Capitolul III.

În aceeaşi noapte, jupân Wołodyjowski plecă în fruntea unui podghiaz să cerceteze duşmanul şi se întoarse spre dimineaţa, aducând vreo zece-cincisprezece prinşi. Aceştia adeveriră că regele se găsea la Sczebrzeszyn şi în curând avea să vie la Zamość.

Starostele de Kałuża se bucură de această veste, pentru că se înflăcărase şi dorea tare mult să-şi încerce tunurile şi tăria zidurilor împotriva suedezilor. Pe de altă parte, se gândea, şi pe bună dreptate, că deşi ar fi fost silit să se supună în cele din urmă, avea să stăvilească luni întregi puterea suedeză, timp în care Jan Kazimierz putea să-şi adune oştirea, să aducă urdia în ajutor şi să pregătească pretutindeni o apărare îndârjită şi biruitoare.

— Acum mi se iveşte prilejul, spuse cu mare curaj în sfatul de război, să aduc mari foloase ţării şi regelui De aceea vă spun domniilor voastre că voi arunca cetatea în aer, înainte ca suedezii să pună piciorul înăuntru. Vor să-l ia pe Zamoyski cu sila. Prea bine! N-au decât să încerce! O să vedem care pe care! Gândesc că domniile voastre mă veţi ajuta cu tot sufletul,

— Suntem gata să murim alături de înălţimea ta! răspunseră căpeteniile în cor.

— Numai să ne împresoare, spuse Zagłoba, fiindcă ar putea s-o lase baltă. Domniile voastre, aşa cum mă vedeţi, voi conduce cea dintâi ieşire asupra duşmanului!

— Eu merg cu unchiul! sări Roch Kowalski. Mă voi repezi asupra regelui!

— Acum pe ziduri! porunci starostele de Kałuża. Porniră cu toţii. Zidurile parcă înfloriseră de mulţimea oştenilor. Polcurile de pedestraşi de mâna întâi, cum nu mai erau alţii în toată Republica, stăteau în aşteptare unul lângă altul cu muschetele în mână şi cu privirile îndreptate spre câmpie. Prea puţini străini se aflau printre ei, doar câţiva prusieni şi franţuji, cei mai mulţi fiind ţărani de pe moşiile starostelui. Flăcăi zdraveni, arătoşi, care, îmbrăcaţi în tunici colorate şi muştruluiţi după moda străină, se băteau tot atât de bine ca şi cei mai buni oşteni ai lui Cromwel. Dovedeau multă bărbăţie mai ales atunci când, după ce trăgeau, se aruncau în lupta piept la piept. Acum îi aşteptau cu nerăbdare pe suedezi, amintindu-şi de izbânzile asupra lui Chmielnicki. La tunuri, ale căror gâturi lungi se întindeau curioase parcă spre câmpuri, slujeau îndeosebi flamanzii, foarte pricepuţi la asemenea treabă. În afara fortăreţei, de cealaltă parte a şanţului de apărare, dădeau târcoale steagurile de călărime uşoară, aflate sub ocrotirea tunurilor şi cu adăposturi sigure, care puteau să se năpustească în orice clipă acolo unde era nevoie.

Starostele de Kałuża făcu înconjurul zidurilor în armură lăcuită, cu buzduganul aurit în mână şi întrebând mereu:

— Ei, nu se văd încă?

Era destul de greu să se vadă ceva, fiindcă în văzduh se ridicase o abureală uşoară. Abia spre ceasurile zece dimineaţa ceaţa începu să coboare. Bolta albastră se limpezi deasupra capetelor, zarea se lumină şi în partea de apus a întăriturilor se auziră strigăte:

— Vin! Vin! Iată-i că vin!

Starostele împreună cu jupân Zagłoba şi cele trei căpetenii care-i ascultau poruncile urcară degrabă pe un pinten înaintat al zidurilor, de unde se vedea până departe, şi începură să se uite cu ocheanul. Deasupra pământului se aşterneau încă fâşii pâcloase, dar oştile suedeze, care se îndreptau spre Wielącza, păreau că se cufundă până la genunchi în ceaţă; parcă ieşeau din întinsura apelor revărsate. Polcurile mai apropiate se vedeau bine, astfel că ochiul putea desluşi pedestrimea, care înainta în şiruri lungi, şi cetele raitierilor; cele mai depărtate, în schimb, semănau cu nişte trâmbe de praf întunecate care se rostogoleau spre oraş. Treptat, polcurile, tunurile şi călărimea se înmulţiră.

Priveliştea era minunată. Deasupra fiecărui pătrat de pedestraşi se înălţa încă unul, alcătuit din suliţe; printre ele fluturau flamuri de culori felurite, cele mai multe albastre cu mici albe şi albastre, cu lei aurii. Se apropiau din ce în ce mai mult. Pe ziduri era linişte, aşa că se auzeau scârţâitul roţilor, scrâşnetul armurilor, tropotul cailor şi murmurul înăbuşit al glasurilor omeneşti. Ajungând la două bătăi de falconet{3} începură să se desfăşoare înaintea fortăreţei. Câteva pătrate de pedestraşi se sfărâmară în grupuri învălmăşite. Se pregăteau pesemne să întindă corturile şi să sape şanţuri.

— Uite că au venit! spuse starostele.

— Au venit, câinii! răspunse Zagłoba.

— Am putea să-i numărăm pe degete, om cu om.

— Un războinic cu experienţă ca mine n-are nevoie să-i mai numere, e destul să arunce o privire. Sunt zece mii de călăreţi şi opt mii de pedestraşi cu tunari cu tot. Dacă am greşit cu un singur om sau măcar cu un cal, sunt gata să-mi plătesc greşeala cu toată averea mea.

— Cum poţi fi atât de sigur, domnia ta?

— Zece mii de călăreţi şi opt mii de pedestraşi, pe sănătatea mea! Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc că vor pleca mult mai puţini, numai să conduc eu o năvală asupra lor.

— Domnia ta, auzi, cântă!

Trâmbiţaşii şi toboşarii ieşiră într-adevăr înaintea polcurilor şi răsună un cântec de luptă. În sunetele lui se apropiau polcurile mai depărtate şi înconjurau oraşul, în cele din urmă, din mulţime se desprinseră vreo cincisprezece călăreţi. La jumătatea drumului legară năfrămi albe în vârful spadelor şi începură să le fluture.

— O solie! spuse Zagłoba. Am văzut că la Birże hoţomanii ăştia au venit la fel de semeţi şi se ştie cum s-a isprăvit.

— Zamość nu e Birże, iar eu nu sunt voievodul de Wilno! răspunse starostele.

Între timp, ceilalţi se apropiară de poartă. În curând veni la staroste o căpetenie şi-i spuse că jupân Jan Sapieha doreşte să-l vadă în numele regelui suedez şi să stea de vorbă cu el.

Starostele îşi puse mâinile în şolduri, începu să se mute de pe un picior pe altul, să-şi umfle pieptul şi, în sfârşit, spuse fălos:

— Spune-i lui jupân Sapieha că Zamoyski nu vorbeşte cu trădătorii. Dacă regele suedez pofteşte să vorbească cu mine, să-mi trimită un suedez sadea, nu un polonez, fiindcă polonezii care-i slujesc pe suedezi sunt vrednici să vie cu solie la câinii mei, cu care sunt de-o seamă!

— Pe viul Dumnezeu, ăsta respons! strigă Zagłoba cu înflăcărare neprefăcută.

— Să-i ia toţi dracii! urmă starostele încurajat de propriile cuvinte şi de laudă. Ia te uită, o să mă port cu mănuşi cu ei?

— Domnia ta, îngăduie-mi să-i duc eu acest respons! se rugă Zagłoba.

Şi fără să mai aştepte, porni cu căpetenia în întâmpinarea lui jupân Jan; pesemne că nu-i repetă numai cuvintele starostelui, ci mai adăugă vreo vorbă de duh şi din partea lui, fiindcă jupân Sapieha întoarse calul în loc de parcă căzuse trăsnetul înaintea lui şi, trăgându-şi căciula peste urechi, plecă înapoi.

De pe ziduri şi din steagul de călărime care se afla în faţa porţii îl însoţiră strigătele:

— La temniţă cu vânzătorii şi slugile ovreilor! Huideo! huideo l.

Sapieha se opri înaintea regelui, palid şi cu buzele strânse. Regele era descumpănit şi el, căci cetatea îi înşelase speranţele. După câte i se spuseseră, se aştepta să găsească cel mult un oraş cu o putere de împotrivire egală cu a Cracoviei sau cu cea de la Poznań şi din alte oraşe pe care le cucerise. Când colo se afla în faţa unei fortăreţe puternice, care le amintea pe cele din Danemarca şi Niderlanda; nici gând s-o cucerească fără tunurile cele mari de asediu.

— Ce-i acolo? întrebă, văzându-l pe Sapieha.

— Nimic! Starostele nu vrea să stea de vorbă cu polonezii aflaţi în slujba măriei tale. Şi-a trimis măscăriciul, care ne-a aruncat vorbe de ocară atât de cumplite, încât mi-e şi ruşine să le repet.

— Mi-e totuna cu cine vrea să vorbească, numai să vorbească. În lipsa altor argumenta, îmi rămân cele de fier, iar acum i-l trimit pe Forgell.

După vreo jumătate de ceas, Forgell, însoţit numai de suedezi, se afla înaintea porţii. Lanţurile sloboziră încet podul peste şanţul cu apă şi ghinărarul intră în cetate în mijlocul unei tăceri adânci. Nici el şi nici însoţitorii lui nu erau legaţi la ochi; se vede că starostele vroia ca trimisul să se uite peste tot şi să-i povestească regelui. Îl primi cu asemenea fală, ca pe un prinţ de sânge, şi stârni într-adevăr uimirea, deoarece magnaţii suedezi n-aveau nici a douăzecea parte din bogăţiile de care sc bucurau polonezii, iar starostele era aproape cel mai avut din Republică. De aceea, suedezul viclean se purtă cu el ca şi când regele Carol îl trimisese sol la un monarh asemenea lui; îl numi de la început princeps şi până la sfârşit nu-i zise altfel, deşi Sobiepan îl întrerupse de prima oară:

— Nu princeps, eques polonus sum, dar tocmai de aceea sunt deopotrivă cu prinţii!

— Luminăţia ta, spuse Forgell, nelăsându-se luat cu vorba. Prealuminatul rege al Suediei şi stăpân – aici îi înşiră toate titlurile – n-a venit aici ca vrăjmaş, ci vorbind de-a dreptul, a venit în ospeţie, vestindu-se astfel prin mine şi nutrind nădejdea, întemeiată socot, că luminăţia ta vei binevoi să deschizi porţile cetăţii pentru el şi oastea lui.

— Noi n-avem obiceiul să gonim oaspeţii, chiar dacă aceştia vin nepoftiţi, răspunse jupân Zamoyski. La masa mea se va găsi totdeauna un loc pentru măria sa, fie şi cel de frunte. Aşa că domnia ta spune-i prealuminatului rege că-l poftesc cu bucurie, mai ales că preamăritul Carolus Gustavus este stăpânul Suediei, aşa cum sunt şi eu al cetăţii Zamość. Dar pentru că am slujitori destui, ai văzut şi domnia ta, nu mai e nevoie ca luminăţia sa să-i mai aducă pe ai săi. Altminteri, m-aş gândi că mă socoteşte un sărăntoc şi vrea să mă jignească.

— Bine! şopti Zagłoba care sta înapoia starostelui. Iar Sobiepan, sfârşindu-şi vorba, începu să răsufle adânc şi să repete:

— Asta e, asta e!

Forgell îşi muşcă mustaţa, tăcu un răstimp şi începu să vorbească astfel:

— Dacă luminăţia ta n-ai îngădui oştirii să intre în cetate, ar fi o dovadă de neîncredere faţă de rege. Sunt omul de credinţă al măriei sale, îi cunosc cele mai tainice gânduri şi am poruncă să-ţi spun, punând chezăşie cuvântul regelui, că nu are de gând să ocupe moşiile lui Zamoyski şi fortăreaţa pentru totdeauna. Dar acum când războiul a izbucnit din nou în această ţară nefericită, când răzvrătirea şi-a ridicat capul, iar Jan Kazimierz, nepăsându-i de nenorocirile care se pot abate asupra Republicii şi urmărindu-şi doar propriul interes, s-a întors iarăşi şi, în unire cu păgânii, luptă împotriva oştilor noastre creştineşti. Regele neînvins şi stăpânul meu a hotărât să-l urmărească până în stepele sălbatice ale tătarilor şi turcilor, vrând numai să reaşeze în această ţară liniştea, domnia dreptăţii şi fericirea, să redea libertatea oamenilor din această Republică strălucită.

Starostele de Kałuża se lovi cu palma peste genunchi, dar nu răspunse nici un cuvânt, doar Zagłoba şopti:

— Diavolul s-a îmbrăcat în odăjdii şi a început să predice.

— Această ţară a cunoscut multe binefaceri datorită ocrotirii măriei sale, vorbi mai departe Forgell, dar prealuminatul rege, socotind în inima-i de părinte că tot n-a făcut destul, şi-a părăsit iarăşi provincia prusiană ca să-i vie într-ajutor şi să-l înfrângă pe Jan Kazimierz. Or, pentru ca acest nou război să aibă un sfârşit grabnic şi fericit, măria sa are nevoie să ocupe vremelnic această fortăreaţă; aici va fi locul de odihnă al oştilor şi de aici va porni în urmărirea răzvrătiţilor. Auzind însă că stăpânul de la Zamość îi întrece pe toţi nu numai în bogăţie, în vechimea neamului şi în agerimea minţii, ci şi în dragostea de ţară, regele şi stăpânul meu mi-a zis: „Omul acesta mă va înţelege, va fi în stare să-mi preţuiască planurile mele în legătură cu această ţară, nu-mi va înşela încrederea, dimpotrivă, îmi va întrece speranţele, punând cel dintâi umărul la fericirea şi liniştea Republicii.” Aşa şi este! De luminăţia ta atârnă viitorul ei. Luminăţia ta poţi s-o scapi de la cumplire şi să ajungi părintele ei. De aceea, nu mă îndoiesc că vei face tot ce-ţi stă în putinţă. Cine moşteneşte de la înaintaşi asemenea slavă, nu trebuie să scape prilejul de a o spori şi de a o face nemuritoare. Într-adevăr, mai mult bine vei făptui deschizând porţile cetăţii, decât dacă ai alătura această provincie Republicii. Regele socoteşte că înţelepciunea şi inima luminăţiei tale te vor îndemna să nu-l dezamăgeşti, de aceea nu vrea să poruncească, vrând mai bine să te roage; se leapădă de ameninţări şi oferă prietenia; nu doreşte să se poarte ca un stăpân cu supusul său, ci de la egal la egal.

Aici ghinărarul Forgell se înclină înaintea starostelui cu respectul cuvenit unui cap încoronat şi tăcu. În încăpere se aşternu liniştea. Toţi ochii erau aţintiţi asupra starostelui.

Acesta începu să se foiască în jilţul aurit, cura avea obiceiul, şi să se arate grozav de curajos, în sfârşit, îşi depărta coatele, sprijinindu-şi palmele pe genunchi şi. smucindu-şi capul ca un cal nărăvaş, vorbi după cum urmează:

— Uite, ce este! Sunt adânc recunoscător măriei sale pentru părerea bună pe care o are despre mintea şi dragostea mea de ţară. De asemenea, nimic nu întrece plăcerea pe care mi-o face prietenia unui astfel de stăpânitor. Gândesc însă că am putea să ne avem la fel de dragi, dacă măria sa ar rămâne la Stockholm, iar eu la Zamość, nu? Fiindcă Stockholm e al măriei sale, iar Zamość al meu! Cât despre dragostea faţă de Republică, fie şi aşa, dar după mintea mea, pentru Republică va fi mai bine atunci când suedezii vor pleca, nu altminteri. Asta e! Cred şi eu că cetatea Zamość i-ar fi de mare folos măriei sale, ca să-l învingă pe Jan Kazimierz, dar şi domnia ta trebuie să ştii că eu nu i-am jurat credinţă regelui suedez, ci lui Jan Kazimierz, aşa că doresc ca biruinţa să fie a celui din urmă, iar fortăreaţa n-o dau! Asta e!

— Asta iscusinţă politicească! tună Zagłoba.

În încăpere se iscă un freamăt de bucurie, dar starostele se lovi cu palmele peste genunchi şi murmurele conteniră.

Forgell rămase descumpănit şi tăcu o vreme, după care începu iarăşi să vorbească: stărui deci, ameninţă întrucâtva, se rugă, măguli. Cuvintele latineşti îi curgeau din gură ca mierea şi fruntea i se îmbrobonă de sudoare, dar degeaba, deoarece după argumenta atât de puternice, încât ar fi mişcat şi munţii din loc, auzea acelaşi răspuns:

— Totuşi, eu nu dau cetatea, asta e!

Primirea se lungi peste măsură, devenind în cele din urmă umilitoare şi trudnică pentru Forgell, fiindcă veselia începea să pună stăpânire pe cei de faţă. Tot mai des se auzeau vorbe batjocoritoare, fie din gura lui Zagłoba, fie din a altora, după care răsunau râsete înăbuşite. Forgell îşi dădu seama că era timpul să se folosească de ultimul mijloc, aşa că despături pergamentul cu peceţi pe care-l ţinea în mână şi, ridicându-se, rosti cu glasul apăsat:

— Pentru deschiderea porţilor măria sa – aici îi înşiră din nou toate titlurile – îţi oferă luminăţiei tale ţinutul Lublinului în veşnică stăpânire!

Rămaseră cu toţii uimiţi, când auziră asemenea vorbe. Forgell începu să rotească în jur priviri triumfătoare când deodată, în liniştea adâncă, jupân Zagłoba îi spuse starostelui în limba polonă:

— Oferă-i şi domnia ta regelui suedez Niderlanda.

Starostele nu stătu prea mult pe gânduri, îşi propti, mâinile în şolduri şi spuse cu voce tare pe latineşte:

— Iar eu îi ofer măriei sale Niderlanda!

În aceeaşi clipă încăperea răsună de hohote de râs. Cingătorile şi burţile începură să se cutremure; unii băteau din palme, alţii se clătinau, de parcă erau beţi sau se rezemau de vecini şi râsul se înteţea. Forgell păli, îşi încruntă sprâncenele ameninţător, aşteptând cu flăcări în priviri şi capul înălţat cu semeţie. În cele din urmă, când hohotele încetară, întrebă cu glasul întretăiat:

— Luminăţia ta, acesta este ultimul răspuns?

Starostele îşi răsuci mustaţa.

— Nu! răspunse, ridicându-şi capul cu mândrie, fiindcă mai am şi tunurile de pe ziduri!

Solia luase sfârşit.

Două ceasuri mai târziu, bubuiră tunurile din şanţurile suedeze, iar cele de la cetate răspunseră cu aceeaşi tărie. Fumul acoperi ca un nor uriaş toată fortăreaţa; flăcările izbucneau întruna din vălătucii albicioşi şi tunetele nu mai conteneau. Curând focul tunurilor grele ale cetăţii învinse. Ghiulelele suedeze cădeau în şanţul de apărare sau se izbeau neputincioase de pintenii puternici ai zidurilor; spre seară vrăjmaşii fură siliţi să se retragă din şanţurile mai apropiate, deoarece fortăreaţa îi împroşca întruna cu o grindină de ghiulele; nimeni nu putea îndura asemenea foc de iad. Cuprins de mânie, regele suedez porunci să se aprindă toate satele şi târgurile din jur, astfel că împrejurimile semănau în întunericul nopţii cu o mare de foc, dar starostelui nu-i păsa de nimic.

— Prea bine, spuse, n-au decât să ardă totul! Noi avem un acoperiş deasupra capului, pe când ei o să simtă în curând colţii frigului.

Era atât de mulţumit de sine şi de vesel, încât în aceeaşi zi dădu un ospăţ, la care se îndemnară cu paharele până noaptea târziu. Capela cânta aşa de tare, că se auzea până în şanţurile suedeze cu tot bubuitul tunurilor.

Dar suedezii trăgeau înainte cu râvnă, aşa că focul ţinu toată noaptea. A doua zi, în tabăra regelui sosiră vreo zece-cincisprezece tunuri, care, odată aşezate în şanţuri, începură să tragă numaidecât. Regele nu se aştepta să dărâme zidurile, vroia doar să-l convingă pe staroste că se hotărâse să asedieze cetatea în lege. Vroia să-l înfricoşeze, dar speria lupul cu pielea oii. Starostele nu crezu nici o clipă ceea ce dorea regele şi, arătându-se adesea pe ziduri, spunea în timpul celei mai îndrăcite canonade:

— De ce-or fi risipind pulberea?!

Jupân Wołodyjowski şi alţi polcovnici cerură învoire să iasă asupra duşmanului, dar starostele nu le îngădui să verse degeaba sânge omenesc. Ştia, dealtminteri, că astfel ar fi fost nevoit să lupte pe faţă, întrucât un războinic atât de prevăzător, cum era regele suedez, şi o armie atât de bine muştruluită nu se vor lăsa loviţi pe neaşteptate: Zagłoba, văzând hotărârea neclintită a starostelui în această privinţă, stărui şi mai mult, spunând că el va conduce ieşirea.

— Domnia ta eşti prea lacom de sânge! răspunse Sobiepan. Noi o ducem bine, iar suedezii pătimesc, de ce să ne mai ducem la ei? S-ar putea să pieri, Doamne fereşte! şi am mare trebuinţă de sfatul domniei tale; ai văzut cum l-am încurcat pe Forgell cu ajutorul domniei tale, amintindu-i de Niderlanda.

Jupân Zagłoba răspunse că nu mai poate sta locului pe întărituri, de aceea se grăbeşte să ajungă la suedezi, dar fu nevoit să asculte porunca.

Aşadar, neavând altceva mai bun de făcut, îşi petrecea timpul pe ziduri, printre oşteni, împărţind în dreapta şi-n stânga sfaturi, pe care toţi le ascultau cu mult respect, deoarece îl socoteau un războinic încercat, unui dintre cei mai buni din Republică. Iar el se bucura în inima lui, văzând curajul apărătorilor.

— Jupâne Michał! îi spuse lui Wołodyjowski. Timpurile şi şleahticii din Republică s-au schimbat. Nimeni nu se mai gândeşte la trădare şi la supunere; din dragoste pentru Republică şi rege, fiecare e gata să-şi jertfească viaţa, înainte de a da înapoi din faţa vrăjmaşului. Îţi aduci aminte că în urmă cu un an se auzea din toate părţile: „Cutare a trădat, cutare a primit oblăduirea străinilor”, pe când acum suedezii au mai multă nevoie de ocrotire decât noi şi dacă diavolul nu-i va apăra, îi va lua cu totul în curând. Noi avem burdihanele atât de pline, că toboşarii ar putea să le bată ca pe nişte darabane, dar lor foamea le curăţă măruntaiele şi le răsuceşti ca biciul.

Jupân Zagłoba avea dreptate. Oştirea suedeză nu avea rezerve de hrană şi nici nu avea de unde să facă rost pentru cei optsprezece mii de oameni, fără să mai punem la socoteală şi caii, fiindcă starostele strânsese, încă înainte de sosirea vrăjmaşului, tot proviantul de pe moşiile sale aflate la zece-cincisprezece mile împrejur. Iar în olaturile mai depărtate mişunau cetele confederaţilor şi gloatele de ţărani, astfel că podghiazurile nu puteau să iasă din tabără în căutarea hranei, pentru că le aştepta pieirea.

Mai mult, nici jupân Czarniecki nu trecuse Vistula şi da iarăşi târcoale armiei suedeze ca lupul la stână. Începu din nou veghea de noapte; cetele mai mici dispăreau fără urmă. Nu departe de Kraśnik se ivi o oaste poloneză; care tăie legătura cu Vistula. În cele din urmă, se răspândi vestea că jupân Paweł Sapieha se apropie dinspre miazănoapte cu oştirea lituaniană; pe drum nimicise garnizoana de la Lublin, luase oraşul şi acum se îndrepta cu călărimea spre Zamość.

Cea mai încercată dintre căpeteniile suedeze, bătrânul Wittemberg, îşi dădu seama de primejdia cumplită şi i-o înfăţişă deschis regelui.

— Ştiu, spuse, că iscusinţa măriei tale poate făptui minuni, dar omeneşte judecând lucrurile, începem să răbdăm de foame; când duşmanul va năvăli asupra oştenilor sfârşiţi, nu va mai scăpa nici picior de suedez.

— Dacă aş avea această fortăreaţă, răspunse regele, în două luni aş isprăvi războiul.

— Un an de asediu e prea puţin pentru o cetate ca asta. În sinea lui, regele îi da dreptate bătrânului războinic, nu recunoscu însă pe faţă că nici el nu mai ştia ce să facă, şi iscusinţa lui nu-i mai era de nici un folos.

Se bizuia, totuşi, pe vreo întâmplare neaşteptată, aşa că porunci ca tunurile să tragă ziua şi noaptea.

— O să le piară curajul şi atunci voi putea negocia mai lesne cu ei, spuse.

După câteva zile de canonadă atât de îndârjită, că nu se mai vedea nimic din pricina fumului, îl trimise iarăşi pe Forgell la cetate.

— Regele şi stăpânul meu, spuse ghinărarul când ajunse înaintea starostelui, nădăjduieşte că pagubele pe care tunurile noastre trebuie să le fi făcut în fortăreaţă, vor scădea semeţia luminăţiei tale, îndemnându-te să începi negocierile.

La care Zamoyski:

— Nici vorbă, aşa-i! Pagube sunt. Cum să nu fie! Aţi omorât un porc în piaţă, pe care o sfărâmătură de ghiulea l-a nimerit în pântece. Mai trageţi încă o săptămână şi poate că veţi omorî încă unul.

Forgell îi împărtăşi regelui acest răspuns. Seara se ţinu iarăşi sfat în cvartirul lui Carol Gustav şi a doua zi începură să încarce corturile în care şi să scoată tunurile din şanţuri. iar noaptea plecă toată oştirea.

Cetatea trase după ei cu toate tunurile, iar când se pierdură din ochi, din poarta de miazăzi ieşiră două steaguri, al lui Szemberk şi cel laudanian, şi porniră în urma lor.

Suedezii se îndreptau spre miazăzi. Wittemberg fusese de părere să plece spre Varşovia şi se străduise din toate puterile să-l convingă pe rege că aceasta era singura cale de scăpare, dar acest Alexandru suedez hotărâse să-l urmărească pe Darius al polonezilor până la hotarul cel mai depărtat.