orice spin poate fi scos cu acul, fireşte, cu multă răbdare, dar pentru că se şi temea puţin de acest Babinicz, nu mai zise nimic, oftă încet şi plecă.