Capitolul IX.

Se scurseră zece-cincisprezece zile. Regele întârzia în furca râurilor şi repezea olăcari în ţoale părţile la cetăţi şi garnizoane, spre Cracovia şi Varşovia, cu porunca de a-i grăbi în ajutor. Pe Vistula primea mereu proviant, dar nu cât trebuia. După vreo zece zile, începură să-şi mănânce caii. Regele şi ghinărarii se gândeau cu deznădejde ce va fi când raitierii vor rămâne fără cai şi nu vor avea cu ce să mai tragă tunurile. Veştile rele soseau de pretutindeni. Vâlvătaia războiului se întindea în toată ţara, ca şi când cineva vărsa smoala peste tot şi-i da foc. Podghiazurile şi garnizoanele mai mici nu puteau să-i vină în ajutor, deoarece nici vorbă să părăsească oraşele şi târgurile întărite. Lituania, ţinută în frâu până atunci de mâna de fier a lui Pontus de la Gardie, se ridicase ca un singur om. Ţinutul pe care-l cucerise cel dintâi, Wielkopolska, lepădase jugul înaintea tuturor şi dădea pildă de îndârjire şi înflăcărare întregii Republici. Cetele de şleahtici şi ţăranii atacau nu numai garnizoanele de prin sate, ci şi oraşele. În zadar se răzbunau suedezii, fără nici o milă, în zadar tăiau mâinile prinşilor, ardeau satele, pustiau aşezările, ridicau spânzurători şi aduceau din ţinuturile nemţeşti unelte de tortură pentru chinuirea răzvrătiţilor. Cine trebuia să sufere, suferea, cui îi era dat să piară, pierea, dar şleahticii piereau de sabie, iar ţăranii cu coasa în mână. Şi sângele suedez curgea în toată Wielkopolska: norodul îşi ducea viaţa prin păduri şi până şi femeile puneau mâna pe arme: pedepsele stârneau şi mai mult dorinţa de răzbunare şi îndârjirea. Kulesza, Krzysztof Żegocki şi voievodul de Podlasie cutreierau ţinutul ca o flacără: toate pădurile gemeau de răzvrătiţi: câmpurile se înţeleneau şi foamea se lăţea în toată ţara, dar cel mai mult răsucea măruntaiele suedezilor care, neîndrăznind să iasă la câmp deschis, erau siliţi să stea prin oraşe.

În cele din urmă, începură să simtă lipsa aerului şi să se înăbuşe.

În Mazowsze se întâmpla la fel. Kurpienii, care trăiau în întunericul pădurilor, ieşeau din desişuri, pândeau la drumul mare şi puneau mâna pe carele cu proviant şi pe olăcari. În Podlasie, şleahticii mai mărunţi plecau cu miile la Sapieha sau în Lituania. Ţinutul Lublinului era în mâna confederaţilor. Din Rutenia îndepărtată se apropiau tătarii şi cu ei cazacii siliţi să se supună.

Aşadar, nu se mai îndoia nimeni că, dacă nu peste o săptămână, atunci peste o lună, dacă nu peste o lună, atunci peste două, furca râurilor în care se afla regele Carol Gustav cu grosul armiei suedeze avea să se prefacă într-un cimitir uriaş, spre slava poporului polonez, spre înfricoşătoare învăţătură pentru aceia care ar fi vrut să cotropească Republica. Se prevedea sfârşitul războiului, unii erau de părere că lui Carol i-a mai rămas o singură cale: să se răscumpere, dând Poloniei Letonia suedeză.

Soarta lui Carol Gustav şi a suedezilor se îmbunătăţi însă pe neaşteptate.

În ziua de 20 martie căzu cetatea Malborg, asediată zadarnic până atunci de Szteinbok. Oştirea-i puternică şi vitează nu mai avea acum nimic de făcut şi putea să grăbească în ajutorul regelui.

Pe de altă parte, margraful de Baden, isprăvind înrolările, se îndreptă şi el cu forţe proaspete spre furca râurilor.

Amândoi înaintau, nimicind cetele mai mici de răzvrătiţi, pustiind, arzând şi omorând. Pe drum li se alăturau garnizoanele suedeze şi creşteau în putere ca un râu, cu atât mai mult, cu cât se varsă în el mai multe pâraie.

Ştirile despre căderea Malborgului, despre armia lui Szteinbok şi marşul margrafului de Baden ajunseră foarte, repede la furca râurilor şi inimile polonezilor se umplură de grijă. Szteinbok era încă departe, dar margraful de Baden, grăbindu-se, putea să sosească în curând şi să schimbe întreaga înfăţişare a lucrurilor de lângă Sandomierz.

Căpeteniile poloneze se întruniră la sfat; luară parte jupân Czarniecki, hatmanul Lituaniei, Michał Radziwiłł, stolnicul coroanei, jupân Witowski, un oştean vârstnic cu multă experienţă, şi jupân Lubomirski, căruia de la o vreme începuse să i se urască dincolo de Vistula. La acest sfat, hotărâră că jupân Sapieha va rămâne să-l păzească pe Carol, ca să nu părăsească furca râurilor, iar jupân Czarniecki va porni împotriva margrafului de Baden, va da bătălia cât mai repede, după care, dacă Dumnezeu îi va da izbânda, se va întoarce să-l împresoare iarăşi pe rege.

Poruncile fură împărţite numaidecât. În ziua următoare, trâmbiţele sunară încălecarea atât de încet, încât abia se auzeau, deoarece jupân Czarniecki vroia să plece fără ştirea suedezilor. În locul de tabără se aşezară îndată câteva cete uriaşe de şleahtici şi ţărani. Aceştia aprinseră bobotăi şi începură să lărmuiască, vrând să-l facă pe vrăjmaş să creadă că nu se petrecea nimic neobişnuit pe medean, în timp ce steagurile castelanului se strecurau unul după altul. Mai întâi părăsi tabăra steagul laudanian care de drept s-ar fi cuvenit să rămână cu jupân Sapieha, dar, cum lui Czarniecki îi plăcea foarte mult, hatmanul nu mai vroia să i-l ia înapoi. După laudanieni plecă steagul lui Wąsowicz, flăcăi pe sprânceană, conduşi de bătrânul oştean care îşi petrecuse jumătate din viaţă în vâltoarea luptelor; urmă al prinţului Dymitr Wiśniowiecki, condus de Szandarowski, acela care la Rudnik se acoperise de faimă; apoi cele două polcuri de dragoni ale lui jupân Witowski; apoi alte două ale starostelui de Jaworów – cunoscutul Stapkowski era porucinicul unuia dintre ele; apoi al castelanului, cel regal, condus de Polanowski şi toate forţele lui jupân Lubomirski. Deoarece aveau să meargă foarte repede, nu mai luară pedestrimea şi carele cu poveri.

Toate steagurile se adunară la Zawoda, alcătuind o putere însemnată; oştenii erau dornici de luptă. Jupân Czarniecki ieşi în faţă şi, pregătindu-se de marş, îşi opri calul, lăsându-le să treacă pe dinaintea lui, ca să le poată cerceta pe toate. Calul sforăia sub el şi arunca din cap, de parcă vroia să dea bineţe polcurilor, iar castelanului îi creştea inima. Frumoasă privelişte i se înfăţişa înaintea ochilor. Cât cuprindea cu ochii, vedea numai valul de cai, valul chipurilor aspre ale oştenilor, legănat de mersul cailor, iar deasupra lor al treilea val, alcătuit din săbii şi suliţe, strălucitor şi făcând ape-ape în lumina soarelui de dimineaţă. Steagurile dădeau impresia unei forţe uriaşe pe care castelanul o simţea în el, fiindcă nu mai era doar o adunătură de volintiri, ci oameni bătuţi pe nicovala războiului, sprinteni, muştruluiţi şi atât de înverşunaţi în bătălie, încât nici o călărime din lume, egală ca număr, nu era în stare să le ţie piept. Aşa că jupân Czarniecki simţea în această clipă că, având asemenea luptători, nu mai încăpea îndoială, va împrăştia în cele patru vânturi oastea margrafului de Baden şi presimţirea biruinţei îi strălumina chipul care parcă răsfrângea luciri asupra polcurilor.

— Cu Dumnezeu înainte! La izbândă! strigă în sfârşit.

— Cu Dumnezeu înainte! Vom învinge! îi răspunseră glasuri puternice.

Şi strigătul se rostogoli ca tunetul peste toate steagurile. Czarniecki îşi îmboldi calul, ca să-i ajungă pe lau-danienii care mergeau înainte.

Şi porniră în goană.

Dar nu înaintau ca oamenii, ci asemenea unui cârd de păsări răpitoare care, adulmecând lupta în depărtare, zboară luându-se la întrecere cu vijelia. Nimeni, nici măcar tătarii stepelor nu mai pomeniseră asemenea marş. Oşteanul dormea în şa, mânca şi bea fără să descalece; caii erau hrăniţi din mână. Lăsau în urmă râuri şi păduri, sate şi oraşe. Abia apucau ţăranii să iasă de prin aşezări, ca să vadă polcurile, că oştirea şi pierea în depărtare, învăluită în nori de praf. Goneau ziua şi noaptea, oprindu-se doar atâta cât era nevoie pentru odihna cailor, ca să nu-i prăpădească.

În sfârşit, la Kozienice, întâlniră opt steaguri suedeze sub conducerea lui Tomeskild. Laudanienii, care mergeau în frunte, îi văzură cei dintâi pe vrăjmaşi şi, fără pic de odihnă, se năpustiră numaidecât asupra lor. Îi urmară Szandarowski, Wąsowicz şi Stapkowski.

Suedezii, gândind că au de-a face cu niscaiva gloate întâmplătoare, primiră lupta la câmp deschis şi după două ceasuri nu mai rămăsese nici unul în viaţă, care să dea fuga la margraf şi să-i spună că vine Czarniecki. Toate cele opt steaguri fură măcelărite până la cel din urmă oştean. După care polonezii porniră de-a dreptul spre Magnuszew, deoarece iscoadele dăduseră de ştire că margraful de Baden se afla cu toată oştirea la Warka, Wołodyjowski fu trimis noaptea cu un podghiaz să cerceteze aşezarea şi puterea oştilor.

Cel mai nemulţumit dintre toţi se arătă jupân Zagłoba, fiindcă nici pe vremea vestitului Wiśniowiecki nu mai pomenise asemenea goană; bătrânul războinic se jelui, dar preferă să-l însoţească pe Wołodyjowski, decât să rămână cu oastea.

— Lângă Sandomierz erau vremuri de aur, spuse, întinzându-se în şa. Acolo omul mânca, dormea şi se uita de departe la suedezii împresuraţi, pe când acum nici plosca n-ai când s-o duci la gură. Cunosc şi eu meşteşugul de lupă antiquorum al marelui Pompei şi al lui Cezar, dar se vede că jupân Czarniecki a născocit o modă nouă, E împotriva oricăror reguli să-ţi zdruncini burdihanul atâtea zile şi nopţi în şir. Închipuirea începe s-o ia razna din pricina foamei şi mereu mi se pare că stelele sunt de arpacaş, iar luna de slănină. Nu-mi place războiul ăsta! Pe legea mea, îmi vine să rod urechile calului de foame!

— Dac-o vrea Dumnezeu, o să ne odihnim mâine, după ce-i vom bate pe suedezi?

— Mai bine suedezii, decât zăbava asta! Doamne, Doamne, când ai să aduci liniştea acestei Republici şi bătrânului Zagłoba un colţişor cald şi bere fiartă. fie şi fără smântână. Chinuieşte-te în şa, bătrâne. până la capătul zilelor. Hei, n-are cineva tutun? Poate că o să-mi fugă somnul pe nări. Luna îmi luminează drept în gură, de parcă mi se uită în burtă: nu ştiu ce caută acolo, dar nu va găsi nimic. Nu e bun de nimica războiul ăstei, asta-i!

— Unchiule, de vreme ce gândeşti că luna e de slănină, mănânc-o! spuse Roch.

— Dacă te-aş mânca pe tine, aş putea spune că am mâncat carne de vită, dar mă tem că după asemenea friptură îmi voi pierde şi mintea care mi-a mai rămas.

— Dacă eu sunt vită, iar domnia ta eşti unchiul meu, atunci domnia ta ce eşti?

— Nerodule, tu crezi că Alteea a născut un tăciune pentru că a stat lângă sobă?

— Păi ce-mi pasă mie?

— Îţi pasă, pentru că dacă eşti vită, întreabă mai întâi cine ţi-a fost tată; Europa a fost răpită de un taur, dar fratele ei, care le cădea unchi vlăstarelor ei, a fost un om. Pricepi?

— E drept, nu prea pricep, dar de mâncat, tot aş mânca ceva.

— Mănâncă-l pe dracu şi lasă-mă să dorm! Ce-i acolo, jupâne Michał? De ce ne-am oprit?

— Se vede Warka! răspunse Wołodyjowski. Turnul bisericii luceşte în lumina lunii.

— Păi de Magnuszew am trecut?

— Magnuszew a rămas în dreapta noastră. Mă mir că nu se află nici un podghiaz suedez de această parte a râului. Înaintăm până la tufăriş şi ne oprim acolo, poate dă Dumnezeu şi prindem vreo limbă.

Spunând acestea, jupân Michał îşi conduse oştenii spre tufe şi îi rândui la o sută de paşi pe amândouă părţile, poruncindu-le să păstreze tăcerea şi să ţină frâul strâns, ca să nu necheze caii.

— Aşteptăm cu toţii! spuse. Ascultăm ce se petrece dincolo de râu şi poate că o să şi vedem câte ceva.

Aşteptară, dar multă vreme nu auziră nimic, afară de privighetorile care cântau cu înfocare în păduricea de arini. Osteniţi, oştenii începură să se legene în şa, iar jupân Zagłoba se plecă pe grumazul calului şi adormi adânc; până şi caii moţăiau. Se scurse un ceas. În sfârşit, urechea ageră a lui Wołodyjowski prinse ceva ce semăna cu mersul unor cai pe drum tare.

— Vegheaţi cu grijă! porunci în şoaptă.

Apoi ieşi la marginea tufărişului şi privi pe drum. Drumul lucea în razele lunii ca o panglică de argint, dar nu se vedea nimeni, cu toate că tropăitul se apropia.

— Vin, mai mult ca sigur! spuse Wołodyjowski. Oştenii îşi struniră caii, oprindu-şi răsuflarea; nu se auzea nimic afară de trilurile privighetorilor.

Deodată, pe drum, se ivi o ceată de suedezi, alcătuită din treizeci de călăreţi. Veneau agale şi destul de nepăsători, răzleţiţi într-un şirag lung. Unii dintre oşteni sporovăiau între ei, alţii cântau încet, fiindcă noaptea caldă, de mai, înrâurea până şi sufletele lor aspre. Trecură fără să bănuiască nimic atât de aproape de jupân Michał, care aştepta la marginea tufişului, încât acesta simţi în nări mirosul cailor şi fumul slobozit de lulelele raitierilor.

În cele din urmă, pieriră la cotitura drumului. Wołodyjowski mai aşteptă un răstimp destul de lung, până când tropotul se pierdu în depărtare, apoi se întoarse la oşteni şi le spuse celor doi Skrzetuski:

— Acum o să-i gonim ca pe un cârd de gâşte până în tabăra castelanului. Nu trebuie să scape nici unul, ca să nu dea de ştire celorlalţi!

— Dacă jupân Czarniecki n-o să ne îngăduie pe urmă să mâncăm şi să dormim pe săturate, spuse Zagłoba, o să-i mulţumesc pentru slujbă şi o să mă întorc la Sapio. La Sapio, când e bătălie, e bătălie, iar când e odihnă, e şi ospăţ. De-ai avea şi patru guri, că toate au ce să mănânce. Asta căpetenie! La urma urmei, de ce dracu nu slujim la Sapio, de vreme ce steagul i se cuvine de drept?

— Tătucă, nu huli împotriva celui mai mare războinic din Republică! îl dojeni Jan Skrzetuski.

— Nu eu hulesc, ci maţele în care cântă foamea ca la vioară.

— O să dănţuiască suedezii! îi întrerupse Wołodyjowski. Domniile voastre, acum să pornim repede! Aş vrea să-i ajung la cârciuma din pădure, pe lângă care am trecut venind încoace.

Şi îşi conduse podghiazul în grabă, dar nu mai repede decât trebuia. Intrară în pădurea deasă în care îi învălui întunericul. Cârciuma se afla la vreo două verste. Porniră în curând la pas, ca să nu-i sperie prea devreme. Când ajunseră la o bătaie de tun, auziră zvon de glasuri.

— Sunt acolo şi fac destulă larmă! zise Wołodyjowski. Suedezii se opriseră într-adevăr la cârciumă, căutând pe cineva de la care să poată afla câte ceva. Dar cârciuma era părăsită, aşa că unii începuseră să cotrobăiască prin casă, alţii căutau prin grajduri şi coteţe sau prin poduri, unde mişcau snopii din loc. Jumătate aşteptau în bătătură, ţinând caii celor care scociorau peste tot.

Ceata lui Wołodyjowski se apropie la o sută de paşi şi răsfirându-se într-o jumătate de cerc, începu să înconjure cârciuma.

Cei care stăteau pe bătătură auziră şi, în cele din urmă văzură oamenii şi caii, dar cum în pădure era întuneric, nu-şi dădură seama cine sunt şi nu se neliniştiră câtuşi de puţin, nebănuind că din partea aceea puteau veni alţi oşteni decât suedezi. Abia când văzură că vor să-i învăluie, se mirară şi se speriară. Îi chemară pe cei risipiţi prin acareturi.

Deodată, împrejurul cârciumii răsună strigătul: Allah! şi izbucniră câteva împuşcături. Într-o clipă rândurile întunecate ale oştenilor răsăriră ca din pământ. Se iscă învălmăşeală, se auziră scrâşnete de sabie, blesteme şi strigăte înăbuşite, dar totul nu dură mai mult de cât ai spune de două ori Tatăl nostru.

După care, pe medeanul dinaintea cârciumii, rămaseră câteva trupuri de oameni şi cai, iar ceata lui Wołodyjowski porni mai departe, ducând cu sine pe cel douăzeci şi cinci de prinşi.

Acum se întorceau în galop, îndemnând caii raitierilor cu latul săbiilor, aşa că în zori ajunseră la Magnuszew. În tabăra lui Czarniecki nu dormea nimeni; erau cu toţii în aşteptare. Castelanul ieşi înaintea podghiazului, sprijinindu-se în baltag, slăbit şi palid de nesomn.

— Ce-i acolo? îl întrebă pe Wołodyjowski. Ai adus mulţi prinşi?

— Douăzeci şi cinci.

— Şi câţi au scăpat?

— Nec nuntius cladis{5}. Am pus mâna pe toţi!

— Oştene, pe tine pot să te trimit şi în iad, că tot nu vii cu mâna goală! Bine! Aduceţi-i îndată la întrebări! Am să-i cercetez eu însumi!

Spunând acestea, castelanul se întoarse să plece, dar înainte de a se depărta, porunci:

— Fiţi gata, fiindcă se prea poate să pornim fără zăbavă asupra vrăjmaşului.

— Cum aşa? se împotrivi Zagłoba.

— Tăcere, domnia ta! îl certă Wołodyjowski.

Prinşii suedezi mărturisiră îndată fără să fie arşi la tălpi tot ce ştiau despre forţele mareşalului de Baden, despre numărul tunurilor, pedestraşi şi călărime. Castelanul căzu pe gânduri, când află că armia este într-adevăr alcătuită în pripă, dar numai din veterani ce luaseră parte la multe războaie. Printre ei erau mulţi nemţi şi un pâlc însemnat de dragoni francezi; oştirea vrăjmaşului întrecea cu câteva sute pe cea polonă. În schimb, destăinuirile prinşilor arătară că margraful nici nu bănuia că Czarniecki era atât de aproape, socotind că polonezii îl împresurau cu toată puterea pe rege lângă Sandomierz.

Când auzi aceste vorbe, castelanul sări în picioare şi strigă:

— Witowski, porunceşte trâmbiţelor să sune încălecarea!

O jumătate de ceas mai târziu, oştirea porni şi străbătu în acea dimineaţă proaspătă, de mai, păduri şi câmpuri acoperite de rouă. În cele din urmă, Warka se arătă în zare; mai degrabă dărâmăturile ei, fiindcă oraşul arsese aproape în întregime cu şase ani în urmă.

Oştile lui Czarniecki mergeau pe o întindere oablă, aşa că nu se mai puteau ascunde multă vreme de ochii suedezilor. Îi văzură într-adevăr, dar margraful crezu că sunt niscaiva cete care se uniseră, vrând să producă tulburare în tabără.

Abia când polcurile se iviră de dincolo de pădure, mergând în trap întins unele după altele, începu mişcarea în tabăra suedeză. De pe câmp vedeau cete mai mici de raitieri şi căpetenii alergând printre polcuri. Pedestrimea colorată a margrafului începu să se adune la mijlocul câmpului; polcurile se alcătuiau unul după altul în văzul polonezilor, semănând cu nişte cârduri de păsări roşii. Deasupra capetelor se înălţau în soare pătratele suliţelor puternice cu care pedestraşii se apărau împotriva iureşului călărimii. În cele din urmă, se văzură alergând pe aripi steagurile cuirasierilor suedezi, se traseră în grabă tunurile şi se eliberară câmpurile de tragere. Toate pregătirile, toată această frământare se vedea ca în palmă, deoarece răsărise un soare strălucitor care lumina puternic împrejurimile.

Doar Pilica mai despărţea cele două oştiri.

Pe malul suedez răsunau trâmbiţele, tobele, darabanele şi strigătele oştenilor care se aşezau grăbiţi în linie de bătaie. Jupân Czarniecki porunci şi el să sune goarnele şi se apropie cu toate steagurile de râu.

Deodată, îşi repezi dziannetto în goană spre steagul lui Wąsowicz, care era cel mai aproape de apă.

— Bătrâne oştean! strigă. Înaintează spre pod, descălecă şi pune mâna pe muschete! Asupra domniei tale să se întoarcă toată puterea vrăjmaşului! Du-te!

Wasowicz roşi din pricina înflăcărării şi ridică buzduganul. Steagul îl urmă lărmuind ca un tăvălug de praf rostogolit de vânt.

Ajungând la trei sute de paşi de pod, îşi încetiniră goana; două treimi săriră din şa şi fugiră spre pod.

Suedezii se apropiară şi ei din cealaltă parte şi în curând porniră să tragă muschetele, la început mai rar, din ce în ce mai des, de parcă o mie de îmblăcie băteau învălmăşit pe arie. Fumul se întinse deasupra râului. Strigătele de îmbărbătare răsunau la cele două capete de pod. Luarea-aminte a celor două oştiri se concentra asupra podului care era de lemn şi destul de îngust, aşadar greu de cucerit şi uşor de apărat. Cu toate acestea, numai pe el se putea ajunge la suedezi.

De aceea, după un sfert de ceas, jupân Czarniecki trimise în ajutorul lui Wąsowicz dragonii lui Lubomirski. Dar suedezii începură să tragă şi cu tunurile în capul de pod de pe malul opus. Se aduceau tot mai multe guri de foc şi ghiulelele începură să zboare şuierând peste capetele călăreţilor lui Wąsowicz şi ale dragonilor, să cadă pe luncă şi să scormonească brazdele de pământ, împroşcând luptătorii cu buruieni şi noroi.

Margraful de Baden stătea la poalele pădurii, în spatele oştirii, şi urmărea bătălia cu ocheanul. Din când în când, îl îndepărta de la ochi şi privind cu uimire la căpeteniile din suită. Înălţa din umeri.

— Şi-au pierdut minţile, spuse, dacă vor să forţeze podul cu tot dinadinsul. Câteva tunuri şi două sau trei polcuri pot să-l apere împotriva unei armii întregi.

Totuşi Wąsowicz ataca tot mai puternic cu oamenii săi, aşa că şi apărarea devenea tot mai îndârjită. Podul alcătuia mijlocul bătăliei, spre care începu să se îndrepte toată oştirea suedeză. Un ceas mai târziu îşi schimbase aşezarea, întorcându-se cu o latură spre poziţia dinainte. Pe pod se revărsa o adevărată ploaie de foc şi fum, oamenii lui Wąsowicz cădeau cu duiumul, dar poruncile tot mai aspre îi mânau mereu înainte.

— Czarniecki îi pierde fără folos pe aceşti oameni! strigă deodată mareşalul coroanei.

Iar jupân Witowski, deşi oştean încercat, crezu că lucrurile nu merg bine şi nu mai putea sta locului; în sfârşit, nu se mai putu stăpâni, îşi îmboldi calul cu atâta putere, încât fugarul gemu jalnic, şi se repezi spre Czarniecki, care în acest răstimp, nu se ştie de ce, se apropiase cu oamenii de râu.

— Înălţimea ta! strigă Witowski. Sângele se varsă în zadar, nu vom lua podul!

— Nici nu vreau să-l iau! răspunse Czarniecki.

— Atunci ce vrei, înălţimea ta? Ce avem de făcut?

— Conduceţi steagurile spre râu! Spre râu! în rânduri, domnia ta!

Czarniecki începu să împrăştie fulgere din priviri şi Witowski se retrase fără o vorbă.

Între timp, steagurile ajunseră la douăzeci de paşi de apă şi se opriră de-a lungul albiei. Nimeni nu cunoştea rostul acestei mişcări.

Deodată, Czarniecki se ivi ca trăsnetul înaintea steagurilor. Chipul îi răspândea flăcări, iar ochii fulgere. Vântul puternic îi ridica burca pe umeri ca pe nişte aripi uriaşe, iar calul se încorda şi sărea sub el, împroşcând foc pe nări. Îşi lăsă sabia să atârne de curea, îşi smulse căciula din cap şi cu părul înfoiat şi fruntea năduşită strigă în auzul tuturor:

— Domniile voastre! Vrăjmaşul se ascunde dincolo de râu şi îşi bate joc de noi! A trecut o mare, ca să ne calce ţara şi crede că noi nu suntem în stare să trecem acest râu, ca s-o apărăm!

Dădu cu căciula de pământ şi, înşfăcând sabia, arătă spre apele învolburate. Înflăcărat, se ridică în şa şi strigă şi mai puternic:

— Cine crede-n Dumnezeu, cui îi este dragă ţara şi credinţa, după mine!

Şi strângându-şi calul cu pintenii atât de tare, încât îl făcu parcă să se repeadă în văzduh, sări în apă. Valul se sparse, împroşcând stropi împrejur, cal şi călăreţ dispărură o clipă sub apă, apoi ieşiră la suprafaţă.

— După stăpânul meu! strigă Michałko, flăcăul care se acoperise de faimă la Rudnik.

Şi se aruncă în apă.

— După mine! porunci Wołodyjowski cu glas ascuţit. Şi se cufundă cu strigătul pe buze.

— Isuse, Mărie! mugi Zagłoba, strunindu-şi calul pentru a sări.

Deodată, lavina de bărbaţi şi cai se prăpăstui în apele râului, care se repeziră spre mal într-un talaz furios. Laudanienii fură urmaţi de steagul lui Wiśniowiecki, acesta de al lui jupân Witowski, apoi de al lui Stapkowski şi de toate celelalte. Ardoarea pusese stăpânire pe oameni şi steagurile se luau la întrecere; poruncile se amestecau cu strigătele oştenilor, râul se revărsă peste maluri şi se acoperi de spumă într-o clipă. Sforul începu să ducă polcurile la vale, dar caii, împunşi cu pintenii, înotau ca un cârd de delfini nevăzuţi, sforăind pe nări şi gemând. Râul era atât de plin, încât capetele cailor şi ale oamenilor parcă alcătuiau un pod pe care se putea trece, ca pe uscat, pe malul celălalt.

Czarniecki ajunse cel dintâi dincolo, dar înainte că apa să se scurgă de pe el, fu urmat de laudanieni, aşa că îşi înălţă buzduganul şi strigă spre Wołodyjowski:

— În galop! Loveşte!

Iar spre steagul lui Wiśniowiecki, condus de Szandarowski:

— Pe ei!

Şi astfel le îndrumă pe toate unul după altul. Când ajunse la cel din urmă, trecu în fruntea lui şi strigând: „Cu Dumnezeu înainte! Să fie cu noroc!” porni cu ceilalţi.

Totuşi două polcuri de raitieri, aflate în rezervă, văzură ce se petrece, dar polcovnicii erau atât de uluiţi, încât până să poruncească, steagul laudanian, slobozind frâiele, se năpusti asupra lor într-un iureş cu neputinţă de oprit. Izbindu-i, împrăştie primul steag, cum împrăştie vântul frunzele, şi îl împinse spre al doilea, pe care îl învălmăşi. Atunci năvăli şi Szandarowski şi începu o spârcuială cumplită, dar care nu dură multă vreme. Curând, rândurile suedeze se sfărâmară şi raitierii o luară la fugă în neorânduială spre grosul oştirii.

Steagurile lui Czarniecki alergau în urma lor cu strigăte uriaşe, lovind, împungând şi aşternând câmpul cu trupuri.

Acum era limpede de ce jupân Czarniecki îi poruncise lui Wasowicz să cucerească podul deşi nu vroia să se folosească de el. Toată luarea-aminte a oştirii se îndreptase spre acel punct şi de aceea nimeni nu apărase, nu mai avusese timp să apere, trecerea râului înot. În plus, aproape toate tunurile şi forţa oştirii vrăjmaşe erau întoarse spre pod, iar acum, când trei mii de călăreţi atacau în goană pe flanc, suedezii trebuiau să schimbe poziţia şi să formeze un nou front, ca să se poată apăra cât de cât. Se produse un vălmăşag înfricoşător; polcurile de pedestraşi şi călărimea se întoarseră în grabă spre vrăjmaş, stricând rândurile, împiedicându-se unii pe alţii, neînţelegând poruncile în larma asurzitoare şi acţionând de capul lor. În zadar căpeteniile făceau sforţări supra-omeneşti, în zadar margraful puse îndată în mişcare polcurile de călărime, care aşteptau la poalele pădurii; înainte de a se aşeza într-un fel, înainte ca pedestrimea să-şi înfigă suliţele cu cozile în pământ şi să le îndrepte împotriva duşmanului, steagul din Lauda lovi mijlocul rândurilor, asemenea unui duh al morţii; urmară al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea. Abia acum începu ziua judecăţii! Fumul împuşcăturilor de muschetă acoperea ca un nor întreaga bătălie, iar în acest nor – zarvă, vânzoleală, glasuri omeneşti deznădăjduite, strigăte de triumf, scrâşnetul ascuţit al fierului, ca într-o fierărie a iadului, şi răpăit de muschete. Uneori lucea câte un steguleţ şi pierea în fum, alteori vârful aurit al vreunei flamuri de polc şi iarăşi nu se mai vedea nimic; răsunau doar trosnete din ce în ce mai înfricoşătoare, de parcă pământul se despicase deodată sub râu şi apele boişteau într-o prăpastie fără fund.

Deodată, la o aripă, izbucniră alte strigăte; Wąsowicz trecuse podul şi venea asupra suedezilor dintr-o parte. Astfel bătălia se apropia de sfârşit.

Din trâmbele de fum se iviră cete mari de oameni care fugeau în neorânduială spre pădure, înnebuniţi, fără căciuli şi coifuri, fără arme. În urma lor se revărsa întreg şuvoiul omenesc într-o frământare cumplită. Tunurile, pedestrimea, călărimea, fugeau de-a valma spre pădure, orbite de spaimă. Unii dintre oşteni ţipau cât îi ţinea gura ori, dimpotrivă, alergau în tăcere, acoperindu-şi capetele cu braţele; alţii îşi lepădau hainele sau îi opreau pe cei dinainte, cădeau ei înşişi şi se striveau unii pe alţii urmăriţi de aproape de lavina călăreţilor polonezi. În fiecare clipă, rânduri întregi îşi îmboldeau caii şi se aruncau acolo unde era îngrămădeala mai mare. Nu se mai apăra nimeni şi cădeau cu toţii de sabie, unii peste alţii. Pe tot câmpul de bătaie se tăia fără încetare şi fără milă; pe malurile râului, spre pădure, cât cuprindeai cu ochii, vedeai numai fugari şi urmăritori; doar unde şi unde cete răzleţe de pedestraşi se mai împotriveau cu deznădejde fără nici o rânduială, iar tunurile tăcuseră şi ele. Bătălia nu mai era bătălie, ci un adevărat prăpăd.

Toţi suedezii care fugeau spre pădure fură căsăpiţi până la cel din urmă. Ajunseră printre copaci doar câteva roate de raitieri, urmărite prin desişuri de steagurile uşoare.

În pădure îi aşteptau ţărani care, auzind zgomotele luptei, se adunaseră din toate satele învecinate.

Cea mai crâncenă urmărire se desfăşura însă pe drumul spre Varşovia, pe care fugea grosul forţelor suedeze. Mai tânărul margraf Adolf încercă de două ori să-i acopere pe fugari, dar răzbit de fiecare dată, până la urmă căzu şi el în robie.

Steagul de pedestraşi francezi, care-l păzea, alcătuit din patru sute de oameni, aruncă armele; trei mii de oşteni aleşi, puşcaşi şi călărime, fugiră până la Mniszew. Puşcaşii fură hăcuiţi acolo, iar călărimea goni spre Czersk până când, hăituită mereu, se risipi cu totul prin păduri, zăvoaie şi tufărişuri. Abia a doua zi începură ţăranii să-i vâneze unul câte unul.

Înainte de apusul soarelui, oştirea margraf ului Fryderyk de Baden încetase să mai existe.

Pe primul câmp de bătaie rămăseseră doar stegarii; deoarece toţi oştenii porniseră în urmărirea vrăjmaşilor. Soarele se apropia de scapăt când cele dintâi steaguri apărură dinspre pădure şi dinspre Mniszew. Se întorceau cântând, zvârlindu-şi căciulile în sus şi trăgând din pistoale. Aproape toate aduceau o mulţime de prinşi cetluiţi în curele. Aceştia mergeau pe lângă cai fără pălării şi fără coifuri, cu capetele lăsate în piept şi hainele sfâşiate, însângeraţi, poticnindu-se mereu de trupurile tovarăşilor căzuţi. Câmpul de luptă înfăţişa o privelişte înfricoşătoare, în câteva locuri, unde se izbiseră mai puternic, grămezile de morţi se înălţau până la jumătatea suliţei. Unii dintre pedestraşi ţineau şi acum suliţele lungi în mâinile încleştate. Toată întinderea era presărată de asemenea suliţe. Pe alocuri rămăseseră înfipte în pământ, unde şi unde, frânte de la jumătate, semănau cu nişte îngrădituri sau garduri. Pretutindeni se înfăţişa privirilor o harababură jalnică de trupuri omeneşti zdrobite de copite, beţe de suliţe, muschete frânte şi tobe, trâmbiţe, pălării şi cingători, ledunci de tablă purtate de pedestraşi, de mâini şi picioare care se înălţau la întâmplare din grămezile de trupuri, încât era greu de ghicit ale cui erau. Şanţurile gemeau de morţi mai ales în locurile unde se apărase pedestrimea.

Puţin mai departe, lângă râu, stăteau tunurile, fără viaţă acum; unele răsturnate de năvala oamenilor, altele gata parcă de tragere. Alături de ele dormeau somnul cel veşnic tunarii, măcelăriţi şi ei până la unul. Se vedeau multe trupuri de oşteni prăbuşiţi peste ţevile pe care le îmbrăţişau, de parcă vroiau să le apere şi acum, după moarte. Bronzul, mânjit de sânge şi creieri, lucea ameninţător în razele soarelui care scăpata. Strălucirile aurii se răsfrângeau în sângele închegat, care ici şi colo se adunase în băltoace. Mirosul greţos de sânge se amesteca pe toată întinderea câmpului de bătaie cu izul prafului de puşcă, cu duhoarea trupurilor şi năduşeala cailor.

Jupân Czarniecki se întoarse cu polcul regal înainte de apusul soarelui şi se opri în mijlocul câmpului. Oştenii îl întâmpinară cu strigăte uriaşe. Când soseau steagurile, uralele nu mai conteneau, iar el stătea în razele soarelui, trudit, dar cu chipul plin de lumină, cu capul descoperit şi sabia atârnându-i de curea, răspunzând celor care strigau:

— Nu e meritul meu, domniile voastre, ci al lui Dumnezeu!

Iar lângă el se aflau Witowski şi Lubomirski, cel din urmă strălucitor ca un soare, fiindcă avea armura aurită, şi faţa stropită de sânge, pentru că trudise grozav, ca un oştean de rând, dar posomorât şi morocănos, deoarece până şi polcurile lui strigau:

— Vivat Czarniecki, dux et victor! Invidia începea să-l roadă pe mareşal.

În acest timp, steagurile soseau din toate părţile pe câmpul de bătaie şi de fiecare dată se apropia un oştean de elită şi zvârlea la picioarele lui jupân Czarniecki flamura cucerită de la vrăjmaş. Atunci răsunau alte strigăte şi urale, căciulile erau aruncate iarăşi în sus în pocnetul pistoalelor.

Soarele cobora tot mai mult.

Deodată, în singura biserică rămasă după pârjolul care mistuise Warka, sunară clopotele de vecernie; toate capetele se descoperiră numaidecât; părintele Piekarski, un preot grozav, cântă: Îngerul Domnului a vestit-o pe Sfântă Fecioară Măria! şi miile de piepturi îmbrăcate în fier îi răspunseră cu glasuri puternice:… şi zămisli din Duhul Sfânt!

Toţi ochii se ridicară spre cerul care se înroşise şi un cântec pios zbură de pe întinderea năclăită de sânge spre lucirile amurgului.

Tocmai când isprăviră cântecul, sosi în trap întins şi steagul laudanian care se depărtase cel mai mult în urmărirea duşmanului. Oştenii zvârliră iarăşi flamurile la picioarele lui Czarniecki care se bucura din toată inima. Văzându-l pe Wołodyjowski, care îşi îndemna calul spre el, îl întrebă:

— V-au scăpat mulţi?

Wołodyjowski clătină din cap în semn că nu scăpaseră mulţi, dar gâfâia aşa de rău, încât nu putu scoate o vorbă; trăgea cu lăcomie aerul pe gură. În sfârşit, îşi duse mâna la gură, arătând că nu poate vorbi, iar jupân Czarniecki înţelese şi-i luă capul în mâini.

— Asta a trudit, nu glumă! rosti. Deie Domnul ca asemenea oameni să se nască şi din piatră seacă.

Jupân Zagłoba îşi veni repede în fire şi, clănţănind din dinţi, începu să vorbească astfel cu glasul întretăiat:

— Pe legea mea! Sunt leoarcă de năduşeală şi bate un vânt rece! O să mă apuce damblaua. Dezbrăcaţi vreun suedez mai gros şi daţi-mi hainele, că toate sunt ude pe mine. Nu mai ştiu nici eu care-i apa, care-i năduşeală şi care-i sângele suedez.,. N-am crezut niciodată. că am să hăcuiesc atâţia mişei. să fiu pofil{6} dacă nu-i aşa. Cea mai mare izbândă din acest război. A doua oară nu mai sar în apă. Nu tu mâncare, nu tu băutură, nu tu somn şi pe urmă scaldă-te. La anii mei îmi ajunge. Mi-a amorţit braţul. Am început să damblagesc. Horilcă, pentru Dumnezeu!

Auzind acestea şi văzând că vârstnicul oştean era într-adevăr mânjit din cap până-n picioare de sângele vrăjmaşului, jupân Czarniecki se îndură, de bătrâneţea lui şi-i dădu plosca.

Zagłoba o răsturnă în gură şi după o clipă i-o dădu înapoi goală, spunându-i:

— Am înghiţit atâta apă din Pilica, încât în curând se vor înmulţi peştii în burta mea; oricum peştii sunt mai buni decât apa.

— Schimbă-ţi hainele, domnia ta! îl sfătui castelanul. Poţi să iei şi de la suedezi.

— Am să caut un suedez mai gras pentru unchiul! zise Roch.

— De ce să mă îmbrac în hainele pline de sânge ale unui mort? răspunse Zagłoba. Dezbracă-l până la cămaşă pe ghinărarul pe care l-am luat prins.

— Domnia ta l-ai luat prins pe ghinărar? întrebă repede jupân Czarniecki.

— Pe cine n-am luat şi ce n-am făptuit! răspunse Zagłoba.

Deodată, Wołodyjowski îşi recapătă graiul:

— Am pus mâna pe mai tânărul margraf Adolf, pe graful Falkenstein, pe ghinărarii Węgier şi Poter şi pe Benzy, fără să mai socotim căpeteniile mai mici.

— Dar margraful Fryderyk? întrebă Czarniecki.

— Dacă n-a căzut aici, a fugit în pădure, unde-l vor ucide ţăranii!

Wołodyjowski greşea în presupunerile sale. Margraful Fryderyk, împreună cu graful Szlipenbach şi Ehrenhein, rătăcind prin păduri, ajunseră noaptea la Czersk, de unde, după ce statură trei zile în dărâmăturile castelului, răbdând de foame şi de frig, plecară într-o noapte la Varşovia. Aveau să cadă mai târziu în robie.

Se lăsase înserarea când jupân Czarniecki plecă de pe câmpul de bătaie spre Warka. Era poate cea mai fericită noapte din viaţa lui, fiindcă de la începutul războiului suedezii nu mai suferiseră o înfrângere atât de mare. Toate lunurile, toate flamurile şi căpeteniile, afară de conducătorul suprem al oştirii, căzuseră în puterea polonezilor. Armia era zdrobită; rămăşiţele împrăştiate în cele patru vânturi aveau să fie nimicite de gloatele de ţărani. Cu acest prilej se mai arătase că suedezii, care se socoteau neînvinşi la câmp deschis, nu se puteau măsura cu steagurile polone regulate. În sfârşit, jupân Czarniecki prevedea ce se va întâmpla în întreaga Republică după această biruinţă, cum va spori curajul şi înflăcărarea luptătorilor; îşi închipuia de pe acum toată Republica triumfând slobodă de asuprire în viitorul apropiat. Poate că vedea pe cer şi buzduganul aurit de mare hatman.

Putea să viseze la acest rang, deoarece se apropia de el ca un oştean drept, ca apărător al ţării, şi era dintre aceia care nu cresc nici din pământ, nici din sare, ci din ceea ce îi doare.

Acum însă abia putea cuprinde bucuria uriaşă ce înflorea în el, aşa că se întoarse spre mareşalul care călărea alături şi spuse:

— Acum, la Sandomierz, la Sandomierz, cât mai repede! Oastea s-a învăţat să treacă râurile şi n-o să ne sperie nici Sanul şi nici Vistula!

Mareşalul tăcu chitic, în schimb jupân Zagłoba care se afla puţin mai departe, îmbrăcat în haine suedeze, îşi îngădui să spună cu voce tare:

— Duceţi-vă, unde vreţi, dar fără mine, fiindcă eu nu sunt cocoşelul de pe turnul bisericii, care se învârte ziua şi noaptea în bătaia vuitului, fără să aibă nevoie de mâncare şi de somn.

Jupân Czarniecki era atât de voios, încât nu numai că nu se supără, dar răspunse în glumă:

— Domnia ta semeni mai degrabă cu o clopotniţă, decât cu un cocoş, mai ales că, după câte văd, prin turlă îţi zboară vrăbiile. Cât priveşte mâncarea şi odihna, se cuvin tuturor.

La acestea, jupân Zagłoba cu jumătate de glas:

— Cine are cioc în loc de gură, acela numai vrăbii visează.

Share on Twitter Share on Facebook