Capitolul VIII.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, jupân Zagłoba, cuprins de deznădejde, se duse la jupân Czarniecki şi-l rugă să trimită pe cineva la suedezi, să vadă ce s-a întâmplat cu Roch; e viu şi geme în robie sau şi-a plătit cutezanţa cu viaţa?

Czarniecki se învoi fără greutate, deoarece ţinea la jupân Zagłoba. Mângâindu-l în nenorocirea lui, vorbi astfel:

— Gândesc că nepotul domniei tale trebuie să fie în viaţă, altminteri l-ar fi scos apa la mal.

— Să dea Dumnezeu! răspunse Zagłoba cu jale, dar pe unul ca el nu-i uşor să-l scoată apa la mal, fiindcă n-are numai braţul greu, ci şi mintea îi e ca plumbul, lucru se vede şi din fapta lui.

La aceasta, Czarniecki:

— Domnia ta vorbeşti cu dreptate! Dacă e viu, ar trebui să poruncesc să fie legat de un cal şi târât pe medean pentru neascultare. Oricine are voie să sperie oştirea suedeză, dar el ne-a speriat şi pe noi; dealtfel şi pe suedezi, dar numai la porunca mea. Ce-i asta, aici e oaste de şleahtici sau ce dracu e, de fiecare face ce-l taie capul!

— E vinovat, assentior. Eu însumi am să-l pedepsesc, numai să-l întoarcă Dumnezeu!

— Eu am să-l iert, gândindu-mă la isprava de la Rudnik. Avem o groază de prinşi, mai însemnaţi decât Kowalski, pe care i-am putea da în schimb. Du-te domnia ta la suedezi şi propune-le schimbul. Dau doi şi la nevoie chiar trei inşi pentru el, ca să nu-ţi sângereze inima domniei tale. Să vii la mine să iei scrisoarea către rege şi să pleci fără întârziere.

Zagłoba, bucuros, se duse într-un suflet la cortul lui Kmicic şi le spuse tovarăşilor ce se întâmplase. Jupân Andrzej şi Wołodyjowski se oferiră îndată să meargă cu el, fiindcă amândoi erau curioşi să-i vadă pe suedezi. Kmicic putea fi de mare folos, pentru că vorbea nemţeşte aproape tot atât de bine ca şi limba polonă.

Pregătirile nu le luară prea multă vreme. Jupân Czarniecki nu-l mai aşteptă pe Zagłoba şi îi trimise scrisoarea printr-un slujitor, după care, însoţiţi de un trâmbiţaş, urcară într-o luntre cu o pânză albă m vârful unei prăjini şi porniră.

La început, înaintară în tăcere; se auzea doar scârţâitul vâslelor frecate de marginile luntrii, dar Zagłoba începu să se îngrijoreze şi zise:

— Ar fi bine ca trâmbiţaşul să le vestească venirea noastră, fiindcă mişeii ăştia sunt în stare să tragă în noi, cu toată pânza albă.

— Ce vorbeşti, domnia ta! răspunse Wołodyjowski. Până şi barbarii îi respectă pe soli, iar suedezii ştiu să se poarte!

— Să sune trâmbiţaşul, când spun! Orice oştean poate trage în noi, găureşte luntrea şi ne ducem la fund, iar apa e rece! Nu vreau să mă ud din pricina purtării lor alese!

— Uite că se văd străjile! spuse Kmicic. Trâmbiţa începu să sune. Luntrea aluneca repede; pe malul celălalt se iscă mişcare şi în curând sosi o căpetenie călare cu o pălărie de piele galbenă. Se apropie de apă, îşi puse mâna streaşină la ochi şi începu să privească în lumină.

La zece-cincisprezece paşi de mal, Kmicic îşi scoase căciula în semn de bineţe, iar suedezul se înclină cu aceeaşi cuviinţă.

— Scrisoare de la jupân Czarniecki către prealuminatul rege suedez! strigă jupân Andrzej, arătând scrisoarea.

În acest timp, luntrea atinse pământul.

Străjile de pe mal prezentară armele. Jupân Zagłoba se linişti cu totul, îşi luă numaidecât o înfăţişare vrednică de un trimis şi rosti pe latineşte:

— În noaptea trecută a fost prins un cavaler şi am venit să-l cer înapoi.

— Nu ştiu latineşte! răspunse căpetenia.

— Necioplitul! murmură Zagłoba.

Suedezul se întoarse spre jupân Andrzej:

— Regele se află în celălalt capăt al taberei. Binevoiţi, domniile voastre, şi vă opriţi aici, iar eu mă duc să-i dau de veste.

Şi îşi întoarse calul.

Începură să-se uite în jur. Tabăra era foarte întinsă, cuprinzând tot triunghiul alcătuit de San şi Vistula. În vârful triunghiului era Pniew, iar la bază, într-o parte Tarnobrzeg, iar în cealaltă Rozwadów. Fireşte, privirea nu putea îmbrăţişa toată întinderea, dar cât cuprindeai cu ochii se vedeau şanţuri, valuri de apărare, parapete de pământ şi faşine înţesate de oameni şi tunuri. La mijloc, în Gorzyce, era cvartirul regelui şi tot acolo se afla şi grosul oştirii.

— Dacă foamea nu-i va goni de aici, nu le vom putea veni de hac! zise Kmicic. Tot locul e întărit şi până şi caii au unde să pască.

— Dar peştele n-o să ajungă pentru atâtea guri! răspunse Zagłoba. Dealtfel, luteranii nu prea se dau în vânt după mâncarea de post. Nu demult aveau toată Polonia, iar acum au numai clinul ăsta de pământ; să-l păstreze sănătoşi ori să se întoarcă Ia Jarosław!

— Şanţurile au fost săpate de oameni foarte pricepuţi! spuse Wołodyjowski, privind întăriturile cu ochi de cunoscător. Noi avem mai mulţi meşteri în mânuirea săbiei, dar n-avem atâtea căpetenii învăţate, şi în arta războiului am rămas în urma altora.

— Din care pricină? întrebă Zagłoba.

— Din care pricină? Ca unul care am slujit mereu la călărime, nu s-ar cuveni s-o spun, dar pretutindeni pedestrimea şi tunurile sunt lucrul de căpătâi, mişcările lor în luptă, marşurile şi contra marşurile hotărăsc soarta bătăliei. În oştirile străine trebuie să înghiţi o groază de cărţi, să răsfoieşti din scoarţă în scoarţă o mulţime de autori romani, înainte de a fi înaintat într-un rang mai acătării, pe când la noi toate astea nu fac două parale. Călărimea năvăleşte ca şi înainte şi curăţă locul cu săbiile, iar dacă nu izbuteşte de la început, e pierdută.

— Să fii domnia ta sănătos, jupâne Michał! Care naţie a mai obţinut atâtea izbânzi însemnate?

— Mai demult şi alţii au luptat la fel, dar neavând acelaşi avânt, au fost învinşi. Acum însă le-a venit chipurile mintea la cap şi iată ce se întâmplă.

— Să aşteptăm sfârşitul. Până una-alta, adu-mi pe cel mai iscusit genist suedez sau neamţ, eu am să i-l pun împotrivă pe Roch, care n-a pus mâna pe nici o carte, şi o să vedem care pe care.

— Numai să ai domnia ta de unde să-l iei! se amestecă Kmicic.

— Adevărat, prea adevărat! Îmi pare tare rău de flăcăul ăsta. Jupâne Andrzej, ciripeşte pe limba aia păsărească cu nădrăgarii ăştia şi întreabă-i ce s-a întâmplat cu el?

— Domnia ta nu-i cunoşti pe oştenii din trupele regulate. Nici unul n-o să deschidă pliscul fără poruncă. Ne răcim gura de pomană!

— Ştiu eu că ticăloşii ăştia sunt nişte sălbatici. Când vine vreun sol la şleahticii noştri, intră în vorbă numaidecât, beau horilcă împreună şi îl întreabă de sănătatea jupânesei şi a copilului. Nu se feresc să vorbească nici despre treburile politiceşti, pe când ăştia stau încremeniţi ca nişte stane şi se holbează la noi. Apuca-i-ar colica!

Într-adevăr, tot mai mulţi pedestraşi se îngrămădeau în jurul trimişilor, privindu-i cu luare-aminte. Aveau la ce să se uite, căci îmbrăcaţi în straie bogate, păreau destul de arătoşi. Privirile se îndreptau mai mult spre jupân Zagłoba care avea o înfăţişare de senator, şi cel mai puţin spre jupân Michał din pricina staturii sale.

Căpetenia care-i întâmpinase pe mal se întoarse cu încă un cavaler de rang mai mare şi cu oşteni care duceau caii de frâu. Cel mai mare în rang se înclină înaintea solilor şi spuse în limba polonă:

— Domniile voastre, măria sa vă pofteşte la cvartirul-său; pentru că nu e prea aproape, v-am adus şi cai.

— Domnia ta, eşti polonez? întrebă Zagłoba.

— Nu! Mă cheamă Sadowski şi sunt ceh, acum sunt în slujba suedezilor.

Kmicic se apropie îndată de el.

— Domnia ta, nu mă recunoşti? Sadowski se uită la el.

— Cum de nu, de la Częstochowa! Domnia ta ai sfărâmat cel mai mare tun de asediu şi Miller te-a dăruit lui Kuklinowski. Fii binevenit, sunt bucuros să întâlnesc un cavaler atât de faimos!

— Ce se întâmpla cu Kuklinowski? întrebă Kmicic mai departe.

— Domnia ta, nu ştii?

— Ştiu că i-am plătit cu măsura cu care vroia să mă ospeţeaşcă şi el, dar l-am lăsat în viaţă.

— A murit îngheţat.

— Aşa am crezut şi eu! spuse jupân Andrzej dând din mână.

— Jupâne polcovnic l se amestecă Zagłoba. Nu cumva în tabără se află şi un polonez, Roch Kowalski?

Sadowski izbucni în râs:

— Cum să nu? E la noi!

— Slavă Domnului şi Sfintei Fecioare! E viu şi am să-l scap. Slavă Domnului!

— Nu ştiu dacă regele va binevoi să-l dea! răspunse Sadowski.

— Oho! Şi de ce?

— Pentru că îi place grozav. Şi-a dat seama îndată că e cel care l-a fugărit la Rudnik cu atâta îndârjire. Am râs să ne prăpădim, ascultând răspunsurile prinsului. Regele întreabă: „Ce ai împotriva mea?” iar el zice: „Am jurat!” Apoi regele iarăşi: „O să mă urmăreşti şi de-acum înainte?” „Păi, cum altfel!” răspunde şleahticul. Regele a început să râdă: „Dacă te lepezi de jurământ, îţi dăruiesc viaţa şi libertatea.” „Nu se poate!” „De ce?” „Pentru că unchiul ar zice că sunt un neghiob!” „Eşti atât de sigur că m-ai învinge?” „Aş învinge cinci ca măria ta!” Aşadar regele din nou: „Şi cutezi să ridici mâna asupra unui rege?” Iar el: „Cutez, fiindcă ai o credinţă scârbavnică!” Îi tălmăceam fiecare cuvânt regelui, care se veselea tot mai mult şi repeta: „Îmi place grozav oşteanul ăsta!” Pe urmă, vrând să afle dacă l-a fugărit un luptător atât de puternic, a poruncit să se aleagă doisprezece flăcăi zdraveni din garda personală, care să se măsoare pe rând cu prinsul. Cavalerul s-a dovedit într-adevăr foarte vânjos. Când am plecat eu, doborâse zece din ei unul după altul şi nici unul nu era în stare să se ridice singur de jos. O să ajungem tocmai la sfârşitul luptei.

— Îl recunosc pe Roch! Sângele meu! strigă Zagłoba. Oferim în schimbul lui fie şi trei polcovnici însemnaţi.

— O să-l găsiţi pe rege plin de voioşie, răspunse Sadowski, lucru destul de rar acum.

— Cred şi eu! răspunse micul cavaler.

Apoi Sadowski se întoarse spre Kmicic şi începu să-l întrebe cum de izbutise să scape din mâinile lui Kuklinowski şi pe deasupra să i-o şi plătească. Jupân Andrzej povesti pe larg cele întâmplate, pentru că îi cam plăcea să se fălească, în timp ce Sadowski se lua cu mâinile de cap de mirare; în cele din urmă, îi strânse încă o dată mâna lui Kmicic şi spuse:

— Crede-mă, domnia ta, că mă bucur din toată inima. Cu toate că-i slujesc pe suedezi, îmi place orice faptă de viteaz, mai ales când un cavaler vrednic învinge un nemernic. Trebuie să recunosc că atunci când se nimereşte printre domniile voastre un om destoinic, apoi să cauţi cu luminarea în universo şi nu mai găseşti unul la fel.

— Domnia ta eşti un oştean cu creştere aleasă! îl lăudă jupân Zagłoba.

— Şi un luptător cunoscut! adăugă Wołodyjowski.

— Pentru că am învăţat să lupt şi să mă port de la domniile voastre! răspunse Sadowski. ducându-şi mâna la pălărie.

Aşa vorbeau între ei, întrecându-se în cuvinte măgulitoare, până când ajunseră la Gorzyco, unde se afla cvartirul regelui. Tot satul mişuna de oşteni de arme felurite. Trimişii polonezi priveau curioşi la cetele de oşteni risipite prin ogrăzi. Unii, vrând să-şi înşele foamea, dormeau pe prispe, pentru că vremea era frumoasă şi caldă, sau aruncau zarurile pe darabane, bând bere, în vreme ce alţii îşi întindeau hainele pe garduri sau, stând în faţa caselor şi îngânând cântece scandinave, îşi frecau coifurile şi platoşele cu praf de cărămidă de luceau ca soarele. Unde şi unde curăţau şi plimbau caii, într-un cuvânt, viaţa de tabără îşi urma cursul obişnuit; oştenii se foiau pretutindeni sub cerul luminos. Pe chipurile unora se citea într-adevăr truda nespusă şi foamea, dar soarele acoperea sărăcia cu aur; de altfel, pentru aceşti oşteni neîntrecuţi începuseră zilele de odihnă, aşa că îşi recăpătau repede curajul şi înfăţişarea războinică. Wołodyjowski admira în sinea lui mai ales polcurile de pedestraşi, vestite în toată lumea pentru dârzenia şi vitejia lor. Pe măsură ce înaintau, Sadowski îi lămurea:

— Ăsta-i polcul smalandez din gărzile regelui, iar aici se află pedestraşii din Dalekarlia, cei mai buni.

— Pentru Dumnezeu, cine mai sunt şi monstra ăştia mititei? se cruci Zagłoba, arătând spre un grup de omuleţi cu pielea măslinie şi pletele negre fluturând în amândouă părţile capului.

— Sunt laponi, iar dintre hiperboreeni ei trăiesc în ţinuturile cele mai de miazănoapte.

— Şi se pricep măcar la luptă, căci mie mi se pare că aş putea să iau câte trei în fiecare mână şi să le ciocnesc capetele până obosesc!

— Nici vorbă că ai putea s-o faci! În luptă nu fac două parale, dar sunt foarte buni slujitori şi, pe urmă, sunt un lucru mai rar. În schimb, sunt tare pricepuţi la vrăjitorii; fiecare are cel puţin un diavol în slujba lui, iar unii au câte cinci.

— De unde asemenea tovărăşie cu necuratul? întrebă Kmicic, făcându-şi semnul crucii.

— Umblă mereu prin beznă, fiindcă la ei noaptea durează câte o jumătate de an, iar domniile voastre ştiţi că pe întuneric nu e prea greu să ai de-a face cu diavolul.

— Şi suflet au?

— Nu se ştie, dar gândesc că seamănă mai mult ca fiarele.

Kmicic îşi apropie calul, înşfacă un lapon de grumaz, îl ridică în sus ca pe un pisoi şi îl privi cu luare-aminte, apoi îl puse jos şi spuse:

— Dacă regele mi-ar dărui unul ca ăsta, aş porunci să-l afume şi l-aş atârna în biserica de la Orsza, unde printre alte lucruri rare se găsesc şi nişte ouă de struţ

— În biserica de la Lubnie era o falcă de balenă sau de uriaş! adăugă Wołodyjowski.

— Să mergem, să nu ne alegem cu vreun lucru de scârbă de la ei! îi zori Zagłoba.

— Să mergem! repetă Sadowski. La drept vorbind, s-ar fi cuvenit să dau poruncă să vă pună sacii în cap, cum e obiceiul, dar aici n-avem nimic de ascuns, iar dacă v-aţi uitat la întărituri, cu atât mai bine.

După care îndemnară caii şi în curând ajunseră ia conacul din Gorzyce. Descălecară la poartă şi scoţându-şi căciulile, merseră mai departe pe jos, deoarece regele se afla înaintea casei.

Văzură o mulţime de ghinărari şi alte căpetenii de vază. Erau acolo bătrânul Wittemberg. Duglas, Loewenhaupt, Miller, Erikson şi mulţi alţii. Şedeau cu toţii în pridvor, înapoia regelui, şi priveau la jocul pe care-l pusese la cale Carol Gustav. Roch tocmai doborâse al doisprezecelea raitier şi rămăsese în picioare cu contăşul sfârtecat de potrivnici, năduşit şi ostenit de moarte. Zărindu-şi unchiul în tovărăşia lui Kmicic şi a lui Wołodyjowski, crezu la început că fuseseră şi ei luaţi prinşi, aşa că îşi bulbucă ochii şi deschise gura, apoi se apropie câţiva paşi, dar Zagłoba îi făcu semn cu mâna să stea la locul lui şi înainta cu însoţitorii în faţa regelui.

Sadowski începu săi înfăţişeze pe solii care se înclinară adânc, cum cerea obiceiul şi regulile curţii, apoi Zagłoba îi întinse scrisoarea lui Czarniecki.

Regele luă scrisoarea şi începu să citească. În vreme ce trimişii se uitau curioşi la el, pentru că nu-l mai văzuseră niciodată. Era un bărbat în floarea vârstei, atât de oacheş, de parcă s-ar fi născut italian sau hispan. Buclele lungi ale părului negru ca pana corbului îi cădeau până pe umeri. Strălucirea şi culoarea ochilor aminteau de Jeremi Wiśniowiecki, doar sprâncenele le avea foarte ridicate, ca şi când s-ar fi mirat mereu.

În schimb, în locul unde se împreună sprâncenele, fruntea se înălţa boltită, făcându-l să semene cu un leu: o încreţitură adâncă deasupra nasului, care nu pierea nici atunci când râdea, îi dădea feţei o înfăţişare ameninţătoare şi furioasă. Buza de jos îi ieşea mult înainte, ca lui Jan Kazimierz, dar era mai rotund la chip şi cu bărbia mai mare: purta mustaţă ca aţa de subţire, lăţită puţin spre vârfuri. Oricum faţa lui arăta un om neobişnuit, unul din aceia care, păşind pe pământ, fac sângele să curgă. Se citea pe ea semeţia monarhului, puterea leului şi agerimea minţii, numai că, deşi zâmbetul binevoitor îi stăruia pe buze, nu se vedea bunătatea inimii care aşterne pe chip acea lumină blajină dinăuntru, asemenea unei lămpi într-o urnă de alabastru.

Şedea în jilţ cu picioarele încrucişate; pulpele puternice se desemnau limpede în ciorapii negri. Îşi mijea ochii, cum avea obiceiul, şi citea zâmbind scrisoarea lui Czarniecki. Deodată îşi ridică pleoapele, privi la jupân Michał şi spuse:

— Pe domnia ta te-am recunoscut numaidecât, l-ai învins pe Kannenberg.

Toţi ochii se îndreptară spre Wołodyjowski, care-şi mişcă mustăcioara, se înclină şi răspunse:

— La porunca măriei tale!

— Ce rang ai? întrebă regele.

— Sunt polcovnicul steagului din Lauda.

— Unde ai slujit mai înainte?

— La voievodul de Wilno.

— Şi l-ai părăsit odată cu ceilalţi? L-ai trădat şi pe el şi pe mine.

— I-am jurat credinţă regelui meu, nu măriei tale.

Regele nu răspunse nimic, toate frunţile se încruntară şi ochii începură să-l sfredelească pe jupân Michał, dar acesta rămase liniştit, tremurându-şi doar mustăcioara din când în când.

Regele spuse pe neaşteptate:

— Sunt bucuros să cunosc un cavaler atât de vestit. Printre noi Kannenberg trecea de neînvins în lupta cu sabia. Domnia ta cred că eşti cel mai iscusit în această ţară!

— În universo! sări Zagłoba.

— Nu sunt nici cel din urmă! răspunse Wołodyjowski.

— Domniile voastre, fiţi bineveniţi. Jupân Czarniecki e un mare oştean şi îl respect cu adevărat, deşi şi-a călcat cuvântul, pentru că trebuia să nu se mişte de la Siewierz.

La aceasta, Kmicic:

— Măria ta, nu jupân Czarniecki, ci ghinărarul Miller şi-a călcat cuvântul mai întâi, luându-i polcul de pedestraşi regali conduşi de Wolf.

Miller făcu un pas înainte, îl privi pe Kmicic în albul ochilor şi începu să şoptească ceva la ureche regelui care, clipind întruna, asculta cu atenţie, uitându-se la jupân Andrzej; în cele din urmă, zise:

— Văd că jupân Czarniecki mi-a trimis nişte cavaleri aleşi. Ştiu demult că nu duceţi lipsă de oameni hotărâţi, ci de cei care-şi ţin făgăduielile şi jurământul.

— Cuvintele măriei tale sunt sfinte! răspunse Zagłoba.

— Ce vrei să spui, domnia ta?

— Dacă n-ar fi fost meteahna asta a poporului nostru, măria ta nu te-ai fi aflat aici!

Regele tăcu iarăşi o vreme, iar ghinărarii se mirară încruntaţi de cutezanţa trimisului.

— Jan Kazimierz v-a eliberat de jurământ, spuse regele, pentru că v-a părăsit şi s-a adăpostit peste graniţă.

— Numai papa ne poate elibera de jurământ, dar el se află la Roma şi nu ne-a eliberat.

— Să lăsăm asta! rosti regele. Uite, cu asta am cucerit acest regat – aici îşi lovi spada cu palma – şi tot cu ea am să-l păstrez. N-am nevoie de consimţământul şi jurămintele voastre. Vreţi război, îl veţi avea! Gândesc că jupân Czarniecki n-a uitat de Gołab.

— A uitat pe drumul de la Jarosław încoace! răspunse Zagłoba.

Regele, în loc să se mânie, începu să râdă.

— Am să-i aduc eu aminte!

— Dumnezeu e stăpânul lumii!

— Spuneţi-i să mă viziteze. Am să-l primesc cu braţele deschise, numai să se grăbească, întrucât voi pleca mai departe după ce se vor reface caii.

— Atunci o să te întâmpinăm noi pe măria ta! răspunse Zagłoba, înclinându-se şi ducându-şi fără să vrea mâna la sabie.

Iar regele:

— Văd că jupân Czarniecki mi-a trimis nu cele mai bune săbii, ci şi pe cel mai iscusit vorbitor. Domnia ta îmi respingi la iuţeală toate loviturile. Noroc că războiul înseamnă altceva, fiindcă mi-aş găsi un potrivnic vrednic de mine. Dar să revenim la oile noastre! Jupân Czarniecki îmi scrie să-i slobod prinsul, oferindu-mi, în schimb, două căpetenii de rang mai mare. Nu-mi nesocotesc oştenii, cum gândiţi domniile voastre, şi nu vreau să-i răscumpăr prea ieftin, căci asta ar fi împotriva ambiţiei lor şi a mea. În schimb, deoarece nu-i pot refuza nimic lui jupân Czarniecki, îi trimit în dar acest cavaler.

— Stăpâne milostiv! răspunse Zagłoba. Jupân Czarniecki n-a vrut să arate dispreţ pentru căpeteniile măriei tale, ci puţină înţelegere faţă de mine, pentru că e vorba de un nepot al meu, iar eu sunt, cu îngăduinţa măriei tale, sfătuitorul lui jupân Czarniecki,

— Dacă ar fi după dreptate, spuse regele râzând, n-ar trebui să-i dau drumul acestui prins, fiindcă a jurat să mă urmărească până în pânzele albe, poate numai dacă se leapădă de legământul făcut.

Aici se întoarse spre Roch care stătea înaintea pridvorului şi-i făcu semn cu mâna.

— Vino mai aproape, vânosule!

Roch făcu câţiva paşi şi se opri în poziţie de drepţi.

— Sadowski, zise regele, înştiinţează-l că-i dau drumul şi întreabă-l dacă va renunţa la jurământul lui!

Sadowski tălmăci întrebarea regelui.

— Nu se poate! strigă Roch.

Regele înţelese fără tălmaci şi începu să bată din palme şi să clipească din ochi.

— Ei vezi! Cum pot să dau drumul unuia ca acesta? A răsucit grumazul la doisprezece raitieri, iar mie îmi făgăduieşte că voi fi al treisprezecelea! Bine, bine! îmi place grozav! Oare şi el este sfătuitorul lui jupân Czarniecki? Dacă-i aşa, îi dau drumul cu dragă inimă.

— Închide-ţi pliscul, Roch! mormăi Zagłoba.

— Destul cu gluma, spuse Carol Gustav deodată. Puteţi să-l luaţi, aveţi astfel încă o dovadă a îndurării mele. Ca stăpânitor al acestui regat, pot să iert, dacă aşa mi-e voia şi dorinţa, dar nu vreau să negociez în nici un fel cu răzvrătiţii.

Sprâncenele regelui se împreunară şi zâmbetul îi pieri de pe faţă.

— Pentru că oricine ridică mâna împotriva mea, acela e un răzvrătit, căci eu sunt stăpânul legiuit aici. Nu v-am pedepsit până acum, cum meritaţi, numai de milă, aşteptând să vă vie mintea la cap. Dar mila mea va seca şi va veni vremea pedepsei. Din pricina samavolniciei şi ne-statorniciei voastre arde ţara şi se varsă sângele. Dar vă zic: răbdarea mea a ajuns la capăt. nu vreţi să ascultaţi de sfaturi şi legi, atunci o să ascultaţi de paloş şi spânzurătoare.

Şi ochii lui Carol începură să împrăştie fulgere; Zagłoba îl privi o clipă mirat, neînţelegând de unde se iscase această furtună din senin şi, pentru că începu să se înfurie şi el, se mulţumi să se încline şi să spună:

— Mulţumim măriei tale!

După care plecă, urmat de Kmicic, Wołodyjowski şi Roch Kowalski.

— Blând, blând, zise Zagłoba, dar nici nu-ţi dai seama când începe să-ţi mugească în ureche ca leul! Solia s-a isprăvit cu bine! Alţii te cinstesc la plecare cu un păhărel, iar el te ameninţă cu spânzurătoarea! N-au decât să spânzure câinii, nu pe şleahtici! O, Doamne, cât de greu am păcătuit împotriva stăpânului nostru care s-a purtat, se poartă şi se va purta cu noi ca un părinte, pentru că are inimă de Jagiełłon! Asemenea stăpân au părăsit trădătorii şi au plecat să se înhăiteze cu sperietorile de peste mare. Bine ne face, nici nu merităm altceva mai bun. Spânzurătoare! Spânzurătoare! El însuşi se află la strâmtoare, l-am cam strâns ca pe caş în sedilă, de-i curge tot zerul şi îşi îngăduie să ne ameninţe cu paloşul şi cu spânzurătoarea. Aşteaptă! Pe tătar, cazacul l-a înhăţat bine, dar tătarul de cap îl ţine! O să vă înghesuim şi mai rău. Roch, vroiam să te lovesc peste gură ori să-ţi dau cincizeci de vergi la spate, dar te iert, pentru că te-ai luptat ca un viteaz şi ai făgăduit să te ţii scai de el. Lasă-mă să te îmbrăţişez, că tare mi-ai bucurat inima!

— Dacă unchiul e bucuros, e bine! răspunse Roch.

— Paloşul şi spânzurătoarea! Şi mi-a spus-o de la obraz! vorbi iarăşi Zagłoba. Asta-i ocrotirea! Şi lupul îl ocroteşte pe miel tot aşa, ascunzându-l în propriul burdihan! Şi când spune asta? Acum când e strâns cu uşa. Mai bine şi-ar alege sfătuitori dintre laponi şi ar căuta împreună ocrotirea diavolului! Căci pe noi ne va ajuta Sfântă Fecioară, ca pe jupân Bobola la Sandomierz, care a fost aruncat cu cal cu tot de puterea pulberii pe celălalt mal al Vistulei, unde a ajuns nevătămat, Şi-a dat seama îndată unde se află şi s-a dus să prânzească la preot. Cu asemenea ajutor o să-i scoatem pe toţi de crac din vârşe ca pe raci.