Capitolul X.

După izbândă, jupân Czarniecki îngădui, în sfârşit, armiei un răgaz scurt, ca oamenii şi caii să se odihnească şi să prindă puteri, după care avea să se întoarcă în marşuri lungi la Sandomierz şi să-l asuprească pe Carolus mai departe.

În acest timp, într-o seară, sosi în tabără jupân Charłamp cu veşti de la Sapieha.

Czarniecki tocmai se repezise la Czersk să vadă oastea şleahticilor din Rawa, care se adunase acolo, aşa că Charłamp, neaflând-o pe căpetenia supremă, se duse de-a dreptul la Wołodyjowski, ca să se odihnească la el după drumul lung.

Prietenii îl întâmpinară cu mare bucurie, dar el se arătă de la început posomorât şi spuse:

— Am auzit de biruinţa voastră. Aici ne-a ajutat norocul, dar la Sandomierz şi-a întors faţa de la noi. Carolus nu se mai află în furca râurilor, de unde a scăpat, iscând mare învălmăşeală în oastea lituaniană.

— Să fie oare cu putinţă? exclamă Wołodyjowski, luându-şi capul în mâini.

Cei doi Skrzetuski şi Zagłoba rămaseră încremeniţi.

— Cum s-a întâmplat? Vorbeşte, domnia ta, pe viul Dumnezeu, nu vezi că ne perpelim ca pe jeratic?

— Mi s-a tăiat răsuflarea! răspunse jupân Charłamp. Am călărit zi şi noapte, sunt grozav de trudit. Când o să vie jupân Czarniecki, o să povestesc totul ab ovo{7}. Acum lăsaţi-mă să-mi trag sufletul.

— Uite că şi Carolus a scăpat din capcană. Am prevăzut că aşa se va întâmpla. Cum adică, aţi uitat ce v-am prorocit? Să spună şi Kowalski!

— Unchiul a prorocit! întări Roch.

— Şi unde a plecat Carolus? îl întrebă Wołodyjowski pe Charłamp.

— Pedestrimea a plecat cu dubasurile pe apă, iar el s-a îndreptat spre Varşovia de-a lungul Vistulei.

— A avut loc vreo luptă?

— A avut şi n-a avut. Pe scurt, daţi-mi pace, că nu sunt în stare să vorbesc!

— Mai spune numai dacă jupân Sapieha a fost nimicit cu totul?

— Da de unde! A şi pornit în urmărirea regelui, dar nu-i chip să-l ajungă!

— Jupân Sapieha e potrivit pentru urmărire ca neamţul pentru post! zise Zagłoba.

— Să mulţumim lui Dumnezeu că oştirea a rămas întreagă! se amestecă Wołodyjowski.

— Au păţit-o roşcovanii! strigă Zagłoba. Ei, ce să-i faci! Acum trebuie să cârpim iarăşi împreună spărtura Republicii!

— Domnia ta, nu ponegri oştirea lituaniană, se burzului Charłamp. Carolus e un mare războinic şi nu-i prea greu să fii învins de el. Dar domniile voastre, cei din ţinuturile coroanei, n-aţi păţit-o la Ujście, la Wolbórz, la Sulejów şi în alte zece locuri? Până şi jupân Czarniecki a fost învins la Gołab! De ce să nu fie învins şi jupân Sapieha, sărmanul, mai ales că l-aţi lăsat singur?

— Păi noi am venit să dănţuim la Warka? răspunse Zagłoba mânios.

— Ştiu că n-aţi venit la danţ, ei la bătălie şi Dumnezeu v-a ajutat să biruiţi. Dar cine ştie dacă nu era mai bine să nu plecaţi, pentru că la noi se spune că oştile celor două naţii pot fi uşor învinse pe rând, dar laolaltă nici hoardele diavoleşti nu sunt în stare să le răzbească.

— Se prea poate, consimţi Wołodyjowski, dar noi nu trebuie să ne amestecăm în hotărârile căpeteniilor. Pe urmă, nu se poate să nu fie şi vina voastră!

— Îl cunosc eu pe Sapio, trebuie să se fi poticnit pe undeva! spuse Zagłoba.

— Asta nu pot s-o tăgăduiesc! mormăi Charłamp pe sub nas.

Aici tăcură un răstimp, uitându-se mohorâţi unii la alţii, fiindcă li se părea că norocul Republicii începe să şchioapete din nou; doar cu o clipă înainte fuseseră plini de încredere şi nădejde.

Wołodyjowski spuse pe neaşteptate:

— Se întoarce castelanul! Şi ieşi din încăpere.

Castelanul se întorcea într-adevăr; Wołodyjowski îi alergă în întâmpinare şi începu să strige de departe:

— Luminăţia ta, regele suedez a vătămat oastea lituaniană şi a ieşit din capcană. A venit un oştean cu scrisori de la voievodul de Wilno.

— Adu-l aici numaidecât! porunci Czarniecki. Unde este?

— La mine. Îl aduc îndată.

Dar jupân Czarniecki era atât de tulburat, că nu mai vru să aştepte, ci sări jos din şa şi intră în cvartirul lui Wołodyjowski, Zvâcniră cu toţii de pe laviţă, când îl văzură, dar castelanul abia îşi înclină capul spre ei şi spuse:

— Dă-mi scrisorile!

Charłamp, îi dădu o scrisoare pecetluită. Czarniecki se duse cu ea la fereastră, fiindcă înăuntru era întuneric, şi începu s-o citească încruntat şi cu neliniştea răsfrântă pe chip. Din când în când, mânia îi fulgera pe faţă.

— Castelanul e foarte îngrijorat, îi şopti Zagłoba lui Skrzetuski. Uite cum i s-a înroşit ciocul; o să înceapă îndată să vorbească peltic, aşa face totdeauna când îl apucă furia.

Jupân Czarniecki isprăvi de citit, o vreme îşi mângâie barba cu mâna, dus pe gânduri, după care rosti cu vocea spartă, sunătoare:

— Apropie-te, oştene!

— La porunca luminăţiei tale!

— Spune adevărul, zise castelanul apăsat, căci scrisoarea e atât de meşteşugită, încât nu pot să-mi dau seama. Spune numai adevărul, fără să umfli nimic. Oştirea e împrăştiată?

— Nu e împrăştiată deloc, luminăţia ta.

— Câte zile vă trebuie ca să vă adunaţi din nou? Zagłoba îi şopti lui Skrzetuski:

— Vrea să-l prindă – cum se spune – cu mâţa-n sac. Dar Charłamp răspunse fără şovăire:

— De vreme ce nu-i risipită, n-are nevoie să se mai adune. E adevărat că vreo două sute de şleahtici n-au mai ieşit la numărătoare, când am plecat, şi nu erau nici printre cei căzuţi, dar nu e nimic de mirare, iar trupele regulate nu vor avea de suferit din această pricină. Hatmanul a pornit după rege în bună rânduială.

— Zici că n-aţi pierdut nici un tun?

— Ba am pierdut patru, pe care suedezii, neputându-le lua cu ei, le-au ţintuit.

— Văd că spui adevărul; povesteşte deci cum s-a întâmplat?

— Incipiam! zise Charłamp. Când am rămas singuri, vrăjmaşul a băgat de seamă că în locul oştilor de dincolo de Vistula au rămas gloatele învălmăşite. Am gândit, la drept vorbind, jupân Sapieha a gândit, că va năvăli asupra lor şi le-a trimis ajutor, dar nu cine ştie ce, ca să nu slăbească el însuşi în putere. În acest timp, suedezii se frământau ca în stup. Spre seară au început să se apropie de San. Eram la cvartirul voievodului. Vine jupân Kmicic care acum se numeşte Babinicz, oştean de frunte, şi dă de ştire. Jupân Sapieha tocmai se aşeza la un ospăţ la care se strânseseră o mulţime de jupâniţe venite hăt, de la Kraśnik şi Janów. că voievodului îi cam place partea femeiască.

— Şi ospeţele îi plac! îl întrerupse Czarniecki

— Dacă nu sunt eu lângă, el, n-are cine să-l îndemne la cumpătare! adăugă Zagłoba.

Iar jupân Czarniecki:

— Se prea poate ca domnia ta să te afli lângă el mai repede decât gândeşti, ca să vă îndemnaţi la cumpătare unul pe altul!

Apoi se întoarse spre Charłamp:

— Spune mai departe.

— Aşadar, Babinicz îi dă de ştire, dar voievodul: „Se preface numai că vrea să atace! Nu vor întreprinde nimic! Mai degrabă, zice, vor pofti să treacă Vistula, dar sunt cu ochii pe ei şi-i voi ataca eu. Acum însă, zice, să nu ne stricăm plăcerea şi să ne simţim bine!” începem dar să mâncăm şi să bem. Taraful cânta de mama focului, voievodul pofteşte la danţ.

— O să-i arăt eu dănţuială! îl întrerupse Zagłoba.

— Tăcere, domnia ta! porunci Czarniecki.

— Deodată, vin de pe malul apei şi spun că dincolo se aude zarvă mare. Nu-i nimic! Voievodul îi şopteşte pajului la ureche: „Nici aici nu-mi dau pace!” Aşa că am dănţuit până în zori şi am dormit până la amiază. Când ne-am trezit am văzut nişte şanţuri grozave din care trăgeau tunurile cele mari de asediu, bombardele, cu ghiulele cât doniţa! Una din astea ajunge să.

— Lasă glumele, îl întrerupse Czarniecki, că nu eşti la hatman!

Charłamp se fâstâci şi vorbi astfel mai departe:

— La amiază, a ieşit şi voievodul. Sub acoperirea şanţurilor, suedezii au început să facă podul. Au trudit până seara, spre uimirea noastră, fiindcă noi socoteam că de făcut o să-l facă, dar n-o să apuce să treacă pe el. Au muncit şi a doua zi. Atunci voievodul a început să-şi pregătească oştirea, crezând că va avea loc bătălia.

— Podul n-a fost decât o momeală, iar ei au trecut râul mai la vale, pe alt pod, şi v-au atacat dintr-o latură? îl întrerupse Czarniecki.

Charłamp holbă ochii, deschise gura, tăcu o clipă uluit, apoi spuse:

— Luminăţia ta, ai şi aflat?

— Ce-i al lui, e pus deoparte! şopti Zagłoba. Când se discută de război, bătrânul nostru ghiceşte din zbor despre ce e vorba, ca şi când ar fi fost la faţa locului!

— Spune mai departe! îl îndemnă Czarniecki.

— S-a lăsat înserarea. Oştile aşteptau pregătite, dar când a ieşit luceafărul de seară, am încins iarăşi ospăţul, între timp, suedezii trecuseră pe celălalt pod, pe care-l făcuseră mai la vale, şi ne-au atacat dis-de-dimineaţă. Steagul lui jupân Koszyc, oşteni de nădejde, sta de veghe şi a năvălit asupra lor. I-au sărit în ajutor şleahticii din apropiere, dar când vrăjmaşul a scuipat din tunuri spre ei, au luat-o la sănătoasa. Jupân Koszyc şi mare parte din oamenii lui au murit. Apoi şleahticii, năpustindu-se în neorânduială spre tabără, au învălmăşit totul. Steagurile care erau gata au pornit, dar n-au izbutit nimic şi-am pierdut şi tunurile. Dacă regele avea mai multe guri de foc şi pedestraşi, prăpădul ar fi fost grozav, dar, din fericire, o mare parte din polcurile pedeştrilor şi tunurile plecaseră noaptea cu dubasurile, lucru pe care nu-l ştia nimeni dintre noi.

— Sapio a făcut-o de oaie! Ştiam eu! strigă Zagłoba.

— Am pus mâna pe scrisorile regelui, îşi urmă vorba Charłamp, pe care suedezii le-au pierdut. Oştenii au aflat din ele că regele se va duce în ţinuturile prusiene, ca să se întoarcă înapoi cu oştile electorului, socotind că numai cu forţele suedeze nu va putea face faţă.

— Ştiu asta, răspunse Czarniecki, jupân Sapieha mi-a trimis aceste scrisori.

După care murmură ca pentru sine:

— Trebuie să-l urmărim şi noi în ţinuturile prusiene.

— Eu am spus-o de multă vreme! zise Zagłoba. Jupân Czarniecki se uită o clipă la el cu gândul în altă parte.

— Păcat! spuse cu voce tare. Dacă aş fi ajuns la Sandomierz, împreună cu hatmanul n-aş fi lăsat să treacă nici picior. Dar ce-a fost nu se mai întoarce!

Războiul se va prelungi, dar şi aşa acestor năvălitori le e scris să moară.

— Altfel nu se poate! strigară cavalerii în cor.

Şi inimile se umplură de încredere, deşi avuseseră o clipă de şovăire.

Zagłoba şopti ceva la urechea arendaşului din Wąsosza, iar acesta dispăru pe uşă şi se întoarse îndată cu un urcior. Văzând aceasta, Wołodyjowski se înclină adânc înaintea castelanului.

— Ar fi o mare cinste pentru nişte oşteni de rând. începu.

— Beau cu dragă inimă cu domniile voastre, zise Czarniecki, şi ştiţi de ce? Pentru că va trebui să ne despărţim.

— Cum aşa? strigă Wołodyjowski uimit.

— Jupân Sapieha îmi scrie că steagul laudanian ţine de oastea lituaniană şi l-a trimis să-l însoţească pe rege, dar acum va avea nevoie de el, mai ales de polcovnici, de care duce mare lipsă. Iubite Wołodyjowski, ştii cât ţin la tine şi ce rău îmi pare să mă despart de tine, dar aici e o poruncă pentru tine. E adevărat că Sapieha, ca un om cu creştere aleasă, îmi trimite porunca mie, lăsându-mă să fac cum socot de cuviinţă. Aş fi putut să nu ţi-o arăt. E ca şi când hatmanul mi-ar fi frânt cea mai bună sabie. Dar tocmai pentru că mi-a trimis-o mie, trebuie să ţi-o dau. Iat-o! şi fă ce trebuie să faci. În sănătatea ta, oştene!

Wołodyjowski se înclină iarăşi înaintea castelanului, dar, era atât de necăjit, că nu mai putu să scoată nici o vorbă, iar când castelanul îl îmbrăţişa, lacrimile îi şiroiră pe mustaţa gălbioară.

— Mai bine muream! îngăimă jalnic. M-am învăţat să lupt sub conducerea luminăţiei tale, căpetenie prea iubită, iar acolo nu se ştie ce se va întâmpla.

— Jupâne Michał, nu lua în seamă porunca! îl sfătui Zagłoba mişcat. O să-i scriu eu lui Sapio şi o să-l urechez cum se cuvine.

Dar jupân Michał era înainte de toate oştean, aşa că se burzului:

— Domnia ta, ai îmbătrânit şi tot volintir ai rămas! Mai bine ai tăcea, dacă nu înţelegi că slujba e slujbă!

— Asta-i! întări Czarniecki.