Capitolul XXXVII.

După plecarea Anusiei cu Kotczyc, tabăra lui Sapieha întârzie încă vreo săptămână la Biała. În acest timp, Kmicic şi tătarii lui statură la Rokitno, nu prea departe, trebuind să-şi lase caii osteniţi să se odihnească după drumul lung. La Biała veni şi stăpânul ei, prinţul stolnic Michał Kazimierz Radziwiłł magnat puternic din ramura de la Nieśwież, despre care se spunea că moştenise numai de la neamul Kiszka şaptezeci de târguri şi patru sute de sate. Acesta nu semăna deloc cu rudele sale de la Birże. Poate nu mai puţin ambiţios, se deosebea prin credinţă, îşi iubea ţara cu înflăcărare, fiind un partizan al regelui, care se alăturase cu tot sufletul confederaţiei de la Tyszowce, sprijinind-o pe cât îi îngăduiau puterile. Proprietăţile-i uriaşe erau într-adevăr pustiite de ultimul război cu hiperboreenii, cu toate acestea, avea oaste destulă, aducându-i hatmanului ajutoare însemnate.

Dar nu numai numărul oştenilor săi putea să atârne greu în balanţa războiului, ci şi faptul că un Radziwiłł lupta împotriva altuia. În acest fel, năvălirea şi trădarea lui Bogusław apăreau în adevărata lumină, nemaifiind ascunse de întemeieri înşelătoare.

De aceea, jupân Sapieha era tare bucuros să-l aibă pe prinţul stolnic în tabăra lui. Acum nu se mai îndoia că-l va birui pe Bogusław, pentru că îl întrecea mult în putere. Avea însă obiceiul de a-şi pregăti îndelung planurile, cântărindu-le pe toate feţele şi chemându-şi căpeteniile la sfat.

La aceste sfaturi venea şi Kmicic. Ura atât de mult numele de Radziwiłł, încât, când îl văzu prima dată pe prinţul Michał, se cutremură de groază şi furie, dar acesta ştia să câştige oamenii fie şi numai cu chipul lui pe care frumuseţea şi dulceaţa făceau bună pereche. Pe de altă parte, însuşirile-i vrednice, zilele grele prin care trecuse nu demult, apărând ţara de Zoltareńko şi Srebrny, dragostea neprefăcută faţă de Republică şi rege – toate acestea făceau din el unul din cei mai virtuoşi cavaleri ai timpului său. Însăşi prezenţa lui în tabăra lui Sapieha, rivalul casei Radziwiłł, dovedea cât de bine ştia tânărul prinţ să-şi jertfească propriile interese pentru treburile obştei. Nici măcar viforosul jupân Andrzej nu se putu împotrivi acestui simţământ, cu toată scârba dintâi.

În cele din urmă, prinţul îl câştigă cu totul prin sfaturile lui.

Fiindcă era de părere să nu se mai piardă vremea, să se pornească împotriva lui Bogusław şi, neîncepând nici un fel de negocieri, să-l lovească numaidecât, să nu-l lase să cucerească cetăţile, să răsufle şi să se odihnească, într-un cuvânt să-l bată cu propriile mijloace. Prinţul socotea că iuţeala campaniei va hotărî obţinerea unei izbânzi sigure.

— Nu se poate să nu se mişte şi Carol Gustav, aşadar trebuie să avem mâinile libere, ca să grăbim în ajutorul lui jupân Czarniecki.

Aceeaşi părere o împărtăşea şi Kmicic care, după câteva zile, se văzu nevoit să-şi stăpânească vechea aplecare spre samavolnicie, ca să nu pornească înainte fără poruncă.

Dar lui Sapieha îi plăcea să meargă la sigur, se temea de fiecare pas nesăbuit, aşa că hotărî să aştepte veşti mai precise.

Hatmanul îşi avea şi el motivele lui. Mult trâmbiţata campanie a lui Bogusław în Podlasie putea să fie doar un joc înşelător. Poate că era vorba de o prefăcătorie, de o întreprindere cu forţe neînsemnate în scopul de a împiedica unirea oştilor lui Sapieha cu cele ale coroanei. În această împrejurare, Bogusław se va retrage mereu, neprimind lupta nicăieri şi întârziind astfel lucrurile cât mai mult. În acest timp, Carol Gustav şi electorul îl vor ataca pe Czarniecki, îl vor birui cu puteri mai mari, vor porni asupra regelui şi vor înăbuşi în faşă mişcarea de apărare iscată de pilda înălţătoare a Częstochowei.

Sapieha era nu numai un conducător, ci se pricepea şi la treburile politiceşti. La adunările sfatului îşi înfăţişa cu iscusinţă întemeierile, aşa că, în sinea lui, până şi Kmicic se vedea nevoit să-i recunoască dreptatea. Înainte de toate, trebuia să se ştie adevărul. Dacă se arăta că năvala lui Bogusław e numai un joc, era de ajuns să lase câteva steaguri împotriva lui şi să pornească degrabă cu toată armia spre Czarniecki şi spre puterile vrăjmaşe cele mai de seamă. Hatmanul putea să se lipsească fără teamă de câteva steaguri ori chiar de mai multe, deoarece nu toate forţele lui se aflau în împrejurimile Białei. Tânărul jupân Krzysztof, căruia i se zicea Krzysztofek Sapieha, sta cu două steaguri de călărime uşoară şi un polc de pedestraşi la Janów; Horotkiewicz zăbovea nu departe de Tykocin, având o jumătate de polc de dragoni bine muştruluiţi şi aproape cinci sute de volintiri, başca steagul petyhorean care purta numele voievodului. Iar la Białystok se afla pedestrimea regală.

Oştenii aceştia erau prea de ajuns pentru a se împotrivi lui Bogusław, dacă acesta n-ar fi avut mai mult de câteva sute de călăreţi.

Aşa că hatmanul prevăzător împrăştia gonaci în toate părţile şi aştepta veşti.

Sosiră, în sfârşit, şi veştile, căzând asemenea unor trăsnete; printr-o întâmplare neînţeleasă toate se aflară în aceeaşi seară.

La cetatea din Biała tocmai începuse sfatul, când intră căpetenia străjilor şi îi înmână hatmanului o scrisoare.

Voievodul abia apucă să-şi arunce ochii peste scrisoare, că se schimbă la faţă şi le spuse celor de faţă:

— Krzysztof Sapieha, ruda mea, a fost zdrobit cu totul la Janów de însuşi Bogusław. Abia a scăpat cu viaţă!

Urmă o clipă de tăcere pe care o întrerupse hatmanul.

— Scrisoarea e trimisă de la Brańsk, spuse, şi e scrisă în fugă şi în panică, de aceea nu spune nimic despre puterea lui Bogusław. Trebuie să fi fost destul de mare, de vreme ce două steaguri de călărime uşoară şi un polc de pedestraşi au fost nimicite!… Dar se prea poate ca prinţul Bogusław să-i fi atacat pe nepusă masă. Scrisoarea nu ne lămureşte…

— Jupâne hatman, spuse prinţul Michał, sunt sigur că Bogusław vrea să pună mâna pe tot ţinutul Podlasie, nădăjduind să-şi întărească stăpânirea prin negocieri după aceea sau să-i revină ca o feudă… Nu mai încape îndoială că a venit cu toată puterea pe care a putut s-o strângă.

— Presupunerile se cuvin sprijinite cu dovezi, domnia ta!

— N-am dovezi, dar îl cunosc pe Bogusław. Lui nu-i pasă de suedezi sau de brandenburghezi, el se gândeşte numai la sine… E un războinic priceput care se încrede în steaua-i norocoasă. Vrea să pună mâna pe un ţinut, să-l răzbune pe Janusz şi să se acopere de faimă, iar pentru aceasta trebuie să aibă o putere corespunzătoare şi o are. De aceea, trebuie să-l lovim, altminteri ne va lovi el.

— Nimic nu se poate face fără binecuvântarea lui Dumnezeu, spuse Oskierko, care se află alături de noi!

— Mărite hatman, sări Kmicic. Avem nevoie de veşti. Lasă-mă să plec cu tătarii mei şi voi aduce veşti!

Oskierko, care ştia cine-i Babinicz, îl sprijini numaidecât.

— Pe legea mea, e o propunere grozavă! Asemenea cavaleri şi asemenea oşteni ne trebuie. Numai caii să fie odihniţi.

Oskierko se întrerupse, deoarece căpetenia străjilor intră din nou în încăpere.

— Mărite hatman, spuse, au venit doi oşteni din steagul lui Horotkiewicz, care vor să se înfăţişeze înălţimii tale.

— Slavă Domnului! se bucură jupân Sapieha, lovindu-se cu palma peste genunchi, acum vom avea şi veşti… Adu-i înăuntru!

După o clipă intrară doi petyhoreni jerpeliţi şi plini de noroi.

— De la Horotkiewicz? întrebă Sapieha.

— Întocmai.

— Unde se află acum?

— A murit, iar dacă n-a murit, nu ştim unde se află…

Voievodul se ridică în picioare, dar se aşeză la loc şi începu să-i cerceteze în linişte.

— Unde-i steagul?

— A fost nimicit de prinţul Bogusław.

— Au pierit mulţi?

— Ne-a măcelărit pe toţi, au mai rămas doar câţiva care au căzut în robie, ca şi noi. Unii spun că şi polcovnicul a scăpat, dar eu am văzut că era rănit. Noi am fugit după ce ne-au luat prinşi.

— Unde a năvălit asupra voastră?

— Lângă Tykocin.

— De ce nu v-aţi adăpostit înapoia zidurilor, dacă n-aveaţi putere destulă?

— Tykocinul a căzut.

Hatmanul îşi acoperi faţa cu mâinile.

— Bogusław are mulţi oşteni?

— Vreo patru mii de călăreţi, afară de pedestrime şi tunuri. Pedestraşii sunt bine înarmaţi. Călărimea a pornit cu noi înainte, dar am avut noroc şi-am scăpat.

— De unde aţi fugit?

— De la Drohiczyn.

Sapieha deschise ochii larg.

Domnia ta eşti ameţit de băutură. Cum putea Bogusław să ajungă la Drohiczyn? Când v-a nimicit?

— Acum două săptămâni.

— Şi a şi ajuns la Drohiczyn?

— Podghiazurile lui sunt acolo, dar el a rămas în urmă, pentru că au pus mâna pe convoiul condus de jupân Kotczyc.

— O însoţea pe jupâniţă Borzobohata! strigă Kmicic.

Şi se aşternu o tăcere mai lungă decât înainte. Nimeni nu voia să vorbească. Căpeteniile erau aproape năucite de izbânzile lui Bogusław. Se gândeau cu toţii că numai zăbava hatmanului era de vină, dar nimeni nu cuteza s-o spună de faţă cu el.

Dar Sapieha socotea că făcuse bine, dovedind multă înţelepciune. El îşi reveni cel dintâi, le îngădui oştenilor să plece, apoi zise:

— Toate acestea sunt întâmplări de război obişnuite, care nu trebuie să sperie pe nimeni. Domniile voastre, să nu credeţi că am suferit vreo înfrângere. Fireşte, nu trebuie să ne bucurăm de pierderea acelor steaguri… Dar paguba ţării ar fi fost de o sută de ori mai mare dacă Bogusław ne atrăgea degeaba într-un ţinut îndepărtat. Acum vine spre noi… Ca nişte gazde bune, să-i ieşim în întâmpinare.

Aici se întoarse spre polcovnici:

— După poruncile mele, toată lumea trebuie să fie gata de plecare.

— E gata, răspunse Oskierko, doar să punem cailor căpicele şi trâmbiţa să vestească încălecarea.

— Trâmbiţa să sune chiar astăzi. Pornim mâine în zori, fără să mai zăbovim… Jupân Babinicz se va repezi înainte cu tătarii şi ne va aduce vreo limbă de la vrăjmaş.

Abia apucă să-şi isprăvească vorba, că Kmicic se şi năpusti afară, iar după o clipă gonea în fruntea tătarilor spre Rokitno.

Jupân Sapieha nu mai întârzie nici el.

Întunericul nu se ridicase, când trâmbiţele sunară prelung, apoi călărimea şi pedestraşii ieşiră pe câmp, urmaţi de şiragul lung al carelor de povară. Primele străluciri ale zilei se răsfrânseră în ţevile muschetelor şi în vârfurile lucioase ale suliţelor.

Polcurile şi steagurile mergeau unul după altul în mare rânduială. Călăreţii îngânau rugăciunea de dimineaţă, iar caii sforăiau vioi în răcoarea dimineţii, făcându-i pe oşteni să nu se mai îndoiască de izbândă.

Inimile tuturor erau pline de încredere, deoarece cavalerii ştiau din experienţă că jupân Sapieha se gândeşte, judecă şi cumpăneşte pe toate părţile orice lucru, dar când începe ceva, nu se lasă până când nu isprăveşte; odată pornit la luptă, apoi se bate.

La Rokitno culcuşurile tătarilor se răciseră; plecaseră ieri cu noaptea în cap şi trebuiau să fie departe. Jupân Sapieha se miră că lumea nu prea ştia de ei, cu toate că pâlcul de câteva sute de oameni împreună cu volintirii nu putea să treacă neobservat.

Căpeteniile cu mai multă experienţă se bucurau că jupân Babinicz ştie să-şi conducă oştenii atât de bine.

— Se strecoară prin tufele de lozie şi sfâşie ca lupul, se spunea, ce-i al lui e pus de-o parte!

Iar jupân Oskierko care, cum am mai spus, ştia cine-i Babinicz, îi zise lui jupân Sapieha:

— Nu degeaba a pus Chowański un preţ atât de mare pe capul lui. Dumnezeu va hotărî a cui va fi izbânda, dar mai mult ea sigur că Bogusław se va umple de obidă în lupta cu noi.

— Păcat numai că pe Babinicz parcă l-a înghiţit pământul, răspunse hatmanul.

Într-adevăr, se scurseră trei zile fără nici o veste. Grosul oştirii lui Sapieha ajunse la Drohiczyn, trecu Bugul şi nu-l află pe vrăjmaş nici acolo. Hatmanul începu să se îngrijoreze. După dezvăluirile petyhorenilor, podghiazurile lui Bogusław ajunseseră până la Drohiozyn, dar se vede că Bogusław se hotărâse să se retragă. Dar ce putea să însemne această retragere? Aflase oare Bogusław că puterea lui Sapieha o întrecea pe a lui şi nu cuteza să se măsoare cu el, sau voia să-l atragă pe hatman departe spre miazănoapte, ca să-i uşureze regelui suedez atacul asupra lui Czarniecki şi a hatmanilor coroanei? Babinicz trebuia să fi prins vreo limbă până acum şi să dea de ştire hatmanului. Destăinuirile petyhorenilor cu privire la numărul oştenilor lui Bogusław puteau să fie înşelătoare, tocmai de aceea avea nevoie de veşti sigure.

Dar se mai scurseră încă cinci zile şi Babinicz nu dădea nici un semn de viaţă. Se împrimăvăra. Zilele deveneau tot mai calde, zăpezile se topeau. Întinderile se acopereau de apă şi clisa moale îngreuna mult înaintarea. Hatmanul trebui să lase cea mai mare parte din tunuri şi carele de povară la Drohiczyn şi să meargă mai departe cu călărimea. De aci tot felul de lipsuri şi murmure, mai ales printre şleahtici. La Brańsk nimeriră peste asemenea mocirle, că nici pedestrimea n-ar fi putut merge mai departe. Pe drum, hatmanul luă caii ţăranilor şi porunci puşcaşilor să încalece; alţii urcară în spatele călăreţilor din steagurile uşoare; hatmanul înţelese că nu mai putea da înapoi şi nu-i mai rămânea decât să înainteze cât mai repede.

Bogusław se retrăgea mereu. Îi întâlneau urmele mereu, sate arse, oameni spânzuraţi prin copaci. Şleahticii din partea locului îi aduceau mereu ştiri lui jupân Sapieha, dar adevărul se pierdea ca de obicei printre veştile care se băteau cap în cap. Unul văzuse un steag şi jura că prinţul nu mai are şi altele; alţii văzuseră două, trei, o oştire uriaşă care se înşiruia pe o milă de drum. Pe scurt, trăncăneli de-ale oamenilor care nu cunoşteau meşteşugul războiului.

Ici şi colo, fuseseră văzuţi şi tătari, dar mai ales ştirile despre ei păreau de necrezut, deoarece se spunea că nu se aflau înapoia oştirii prinţului, ci înaintea ei. Jupân Sapieha răsufla cu mânie când vorbea cineva de Babinicz de faţă cu el şi îi spunea lui Oskierko:

— L-aţi lăudat prea mult. Am făcut rău că m-am lipsit de Wołodyjowski, căci dacă el ar fi fost aici, aş fi avut atâtea limbi câte aş fi vrut, pe când Babinicz e doar o vijelie ori poate şi mai rău. Cine ştie, poate că s-a alăturat într-adevăr lui Bogusław şi merge înaintea lui!

Oskierko nu mai ştia nici el ce să creadă. Între timp, se mai scurse încă o săptămână; oştirea ajunse la Białystok.

Era pe la amiază.

După două ceasuri, străjile dinainte dădură de ştire că se apropie o ceată de oşteni.

— Poate că e Babinicz! se bucură hatmanul. Am să-i arăt eu lui!

Dar nu era Babinicz. În tabără se iscase atâta zarvă după sosirea acelui pâlc, încât jupân Sapieha ieşi să vadă ce se petrece.

În acest timp, veneau în fugă oşteni din diferite steaguri strigând:

— De la Babinicz! Prinşi! O ceată întreagă!… A pus mâna pe o groază de oameni!

Hatmanul văzu într-adevăr câteva zeci de oameni pe cai costelivi şi păroşi. Înconjurau aproape trei sute de oşteni cu mâinile legate, bătându-i cu vergi din vine de bou. Prinşii înfăţişau o privelişte înfricoşătoare. Arătau mai degrabă ca nişte umbre omeneşti. Jerpeliţi, pe jumătate goi, atât de slabi, că le ieşeau oasele prin piele şi însângeraţi, înaintau mai mult morţi decât vii, nepăsători la toate, chiar la şuierul vinelor de bou, care le brăzdau pielea, şi la ţipetele sălbatice ale tătarilor.

— Cine sunt aceşti oameni? întrebă hatmanul.

— Sunt oşteni de-ai lui Bogusław! răspunse unul dintre volintirii lui Kmicic, care păzea prinşii împreună cu tătarii.

— Şi voi unde-aţi pus mâna pe atâţia inşi?

— Aproape jumătate au căzut pe drum din pricina oboselii.

Deodată, se apropie un tătar mai vârstnic, un fel de vagmistru, şi închinându-se înaintea lui jupân Sapieha, îi dădu scrisoarea lui Kmicic.

Hatmanul rupse în grabă pecetea şi citi cu voce tare: „Preamărite hatman!

Nu ţi-am trimis până acum nici o limbă, deoarece am mers înaintea şi nu în urma oştirii prinţului Bogusław şi am vrut să-ţi pun la îndemână o ceată mai mare…'

Hatmanul se întrerupse din citit.

— Asta e un diavol! spuse. În loc să se ţină pe urmele prinţului, s-a înşiruit înaintea lui!

— Bătu-l-ar ghiulelele!… adăugă jupân Oskierko cu jumătate de glas.

Hatmanul citi mai departe: „Cu toate că lucrul era cu primejdie. Întrucât podghiazurile umblau în toate părţile, am zdrobit două dintre ele şi, nelăsând pe nimeni în viaţă, am ajuns înainte; în acest fel l-am speriat grozav pe prinţ care a crezut că e împresurat şi va cădea în capcană…”

— Iată de ce s-a retras pe neaşteptate! exclamă hatmanul. E un diavol în carne şi oase!

Şi se apucă iar de citit cu şi mai multă luare-aminte „Neînţelegând ce i s-a întâmplat, prinţul şi-a pierdut capul şi a început să trimită un podghiaz după altul. Iar noi le-am împuţinat cu sârg, astfel că nici unul nu s-a mai întors întreg. Mergând înainte, am luat tot proviantul, am stricat digurile şi podurile, astfel că au început să înainteze cu mare trudă, fără să doarmă şi fără să mănânce, nemaiştiind ce-i odihna nici ziua şi nici noaptea. Din tabără nu puteau să scoată capul, fiindcă tătarii îi prindeau pe cei nesăbuiţi, iar când se culcau, ortacii lui Akbah-Ulan urlau cumplit în tufărişul de lozie, făcându-i să creadă că o mare oştire venea asupra lor, aşa că trebuiau să stea de veghe toată noaptea. Prinţul e deznădăjduit şi nu ştie ce să mai facă şi încotro s-o mai apuce, de aceea trebuie să năvăleşti asupra lui până când nu-i trece spaima. Are şase mii de oşteni, dar a pierdut aproape o mie. Caii îi mor de osteneală. Călărimea e bună, pedestraşii la fel, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se împuţinează pe zi ce trece; e destul să-i atace oştirea noastră ca să se împrăştie îndată. La Białystok am pus mâna pe caleştile prinţului, o parte din văsărie şi lucruri de preţ; am luat şi două tunuri, dar pe cele mai mari am fost nevoit să le arunc în apă. Prinţul trădător s-a îmbolnăvit de mânie şi abia mai poate sta pe cal, febris nu-l lasă deloc. Jupâniţa Borzobohata e în puterea lui, dar fiind bolnav, cinstea ei nu se află în primejdie. Aceste veşti, precum şi mărturisirile în legătură cu deznădejdea prinţului, le-am scos de la prinşi pe care tătarii i-au fript la tălpi; sunt gata să repete, dacă-i veţi arde iarăşi cu fierul încins. Drept care mă încredinţez cu umilinţă preamăritului hatman, rugându-mă de iertare de-am greşit cu ceva. Tătarii sunt flăcăi de treabă şi, văzând că au parte de pradă bogată, slujesc cu râvnă.”

— Luminăţia ta! spuse Oskierko. Gândesc că acum nu-ţi mai pare rău că nu-l ai pe Wołodyjowski aici, căci nici el nu l-ar fi întrecut pe acest diavol împieliţat.

— Sunt lucruri nemaipomenite! răspunse jupân Sapieha, ţinându-şi capul în mâini. Nu ne înşeală oare?

— E un om cu ambiţie! El cuteza să-i spună adevărul în faţă şi prinţului voievod de Wilno, nepăsându-i dacă-i era pe plac ori ba. Foloseşte aceleaşi mijloace ca şi cu Chowański, numai că acesta avea de cincisprezece ori mai mulţi oşteni.

— Dacă-i adevărat, trebuie să dăm năvală cât mai repede, spuse Sapieha.

— Până când prinţul nu-şi dă seama de cele ce se întâmplă.

— Să pornim, pentru Dumnezeu! Babinicz strică digurile, aşa că o să-i ajungem!

În acest timp, prinşii pe care tătarii îi ţineau adunaţi înaintea hatmanului începură, văzându-l pe jupân Sapieha, să geamă, să plângă, să-şi arate nenorocirea şi să cerşească milă în limbi felurite. Printre ei se aflau suedezi, nemţi şi scoţieni dintre cei care rămăseseră alături de prinţ. Jupân Sapieha îi preluă din mâna tătarilor, porunci să le dea să mănânce şi să-i întrebe fără să-i chinuiască.

Mărturisirile lor adeveriră vorbele lui Kmicic. Drept urmare, toate oştile lui Sapieha porniră degrabă înainte.