Capitolul V.

În ziua aceea suedezii se culcară fără să pună nimic în gură; nu le mai rămăsese nici măcar nădejdea că vor avea ce să mănânce a doua zi. Dar foamea nu-i lăsa să doarmă. Înainte de al doilea cântat al cocoşilor, oştenii începură să se strecoare din tabără, câte unul sau în cete, plecând să jefuiască prin satele de lângă Jarosław. Se îndreptau ca nişte tâlhari la adăpostul întunericului spre Radymno, Kańczuga, Tyczyn – care încotro putea şi unde se aştepta să găsească ceva de mâncare. Le dădea curaj şi gândul că Czarniecki se afla dincolo de râu, dar chiar dacă ar fi trecut apa, vroiau mai bine moartea decât foamea. Se vede că ascultarea lăsa mult de dorit în tabără, deoarece aproape o mie cinci sute de oameni îşi părăsiră cvartirul în acest fel, în pofida celor mai aspre porunci ale regelui.

Începură deci să jefuiască prin împrejurimi, arzând, prădând şi omorând, dar aproape nici unul dintre ei n-avea să se mai întoarcă în tabără. Czarniecki se afla într-adevăr de cealaltă parte a Sanului, dar şi aici dădeau târcoale cete de şleahtici şi ţărani; din nenorocire, cea mai puternică dintre ele, aceea a lui jupân Strzałkowski, alcătuită din şleahtici munteni, plecase tocmai în noaptea aceea la Próchnik. Văzând jariştea de lumină şi auzind împuşcături, jupân Strzałkowski se întoarse îndată şi năvăli asupra jefuitorilor. Se apărară cu înverşunare prin ogrăzi, dar jupân Strzałkowski îi răzbi şi îi tăie până la unul. În alte sate, alte cete făcură acelaşi lucru, după care, urmărindu-i pe fugari, se apropiară de tabăra suedeză, răspândind spaima şi învălmăşeala, strigând în limbi felurite: tătară, valahă, maghiară şi polonă, astfel că-suedezii se crezură atacaţi de niscaiva oştiri puternice, poate chiar de han cu toată urdia lui.

Se iscă neorânduială şi, lucru nemaivăzut până atunci, panică, pe care căpeteniile izbutiră s-o învingă cu mare greutate. Dar regele, care rămase pe cal până în zori, văzu ce se întâmplă, înţelese ce-ar putea ieşi de aici şi dis-de-dimineaţă chemă sfatul de război.

Adunarea aceasta mohorâtă nu dură mult, căci nu erau decât două căi între care trebuiau să aleagă. Oştenii erau descurajaţi, n-aveau ce să mănânce, iar vrăjmaşul sporea în putere.

Acest Alexandru suedez, care făgăduise lumii întregi să-l fugărească pe Darius al polonezilor fie şi până în stepele tătare, trebuia să se gândească acum nu la urmărire, ci cum să-şi scape propria piele.

— Putem să ne întoarcem pe San până la Sandomierz, iar de acolo pe Vistula, la Varşovia, apoi spre ţinuturile prusiene! propuse Wittemberg. În acest fel scăpăm de pieire.

Duglas îşi luă capul în mâini:

— Atâtea izbânzi, atâtea greutăţi, o ţară atât de mare cucerită şi să fim siliţi să ne întoarcem!

Iar Wittemberg:

— Domnia ta, poţi să ne dai vreun sfat?

— Nu pot! răspunse Duglas.

Regele, care nu spusese nimic până atunci, se ridică în semn că întâlnirea luase sfârşit şi zise:

— Poruncesc să ne retragem!

În ziua aceea nu-i mai ieşi nici o vorbă din gură.

În tabăra suedeză începură să duruie tobele şi să sune trâmbiţele. Vestea retragerii se răspândi într-o clipă de la un capăt la altul. Oştenii o întâmpinară cu strigăte de bucurie. În mâna suedezilor se aflau încă destule castele şi fortăreţe în care puteau să mănânce şi să se odihnească fără primejdie.

Ghinărarii şi oştenii se apucară să se pregătească de întoarcere cu o râvnă care, observă Duglas, semăna a ruşine.

Regele îl trimise chiar pe Duglas cu străjile dinainte, ca să dreagă locurile de trecere şi să cureţe pădurile. După el se urni în curând întreaga oştire în ordine de luptă; partea din faţă era apărată de tunuri, spatele de carele de povară, iar pe de lături mergea pedestrimea. Calabalâcul de război şi corturile pluteau în corăbii pe apele râului.

Toate aceste măsuri de prevedere nu erau de prisos, deoarece abia porniseră oştile şi străjile din spate văzură pe călăreţii polonezi care veneau în urma lor; de acum încolo aproape că n-aveau să-i mai piardă din ochi.

Czarniecki îşi aduna steagurile, trimitea la rege toate cetele din împrejurimi după ajutor şi-i urmărea mereu. Primul popas de noapte de la Przeworsk însemnă şi prima alarmă. Pâlcurile polone se apropiară atât de mult, încât trebuiră să se întoarcă spre ei câteva mii de pedestraşi sprijiniţi de tunuri. O vreme regele suedez crezu că Czarniecki avea să dea năvală într-adevăr, dar acesta se mulţumea să-şi trimită doar polcurile unul după altul cum avea obiceiul. Oştenii se apropiau, strigau şi se retrăgeau numaidecât. Toată noaptea se scurse în asemenea hărţuieli, noapte frământată şi fără somn pentru suedezi.

Tot drumul, toate zilele şi nopţile următoare aveau să fie la fel.

Între timp, regele îi trimise iarăşi lui Czarniecki două steaguri de călărime, foarte bine înţolite şi înarmate, precum şi o scrisoare prin care-l vestea că hatmanii vor porni curând cu oastea regulată, iar el cu restul pedestrimii şi urdia îi va urma în grabă. Îl mai ţineau în loc numai negocierile cu hanul, cu Rakoczi şi cu împăratul. Czarniecki se bucură nespus de această veste şi a doua zi, când suedezii plecară mai departe, în clinul dintre Vistula şi San, castelanul îi spuse polcovnicului Polanowski:

— Plasa e întinsă şi peştii se îndreaptă spre capcană.

— Iar noi, adăugă Zagłoba, o să facem ca pescarul care le cânta din fluier, ca să joace, şi dacă nu vroiau, îi aruncau pe mal; abia atunci începeau să sară cu sârg, iar el îi altoia cu ciomagul, spunându-le: „Nare-ţi, fecioraşilor, trebuia să jucaţi, când vă rugam cu vorbă bună.”

La acestea jupân Czarniecki:

— Vor juca ei, n-ai grijă, numai să vie mareşalul Lubomirski cu oastea lui care se ridică la cinci mii de oameni.

— Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta! zise Wołodyjowski.

— Astăzi au venit câţiva şleahtici de la Podgórze, spuse Zagłoba, care ne asigură că înaintează cu multă prevedere pe tracturile cele mari, dar dacă va catadicsi să se împreune cu noi, în loc să lupte pe socoteala lui, asta-i altă treabă!

— Şi de ce, mă rog? întrebă jupân Czarniecki, uitându-se cu luare-aminte la Zagłoba.

— Pentru că e un om cu ambiţii nemăsurate şi invidios pe slava altuia. Îl ştiu de multă vreme şi am fost omul lui de încredere. L-am cunoscut pe când era încă un flăcăiandru la curtea lui jupân Stanisław, castelanul de Cracovia. Franţujii şi italienii îl învăţau pe atunci să mânuiască sabia şi se înfuria grozav pe mine, când îi spuneam că toţi sunt nişte nătărăi, dintre care nici unul nu e în stare să-mi ţină piept. Am făcut prinsoare şi am doborât şapte din ei unul după altul. De atunci a învăţat de la mine nu numai lovituri măiestre de sabia, ci şi meşteşugul războiului. Mintea-i era cam înceată din născare, dar tot ce ştie, eu l-am învăţat.

— Atât de iscusit eşti, domnia ta? întrebă Polanowski.

— Exemplum: jupân Wołodyjowski, al doilea învăţăcel al meu, care-mi aduce multă mângâiere.

— E adevărat, căci domnia ta l-ai ucis pe Sweno!

— Pe Sweno? Dacă i s-ar fi întâmplat vreunuia dintre domniile voastre, ar fi avut toată viaţa ce povesti, ba şi-ar fi poftit şi vecinii, ca să le-o repete de nu ştiu câte ori, dar pe mine mă lasă rece, fiindcă dacă aş vrea să-i număr, aş putea să aştern drumul până la Sandomierz cu toţi potrivnicii de seama lui Sweno, pe care i-am ucis. N-aş putea? Să spună cei care mă cunosc!

— Unchiul ar putea! întări Roch Kowalski.

Jupân Czarniecki nu mai auzi urmarea discuţiei, fiindcă vorbele lui Zagłoba îl puseră pe gânduri. Cunoştea şi el ambiţia lui jupân Lubomirski şi nu se îndoia că ar fi în stare să-i impună voinţa lui ori să lupte pe socoteala lui; fie şi spre paguba Republicii.

Chipul aspru i se posomori şi începu să-şi răsucească barba.

— Oho! îi şopti Zagłoba lui Jan Skrzetuski. Se vede că Czarniecki coace ceva, fiindcă faţa i s-a făcut ca de vultur; o să ciocănească în curând pe cineva.

Deodată, jupân Czarniecki rosti:

— Ar trebui ca unul din domniile voastre să plece la jupân Lubomirski cu o scrisoare din partea mea.

— Mă duc eu, că mă şi cunoaşte! se oferi Jan Skrzetuski.

— Bine, încuviinţă căpetenia, cu cât va pleca cineva mai de vază, cu atât va fi mai bine.

Zagłoba se întoarse spre Wołodyjowski şi şopti iarăşi:

— Vorbeşte pe nas, semn că nu se află în apele lui.

De fapt, jupân Czarniecki avea o placă de argint în cerul gurii, pe care i-l sfărâmase un plumb, la Busza, cu mulţi ani înainte. De aceea, ori de câte ori era înduioşat, mânios sau neliniştit, vorbea cu glasul ascuţit şi spart.

Acum se întoarse pe neaşteptate spre Zagłoba:

— Poate că n-ar fi rău să pleci şi domnia ta cu jupân Skrzetuski?

— Cu dragă inimă, răspunse Zagłoba. Daca nici eu n-am să izbândesc, apoi nu mai izbândeşte nimeni. Pe de altă parte, se cuvine ca la un om de neam atât de mare să mergem doi inşi.

Czarniecki îşi strânse buzele, se trase de barbă şi spuse ca pentru sine:

— Neamurile astea mari. neamurile mari.

— Aceasta nu i-o poate nimeni tăgădui lui jupân Lubomirski! observă Zagłoba.

Dar Czarniecki se încruntă:

— Numai Republica este mare, iar toate neamurile nu pot fi decât mici faţă de ea. Să dea Dumnezeu să-i înghită pământul pe cei care vor uita de asta!

Tăcură cu toţii, pentru că vorbise foarte apăsat, şi abia după un răstimp Zagłoba întări:

— Faţă de întreaga Republică, nici vorbă!

— Nici eu n-am crescut din piatră seacă la răcoare, ci din ceea ce mă doare, răspunse Czarniecki, şi m-au durut cazacii, care mi-au străpuns cerul gurii, iar acum mă dor suedezii, aşa că ori am să tai puroiul cu sabia, ori voi muri din pricina lui, aşa să-mi ajute Dumnezeu!

— Luminăţia ta, te vom ajuta şi noi cu sângele nostru! spuse Polanowski.

Czarniecki îşi rumegă încă o vreme amărăciunea, care-i umpluse inima la gândul că ambiţia mareşalului l-ar putea împiedica să scape ţara, dar în cele din urmă se linişti şi adăugă:

— Domniile voastre veniţi cu mine. Trebuie să alcătuiesc şi scrisoarea.

Jan Skrzetuski şi Zagłoba îl urmară, iar după o jumătate de ceas încălecară şi plecară înapoi spre Radymno, deoarece se zvonea că mareşalul se oprise cu oştile acolo.

— Jane, zise Zagłoba, pipăindu-şi tunica sub care avea scrisoarea lui jupân Czarniecki, fă-mi hatârul şi lasă-mă pe mine să vorbesc cu mareşalul coroanei.

— L-ai cunoscut într-adevăr, tătucă, şi l-ai învăţat să mânuiască abia?

— E! am zis şi eu aşa, ca să nu mi se strice aburul în gură şi să mi se moaie limba, lucru care se poate întâmpla din pricina tăcerii îndelungate. Nu l-am cunoscut şi nici nu l-am învăţat nimic. Ce, n-aveam altceva mai bun de făcut decât să fac pe ursul şi să-l învăţ pe mareşal cum să meargă pe picioarele dinapoi? Dar asta n-are nici o însemnătate. Mi-am dat seama ce fel de om e după cele ce se spun pe seama lui, şi-am să mi ţi-l frământ, cum frământă gospodina găluştile. Te rog numai un singur lucru, să nu spui nimănui nici o vorbă despre scrisoare, până când n-am să i-o dau eu.

— Cum aşa? Să nu-mi îndeplinesc însărcinarea care mi s-a încredinţat? În viaţa mea nu mi s-a întâmplat una ca asta şi nici n-o să mi se întâmple. Nu e cu putinţă! Chiar dacă jupân Czarniecki m-ar ierta, n-am să fac una ca asta, nici pentru toate comorile din lume!

— Atunci am să scot sabia şi am să tai chişiţa calului tău, ca să nu mă mai poţi ajunge. S-a mai întâmplat vreodată să dea greş ce-am plănuit eu? Hai, spune! Ţie nu ţi-au prins bine şiretlicurile lui Zagłoba? Dar lui Michał şi Halszkăi tale nu le-au fost de folos? Ori vouă tuturor când v-am smuls din mâinile lui Radziwiłł? Îţi spun eu, scrisoarea asta poate face mai mult rău decât bine, deoarece castelanul era atât de furios când a scris, încât a rupt trei pene. În sfârşit, o să vorbeşti de ea, după ce planurile mele vor da greş; ai cuvântul meu că eu însumi am să i-o înmânez atunci mareşalului, dar nu mai devreme.

— Numai să pot să i-o dau, mi-e totuna când.

— Nici n-am nevoie de mai mult! Acum hai să ne grăbim, că ne aşteaptă drum lung!

Îşi îndemnară caii şi porniră în galop. Dar nu trebuiră să gonească prea mult, fiindcă străjile dinainte ale mareşalului nu trecuseră numai de Radymno ci şi de Jarosław. Lubomirski se afla însă la Jarosław şi poposise în casa în care stătuse regele suedez.

Îl găsiră prânzind cu căpeteniile mai însemnate. Când auzi cine sunt porunci să fie primiţi îndată; numele îi erau cunoscute, fiind vestite pe atunci în toată Republica.

Când intrară, toate privirile se îndreptară spre ei; cei mai mulţi se uitau cu admiraţie şi curiozitate mai ales la Skrzetuski. Mareşalul îi întâmpină bucuros şi-i întrebă îndată:

— Am oare în faţă pe viteazul care i-a adus regelui scrisoarea din Zbarażul împresurat?

— Eu i-am adus-o! răspunse jupân Jan.

— De mi-ar da Dumnezeu şi mie cât mai mulţi polcovnici ca domnia ta! Pentru nimic nu-l invidiez atâta pe jupân Czarniecki, fiindcă ştiu că nici micile mele merite nu vor fi uitate.

— Iar eu sunt Zagłoba! spuse bătrânul oştean, ieşind înainte.

Aici îşi alunecă privirea peste cei de faţă, iar mareşalul, care vroia să-i câştige pe fiecare cu câte o vorbă bună, exclamă numaidecât:

— Cine n-a auzit de bărbatul care l-a hăcuit pe Burłaj, căpetenia barbarorum, care a răzvrătit oştirea lui Radziwiłł.

— Şi lui jupân Sapieha i-am adus oştirea de-a gata; la drept vorbind, eu am fost ales căpetenie, nu el, adăugă Zagłoba.

— Mare minune că domnia ta, putând să ai asemenea rang mare, te-ai lepădat de el şi slujeşti sub jupân Czarniecki.

La acestea, Zagłoba se uită cu coada ochiului la Skrzetuski şi răspunse:

— Preamărite mareşal al coroanei, eu şi întreaga ţară luăm pildă de la luminăţia ta, cum să ne jertfim ambiţia şi interesele pentru binele obştei.

Lubomirski se lumină de mulţumire, iar Zagłoba îşi puse mâinile în şolduri şi vorbi mai departe:

— Jupân Czarniecki ne-a trimis anume să ne închinăm luminăţiei tale în numele lui şi al întregii oştiri şi să te înştiinţăm că ne-a ajutat Dumnezeu şi am obţinut o izbândă însemnată asupra lui Kannenberg.

— Am auzit şi noi, răspunse mareşalul destul de uscat, căci şarpele invidiei începea să se mişte în el, dar ascultăm cu plăcere încă o dată cum s-au petrecut lucrurile din gura unui om care a fost la faţa locului.

Îndemnat astfel, jupân Zagłoba îşi începu îndată istorisirea; făcu însă câteva schimbări, deoarece forţele lui Kannenberg sporiră în gura lui până la două mii de oameni. Nu uită să amintească nici despre sine şi despre măcelărirea raitierilor care mai rămăseseră pe malul râului, sub ochii regelui, povesti de asemenea cum carele de povară şi trei sute de pedestraşi căzuseră în mâinile biruitorilor norocoşi, într-un cuvânt, izbânda crescu într-o înfrângere uriaşă a suedezilor.

Ascultau toţi cu luare-aminte, asculta şi mareşalul coroanei, dar se posomora din ce în ce mai mult şi faţa i se asprea, în sfârşit, zise:

— Nu tăgăduiesc că jupân Czarniecki este un războinic vestit, dar n-o să nimicească singur toţi suedezii o să mai rămână câţiva şi pentru noi.

La acestea, jupân Zagłoba:

— Luminăţia ta, n-a învins jupân Czarniecki.

— Dar cine?

— Lubomirski!

Toţi cei de faţă rămaseră uimiţi. Mareşalul deschise gura, începu să clipească din ochi şi se uită la Zagłoba cu o privire atât de mirată, ca şi când vroia să-l întrebe:

— Nu cumva îţi lipseşte o doagă, domnia ta?

Dar jupân Zagłoba nu-şi pierdu cumpătul, dimpotrivă, îşi ţuguie buzele ca jupân Zamoyski şi zise:

— L-am auzit pe Czarniecki spunând în faţa întregii oştiri: „Nu ucid săbiile noastre, zice, ci numele lui Lubomirski, deoarece când vrăjmaşii au aflat, zice, că se apropie, i-a cuprins o descurajare atât de mare, încât în orice oşteni văd oastea mareşalului şi cad ca spicele retezate de seceră.”

Dacă toate razele soarelui s-ar fi abătut dintr-odată pe chipul mareşalului, chipul acestuia nu s-ar fi luminat atât de mult.

— Cum aşa? strigă. A spus Czarniecki una ca asta?

— A spus şi încă multe alte lucruri, dar nu ştiu dacă se cuvine să le repet, fiindcă a vorbit faţă de oamenii de încredere.

— Vorbeşte, domnia ta! Fiecare cuvânt al lui jupân Czarniecki merită să fie repetat de o sută de ori. E un om neobişnuit, am spus-o mai demult!

Zagłoba se uită la mareşalul coroanei, mijindu-şi ochiul şi mormăi pe sub mustaţă:

— Ai înghiţit nada, acum eşti al meu.

— Ei, ce spui, domnia ta? întrebă mareşalul coroanei.

— Spun ca oastea a strigat atâta în cinstea luminăţiei tale, de parcă ar fi strigat în cinstea regelui, iar la Przeworsk, când i-am hărţuit toată noaptea pe suedezi, fiecare steag pornea strigând: „Lubomirski! Lubomirski!” şi spaima era mai mare decât dacă ar fi strigat:„Allah” şi „Loveşte, ucide!” îl iau martor pe jupân Skrzetuski, oştean faimos, care n-a minţit niciodată în viaţa lui.

Mareşalul privi fără să vrea la Skrzetuski, iar acesta se înroşi până în vârf ul urechilor şi începu să bolborosească vorbe nedesluşite.

Polcovnicii mareşalului începură să-i laude în gura mare pe cei doi soli.

— Jupân Czarniecki a făcut foarte bine trimiţând doi cavaleri cu purtări atât de alese! Amândoi sunt cei mai vestiţi cavaleri, iar unuia parcă-i curge miere din gură!

— Întotdeauna am socotit, să jupân Czarniecki e de partea mea, iar acum aş face orice pentru el! strigă mareşalul, ai cărui ochi se înceţoşară de atâta mulţumire.

Jupân Zagłoba se înflăcăra de-a binelea:

— Luminăţia ta! Cine nu te admiră, cine nu te cinsteşte, pildă a tuturor virtuţilor obşteşti; dreptatea luminăţiei tale aminteşte de Aristide, iar vitejia de Scipio! Am citit o groază de cărţi. În viaţa mea, am văzut multe, m-am gândit la multe şi mi s-a sfâşiat sufletul de durere, căci ce-am aflat în această Republică? De-alde Opaliński şi Radziejowski, de-alde Radziwiłł care, preţuindu-şi înainte de toate trufia şi ambiţia lor, s-au arătat gata în orice clipă să se lepede de ţară pentru interesele lor. Atunci mi-am zis: Republica aceasta a pierit din pricina nimicniciei propriilor fii! Dar cine m-a alinat, cine mi-a dat curaj şi nenorocire? Jupân Czarniecki! „N-a pierit cu adevărat, mi-a spus, de vreme ce mai sunt oameni ca Lubomirski. Ceilalţi, zice, se gândesc numai la ei, pe când el se gândeşte mereu cum să-şi jertfească tot ce are pe altarul obştei; ceilalţi se înfig înainte, iar el se retrage în umbră, vrând să strălucească prin puterea pildei. Acum, zice, se apropie cu oastea-i puternică şi biruitoare, zice, şi aud că vrea să-mi încredinţeze mie conducerea ei, ca să-i înveţe pe alţii cum să-şi lepede ambiţia, oricât de îndreptăţită, în folosul ţării. Duceţi-vă, zice, la el şi spuneţi-i că eu nu doresc şi nu primesc această jertfă, deoarece el este o căpetenie mai bună decât mine. Dealtfel, nu numai căpetenie – să-i dea Dumnezeu viaţă lungă lui Jan Kazimierz – dar suntem gata să-l alegem şi rege! Şi. îl vom alege!”

Aici jupân Zagłoba se temu să nu fi întrecut măsura, căci într-adevăr, după strigătul „îl vom alege!” se aşternu, tăcerea. Dar înaintea magnatului parcă se deschisese cerul; la început păli puţin, apoi se lumină, păli iarăşi şi răsuflând repede, răspunse după un răstimp:

— Republica este şi va rămâne întotdeauna stăpâna vrerii sale, fiindcă pe aceasta se reazimă temeliile străvechi ale libertăţilor noastre. Iar eu nu sunt decât sluga slugilor ei şi Dumnezeu mi-e martor că nu-mi ridic privirile, spre acele înălţimi la care supusul nu trebuie să se sumeţească. Cât priveşte conducerea oştirii. jupân Czarniecki trebuie s-o primească. Căci vreau să dau pildă acelora care, gândindu-se întruna numai la măreţia neamului lor, nu mai vor să asculte de nimeni, cum trebuie să uite de fala sângelui lor pro publico bono. Aşadar, deşi poate că nu sunt un conducător de oşti chiar atât de nepriceput, eu, Lubomirski, voi sluji la porunca lui Czarniecki, rugându-l pe Dumnezeu să ne ajute să-l înfrângem pe vrăjmaş!

— O, romane, părinte al ţării! strigă Zagłoba, apucând mâna mareşalului şi ducând-o la buze.

În acelaşi timp însă, vulpea bătrână se uita cu coada ochiului la Skrzetuski şi clipea din ochi.

Răsunară strigătele tunătoare ale căpeteniilor şi ale şleahticilor. Numărul celor de faţă sporea mereu.

— Vin! porunci mareşalul.

Iar când se aduseră cupele, bău îndată în sănătatea regelui, apoi în a lui jupân Czarniecki, pe care-l numi căpetenia lui, şi la sfârşit în sănătatea solilor. Zagłoba nu se lăsă mai prejos şi câştigă inimile tuturor, drept care mareşalul îi conduse până la uşă, iar ceilalţi cavaleri până la marginea oraşului.

În cele din urmă, rămaseră singuri; atunci Zagłoba îi tăie drumul lui Skrzetuski, opri calul şi, punându-şi mâinile în şolduri, întrebă:

— Ei, cum e, Jane?

— Pe legea mea! răspunse Skrzetuski. Dacă nu vedeam cu ochii mei şi dacă nu auzeam cu urechile mele, n-aş fi crezut, chiar dacă mi-ar fi spus-o un înger.

Iar jupân Zagłoba:

— Ai, cum? Sunt în stare să jur că Czarniecki l-a chemat şi l-a rugat cel mult pe Lubomirski să lupte laolaltă. Şi ştii ce-ar fi ieşit? Lubomirski n-ar fi consimţit, fiindcă dacă în scrisoare se pomenea de dragostea de ţară şi de interese, şi nu mă îndoiesc că se pomenea, mareşalului i-ar fi sărit ţandăra şi ar fi zis: „Ia te uită, vrea să-mi fie dascăl şi să mă înveţe cum să-mi slujesc ţara! Îl cunosc eu prea bine! Din fericire, bătrânul Zagłoba a luat treaba în seama lui, a plecat şi abia a deschis gura, că Lubomirski nu numai că vrea să i se alăture, dar e gata să slujească sub conducerea lui. Jupân Czarniecki trebuie să fie tare necăjit, dar am să-l mângâi eu. Ei, acum ce mai zici, Jane, ştie Zagłoba să-i învârtă pe degete pe magnaţi, ai?

— Recunosc că de uluit ce eram, n-am mai putut scoate o vorbă.

— Îi ştiu eu! Dacă le arăţi coroana şi colţul mantiei de hermină, se lasă gâdilaţi ca nişte căţei, ba se mai şi îndoaie şi-ţi oferă spinarea. Nici un pisoi nu se linge atâta pe buze, chiar dacă i-ai arăta un prospectus din slănină. Celui mai vrednic dintre ei îi ies ochii din cap de poftă, iar dacă mai e şi mişel, cum a fost prinţul voievod de Wilno, e în stare să-şi vândă şi ţara. Ce deşertăciune omenească! Isuse! Dacă mi-ai da atâtea mii de taleri, câţi amatori sunt să-şi pună coroana pe cap, m-aş putea gândi şi eu la tron. Fiindcă dacă vreunul din ei crede că mă socotesc mai prejos decât el, să-i plesnească burta din pricina propriei semeţii. Zagłoba e tot atât de bun, ca şi Lubomirski, doar averea-i alta. Aşa-i Jane, aşa-i. Crezi că i-am sărutat mâna cu adevărat? Mi-am sărutat degetul cel mare, atingându-i mâna doar cu nasul. Mai mult ca sigur că de când s-a născut, nu l-a mai păcălit nimeni atât de straşnic. L-am întins, cum întinzi untul pe felia de pâine prăjită pentru jupân Czarniecki. Să-i lungească Dumnezeu viaţa regelui nostru, dar în caz de alegeri, mi-aş da votul mai degrabă mie, decât lui. Roch Kowalski mi l-ar da pe al doilea, iar jupân Michał i-ar tăia pe cei ce s-ar opune. Pe legea mea, pe tine te-aş face numaidecât mare hatman al coroanei, pe jupân Michał hatman de Lituania după Sapieha, iar pe Rzędzian vistiernic. Ăsta ştiu că i-ar stoarce bine pe ovrei cu dările! Dar ce mai tura-vura; lucrul de căpetenie este că l-am făcut pe Lubomirski să înghită cârligul, iar sfoara am s-o dau în mâna lui Czarniecki. Suedezii vor trage oricum ponoasele, iar meritul al cui va fi, ai? Să fi fost altul, s-ar fi scris despre el în cronici, dar eu n-am noroc. Măcar dacă Czarniecki nu s-ar zburli la mine că n-am mai dat scrisoarea. Asta-i mulţumirea oamenilor. Ehei, nu-i prima oară, nu-i prima oară. Alţii au căpătat starostii şi le creşte osânza ca la porci, dar tu, bătrâne, zdruncină-ţi burdihanul în şa, ca totdeauna.

Jupân Zagłoba dădu din mână a lehamite.

— Nu mai e recunoştinţă pe lume! Aşa ori aşa, tot trebuie să mori odată, dar măcar să-ţi slujeşti ţara cu tragere de inimă. Cea mai bună răsplată sunt tovarăşii de nădejde. Când încaleci pe cal şi ai alături nişte prieteni ca tine şi ca Michał, poţi să mergi şi la capătul lumii. Asta-i firea polonezului. Numai să apuce să încalece pe cal. Neamţul, franţuzul, englezul sau hispanul oacheş sar dintr-odată la harţă, pe când polonezul, mai răbdător, îndură multe, se lasă sfâşiat multă vreme până şi de suedez, dar când acesta întrece măsura, mi ţi-l pocneşte în bot, de se dă de trei ori de-a berbeleacul. Pentru că îndrăzneală avem destulă, şi atâta vreme cât ne vom păstră îndrăzneala, Republica nu va pieri. Ia aminte, Jane.

Jupân Zagłoba urmă aşa multă vreme, fiindcă, ori de câte ori i se întâmpla să fie mulţumit de sine, devenea peste măsură de vorbăreţ, risipind cu dărnicie cugetări înţelepte.