Capitolul IV.

Primăvara acelui an venea pe drumuri neînţelese. În vreme ce prin părţile de miazănoapte ale Republicii se topeau zăpezile şi râurile se slobozeau din cătuşele de gheaţă; iar apele de martie se revărsau pretutindeni, în ţinuturile de miazăzi cobora din munţi asupra nurilor şi pădurilor suflarea îngheţată a iernii. Codrii erau acoperiţi de nămeţi, drumurile întărite de ger bocăneau sub copitele cailor, zilele erau uscate, amurgurile învăpăiate, iar nopţile spuzite de stele şi friguroase. Oamenii care trăiau pe pământ urile mănoase din Małopolska se bucurau de statornicia gerului, susţinând că astfel vor pieri şoarecii de pe câmp şi suedezii. Dar primăvara, pe cât întârziase înainte, pe atât de repede se porni pe neaşteptate, ca un steag de cuirasieri care se năpusteşte asupra vrăjmaşului. Soarele pripea pe cer ca focul şi puterea iernii se frânse dintr-odată; dinspre stepele maghiare se iscă un vânt puternic şi cald, care începu să sufle peste lunci, câmpuri şi păduri. Pământul înnegri îndată prin băltoacele lucitoare, iarba răsări ca peria prin locurile joase, iar pădurile începură să plângă cu lacrimi din chiciura topită.

Pe cerul mereu senin se vedeau în fiecare zi cârduri de cocoare, raţe sălbatice, lişiţe şi gâşte. Berzele se aşezau pe cuiburile de anul trecut, iar pe sub streşini zburau rândunelele, ciripitul păsărelelor umplea văzduhul în apropierea satelor, pădurile şi bălţile erau pline de larmă, iar seara tot ţinutul răsuna de orăcăitul broaştelor care înotau prin apă.

După care veniră ploi bogate şi calde, ce cădeau ziua şi noaptea fără întrerupere.

Câmpurile se preschimbară în mocirle, râurile se umflară, vadurile deveniră de netrecut şi noroiul lipicios năpădi drumurile.

Prin aceste ape, noroaie şi smârcuri pâlcurile suedeze îşi croiau drum spre miazăzi.

Dar cât de puţin semăna această mulţime, care parcă mergea la pierzanie, cu acea oştire strălucitoare ce trecuse cândva hotarul Wielkopolskăi sub conducerea lui Wittemberg. Foamea îşi pusese pecetea vineţie pe chipurile oştenilor; arătau mai mult a strigoi, decât a oameni şi înaintau cu grija în suflet, istoviţi de nesomn, ştiind că la capătul drumului nu-i aşteaptă mâncarea şi somnul, ci foamea şi bătălia; dacă-i aştepta odihna, apoi numai aceea a morţii.

Scheletele călăreţilor, acoperite de platoşe, stăteau pe scheletele cailor. Pedestraşii abia îşi mai târau picioarele, ţinând cu greutate suliţele şi muschetele în mână. Zilele treceau una după alta, iar ei mergeau mereu înainte. Carele se stricau, tunurile se înnămoleau prin smârcuri; mergeau atât de încet, încât erau zile în care nu izbuteau să facă mai mult de o milă.

Bolile se abăteau asupra oştenilor ca şi corbii asupra hoiturilor; unii clănţăneau din dinţi din pricina frigurilor, alţii se întindeau pe jos de slăbiciune, preferind să moară, decât să meargă mai departe.

Dar acest Alexandru suedez îl urmărea întruna pe Darius al polonezilor.

În acelaşi timp era urmărit el însuşi. Aşa cum şacalii dau târcoale noaptea bivolului bolnav, aşteptând să se prăbuşească, iar el ştie că va cădea şi aude urletele haitei flămânde, tot aşa cetele de şleahtici şi ţărani se ţineau după suedezi, venind tot mai aproape, hărţuindu-i cu tot mai multă îndrăzneală.

În sfârşit, îi ajunse şi cel mai cumplit dintre toţi, Czarniecki, şi porni în urma lor. De câte ori priveau înapoi, străjile suedeze vedeau totdeauna călărimea polonă, uneori departe la marginea zării, alteori la câteva sute de paşi, la două bătăi de muschetă, iar când atacau, deasupra propriului grumaz.

Vrăjmaşul vroia să se bată. Suedezii se rugau deznădăjduiţi lui Dumnezeu în acest scop, dar Czarniecki nu primea bătălia; aştepta vremea potrivită, preferind deocamdată să sfâşie sau să sloboadă cete mai mici care se năpusteau asupra duşmanului ca nişte şoimi asupra păsărilor de apă.

Înaintau astfel unul în urma celuilalt. Cu toate acestea, castelanul de Kiev trecea câteodată de suedezi, se strecura înaintea lor şi le tăia drumul, prefăcându-se că primeşte lupta hotărâtoare. Atunci trâmbiţele sunau cu bucurie de la un capăt la altul al taberei suedeze şi, minune a minunilor! înflăcărarea cuprindea dintr-odată rândurile vlăguite ale scandinavilor. Bolnavi, uzi, istoviţi, asemenea lui Lazăr, se ridicau îndată la luptă cu chipuri învăpăiate şi foc în priviri. Suliţele şi muschetele se mişcau cu atâta precizie, de parcă erau mânuite de braţe de fier, strigatele de luptă răsunau atât de puternice, de parcă le slobozeau cele mai sănătoase piepturi – şi mergeau înainte, să se izbească piept în piept cu duşmanul.

Czarniecki însă lovea o dată de două ori, iar când începeau să tragă tunurile, îşi retrăgea oastea pe flancuri, lăsându-le suedezilor doar folosul trudei zadarnice, dezamăgirea şi descurajarea.

În schimb, acolo unde tunurile nu puteau să ajungă, iar suliţa şi paloşul aveau a hotărî la câmp deschis, se abătea ca trăsnetul, ştiind că raitierii suedezi nu făceau faţă nici măcar volintirilor în lupta cu sabia.

Wittemberg începu iarăşi să stăruie pe lângă rege să se retragă, să nu se piardă pe sine şi oştirea, dar Carol Gustav îşi strângea buzele drept răspuns, împrăştia foc din priviri şi arăta cu o mână spre miazăzi, către ţinuturile rutene, unde se aştepta să-l găsească, pe rege, câmp deschis pentru izbândă, hrană, păşuni pentru cai şi prăzi bogate.

Dar, colac peste pupăză, până şi acele steaguri polone, care rămăseseră alături de el şi puteau să stăvilească atacurile lui Czarniecki, începură să-i părăsească pe suedezi. Cel dintâi mulţumi pentru slujbă jupân Zbrożek pe care nu lăcomia de câştig, ci dragostea de steagul lui şi credinţa ostăşească îl ţinuseră până atunci lângă Carol. Mulţumi în aşa fel, încât răzni polcul de dragoni al lui Miller, tăie jumătate din oameni şi plecă. Îi urmă pilda jupân Kaliński, trecând peste pedestrimea suedeză. Sapieha se posomora tot mai mult, rumega, punea ceva la cale în mintea, lui. El nu plecase până acum, dar oştenii din steagul lui fugeau în fiecare zi.

Carol Gustav se îndrepta deci spre Napol, Cieszanów şi Oleszyce, ca să ajungă la râul San. Trăgea nădejde că Jan Kazimierz îi va ţine calea şi va primi bătălia. O izbândă putea să schimbe soarta suedezilor şi să le întoarcă roata norocului. Într-adevăr, umblau zvonuri că Jan Kazimierz pornise de la Lwów cu trupele regulate şi tătarii. Dar socotelile lui Carol dădură greş, fiindcă Jan Kazimierz prefera să aştepte strângerea oştilor şi sosirea lituanienilor sub conducerea lui Sapieha. Zăbava era cel mai bun aliat al lui, deoarece el sporea în putere cu fiecare zi care trecea, pe când armia lui Carol se împuţina mereu.

— Oastea lui seamănă cu un alai de înmormântare! spuneau războinicii mai vârstnici din preajma lui Kazimierz.

Această părere o împărtăşeau multe din căpeteniile suedeze.

Regele susţinea şi acum că merge la Lwów, dar se păcălea pe sine şi pe ai săi. Nu-i mai ardea să se ducă la Lwów, când trebuia să se gândească la propria scăpare. Dealtfel, nici nu era sigur dacă Jan Kazimierz se mai afla la Lwów, de unde putea să se retragă oricând până hăt! în Podole, atrăgându-l astfel pe vrăjmaş în stepele depărtate în care suedezii ar fi pierit până la cel din urmă.

Duglas plecă la Prżemyśl să încerce să ocupe cel puţin această cetăţuie, dar se întoarse cu mâinile goale şi cu oştenii împuţinaţi. Nenorocirea se apropia încet, dar sigur. Toate veştile care ajungeau în tabăra suedeză o prevesteau. Şi soseau în fiecare zi, una mai îngrijorătoare decât alta.

— Vine Sapieha, a ajuns la Tamaszow! se zvoni într-o zi.

— Lubomirski se apropie dinspre Podgorze cu oastea şi muntenii! se spuse a doua zi.

Şi după aceea iarăşi:

— Regele aduce oştirea regulată şi o sută de mii de tătari! S-a unit cu Sapieha!

Printre aceste „prevestiri ale nenorocirii şi ale morţii” unele erau umflate şi înşelătoare, dar toate răspândeau înfricoşarea. Înflăcărarea oştenilor scădea. Mai demult, ori de câte ori ieşea înaintea polcurilor, regele era întâmpinat cu urale, în care răsuna nădejdea biruinţei, acum însă aceleaşi polcuri stăteau surde şi mute în faţa lui. În schimb, în jurul focurilor, oştenii trudiţi şi înfometaţi vorbeau în şoaptă, mai mult despre Czarniecki decât despre propriul rege. Era văzut pretutindeni. Şi lucru de mirare! Când treceau câteva zile şi nu pierea nici un podghiaz, când se scurgeau câteva nopţi fără strigătele: „Allah!” şi „Loveşte, ucide!” îngrijorarea creştea şi mai mult.

— Czarniecki a fugit, Dumnezeu ştie ce mai pregăteşte! repetau oştenii.

Carol se opri câteva zile la Jarosław, gândindu-se ce are de făcut. În acest timp, oştenii bolnavi, care se înmulţiseră, fură încărcaţi în cutere şi trimişi pe râu la Sandomierz, singurul oraş întărit care se mai afla. În puterea suedezilor. După ce isprăvi şi această treabă, regele suedez hotărî să afle unde se afla cu adevărat Jan Kazimierz. Aceasta se întâmpla în ziua când primise ştirea despre plecarea lui Jan Kazimierz de la Lwów.

În acest scop, polcovnicul Kannenberg trecu râul San cu o mie de călăreţi şi porni spre răsărit.

— Se prea poate să ai în mână soarta războiului şi a noastră a tuturor! îi spuse regele la plecare.

Multe atârnau într-adevăr de acest podghiaz, deoarece în cel mai rău caz Kannenberg trebuia să aducă proviant în tabără; iar dacă va afla unde se găseşte Jan Kazimierz, regele suedez va porni îndată cu toate forţele împotriva acestui Darius polonez, îi va sfărâma oştirea şi cine ştie dacă nu va pune mâna pe el.

De aceea, Kannenberg luă oştenii şi caii cei mai buni. Alegerea lor fu făcută cu mare grijă, pentru că polcovnicul nu putea să ia cu el nici pedestrime şi nici tunuri, aşadar trebuia să aibă asemenea oameni care să poată ţină piept la câmp deschis călărimii polone.

Podghiazul ieşi din tabără în ziua de 20 martie. Când trecură podul, o mulţime de căpetenii şi oşteni îi petrecură cu strigătele: „Dumnezeu să vă călăuzească! Dumnezeu să vă dea izbânda! Să vă întoarceţi cu bine!” Erau o mie de oameni şi mergeau doi câte doi, aşa că şiragul se alungi destul de mult pe podul proaspăt înjghebat; o arcadă neterminată fusese acoperită cu scânduri de mântuială, ca să poată trece.

Speranţa le lumina chipurile, pentru că erau sătui, cum nu mai fuseseră demult. Mâncaseră şi din hrana altora şi îşi umpluseră ploştile cu horilcă. De aceea erau voioşi şi strigau spre oştenii adunaţi la capătul podului:

— O să vi-l aducem pe Czarniecki cu laţul de gât! Proştii, nu ştiau că merg ca vitele la tăiere.

Parcă toate îşi dădeau mâna spre pierzania lor. Abia apucară să treacă peste râu, că geniştii suedezi luară scândurile de pe pod ca să-l întărească în grabă cu grinzi mai groase, pe care să poată trece şi tunurile. Cântând încet, podghiazul o luă spre Wielkie Oczy. Coifurile străluciră în soare la cotitură, apoi se cufundară în pădurea deasă.

Merseră preţ de o milă şi – nimic! Pretutindeni tăcere, adâncurile pădurii păreau cu totul pustii. Se opriră să-şi lase caii să mai răsufle, apoi porniră mai departe. În cele din urmă, ajunseră la Wielkie Oczy, dar nici aici nu găsiră pe nimeni.

Pustietatea locului îl puse pe gânduri pe Kannenberg.

— Se vede că ne aşteptau! îi spuse ajutorului de polcovnic Sweno. Totuşi Czarniecki trebuie să fie în altă parte, de vreme ce nu ne-a întins nici o capcană.

— Înălţimea ta porunceşte să ne întoarcem? întrebă Sweno.

— Mergem mai departe, fie şi până la Lwów, dealtfel nici nu e prea departe. Trebuie să prindem vreo limbă, ca să-i ducem regelui veşti sigure în legătură cu Jan Kazimierz.

— Şi dacă întâlnim forţe mai mari ca ale noastre?

— De-am întâlni şi câteva mii de şleahtici, cu oşteni ca ai noştri n-o să ne lăsăm învinşi de asemenea adunătură.

— Putem să dăm şi peste trupe regulate. Nu avem tunuri; ne-ar fi fost de mare folos împotriva lor.

— O să ne retragem la timp şi o să-l vestim pe rege de apropierea vrăjmaşului. Pe cei care ne vor tăia drumul, îi vom nimici.

— Mă tem de întunericul nopţii! răspunse Sweno.

— Luăm toate măsurile de prevedere. Hrana pentru oameni ne ajunge două zile, nu trebuie să ne grăbim.

Într-adevăr, când intrară iar în pădure, dincolo de Wielkie Oczy, înaintară cu mai multă grijă. Cincizeci de oşteni mergeau la oarecare depărtare înainte. Aceştia ţineau muschetele în mână, cu paturile sprijinite pe pulpe, şi luau seama în toate părţile. Cercetau desişurile şi tufele, oprindu-se de multe ori şi ascultând cu luare-aminte. Uneori se abăteau pe laturile drumului, scrutând bungetele pădurii, dar nicăieri nu era nici ţipenie de om.

Abia după vreun ceas, la o cotitură, cei doi raitieri care mergeau în frunte zăriră la vreo patru sute de paşi înainte un călăreţ.

Ziua era senină şi soarele strălucea pe bolta cerului; călăreţul se vedea ca în palmă. Era un oştean nu prea arătos, îmbrăcat în haine străine. Părea mai mic decât era cu adevărat, deoarece călărea pe un bahmet şarg de sânge ales.

Călăreţul mergea încet, de parcă nu vedea oastea care venea în urma lui. Viiturile primăverii adânciseră şanţuri adânci pe drum, în care şipotea apa tulbure. Înaintea şanţurilor călăreţul îşi strunea calul, care le sărea cu uşurinţa unui cerb, apoi pornea iarăşi în trap uşor, smucind frâul şi sforăind vioi din când în când.

Cei doi raitieri îşi opriră caii şi se uitară după vagmistru. Acesta sosi îndată, privi şi spuse:

— E un ogar din haita poloneză.

— Strig la el! zise raitierul.

— N-ai să strigi, pot fi mai mulţi pe aici. Du-te după polcovnic!

În acest timp, fură ajunşi de străjile dinainte şi se opriră cu toţii; micul viteaz îşi opri şi el fugarul şi-l întoarse cu faţa spre suedezi, ca şi când ar fi vrut să le taie drumul.

Un răstimp, ei priviră la el şi el la ei.

— Iată încă unul! Doi, trei, patru! O ceată întreagă! se auziră strigăte în rândurile suedeze.

Într-adevăr, din amândouă părţile drumului începură să se adune călăreţi, la început câte unul, apoi câte doi, câte trei. Se rânduiau cu toţii alături de cel care se arătase mai înainte.

Dar şi a doua ceată de suedezi, condusă de Sweno, apoi Kannenberg cu grosul podghiazului sosiră la locul de unde se opriseră străjile din faţă. Kannenberg şi Sweno ieşiră îndată în frunte.

— Îi cunosc pe oamenii aceştia! strigă Sweno, după ce se uită la ei. E steagul care l-a atacat pe graful Waldemar la Gołab, sunt oştenii lui Czarniecki Trebuie să fie şi el pe aproape!

Aceste cuvinte făcură o impresie adâncă, în rânduri se aşternu o linişte adâncă; doar caii îşi rodeau zăbala.

— Cred că aici e o capcană! îşi urmă vorba Sweno. Sunt prea puţini, ca să dea piept cu noi, dar ceilalţi trebuie să fie ascunşi prin pădure.

Aici se întoarse spre Kannenberg.

— Înălţimea ta, pornim înapoi!

— Bine mă mai sfătuieşti, domnia-ta! răspunse polcovnicul încruntându-se. Nici nu mai era nevoie să plecăm, dacă dăm bir cu fugiţii la vederea câtorva zeci de prăpădiţi! De ce nu ne-am întors când l-am văzut pe cel dintâi? Înainte!

Primul rând de suedezi porni în aceeaşi clipă, urmat de al doilea, al treilea, al patrulea. Depărtarea dintre cei doi potrivnici începu să se micşoreze.

— Tuj!porunci Kannenberg.

Muschetele suedeze se mişcară ca una singură şi ţevile se îndreptară spre călăreţii polonezi.

Dar înainte ca împuşcăturile să pornească, polonezii întoarseră caii şi începură să fugă în neorânduială.

— Înainte! tună Kannenberg.

Podghiazul porni în galop, de se cutremura pământul sub copitele grele ale cailor.

Pădurea se umplu de strigătele fugarilor şi ale urmăritorilor. După un sfert de ceas de goană, fie că şoimanii suedezilor erau mai buni, fie că ai polonezilor erau osteniţi de drum, destul că depărtarea care despărţea cele două pâlcuri începu să scadă.

Dar, în acelaşi timp, se întâmplă un lucru de mirare. Ceata polonezilor, învălmăşită la început, pe măsură ce fuga se prelungea, nu numai că nu se împrăştia şi mai mult, ci dimpotrivă, gonea în rânduri tot mai strânse, ca şi când iuţeala cailor îndrepta şirurile călăreţilor.

Sweno văzu schimbarea, dădu pinteni calului, îl ajunse pe Kannenberg şi începu să strige:

— Înălţimea ta, nu e vorba de o gloată de tâlhari, sunt oşteni de meserie, care fug ca să ne atragă într-o capcană.

— Şi în capcana asta o să fie diavoli, n-o să fie tot oameni? răspunse Kannenberg.

Drumul urca în pantă uşoară şi se lărgea din ce în ce mai mult, codrul se rărea şi la marginea lui se zărea nu un câmp acoperit cu iarbă, ci mai degrabă o poiană înconjurată din toate părţile de păduri dese şi cenuşii.

Steagul polonez îşi înteţi goana şi se arătă că înainte mersese înadins mai încet, deoarece într-un răstimp scurt se depărta atât de mult, încât căpetenia suedeză îşi dădu seama că nu-l va ajunge niciodată.

Se afla în mijlocul poienii şi, văzând că duşmanul se apropia de celălalt capăt, porunci oştenilor să-şi încetinească goana.

Dar, minune! În loc să se ascundă printre copaci, steagul polonez însemnă o jumătate de cerc la poalele pădurii şi se întoarse în galop cu faţa spre suedezi, oprindu-se dintr-odată în ordine de bătaie şi stârnind astfel uimirea vrăjmaşilor.

— Aşa-i! strigă Kannenberg. Sunt trupe regulate! Au întors ca la mustru. Mii de draci, ce vor?

— Vin asupra noastră! răspunse Sweno. Într-adevăr, steagul porni înainte în trap întins. Micul cavaler, călare pe bahmetul şarg, împărţea porunci, ieşea înainte, apoi iarăşi îşi strunea calul şi făcea semne cu sabia; pesemne el era căpetenia.

— Nu mai încape îndoială, ne atacă! se miră Kannenberg.

Caii, potrivnicilor îşi luaseră avânt şi, ciulindu-şi urechile, se întindeau în goană, aproape atingând pământul cu burţile. Călăreţii se aplecau pe grumazul fugarilor şi se ascundeau în spatele coamei. Suedezii din primele rânduri vedeau numai nările lărgite ale cailor şi ochii învăpăiaţi. Nici vijelia nu goneşte, cum gonea steagul polonez.

— Dumnezeu cu noi! Suedia! Foc! porunci Kannenberg, înălţându-şi spada.

Bubuiră toate muschetele, dar în aceeaşi clipă steagul polonez se năpusti în fum cu atâta putere, încât sparse în două primele rânduri suedeze şi se înfipse în vâltoarea de oameni şi cai, cum se înfige pana în trunchiul despicat, începu o vânzoleală cumplită, platoşa se izbea de platoşe, sabia de sabie, iar scrâşnetele, nechezatul cailor şi vaietele celor care mureau stârneau ecouri în toate părţile, de parcă întreaga pădure răspundea la zgomotele bătăliei, aşa cum văgăunile munţilor răspund tunetelor.

La început, suedezii se învălmăşiră, mai ales că mulţi dintre ei căzură la prima ciocnire, dar îşi reveniră şi se aruncară asupra duşmanului. Cele două aripi se împreunară şi, pentru că steagul polonez se opintea înainte, vrând să străpungă rândurile suedeze, îl înconjurară pe dată. Mijlocul raitierilor dădea înapoi, în timp ce marginile atacau cu tot mai multă înverşunare, cu toate că nu puteau să strice rândurile ce se apărau cu acea îndârjire şi îndemânare neîntrecută, care făceau faima călărimii polone. Aşadar săbiile trudeau împotriva spadelor, oamenii cădeau cu nemiluita, iar biruinţa înclina tot mai mult spre suedezi, când deodată de lângă peretele negru al pădurii ţâşni încă un steag, care porni îndată la atac.

Toată aripa dreaptă a suedezilor, condusă de Sweno, se întoarse numaidecât cu faţa spre noul vrăjmaş în care oşteni pricepuţi recunoscură pe husari.

În fruntea lor se afla un bărbat pe un cal alb cu pete negre, cu o burcă pe umeri şi cu un calpac de râs cu pană de stârc. Se vedea destul de bine, deoarece călărea într-o latură, la zece-cincisprezece paşi de oşteni.

— Czarniecki! Czarniecki! răsunară strigăte din rândurile suedeze.

Sweno privi deznădăjduit la cer, apoi strânse calul cu genunchii şi porni cu rândurile strânse.

Jupân Czarniecki îşi conduse husarii până la zece-cincisprezece paşi şi când îşi luară cel mai mare avânt, se întoarse.

Dinspre pădure se urni al treilea steag iar el se apropie îndată şi-l conduse asupra duşmanului; tot aşa făcu şi cu al patrulea; îi arăta fiecăruia unde să izbească, de credeai că e un gospodar care-şi îndrumă secerătorii sile împarte munca.

În sfârşit, când porni al cincilea, trecu în fruntea lui şi se aruncă în vălmăşagul bătăliei. Dar husarii împinseseră înapoi aripa dreaptă şi în curând o răzbiră, pe când celelalte trei steaguri îi înconjurară pe suedezi după moda tătărască şi, făcând mare zarvă, începură să lovească vrăjmaşul descumpănit cu săbiile, să-l împungă cu suliţele, să-l mărunţească şi să-l calce în picioarele cailor, în sfârşit, să-i gonească strigând şi măcelărindu-l.

Kannenberg înţelese că i se pregătise o capcană în care căzuse, aducându-şi oamenii la pierzanie; nu se mai gândea la biruinţă, dar vroia să scape cât mai mulţi oşteni, aşa că porunci trâmbiţaşilor să sune retragerea. Suedezii porniră în goană spre drumul pe care veniseră de la Wielkie Oczy, urmăriţi atât de aproape de steagurile lui Czarniecki, încât răsuflarea cailor polonezi încălzea spinările suedeze.

Spaima pusese stăpânire pe raitieri şi în aceste condiţii întoarcerea nu se putea desfăşura în ordine; caii mai buni se înşirară înainte şi în curând pâlcul strălucit al lui Kannenberg se preschimbă într-o gloată care fugea în neorânduială şi se lăsa hăcuită, aproape fără împotrivire.

Pe măsură ce urmărirea de prelungea, învălmăşeala sporea tot mai mult, fiindcă nici polonezii nu mai goneau în rânduri strânse; fiecare slobozea frâul, lăsându-şi calul să alerge din răsputeri, ajungea pe cine vroia şi lovea pe cine pusese ochii.

Se amestecară, aşadar, unii cu alţii. O parte dintre oştenii polonezi întrecuseră ultimele şiruri suedeze. Uneori, când luptătorul de elită se ridica în scări, ca să izbească pe raitierul care fugea înaintea lui cu şi mai multă putere, pierea împuns cu rapiera din spate. Drumul până la Wielkie Oczy se aşternu din belşug cu trupuri suedeze, dar urmărirea nu se sfârşi aici. Şi unii şi ceilalţi intrară cu aceeaşi iuţeală în pădurea următoare. Aici însă caii suedezilor, osteniţi de goana dinainte, începură să dea semne de oboseală, şi măcelul deveni şi mai sângeros.

Câţiva raitieri săriră de pe cai şi o zbughiră în pădure. Nu le urmară pilda decât vreo zece-cincisprezece, deoarece suedezii ştiau din experienţă că în desişul codrilor îi pândeau ţăranii, aşa că preferau să moară de sabie, decât în chinurile îngrozitoare la care-i supuneau gloatele zădărâte.

Alţii cerşeau îndurare, cei mai mulţi în zadar, pentru că fiecare vroia mai bine să-şi ucidă vrăjmaşul şi să gonească mai departe, decât să-l ia prins, să-i poarte de grijă şi să înceteze urmărirea.

Aşa că săbiile tăiau fără milă; nu mai vroiau să scape nici un suedez care să ducă regelui vestea prăpădului. Jupân Wołodyjowski gonea în frunte cu steagul de laudanieni. Fiindcă el era călăreţul care se arătase suedezilor, ca să-i ademenească, el îi atacase cel dintâi, iar acum, călărind pe şoimanu-i ca vijelia, îşi făcea de cap printre vrăjmaşi, dorind să se sature de sânge şi să răzbune înfrângerea de la Gołab. Ajungea mereu câte un raitier şi, ajungându-l, îl stingea repede ca pe o lumânare; uneori urmărea doi, trei sau patru, dar pentru scurtă vreme, căci în curând înaintea lui mai alergau numai caii fără călăreţi. În zadar câte un suedez îşi apuca rapiera de lamă şi, întorcând-o cu mânerul spre cavaler în semn de supunere, cerşea îndurare cu glasul şi cu ochii; Wołodyjowski nu-l lua în seamă, îşi băgă vârful săbiei în locul unde gâtul se împreuna cu trupul, împungea uşor, abia vizibil, şi vrăjmaşul îşi desfăcea braţele, buzele-i palide bolboroseau vorbe neînţelese, după care se cufunda în bezna morţii.

Iar jupân Wołodyjowski îl lăsa în plata Domnului şi alerga mai departe, căutându-şi alte victime pe care să le doboare din şa.

Viteazul Sweno îl văzu pe acest secerător înfricoşător şi, strângând în juru-i zece-cincisprezece raitieri, hotărî să oprească fie şi pentru o clipă urmărirea cu preţul propriei vieţi, pentru a-i salva pe ceilalţi. Îşi întoarseră caii şi îi aşteptară pe urmăritori cu rapierele îndreptate spre ei. Văzând aceasta, Wołodyjowski nu şovăi nici o clipă, îşi îmboldi calul cu pintenii şi se năpusti în mijlocul lor.

Şi, înainte ca cineva să aibă timp să clipească din ochi, două coifuri alunecară pe grumazul cailor. Mai mult de zece rapiere ţintiră pieptul lui Wołodyjowski, dar în aceeaşi clipă se repeziră în urma lui cei doi Skrzetuski, Józwa Butrym Beznogi, jupân Zagłoba şi Roch Kowalski despre care Zagłoba spunea că şi atunci când porneşte la atac, ţine ochii închişi şi moţăie, trezindu-se abia când se ciocneşte piept în piept cu duşmanul.

Wołodyjowski se ghemui după şaua înaltă atât de repede, încât rapierele străpunseră văzduhul în locul lui. Cunoştea acest mijloc de la tătarii din Bialogród, dar, prizărit şi peste măsură de iute, ajunsese la asemenea îndemânare, încât pierea din ochi oricând vroia, ascunzându-se după grumazului sau sub burta calului. Aşa pieri şi acum şi, înainte ca raitierii uluiţi să priceapă ce se întâmplase cu el, apăru iarăşi pe neaşteptate în şa, ca un râs furios care sare de pe crengile înalte printre ogarii speriaţi.

Între timp, îi veniră în ajutor tovarăşii săi, răspândind moartea şi învălmăşeala. Un raitier îi puse pistolul în piept lui jupân Zagłoba, dar Roch Kowalski, avându-l în partea stângă, aşadar neputând să-l taie cu sabia, îşi făcu mâna pumn şi-l izbi în moalele capului, iar suedezul se prăbuşi ca lovit de trăsnet. Jupân Zagłoba, scoţând un strigăt de bucurie, îl crestă la tâmplă pe Sweno căruia îi căzură mâinile în jos şi îşi sprijini fruntea pe grumazul calului. Când văzură primejdia, ceilalţi raitieri o luară la sănătoasa. Wołodyjowski, Józwa Beznogi şi cei doi Skrzetuski porniră în urma lor şi-i spârcuiră, înainte de a fi făcut o sută de paşi.

Urmărirea continua mai departe. Caii suedezilor erau istoviţi şi se prăbuşeau tot mai des. În cele din urmă, din cei o mie de raitieri aleşi pe sprinceană, care plecaseră cu Kannenberg, nu mai rămăseseră decât vreo sută şi câteva zeci, ceilalţi aşternând drumul lung din pădure. Dar şi cei care scăpaseră cu viaţă se împuţinau cu fiecare clipă, deoarece braţele poloneze nu-şi încetaseră truda.

În sfârşit, ieşiră din pădure. Turnurile de la Jarosław se desluşeau limpede pe bolta albastră. Nădejdea coborî în inimile fugarilor, întrucât ştiau că la Jarosław se află regele cu toată oştirea, care putea să le sară în ajutor în orice clipă.

Uitaseră că îndată după trecerea lor se ridicaseră scândurile de pe ultima arcadă, ca să se întărească podul cu grinzi mai groase, care să reziste la trecerea tunurilor.

Iar jupân Czarniecki, fie că aflase prin iscoadele sale, fie că dorea cu tot dinadinsul să se arate regelui suedez şi în văzul lui să-i căsăpească pe nefericiţii care mai erau în viaţă, destul că nu opri urmărirea, ci se repezi el însuşi înainte cu steagul lui Szemberk, tăindu-i pe vrăjmaşi cu mâna lui şi porni cu atâta avânt, de parcă vroia să atace Jarosław.

Îi ajunseră pe fugari la câteva sute de paşi de pod. Strigătele ajungeau până în tabăra suedeză. O mulţime de oşteni şi căpetenii ieşiră din oraş să vadă ce se petrece dincolo de râu. Recunoscură dintr-o privire pe raitierii care plecaseră din tabără în dimineaţa aceleiaşi zile.

— Pâlcul lui Kannenberg! E pâlcul lui Kannenberg! începură să strige mii de glasuri.

— Au pierit aproape cu toţii! Au mai rămas doar vreo sută de oameni!

Tocmai atunci sosi şi ragele în galop, urmat de Wittemberg, Forgell, Miller şi ceilalţi ghinărari.

Regele păli.

— E Kannenberg! rosti.

— Pe rănile lui Christos! strigă Wittemberg. N-au isprăvit podul, aşa că-i va tăia până la unul!

Regele privi la râul umflat de apele primăverii, care curgea la vale în valuri gălbui; nici vorbă să-l treacă înot şi să le sară în ajutor!

Ceilalţi se apropiau din ce în ce mai mult.

Deodată strigătele răsunară din nou:

— Vin carele şi gărzile regelui! Vor pieri şi acestea!

Într-adevăr, o parte din văsăria regelui, păzită de o sută de pedestraşi, ieşea tocmai atunci pe alt drum din pădurile învecinate. Văzând cele ce se petreceau, însoţitorii convoiului de care grăbiră din răsputeri spre oraş, convinşi pesemne că podul era gata.

Dar îi zăriră polonezii şi trei sute de cai se desprinseră numaidecât, pornind în goana mare asupra lor. În fruntea lor zbura cu sabia ridicată deasupra capului şi cu flăcări în priviri arendaşul din Wąsosza, Rzędzian. Până atunci nu dăduse dovadă de prea multă vitejie, dar la vederea carelor în care putea să găsească pradă din belşug, curajul îi spori dintr-odată, aşa că se afla la câteva zeci de paşi înaintea celorlalţi. Pedestraşii de lângă care, văzând că nu vor putea trece, se strânseră într-un pătrat şi o sută de muschete se îndreptară în acelaşi timp spre pieptul lui Rzędzian. Împuşcăturile cutremurară văzduhul, o fâşie de fum albi înaintea pătratului, dar înainte ca fumul să se împrăştie, arendaşul îşi struni calul lângă vrăjmaş cu atâta putere, încât copitele dinainte se ridicară o clipă deasupra capetelor suedeze şi căzu ca trăsnetul în mijlocul lor.

Lavina călăreţilor se prăvăli în urma lui.

Şi aşa cum lupii năpădesc calul istovit, care trăieşte încă şi, zăcând pe spate, se apără deznădăjduit cu copitele, în timp ce fiarele îl acoperă cu totul şi smulg din el bucăţi de carne-vie, tot aşa şi carele şi pedestraşii fură înăbuşiţi de masa învălmăşită de cai şi călăreţi. Doar strigătele înfiorătoare se ridicau din această vânzoleală şi ajungeau la urechile suedezilor care stăteau pe malul celălalt.

În acest timp, lângă râu, erau zdrobiţi cei din urmă dintre raitierii lui Kannenberg. Întreaga armie suedeză se înşirase pe malul înalt al râului San. Pedestraşi, călăreţi şi tunari se amestecau unii cu alţii şi priveau la prăpăd, precum romanii în circurile lor; aceştia însă priveau cu dinţii încleştaţi, deznădăjduiţi, înspăimântaţi şi cu simţământul neputinţei în inimă. La răstimpuri, din piepturile acestor spectatori fără voie se smulgeau strigăte îngrozite sau răsunau hohote de plâns, apoi iarăşi se înstăpânea tăcerea şi se auzea numai răsuflarea oştenilor mânioşi. Pentru că mia de oameni, cu care plecase Kannenberg, era fruntea şi mândria întregii oştiri suedeze; veterani unul şi unul, acoperiţi de slavă numai Dumnezeu ştie în câte ţări şi în câte bătălii! Iar acum fugeau ca o turmă rătăcită pe întinderea de dincolo de râu, pierind ca oile sub cuţitul măcelarului. Ceea ce vedeau, nu mai semăna a luptă, ci a vânătoare. Năprasnicii călăreţi polonezi se frământau ca volbura pe câmpul de bătaie, strigând şi aţinând calea raitierilor. Uneori unul era gonit de câţiva sau de o ceată întreagă, alteori bărbatul era urmărit de bărbat. Câteodată suedezul ajuns se apleca în şa, ca să uşureze lovitura duşmanului, altă dată primea lupta, dar cel mai adesea pierea, căci oştenii suedezi nu puteau să se măsoare cu şleahticii polonezi foarte pricepuţi în mânuirea săbiei.

Cel mai cumplit dintre polonezi se arăta micul cavaler, călare pe şargu-i iute ca şoimul. În cele din urmă, îl văzu întreaga oştire, pentru că pe cine gonea, cine încrucişa sabia cu el, pierea nu se ştie cum şi când, atât de neînsemnate păreau mişcările paloşului cu care-i dobora din şa pe raitieri. În sfârşit, îl zări pe însuşi Kannenberg, pe care-l urmăreau zece-cincisprezece oşteni de elită, aşa că strigă la ei, le porunci să înceteze urmărirea şi se năpusti asupra lui.

Suedezii de pe malul celălalt priveau cu răsuflarea tăiată. Până şi regele se apropie de apă, cuprins în acelaşi timp de teamă şi nădejde, deoarece Kannenberg, mare magnat şi rudă a regelui, învăţat din copilărie cu tot felul de lovituri de către meşterii italieni, nu-şi găsea egal în toată armia suedeză. Toate privirile erau aţintite asupra lui, gurile întredeschise abia mai răsuflau, iar el, văzând că ceata urmăritorilor se depărtase şi, vrând să-şi recâştige în ochii regelui faima ştirbită de pierderea pâlcului, îşi spuse în gându-i întunecat: „Vai mie, dacă pierzându-mi oştenii, nu voi pecetlui ruşinea cu propriul sânge sau dacă nu-mi voi răscumpăra viaţa, doborându-l pe acest straşnic bărbat! Altminteri, chiar dacă braţul lui Dumnezeu m-ar aşeza pe celălalt mal, n-aş cuteza să privesc în ochii nici unui suedez!”

Îşi întoarse calul şi se năpusti la cavalerul îmbrăcat în tunică galbenă.

Şi pentru că acei călăreţi care-i tăiau calea dinspre râu se trăseseră într-o latură, Kannenberg nădăjduia că, dacă avea să-şi înfrângă potrivnicul, va ajunge pe mal şi va sări în apă, apoi fie ce-o fi; dacă nu va izbuti să treacă viitura râului, sforul îl va purta departe împreună cu calul şi suedezii vor găsi vreun mijloc să-l ajute.

Se repezi ca fulgerul spre micul cavaler, iar micul cavaler spre el. Suedezul vru să înfigă până la mâner spada în subsuoara potrivnicului, dar cunoscu îndată că meşterul nimerise peste un meşter deopotrivă cu el, deoarece rapiera îi alunecă de-a lungul săbiei poloneze şi parcă îi tremură ciudat în mână, ca şi când i-ar fi amorţit braţul; abia putu prijoni lovitura pe care i-o dădu micul cavaler; din fericire, îi despărţiră caii.

Cei doi călăreţi făcură un ocol şi se întoarseră în acelaşi timp; acum se apropiau mai încet unul de celălalt, dorind să aibă timp să-şi încrucişeze săbiile de mai multe ori. Kannenberg se ghemui în el, semănând cu o pasăre care îşi arată doar ciocul puternic din penele înfoiate. Cunoştea o împunsătură fără greş, învăţată de la un florentin, cumplită, pentru că era înşelătoare şi aproape cu neputinţă de respins, care consta în aceea că lama, îndreptată chipurile spre piept, ocolea fierul potrivnicului şi-i străpungea gâtul, ieşind prin grumaz. Hotărî să folosească acum această împunsătură.

Sigur de izbândă, se apropie strunindu-şi calul tot mai mult în vreme ce Wołodyjowski – fiindcă el era – îşi mâna şoimul spre el în sărituri mărunte. O clipă se gândi să piară pe neaşteptate sub burta calului, ca războinicii din Bialogród, dar pentru că lupta cu un singur bărbat în văzul celor două oştiri, deşi înţelese că suedezul avea să-l întâmpine cu o lovitură neprevăzută, îi fu ruşine să se apere ca un tătar.

„Vrei să mă străpungi cu.spada, ca bâtlanul pe şoim, îşi spuse, dar am să te cinstesc cu morişca pe care am născocit-o la Lubnie.”

Gândul acesta i se păru cel mai potrivit, aşa că se îndreptă în şa, îşi înălţă săbioara şi începu s-o învârtească asemenea aripilor unei mori de vânt, dar cu atâta iuţeală, încât şuiera ascuţit prin aer. Şi pentru că soarele care scăpata se răsfrângea în lama săbiei, îl înconjura parcă un scut de lumină jucăuşă. Viteazul îşi înghionti bahmetul cu pintenii şi se năpusti asupra lui Kannenberg.

Suedezul se piti şi mai mult, aproape lipindu-se de grumazul calului, îşi încrucişa rapiera cu sabia, înălţă capul dintr-odată ca şarpele şi împunse năprasnic.

În aceeaşi clipă, se auzi şuierul moriştii cumplite, rapiera se smuci în mâna suedezului, ascuţişul lovi în gol, în schimb, vârful îndoit al săbiei micului cavaler se abătu cu iuţeala trăsnetului peste faţa lui Kannenberg, îi despică o parte din nas, gura, bărbia, căzu pe osul claviculei, îl zdrobi şi se opri abia în cureaua care-i trecea peste umăr.

Spada scăpă din mâna nenorocitului şi noaptea îi cuprinse mintea, dar înainte de a cădea de pe cal, Wołodyjowski dădu drumul săbiei, lăsând-o să atârne de cureluşe, şi îl apucă de braţe.

Suedezii de pe malul celălalt izbucniră într-un strigăt uriaş, în timp ce jupân Zagłoba se repezi la micul viteaz.

— Jupâne Michał, ştiam că aşa are să se întâmple, dar eram gata să te răzbun.

— Era un mare meşter, răspunse Wołodyjowski. Domnia ta, ia-i calul de dârlog, că e de soi bun.

— Ehei, dacă nu era râul, am fi început petrecerea şi cu ceilalţi! Cel dintâi aş.

Vorbele lui jupân Zagłoba fură întrerupte de şuierul plumbilor, aşa că nu-şi mai isprăvi gândul şi strigă:

— Jupâne Michał, să mergem, vânzătorii ăştia sunt în stare să ne împuşte!

— Plumbii nu mai au putere, răspunse Wołodyjowski, pentru că ne aflăm prea departe.

În acest timp, îi înconjurară alţi călăreţi polonezi, firitisindu-l pe Wołodyjowski şi uitându-se la el cu admiraţie, iar el îşi mişca mustăcioara, pentru că şi el era mulţumit de isprava lui.

Pe malul celălalt, suedezii lărmuiau ca stupul înainte de a roi. Tunarii aduseră în grabă tunurile, aşa că în rândurile poloneze trâmbiţele sunară retragerea. La auzul lor, fiecare se repezi spre steagul său şi într-o clipă fură gata de drum.

Se retraseră la poalele pădurii şi se opriră din nou, făcându-i parcă loc duşmanului şi poftindu-l să treacă râul. În sfârşit, în faţa oamenilor şi a cailor ieşi bărbatul călare pe fugarul alb cu pete negre, cu burca pe umeri şi pană de stârc la căciulă; avea buzduganul aurit în mână.

Se vedea destul de bine, deoarece cădeau asupra lui razele roşietice ale soarelui care apunea. Dealtfel călărea pe dinaintea polcurilor, de parcă le trecea în revistă. Suedezii îl recunoscură numaidecât şi începură să strige:

— Czarniecki! Czarniecki!

El însă vorbea ceva cu polcovnicii. Îl văzură oprindu-se mai îndelung în faţa micului cavaler, care-l doborâse pe Kannenberg, şi punându-i mâna pe umăr, apoi ridică buzduganul şi steagurile se îndreptară încet spre pădure unul după altul.

Tocmai scăpătase soarele. La Jarosław băteau clopotele prin biserici, aşa că polcurile care plecau începură să cânte într-un glas: „îngerul Domnului a vestit-o pe Fecioara Măria”, şi cu acest cântec se pierdură din ochii suedezilor.